Adevarul

adevărul nu este propriu lucrurilor. Când spunem despre un lucru că este adevărat,
subînţelegem că este autentic – nu este fals, nu este un simulacru, trucat, iar când spunem
desprea un om că este un om adevărat subînţelegem că el întruchipează un model, o
paradigmă optimă (că el corespunde conceptului său, ar zice tot Hegel). Adevărate sau false
(A – F) pot fi doar enunţurile (propoziţiile) noastre despre realitate. Adevărul şi falsul (A – F),
respectiv eroarea sau minciuna sunt relaţii: ele sunt relaţii între enunţurile (propoziţiile)
noastre şi realitatea pe care acestea o vizează (referentul lor).
Definiţia cea mai simplă – clasică şi tradiţională- a adevărului şi falsului (A – F) o dă
Aristotel: „Adevărate sunt enunţurile (propoziţiile) care unesc în gândire ceea ce este unit în
realitate sau cele care despart în gândire ceea ce este despărţit în realitate; false sunt
enunţurile (propoziţiile) care unesc în gândire ceea ce este despărţit în realitate sau cele care
despart în gândire ceea ce este unit în realitate” (Organon). Tot aristotel – Adevărate sunt
enunţurile (propoziţiile) care afirmă că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este; false
sunt propoziţiile care afirmă că este ceea ce nu este sau că nu este ceea ce este”.
Or factorii existenţiali este – nu este se referă tocmai la relaţia de adecvare dintre
enunţuri (propoziţii) şi realitatea vizată (adică referentul). Dacă această relaţie de adecvare
există (este) enunţul este adevărat; dacă relaţia nu există (nu este), enunţul este fals.
Criteriul aristotelic de definire a adevărului (A) este numit criteriul adecvării
(conformitate, corespondenţă, concordanţă, consonanţă).