METAMODERNIM: THE BASICS ( Romanian Translation)

By Seth Abramson

Article published in HUFFPOST BOOKS ,

Translation in Romanian by Adrian Ionita

Oh, Lacan, Sardine Can, drawing on paper, copyright 2011, Adrian Ionita

Metamodernism: Noțiuni de bază

De Seth Abramson

{NB: articolul de mai jos a fost scris ca răspuns la un apel făcut de Timothy Green, editor al revistei
literare Rattle, pentru metamodernistii din literatură, în special autorului, ca să fie mai clar în ce priveşte
metamodernismul și care sunt intenţiile sale.}

Trăim într-un timp în care ne simțim foarte izolaţi. Internetul poartă o parte de vină; În fiecare zi ne
spunem lucruri on-line - lucruri care îi izolează pe alţii și lucruri care ne izolează de ceilalți - care sunt atât
de urâte sau pur și simplu jignitoare, care niciodată nu s-ar spune față în față. Rezultatul acestei izolări
este o conștientizare a distanței, atât a distanței dintre obiecte și idei, precum și a distanței dintre
oameni. De asemenea, am devenit conștienți de pierderea pe care o suferim prin distanțare (de exemplu,
cât de mult se pierde în înţeles și ton, sau limbajul corpului, atunci când doi oameni comunică, de la
distanţă aşa cum o facem din ce în ce mai des) și, prin urmare, vom începe să ne gândim că atât cultura,
dacă nu chiar noi înșine, se destrămă pe la cusături.

Postmodernismul se hrăneşte din distanță; Distanța este cea care pune în mişcare postmodernismul. De
exemplu, în distanța dintre ironie și sinceritate, și interacţiunea dintre ele, se nasc o mie de disertații pe
tema postmodernismului. Sau în distanţa dintre cinism și naivitate. Sau, de interes pentru mine, deoarece
sunt poet, în distanța dintre poezia contemporană şi cultura populară.

Eu - și mulți alții - am ajuns să simţim că postmodernismul se bazează și prin urmare consacră,

sentimentul de alienare și înstrăinare în comunitățile în care trăim, înstrăinare resimţită până şi faţă de
acele aspecte ale culturii noastre (și experiența umană în general), pe care le împărtăşim.

Metamodernismul, de fapt un termen destul de vechi (dacă putem spune că anul 1975 este "vechi") este
o filozofie renăscută astăzi pentru că un număr tot mai mare de oameni simt că descrie ceea ce "vine
după" postmodernism. Unii au numit-o, în special în Europa, o paradigmă dominantă a epocii Internet,
arătând că postmodernismul a crescut în importanță ca filosofie culturală cu câteva decenii înainte ca
internetul să devină popular; Prin urmare, aceşti "metamodernişti" spun că postmodernismul nu ar putea
avea aceeași aplicabilitate sau utilitate acum ca în epoca Radio.

Radioul, chiar şi primii ani de industrializare tehnologică, au subliniat distanţa într-un mod care a fost
inconfundabil. Internetul, prin comparație, este un amestec ciudat de distanță și apropiere, detașare și
rapiditate -- sentimentul pe care îl avem faţă de noi înșine, sau alţii faţă de noi – pe care
postmodernismul nu pare să îl descrie bine.

Prin urmare, metamodernism.

Metamodernismul încearcă să desfiinţeze distanța, în special distanța dintre lucrurile care par a fi opuse,
pentru a recrea un sentiment de plenitudine, care - în cuvinte simple – ne permite să transcendem
mediul în care trăim și să mergem mai departe cu scopul de a crea schimbări pozitive în comunitățile
noastre și în lume.

În mare, postmodernismul (care, atunci când este considerat mai degrabă o teorie discretă, decât o
filosofie largă, poate fi numit mai adecvat "poststructuralism") este constituit de marxism. Filozofia
marxistă, în măsura în care s-a concentrat aproape în întregime pe lupta dintre clase socio-economice,
necesită "dialectică" - o luptă între două idei sau obiecte îndepărtate în care doar unul dintre cele două
poate ieși victorios.

