Adrian Ioniță și Considerația 66 asupra Nimicului

De Nicoleta Papp
Fotografii de Remus Dăescu si Alexandru Boca

Adrian Ioniță este un artist româno-american născut în orașul Timișoara. Este absolvent în
1976 al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa profesor Geta Caragiu și Ion
Irimescu. Până la emigrarea sa în 1985, Adrian Ioniță participă la majoritatea expozițiilor
locale și la simpozioane de sculptură naționale și internaționale cum sunt Simpozionul
Naţional de Sculptură Măgura Buzăului (1976), Simpozionul Naţional de Sculptură Deta
(1983), Simpozionul Naţional de Sculptură Timişoara (1984) și Forma Viva International
Symposium for Sculpture, Slovenia (1985). În Statele Unite ale Americii, Adrian Ioniță se
stabilește în orașul Chicago unde predă sculptura la prestigiosul The School of the Art
Institute of Chicago și la centre de artă, stabilind în același timp o carieră de succes în
domeniul restaurării arhitecturale. În 2010 se repatriază și participă la expoziții colective și
simpozioane de artă. Expoziția care face subiectul acestui articol, I'm 66, a show for no
special reason, a fost vernisată pe 24 noembrie 2018 în spațiul alternativ Lapsus Art Space
din Timișoara, apărut relativ recent prin inițiativa lui Alexandru Boca, unde Adrian Ioniță
expune pentru prima oară într-o personală în Timișoara, exploatând astfel, prin prezența sa
simbolică, conexiunea dintre două generații.

În ciuda faptului că poate fi văzut expunând cu extremă moderație, Adrian Ioniță, „counter-
intuitive thinker” după cum se autodefinește, continuă să investigheze nimicul și să
experimenteze prin „gândire intuitivă”, pentru că - după cum afirma Mihai Drișcu într-un
articol din Revista Arta din 1983 – „el nu își poate reprima deliciile desenului ca proces
autosuficient, cercetarea de dragul cercetării”. I'm 66, a show for no special reason, utilizează
drept pretext – după cum putem observa cu ușurință din titlul ales, deloc întâmplător, pentru
că Adrian Ioniță tratează cu atenție fiecare element din expoziție, un 66 ce marchează
momentul în care preferă să fie prezent, oarecum, discret, în cadrul acestui spațiul alternativ,
pentru a demonstra că nimicul poate fi ceva și pentru a observa.

Pornind de la o întrebare, aparent, naivă, „Ce este nimicul?”, care poate aparține în același
timp unui copil sau unui cercetător, și dela Conserva de sardine a lui Lacan, o metaforă care
animează lumea obiectelor, expoziția dezvoltă o scenografie alb pe alb. La prima vedere, ea
poate părea simplă în execuție, fiind constituită din puține elemente – o masă cu un borcan
sprijinit pe o nucă, o mulură cu profil uman, două casete cu profile detașabile și un îngeraș cu
un șoricel pe umăr – care construiesc un concept pe care artistul îl stăpânește și dezvoltă clar,
bazându-se pe continuitate. În acord cu această aparentă simplitate, Adrian Ioniță alege să
expună monocromatic – în modul lui Ad Reinhard de a realiza lucrări într-o singură culoare
sau al lui Yves Klein, care prezintă în cadrul expoziției din 1958, The specialization of
sensitivity from the state of prime matter to the state of stabilized pictorial sensitivity,
cunoscută ca și The Void1, un spațiu gol cu pereți albi, un white cube –, expunând alb pe alb,
pereții, podeaua sau ornamentele, excepție făcând doar nuca pe care se sprijină borcanul care
e cromată și evident, cei prezenți în spațiul Lapsus în timpul show-ului. Spațiul unui white
cube – cât poate fi acesta de perfect – realizează o expoziție în concordanță cu ideea unui
spațiu imaculat, toate lucrările sunt perfect finisate, aduse într-un stadiu ideal, în care
imperfecțiunile nu își au locul.

Cu ocazia I'm 66, a show for no special reason, Adrian Ioniță ne prezintă pe de o parte
cercetarea sa recentă asupra nimicului, iar pe de alta un experiment social. Îi transpune pe
privitori în postura de participanți, mai exact, de observați și observatori, pentru că observă
atât prin intermediul prezenței propriu-zise, cât mai ales prin profilele sale din mulură, care
pot fi în același timp un mijloc de a se privi în oglindă și semnificant, un „Celuilalt” („The
Other”), care în acest caz poate coincide cu sine. Extrapolarea acestui scenariu social trimite
cu relativă facilitate la studiul relațiilor de putere sau la o „matrice a relațiilor politice și a
raționamentului” menționată prin ideile lui Deleuze și Guattari2.

