MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Lucru individual
Tema: „Inviolabilitatea domiciliului”

Efectuat de: Fiodoraș Victor

Studentul grupei 1508

Verificat de : Adrian Cerbu,

magistru în drept, lector universitar

Chișinău, 2017
Cuprins
Inviolabilitatea Domiciliului........................................................................................................................... 3
Inviolabilitatea Domiciliului în Viziunea CEDO .............................................................................................. 7
Concluzie ....................................................................................................................................................... 9
Bibliografie ..................................................................................................................................................10

2
 Inviolabilitatea Domiciliului

Referitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate

în cinci categorii:

a) inviolabilităţile,
b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, drepturile exclusiv politice,
c) drepturile şi libertăţile social-politice,
d) drepturile garanţii.

În ceea ce priveşte inviolabilităţile, aici includem:

a) dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică ;

b) libertatea individuală;
c) dreptul la apărare;
d) dreptul la libera circulaţie;
e) dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private;
f) inviolabilitatea domiciliului.

De asemenea, prevederi de acest gen conţine şi legea supremă din statul nostru.
Astfel potrivit art.29 „Inviolabilitatea domiciliului”1 din Constituţia Republicii Moldova:
(1) Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în următoarele situaţii:

a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti;

b) pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
c) pentru prevenirea răspîndirii unei epidemii;

(3) Percheziţiile şi cercetările la faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în

condiţiile legii.

(4) Percheziţiile în timpul nopţii sînt interzise, în afară de cazul unui delict flagrant.

1
CONSTITUŢIA RM din 29.07.1994
3
 La fel, conform alin.(1) art.12 „Inviolabilitatea domiciliului” din Codul de
procedură penală, inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege; în cursul procesului
penal nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care
locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de
procedură penală. Deasemenea Codul de procedura penală a Republicii Moldova ne dă
următoarea definiţie a domiciliului: „locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea
permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă,
cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate
nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon,
beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de domiciliu, în sensul prezentului cod, se
înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Deoarece domiciliul nu este doar o valoare reglementată de domeniul penal, necesit a da
definiţia domiciliului şi conform dreptului civil. Codul civil, în art. 30, consemnează
domiciliul şi reşedinţa, ambele fiind examinate în dreptul civil ca atribute de identificare
a persoanei fizice în raporturile juridice civile. Legea defineşte domiciliul ca fiind locul
unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală. O astfel de locuinţă ar
putea fi o casă, un apartament, un cămin, un hotel etc. Pentru a fi considerată domiciliu,
locuinţa trebuie să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe
statornice, domiciliul său va fi locuinţa principală. Fiecare persoană are dreptul la un
domiciliu. Consacrat de către Curte ca un drept ce ţine de „siguranţa şi bunăstarea
personală”, respectul domiciliului este o formă specială de protecţie a vieţii private şi de
familie. Într-adevăr, ca regulă, viaţa privată a persoanei se dezvoltă prin raportare la
domiciliul său, spaţiul unde îşi trăieşte sub aspectul cel mai intim existenţa. În aceste
circumstanţe, este evident că pentru normala dezvoltare a vieţii private şi familiale,
existenţa unei locuinţe este un aspect primordial. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea,
care în jurisprudenţa sa nu se mai raportează doar la dreptul la inviolabilitatea
domiciliului, ci la dreptul la existenţa unui domiciliu.

O asigurare operativă a respectului datorat domiciliului presupune, de asemenea,

dreptul de a trăi într-un mediu înconjurător care să asigure oricărei persoane posibilitatea
de a se bucura de ambianţa locuinţei sale. Convenţia nu garantează in terminis dreptul la
mediu, însă mecanismul „protecţiei indirecte” permite organelor de control să protejeze,

4
indirect, dreptul persoanei la mediu sănătos în cazul în care o atingere adusă acestuia
încalcă un drept garantat de Convenţie.

Astfel, pentru ca art. 8 să devină incident, trebuie ca reclamantul să demonstreze

faptul că tulburarea adusă mediului a produs sau ar putea să producă inconveniente grave
asupra situaţiei sale. În Republica Moldova, prin intermediul art.179 din Codul penal se
face apărarea penală a relaţiilor sociale cu privire la realizarea dreptului la inviolabilitatea
domiciliului.
Astfel “Violarea domiciliului” în art. 179 Codul penal al Republicii Moldova stipulează:
(1) Pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără
consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi
cercetările ilegale, se pedepsesc cu amendă în mărime de pînă la 650
unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200
de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni săvîrşite cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 550 la 950 unităţi convenţionale
sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 140 la 240 de ore,
sau cu închisoare de pînă la 3 ani.

(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvîrşite:

a) cu folosirea situaţiei de service

b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, se pedepsesc cu
închisoare de la 2 la 5 ani.

În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice
percheziţiile în timpul nopţii ( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală – „timpul nopţii
interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00”), cu excepţia cazurilor de delict
flagrant.

Reglementarea amănunţită a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept

este inclusă în Codul de Procedură Penală în art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii
„domiciliul” în procedura penală. Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea

5
în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această
regulă există excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa
locului, ridicarea de obiecte şi documente, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui
mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil,
prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să- i permită accesul în
domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4 Codul de
procedură penală), percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivare fără
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu
mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma
percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie
verificînd legalitatea acţiunii.