Un teoretician poststructuralist va găsi întotdeauna o modalitate de a pune două lucruri în opoziție, cum
ar fi realitate și irealitate, sau proletariatul (clasele inferioare) și burghezia (clasa de mijloc și superioară),
sau idei noi și vechi. De exemplu, un poststructuralist vă va spune că singura modalitate de a gândi
novator în literatură poate apărea prin contestarea unui mod de gândire anterior. Prin urmare,
poststructuraliştii cred că prin restrângerea distanței dintre poezie și cultura populară, poeții vor deveni
complicitari ravagiilor capitalismului. Pentru un postmodernist, două idei sunt fie în contradicţie una cu
cealaltă sau sunt unul și același lucru; la un postmodernist, totul este "egal cu zero" - fiecare situație este
"sau/sau" și nici o situație nu este "şi una/și alta." Poeții trebuie să mențină o distanță faţă de cultura lor,
o îndepărtare impersonală care lasă loc pentru o detașare ironică sau pur și simplu dislocare,
deconstrucție (procesul de împărţire a fenomenelor în părțile lor componente pentru a arăta cât de
deschisă spre interpretare și reinterpretare este fiecare parte), exact genul de infatuare pentru care sunt
suspectaţi în general artiştii de către public şi pentru care au fost urâţi mult timp.
Toate acestea înseamnă că există o populație tot mai mare de artiști care încearcă să reducă distanța
folosind o filozofie culturală, teorie literară, sau practică artistică, recunoscută în general ca fiind
"metamodernă." Un exemplu în acest sens este faptul că poeții sunt din ce în ce mai dispuși să răspundă
la evenimentele curente în timp real, și de a adresa aceste răspunsuri sferei publice, chiar dacă nu par
suficient de "distante" de subiectele lor pentru a arăta “cool”, detașate, aşa cum le place unor artişti bine
instruiţi să pară în ochii semenilor lor. Poeții scriu din ce în ce mai mult "în momentul lor", și o fac "în
momentul acesta." Rezultatul este o poezie care arată că poeții sunt la fel de confuzi ca oricine altcineva,
şi, la fel de probabil, au simultan emoții multiple, contradictorii şi de aceeaşi intensitate.

Prin urmare, poemul metamodern va părea atât ironic cât și sincer, cinic și naiv, corect și fals. Poetul
clădeşte diferite emoţii, suprapuse, oferind fiecăreia deplin câştig de cauză în principal pentru că le simte
cu egală și sinceră intensitate.

Poezia metamoderna tinde deci să etajeze realitățile una peste alta, ceea ce înseamnă pur și simplu că
poetul ar putea amesteca materialul său creativ cu un material pe care îl găsește în altă parte - material
care reprezintă perspectiva altcuiva despre lume - sau să constrângă artificial cuvintele sale auto -
expresive într-o formă concepută de altcineva. Face acest lucru pentru a arăta că, în Era Internetului
simţim de multe ori că suntem oameni diferiți -- versiuni diferite ale aceleiași persoane, sau o singură
persoană, atât de asaltată de identitatea altor persoane de pe Internet încât începe să se simtă ca o
combinație între modul în care se vede pe sine și cum îl văd alții.

Rezultatul acestui tip de stratificare pe verticală a emoțiilor sau al identităților - o stratificare în care
fiecare strat este la fel de prezent și activ, mai degrabă decât eclipsând alte straturi – face ca poezia
metamodernă să pară uneori neglijentă, iresponsabilă, confuză sau (cel mai adesea) uşor de citit, dar
greu de înțeles. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este faptul că poetul metamodern
"adaptează un rol" (de a se manifesta în pagină) de cum e să trăieşti zi de zi în Epoca Internetului.
Metamodernismul desfiinţează distanța, ne ajută să ne apropriem experiența lumii, pe care mulți dintre
noi o avem, și în acest sens ne oferă șansa unei transcendenţe experiențiale în timp prezent, pe care o
plasează temporar într-o sferă ce ţine parţial de estetică, parţial de lumea reală.