Adrian Ioniță observă, introduce întrebări și teme, fapte la prima vedere surprinzătoare, dar
care sunt (și nu) - sau este și nu prezent, pentru că despre nimic vorbim aici – în jurul nostru,
sub diversele sale forme care fac mereu obiectul cercetării științifice și artistice. Nimicul,
vidul sau Zero, apar drept semnificanți ai aceluiași obiect, dar care interacționează diferit în
cadrul unui principiu ce declanșează scenarii în mintea privitorului. De exemplu, în Clamping
the void3, o lucrare pe care artistul a realizat-o în 2016, vidul – pe care îl relaționează, este
mai degrabă ceva supus unei presiuni care ne poate trimite cu gândul la forțarea limitelor de
extindere sau comprimare a inefabilului. Într-o altă lucrare mai veche, Zero-Half-Cut4 se
testează la propriu limitele lui Zero prin tăierea propriu-zisă a lui Zero în două părți simetrice.
Lucrarea centrală a expoziției, Silence5, ne poziționează în fața unui scenariu frecvent întâlnit
și acum în România: prinderea prădătorilor, a șoarecilor. Astfel, Adrian Ioniță declanșează în
mintea privitorului, un film mental despre agent și victimă, mister și tensiune. Prin acest
proces, borcanul ca metaforă a unui spațiu gol va fi (în) locuit de prezența unui prădător în
funcție de proiecția mentală a fiecărui participant. Sentimentul de dezechilibru, izolare,
înstrăinare, ispită hipnotică, restricție sau pedeapsă pe care îl inspiră Silence, transformă acest
film mental într-un comentariu filosofic despre absență, nimic și anxietatea pe care o simțim
în fața unui eveniment imprevizibil.

Modelul celui de-al doilea palier al expoziției – acela al artei care îl transformă pe privitor în
participant, iar pe artist în observator – îl găsim într-o lucrare anterioară a artistului, Jacques
Lacan's Sardine Can6 care reprezintă o conservă de sardine ce are atașată un con de privire.
În acest demers artistic și social, Adrian Ioniță pornește – după cum personal afirmă – de la
„ideea Observatorului, eu, mulura, profilul care se observă pe sine și teatrul unei iluzii, ce se
încasetează într-o obiectotecă, un sistem al obiectelor sensibile, care ne văd și pe care de
puține ori le observăm”.
În I'm 66, a show for no special reason, Adrian Ioniță alege să „privească” virtual prin
intermediul unor muluri și a două casete detașabile realizate după profilul său. Aceste muluri
realizate prin tăierea unor blocuri de polistiren cu un Hot Wire CNC foam cutter, au fost
semnate și oferite participanților la expoziție. Astfel, prin prezența profilului, artistul se află
atât propriu-zis, cât și în clandestinitate în cadrul spațiului expozițional și mai ales, ulterior, în
spațiile unde fiecare dintre mulurile demontate și dăruite participanților vor fi așezate, pentru
că atât profilul, cât și acțiunea de demontare a acestuia implică o politică de ființare în
clandestinitate.
Profilul uman tras ca mulură/ornament architectonic în jurul piesei centrale a expoziției,
creiaza o scenografie a imersiei în care imaginea sinelui întâlnindu-se cu sine, amplifică un
focus în jurul căruia orice contingență devine un experiment social. Artistul se află în punctul
în care poate constata precum Slavoj Žižek: ‘I encounter myself [...] here I am inscribed în
the picture’7. În această negociere cu propria imagine intervin procesul subiectivării, acel
self-produced teoretizat de Deleuze și Guattari și în același timp poziția fiecăruia în relație cu
„Privirea” (gaze) și „Celălalt”, teoretizate de Jaques Lacan: „the gaze I encounter is not a
seen gaze, but a gaze imagined by me in the field of the Other”, privirea ca uitătură imaginată
și proiectată asupra Celuilalt.
Drept simbol al acestei perpetue stări de observație sau veghe pe care artistul o exersează e
așezat/prezent un îngeraș alb care poartă pe umăr un șoricel. După cum știm din tradiția
populară, fiecare dintre noi poartă pe umărul său un înger care îi veghează toate gesturile.
Situația e similară, doar că în acest caz, acest putto poarta celebrator prădătorul care se
dorește prins captiv în borcan, ademenit de nuca capcană. În jurul acestui îngeraș. – martor
absent al celor 66 la care artistul a ajuns fără niciun motiv special, după cum afirmă
autoironic prin/în titlul expoziției -, o parte dintre cei prezenți au lăsat câte-un mesaj și
expoziția a devenit spontan un performance.

Prin intermediul acestei expoziții – instalație, I'm 66 a show for no special reason, Adrian
Ioniță reușește să ne prindă în capcană prin metafora borcanului și a nucii, pentru a ne aresta
privirea, interoga și observa în cadrul unui scenariu care ne demonstrează că nimicul e, de
fapt, ceva.

1
http://www.visual-arts-cork.com/famous-artists/klein-postmodernist.htm
2
Lacan and Deleuze A Disjunctive Synthesis, The Politics of the face, pg. 74 ,edited by
Boštjan Nedoh, Andreja Zevnik, Edinburgh University Press, 2017
3
https://wordpress.com/post/ionita.wordpress.com/477
4
https://ionita.wordpress.com/2013/09/02/zero-half-cut/
5
https://adiionita.wordpress.com/2016/08/02/silence/
6
https://ionita.wordpress.com/2013/08/16/sardine-can/
7
http://www.lacan.com/zizparallax.htm