Ziua în care se mulg peştii.

Adrian Ionita

Surprizele apar când te aştepţi mai puţin. În anul 1982, Vladimir Gheorghiu şi Ion Ciofu, au
publicat o carte în Editura Academiei care se numea” Sugestie şi sugestibilitate”. Cei doi
autori făceau o clasificare a subiecţilor lor în două tipuri comportamentale: sugestibili şi non-
sugestibili. Am să vă spun de la început că intru în prima categorie, a celor sugestibili, deşi
descrierea lor nu este prea măgulitoare, ştiţi, genul acela de om care merge la colţ să cumpere
lapte, se întâlneşte cu un prieten şi termină în a cumpăra votcă ca să serbeze onomastica cuiva
pe care nu îl văzuse în viaţa lui.

Ieri, pe o vreme de Chicago, de care abia mă dezobişnuisem, am plecat să vizitez o carieră de

piatră, undeva în sus pe valea Begăi superioare şi am nimerit pe o ramificaţie ce duce spre
mănăstirea „Izvorul lui Miron”, un loc numit Balta Caldă, deoarece în vecinătate se afla un
izvor cu apă termală.

La câţiva zeci de metri de Voroneţul Bănăţean, cum a fost numită biserica mănăstirii, pictată
în exterior de pictorul timişorean Ion Sulea Gorj, se află o păstrăvărie care, dat fiind gradul
meu ridicat de sugestibilitate, a devenit prima mea introducere în lumea fascinantă a
salmoniculturii, a lui Salvelinus Fontinalis, sau păstrăvului fântânel şi a lui Onocorhynchus
Mykiss, celebrul păstrăv curcubeu. Răspunzători de această introducere sunt nea’ Petrică
Anghel administratorul păstrăvăriei şi Drăgan Bujor, doctorul şi nutriţionistul peştilor. De la
nea’ Petrică, care a făcut în 2009 trecerea de la silvicultura la piscicultura, pentru a conduce
cea mai mare păstrăvărie din Banat, am învăţat că temperatura şi oxigenarea apei au o
importanţă capitală în acest business.

Păstrăvăria de la Balta Caldă este un vis împlinit pentru orice piscicultor. Faţă de alte
păstrăvării din ţară care folosesc pompe şi un consum de electricitate costisitor, alimentarea
cu apă se face prin cădere sub o presiune care produce un adevărat clopot de oxigen în fiecare
dintre zecile de bazine ale păstrăvăriei. Temperatura este reglată de nişte valve uriaşe prin
care este deversată apa ce vine de la izvorul termal. Această apă are o temperatură constantă
de 18°C şi asigură condiţii ideale în perioada de depunere a icrelor din februarie-martie, când
temperatura generală a apei din bazine trebuie să fie de 6-7°C. Decantarea şi filtrarea fizică
este un alt plus ce menţine oxigenarea apei la nivelul celei naturale din pâraiele de munte.

Lecţia mea în piscicultura era marcată de un stop pe fiecare dintre podeţele ce traversau
bazinele. Dacă nu aş fi ştiut că mă aflu în România aş fi putut crede că mă aflu pe dromosul
unei grădini sau plantaţii din Japonia. La aceste stopuri nea’ Petrică arunca în apă nişte bobite
mici şi negre, concentrate produse de o firmă belgiană cu sediul la Braşov. Reacţia peştilor
era evidentă. Luciul apei se spărgea pentru o fracţiune de secundă pentru a se linişti apoi în
mod miraculos. Au psihologia lor, mi-a spus Dl. Drăgan, aceştia de exemplu sunt foarte tineri
şi ruşinoşi. Bazinele conţineau păstrăvi pe categorii de vârstă, şi cu înaintam spre o clădire ce
aveam să aflu că este un centru de incubare, cu atât deveneau mai corpolenţi şi mai puţin
sfioşi. Păstrăvul curcubeu vine din America, a continuat Dl. Drăgan. Mai precis din
California de unde a ajuns în Europa prin secolul al 19-lea. În România piscicultura se bucură
de multă apreciere. Suntem pe locul 6 în lume în creşterea crapului, după tări cu tradiţie
precum China, India, Indonezia sau Rusia. În ce priveşte creşterea păstrăvului suntem pe
locul 17 în lume şi după Revoluţie interesul pentru reproducerea lui în condiţii controlate a
luat avânt, la aceasta contribuind şi introducerea furajelor granulate şi a metodelor de tratare a
bolilor specifice speciei.

Ultima haltă făcută pe podeţul ce ducea spre centrul de incubaţie mi-a dat prilejul să văd
păstrăvi maturi de 2-3 ani. Peste două săptămâni îi mulgem, mi-a spus nea’ Petrică.
Involuntar, m-a pufnit râsul. În mintea mea „mulgerea” peştilor născuse un tablou mintal
demn de o instalaţie a lui Damien Hirst, care se suprapunea pe imagini din Jaws de Spielberg,
cu un rechin furios înotând dupa mulgătorii săi. Mulgerea păstrăvilor este un fel de
jelquing&squeezing, de stoarcere a păstrăvului de icre, o operaţie mai lumească decât mi-am
închipuit. Practic, mulgătorii intră în bazin cu o plasă şi „mulg” fiecare păstrăv în parte. Nu
este uşor şi pentru aceasta păstrăvăria angajează mai mulţi mulgători sezonieri care
colectează de la fiecare păstrăv matur în jur de 3000-4000 de icre de mărimea unui bob de
piper de 4-5 mm diametru.

Centrul de incubaţie a păstrăvilor de la Baltă Caldă este o clădire din lemn cu un acoperiş
ondulat din azbociment care în această iarnă prelungită a lăsat printre crenelurile sale o
perdea de ţurţuri apărute ca într-un vis. Am păşit în interior cu sfiiciunea cu care se intră într-
un loc în care are loc un eveniment sacru sau un miracol. Am stat cu toţii şi am privit în
tăcere miile de icre ce stăteau cuminţi în tăvi peste care curgea în permanenţă apă. Printre ele
se distingeau şi câteva de culoare albă de care Dl. Drăgan mi-a spus în şoaptă că sunt icre ce
au „murit”. În mediul natural, dintre miile de icre depuse de un păstrăv se nasc mai puţin de
zece peşti.

Întorşi la capătul de drum tăiat de Bega, peste care trecea cândva un pod antic, mi-am luat
rămas bun de la amfitrionii mei şi i-am făcut un semn de sărut lui Onocorhynchus Mykiss.
Din strălucirea ochilor cu care m-au petrecut se pare că au ghicit că pentru mine Baltă Caldă
de la Româneşti nu a fost o întâmplare căzută în faţa unui om sugestibil ci o destinaţie.