Atunci când poeții postmoderni emit idei care nu au legătură imediată cu modul în care trăim, (doar dacă
avem, un doctorat în literatură engleză sau teorie literară) le transformă în obiecte "estetice", obiecte de
artă, care nu influenţează modul în care gândim despre noi înșine sau viețile noastre, deoarece ideile
despre care vorbesc sunt din capul locului complet străine de noi.

Când, în schimb, poeții metamoderni "adaptează un rol" în artă, sau după modul în care oamenii
obişnuiţi trăiesc de fapt, chiar dacă acest lucru îi face să arate caraghios în fața colegilor lor în relaţie cu
poezia scrisă "în mod normal", ei ne dau șansa de a scrie un tip de poezie în care (a) folosim informații
din propria noastră experienţă de viaţă, cu același beneficiu literar și (b) aruncăm o privire atentă la ceea
ce se întâmplă cu noi zi de zi, la ce ne controlează viaţa, în loc să simţim mai degrabă că ea ne
controlează pe noi. Această inversare dramatică a puterii și autorității (precum aceea între noi și cultura
noastră) se simte sublim când o întâlnim pe pagina scrisă, și transcendent când am devenit autorii ei.
În ultimul timp, unii postmoderniștii au început să numească "avangardă" un fel de poezie care doar
diminuează distanța; ea doar relaxează distanța dintre ea și cultura populară. Acest brand de poezie
pretinde să fie investită emoţional în chiar centrul culturii populare, când, de fapt, ne face cu ochiul și
pare să spună, "Nu vă faceți griji, cred că toate acestea sunt gunoi și fără valoare..." Cu alte cuvinte, încă
este, oricât de cuminte, cinică, ironică, cu aerul superior de "a ști" - și, ca toate proiectele marxiste, și
majoritatea celor poststructuraliste, obsedată în mod singular de ideea că societatea este în
descompunere și totul este într-o stare de ruptură.

Postmoderniștii numesc acest tip de poezie nouă "kitsch", care este o formă literară de a vorbi despre
ceva care este absurd în mod intenționat, dar uimitor, exprimat într-un mod auto ironic. Putem vedea, din
cele de mai sus, cum, de fapt, aceşti postmoderniști nu sunt dispuși să admită că postmodernismul și
obsesia sa faţă de distanță este nesănătoasă pentru utilizatorul mediu de internet, și nu mai produce
acea creativitate legată de situația noastră în colectiv care soluţionează cele mai apăsătoare probleme pe
care le avem. Aceşti postmoderniști numesc poezia kitsch "avangardă", interesantă, experimentală și de
perspectivă, deoarece încearcă să ascundă faptul că acest tip de literatură este doar același tip de
"distanțare" pe care au pus-o în scenă timp de decenii. Cu alte cuvinte, noul nu este deloc nou, e doar o
versiune ușor mai apetisantă decât cea veche.

Metamodernistul caută o prăbuşire sinceră și totală a distanțelor, indiferent de riscul pe care îl aduce
reputaţiei artistului. Metamodernismul nu este ironic sau infatuat sau deconstructiv, chiar dacă uneori e
atât de ușor de citit, dar greu de înțeles și de aici cititorii presupun că trebuie să fie ironic. Nu este,
desigur. Este reconstructiv. Recunoaște că există distanțe, le dărâmă, iar apoi foloseşte această uneori
problematică prăbușire a distanțelor ca o modalitate pentru noi toți de a începe reconstrucția colectivă a
sentimentului nostru de sine și a sentimentului nostru de comunitate.

Desigur, atunci când reconstruim lucrurile, recunoaștem că ele au fost odată în bucăți, acesta este modul
prin care metamodernismul recunoaşte postmodernismul. Și, desigur, atunci când reconstruim lucrurile,
recunoaștem că toate aceste reconstituiri a ceva ce noi idealizăm (de exemplu, cultura noastră sau "sinele
a ce este mai bun în noi") vor fi imperfecte, într-adevăr, poate doar o iluzie a întregului. Cu toate acestea,
arta literară metamodernă spune că e timpul să găsim o cale ca să trăim fericiți din nou – pentru că
oamenii nefericiţi nu au în mod normal resurse personale de a deveni activiști în comunitățile lor mistuite
de introspecţie şi autocompătimire pentru viaţa pe care o duc de la o zi la alta. (Și toţi am trecut prin ea;
acest rechizitoriu de tristețe nu se face fără confirmarea că propriile mele tendințe sunt la fel ca ale
oricărui altcuiva.)

