Ca reprezentant al voluntarismului, mai aproape de noi este existenţialismul în

varianta lui J.P.Sartre. În lucrarea Fiinţă şi Neant Sartre afirmă că în cunoaşterea fiinţei
umane, nu trebuie să plecăm de la conceptul de Om (de la omul abstract), ci trebuie să plecăm
de la subiectul concret aflat într-o situaţie concretă.
Aflat într-o situaţie concretă (S), subiectul concret are în faţă un set de alternative de
acţiune. Aceste alternative, proiectate în viitor, au două proprietăţi esenţiale: Numărul lor este
nedeterminat; şi teoretic şi practic, acest număr este infinit. Aflat într-o situaţie (oricare) şi
plecând de la ea (sau din ea) omul poate face orice altceva, în funcţie de libertatea lui de
alegere. Alternativele sunt echivalente sub raport axiologic, pentru că ele toate sunt ale
subiectului care poate merge pe oricare dintre ele. Pentru a acţiona concret, subiectul trebuie
să aleagă una dintre alternative şi pentru a fi autentic (“om cu adevărat”) alegerea lui trebuie
să fie absolut liberă. Or, aici apare ceea ce Sartre numeşte “blestemul libertăţii” care rezidă în
acest paradox: dacă în alegerea pe care o face, subiectul este determinat (constrâns) de un
factor (oricare) exterior sau interior conştiinţei sale, atunci alegerea lui nu este liberă, tocmai
pentru că este determinată de acel factor. Dacă, însă, nu există un astfel de factor
extraconştient, subiectul nu mai ştie pe care dintre multiplele alternative să o aleagă.
Având în vedere acest paradox, Sartre formulează faimosul enunţ: “Omul este o fiinţă
blestemată să fie liberă”. Din acest paradox (de sub acest blestem), omul nu poate ieşi –
consideră Sartre – decât printr-un “act de pură spontaneitate” a conştiinţei şi în acest act
constă libertatea lui absolută.
Să zicem, acum, că prin acest “act de pură spontaneitate” a conştiinţei, subiectul
(individul) alege alternativa “d”. O alege şi îi dă curs practic (Sartre spune: “practico-inerţial).
În acest moment, subiectul este încercat de gustul neantului, derivat din conştiinţa secundă a
tuturor alternativelor pe care nu le-a ales, le-a ratat, tocmai pentru că a optat pentru “d”.
Acum, dând curs practic sau “practico-inerţial” alternativei “d”, subiectul ajunge într-o altă
situaţie concretă (S2) în care întregul mecanism şi calvar de la S1 se reia într-o formă nouă.
Actul final care încheie (sau închide) acest şir de alegeri şi situaţii succesive este moartea care
este un eşec total. Moartea ca formă supremă a Neantului (Nefiinţei) consacră definitiv
neantul care l-a însoţit pe om de-a lungul întregii vieţi sub forma tuturor alternativelor ne-
alese sau ratate. Având în vedere acest parcurs al vieţii, în care omul se angajează liber şi cu
toată fiinţa, dar care se încheie cu Neantul, deci cu Nefiinţa, Sartre afirmă dramatic, dar
frumos: “Omul este o pasiune inutilă”.
Doctrina lui Sartre a fost criticată din mai multe părţi. În esenţă, dacă în alegerea pe
care o face omul nu este determinat de nici un factor exterior conştiinţei lui, înseamnă că
alegerea este arbitrară şi, la limită, este iresponsabilă. În cartea Existenţialismul este un
umanism Sartre îşi apără doctrina şi respinge această acuzaţie. El precizează că dacă omul
este o fiinţă absolut liberă, el este şi absolut responsabil pentru ceea ce face cu propria lui
libertate: omul este responsabil pentru destinul lui propriu.
Aici este tocmai nodul gordian şi cheia problemei. Atunci când punem în joc
responsabilitatea ca act moral, noi avem în vedere, desigur, şi responsabilitatea omului faţă de
propria sa viaţă; dar trebuie să avem în vedere – cel puţin în egală măsură dacă nu într-o
măsură şi mai mare – responsabilitatea faţă de ceilalţi şi faţă de colectivitate. Or, această
responsabilitate este mediată – intermediată – prin norme morale în general şi deontologice în
special. Norma (şi valorile sale inerente) este factorul esenţial de selecţie a alternativelor sau
între alternative.