6
 Inviolabilitatea Domiciliului în Viziunea CEDO

Respectul datorat personalităţii umane constituie o parte integratoare esenţială a libertăţii

umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementări atât la nivel
internaţional, cât şi la nivel naţional, care să creeze un mecanism jurisdicţional de
protecţie a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură. Astfel, în dezbaterile
internaţionale s-a acordat o atenţie deosebită promovării, consacrării şi ocrotirii dreptului
la viaţă privată. Pe baza acestor considerente, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor
omului consacră dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului şi a corespondenţei sale, text ce îşi are originea în art.12 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului[1]. O formulare similară este dată protecţiei dreptului la
viaţă privată de art. 17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice,
precum şi de art. 7 al Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială este garantată de Convenţia

europeană în art. 8. În linii generale, acesta garantează dreptul la intimitate, însă
domeniul efectiv de aplicabilitate a acestui articol este extrem de greu de determinat
obiectiv, din cauza câmpului vast de situaţii pe care le acoperă, motiv pentru care,
cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor. Aşa
cum s-a conturat în doctrina internaţională, dreptul Convenţiei nu este unul static,
obiectivele acesteia fiind solidare cu ritmul evoluţiei societăţii. În opinia Curţii,
„domiciliul” vizează nu doar spaţiul legal ocupat sau dobândit, dar şi orice alt spaţiu de
locuit, dacă există legături suficiente şi continue.

De asemenea, fosta Comisie a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la

domiciliu pentru o casă pe care reclamanţii, deşi locuiau în mod statornic în Londra, o
aveau în insula anglo-normandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii
o părăsiseră de aproape 18 ani pentru a o închiria şi în care autorităţile locale le-au
refuzat reinstalarea la împlinirea vârstei de pensionare. Ilustrativă în acest sens este şi
cauza Demades contra Turcia, în care reclamantul invoca încălcarea inviolabilităţii unei
case de vacanţă pe care nu o mai utilizase de mulţi ani. În motivarea soluţiei, Curtea a
considerat că noţiunea de „domiciliu” trebuie să primească o interpretare extensivă şi

7
poate să includă şi reşedinţasecundară sau casa de vacanţă a unei persoane, întrucât
persoana în cauză dezvoltă legături emoţionale puternice cu acea casă.

Cu privire la drepturile relative la un domiciliu pe care le protejează art. 8,

menţionăm mai întâi faptul că acesta vizează caracterul secret al vieţii dinăuntrul
domiciliului. Locuinţa constituie spaţiul unde libertatea persoanei trebuie să se poată
manifesta în toată plenitudinea sa, astfel încât orice act ce scoate la lumină ceea ce se
petrece în spatele uşilor sau orice act prin care aspecte aflate în interiorul acesteia ajung
la cunoştinţa altor persoane, fără voia titularului lor, atrag incidenţa dispoziţiilor art. 8.
Pentru a garanta efectivitatea aplicabilităţii sale, art. 8 impune, de asemenea, posibilitatea
oricărei persoane de a avea acces la domiciliul său, în vederea locuirii. De remarcat este
hotărârea Curţii din cauza Gillow contra Regatul Unit, în care petiţionarilor le-a fost
încălcat dreptul de a locui în propria lor casă. Astfel, după o perioadă de 19 ani de locuit
în străinătate, soţii Gillow se hotărăsc să revină pentru a locui în casa lor construită în
insula britanică Guernesey, lucru care însă le este interzis de autorităţile dinrespectivul
stat. Serviciul de fond locativ îi informează că nu mai au calitatea de a locui acolo
datorită adoptării unei legi asupra controlului locuinţei şi că au nevoie de un permis de la
aceleaşi servicii pentru a-şi ocupa casa, toate cererile în acest sens fiindu-le însă respinse.
Analizând starea de fapt, Curtea constată că ingerinţele autorităţilor în exercitarea
dreptului la respect pentru domicliu erau prevăzute de lege, urmăreau un ţel legitim şi
erau necesare într-o societate democratică, doar că nu s-a ţinut seama de situaţia
particulară a petiţionarilor. Astfel, ei şi-au construit casa pentru a locui în ea împreună cu
familia, închiriind-o timp de 18 ani unor persoane acceptate de către serviciul de fond
locativ, ei au contribuit la fondul imobilar din Guernesey, iar la întoarcerea lor în insulă,
ei nu aveau un alt domiciliu în Regatul Unit sau în altă parte. Aşadar, refuzul serviciului
de fond locativ de a le acorda proprietarilor permisiunea de a locui în casa lor din insulă a
fost calificat de către Curte disproporţionat, art. 8 fiind violat.

8
 Concluzie
În concluzie, inviolabilitatea domiciliului este un drept şi un atribut al persoanei pe care
orice persoana trebuie sa-l respecte. Pe lîngă dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi
psihică, dreptul la apărare sau libertatea opinei, dreptul la inviolabilitatea domiciliului
său, reprezintă o importanţă deosebită prin faptul că persoana are un mediu în care să se
odihnească, în care să locuiasca, unde să-şi restabileasca sanatatea fizică şi psihică, în
care să poată chiar munci şi avea o familie şi multe altele prin care persoana se simte în
deplină siguranţă a respectării drepturilor şi libertăţilor sale într-un stat de drept.

9
Bibliografie
 Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994.
 Legea nr. 75 cu privire la locuințe din 30.04.2015
 Codul Penal al Republicii Moldova
 Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova 14.03.2003, nr. 122
 Jurisprudența CEDO.

10