Deci, ca răspuns la obsesia postmoderniștilor faţă de degradare și declin și ruptură, metamodernistii

spun, " Bine, să spunem că ai dreptate. Dar încă mai trebuie să trăim, nu-i așa? Să încercăm să fim
fericiţi? Să încercăm să creăm? Să încercăm să facem parte dintr-o comunitate? Ce fel de filosofie ar
putea să ne permită să ţintim spre o o reconstrucție a sinelui şi a culturii – oricât de problematic sau
iluzoriu s-ar putea dovedi a fi - care ar putea constitui, de asemenea o parte a unui plan de viață sănătos,
creativitate sporită și chiar forme noi de acțiune politică? "
În metamodernism genul de optimism pe tapet este atât de demodat încât devine radical și, din punctul
de vedere al multor artiști, absurd. Acestea fiind spuse, metamodernismul este o "reconstrucție", nu o
"construcție", așa că recunoaște și internalizează faptul că postmodernismul sa întâmplat.

Când un poet metamodern "remixează" catalogul unui pop star sau cartea ieftină de poezii a unei
celebrităţi, sau scuzele publice ale unei celebrităţi sau un poem și un cântec pop, într-un poem credibil
auto-expresiv, de autor, sau foloseşte un fel de constrângere conceptuală pentru a scrie o poezie
"confesională", care este parțial autoexpresivă și parțial autorestrictivă, există o confirmare că acum totul
este fragmentat cultural și orice încercare de a pune piesele acestui Humpty Dumpty înapoi, va fi
imperfectă. Cu alte cuvinte, remixul nu iese niciodată aşa cum ar trebui (cum ar putea fi de altfel, având
în vedere cât de mult îşi limitează autorul?), și această confesiune intimă, un "confesionalism conceptual"
de multe ori doar dezvăluie cât de greu este pentru noi să ne înțelegem pe sine și unul pe altul, decât să
reprezentăm un portret clar al autorului său. Uneori (și acest lucru sa întâmplat cu mine) aplicarea unei
constrângeri formale unui remix de limbaj, problematic legat de un eveniment curent, poate duce la
neînțelegeri în rândul cititorilor cuiva. Și iată, unul dintre riscurile metamodernismului este exact acest
lucru: a fi înțeles greșit, pe cât de de mult înțelegem greșit pe oamenii on-line. Pretinzând că arta
metamodernă provoacă neînțelegeri mai mult decât orice interacțiune pe Facebook și Twitter această
constrângere formală este nerealistă în cel mai bun caz, și voit naivă în cel mai rău caz.

Vestea bună în toate acestea, este că această filosofie a distanței și "dialecticii" cunoscută sub numele de
postmodernism și-a văzut ziua venind și plecând. Ca John și Yoko, care au spus odată despre război că
"poststructuralismul este terminat, dacă doriți." Privind înapoi, putem vedea că postmodernismul a avut
șaizeci de ani pentru a aduce o schimbare politică reală în America, mai degrabă decât postura de a
deveni pur și simplu provincia unui mic cerc de cadre universitare, care nu ne-a oferit o revoluție în afara
turnului de fildeș din mediul academic.

De asemenea, postmodernismul a avut până acum, mai mult de două decenii pentru a ne ajuta să
înţelegem cultura Internetului și nu ne-a oferit nici o modalitate de a naviga Era Internetului fără să ne
facă să simțim din ce în ce mai mult cât de neajutoraţi și singuri suntem. Metamodernismul este în cele
din urmă o filozofie complexă care îi va lua lumii academice şi artiştilor ani pentru a naviga printre aceste
probleme - dar e nou, nu e ros, și pune emoţiile reale ale oamenilor reali și vieţile reale în faţă, mai
degrabă decât să le situeze într-o narațiune marxistă, care este proiectată structural pentru a sublinia
mereu conflictul în faţa progresului (lent, dar constant).

David Foster Wallace, considerat de mulţi a fi primul romancier metamodern, a scris odată următoarele:

Următorii "rebeli literari” în această țară ar putea apărea ca o gașcă ciudată de anti-rebeli, băgători de
seamă, născuţi să privească în vitrină fară să cumpere nimic dar care îndrăznesc cumva să se îndepărteze
de actul de a privi ironic, care au o îndrăzneală copilărească de fapt, de a aproba imediateţea unor
principii single-entendre, cu o singura semnificaţie. Care tratează acele probleme umane simple, vechi şi
demodate și emoțiile din viața americană cu respect și convingere. Care evită conștiința de sine și
genoflexiunile. Aceşti anti-rebeli ar fi depăşiţi, desigur, înainte chiar de a începe să facă ceva. Morţi pe
pagină. Prea sinceri. În mod clar reprimaţi. Retardați, ciudaţi, naivi, anacronici. Poate că acesta este
punctul lor forte. Poate de aceea ei vor fi următorii rebeli reali. Rebelii Reali, în măsura în care îi pot
vedea, riscă dezaprobarea. Vechii insurgenți postmoderni au riscat convulsia ultimei guri de aer şi au
guiţat: șoc, dezgust, furie, cenzură, acuzații de socialism, anarhism, nihilism. Riscurile de astăzi sunt
diferite. Noii Rebelii ar putea fi artiști care riscă un căscat, ochii daţi peste cap, zâmbetul cool, coate
uşoare în coastă, parodia unor supradotați în ironie, acel "Oh, cât de banal!" Să riște acuzații de
sentimentalism, melodramă. De super credulitate. De moliciune. De riscul de a fi luați la mișto de o lume
de spectatori pe tușă și holbaţi care se tem de priviri și ridicol mai mult decât de întemniţarea fără
judecată.

Devenită realitate, deja am văzut această predicție. Poezia Metamodernă, mai mult ca niciodată, este
ignorată de postmoderniști care căscă la citirea ei (pe afirmația că nu e diferită de postmodernism, și nici
nu ar putea fi mai mult), sau este subiect de batjocură - că lucrează cu evenimentele curente şi cultură
populară, chiar şi cu datele banale din viața cuiva ca material literar, ceva tratat de postmoderniști
automat ca neartistic, iresponsabil, egoist, sentimental, și capitalist.

În lumea literară hiper-competitivă de astăzi, se pare că detaliile precise ale predicției lui Wallace au ajuns
să treacă testul: poeții și romancierii se tem acum de căscat sau de ridicolul de a se face de râs, mai mult
decât sau temut vreodată rebelii literari ai altor țări de gloanțe. Prea mulți autori tineri vorbesc strălucitor
de risc în timp ce, de fapt, evită prin orice mijloace costul social de a produce o artă nepopulară; ei
promovează o revoluție culturală de care s-au asigurat să fie pe veci pur academică și irelevantă pentru
marea masă a americanilor; ei vorbesc de a fi "responsabili" în artă, acum, când poate că a sosit timpul,
după decenii de eșecuri politice, sociale și spirituale în postmodernism, să înceapă a fi responsabili din
nou în faţa oamenilor.

Metamodernistii ţintesc - la fel ca şi avangardiștii din Europa centrală şi Occidentală de după primul
război mondial - să onoreze și să îşi "adapteze rolul" simultan - atât în viață cât și în artă. Ei resping ideea
(centrală pentru orice activitate de gândire "dialectică"), că artiștii au nevoie să aleagă între una sau alta.
Nu putem ști încă dacă metamodernismul în arte și cultură în general, poate aduce o schimbare pozitivă
în comunitățile și în viețile noastre, dar în mod sigur are o șansă mai bună să o facă decât o paradigmă
(postmodernismul), care a eșuat lamentabil în această privinţă încă de pe vremea când Howdy Doody
sălta viguros pe ecranele de televiziune alb-negru ale americanilor la începutul anilor 1950.

***

Absolvent al Harvard Law School și al Atelierului de Creative Writing Iowa, Seth Abramson este Assistant
Professor of English al University of New Hampshire. El este de asemenea poet, autorul a cinci colecții de
poezie, editor, avocat şi jurnalist.