Cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei

Odată cu trecerea timpului, s-a renunțat la reglementarea tripartită a infracțiunilor în

crime, delicte și contravenții, drept pentru care, contravenția, ca faptă ilicită, aparține,
conform dreptului pozitiv românesc, dreptului administrativ. Acest fapt reiese chiar din
cuprinsul articolului unic, punctul 1 din Legea nr. 180/2002 pentru aprobarea Ordonanței
Guvernului nr. 2/2001, după cum urmează: "Legea contravențională apără valorile sociale,
care nu sunt ocrotite prin legea penală." Putem afirma în cele ce urmează faptul că
răspunderea contravențională este una de natură și reglementare administrativă, iar nu
penală, în special datorită faptului că o astfel de faptă aduce atingere relațiilor sociale de
natură administrativă, civilă (referitoare la bunuri și persoane) ori modului de îndeplinire a
unor îndatoriri de serviciu. Contravenția este definită în cadrul aceleiași legi ca fiind "fapta
săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului
sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al
Municipiului București."

Specificul faptelor contravenționale în raport cu alte fapte juridice ilicite este dat de
însuși caracterul de ilicit administrativ (contravențional) al faptei, adică de acea însușire
sintetică caracterizată de prezența trăsăturilor esențiale fără de care o contravenție nu ar
putea exista. Aceste trăsături reies chiar din conținutul definiției redate mai sus, astfel: fapta
concretă să prezinte un grad de pericol social care justifică recurgerea la sancțiunile
administrative, fapta să fie săvârșită cu vinovăție, fapta să fie prevăzută și sancționată ca
atare în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului sau acte administrative normative ale
autorităților administrației publice locale. În consecință, lipsa oricărei trăsături din cele
enumerate va elimina de asemenea și caracterul contravențional al faptei, fără de care o
faptă concretă nu va putea fi calificată drept contravenție, iar fără contravenție, conform
principiului legalității, nu va putea exista răspundere contravențională.

Totuși, există și anumite situații în care, deși sunt indeplinite toate aceste trăsături care
ar putea califica o anumită faptă drept contravenție, datorită prezenței unor anumite
condiții, stări și împrejurări, legiuitorul a hotărât înlăturarea în mod excepțional a acestui
caracter, motiv pentru care respectivele fapte nu vor putea servi drept temei pentru
răspunderea contravențională. De aici, rezultă existența acelor cauze de înlăturare a
caracterului contravențional al faptei, printre care enumerăm: legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția
involuntară completă, eroarea de fapt, infirmitatea (dacă are legătură cu fapta săvârșită), iar
nu în cele din urmă, minoritatea.

Având în vedere specificul împrejurărilor, circumstanțelor -reale sau personale- ce duc la

înlăturarea caracterului contravențional, putem grupa cauzele în raport cu trăsătura
esențială asupra căreia își răsfrâng în mod preponderent efectul negativ, astfel: cauze care
privesc trăsătura esențială a pericolului social (traversarea pe culoarea roșie a semaforului
de către un pieton, la o oră târzie a nopții și în momentul în care de acea trecere nu se
apropie vreun vehicul, cerșitul săvârșit de un infirm), cauze care privesc trăsătura esențială a
vinovăției (legitima apărare, constrângerea, eroarea de fapt sau starea de necesitate), cauze
care privesc trăsătura esențială a prevederii faptei în legea contravențională.

Existența acestor stări de fapt în timpul comiterii unei fapte determină imposibilitatea
realizării eficientă a vreuneia din trăsăturile esențiale. Aceste cauze, fiind văzute drept ceva
excepțional, ca o deviere de la ceea ce este firesc, ca o realitate întâmplatoare, sunt de altfel
de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului ilicit al unei fapte. Acest aspect
susține ideea conform căreia legea admite ca în prezența unor astfel de cauze, caracterul
contravențional să fie înlăturat. Totuși, acestea nu sunt definite în cuprinsul acestei
Ordonanțe, înțelesul lor find preluat din Codul penal, conform principiului interpretării
sistematice a actelor normative.

O primă cauză despre care legiuitorul ne vorbește este cea a legitimei apărări. În cadrul
articolului 19, alin.(2) al Noului Cod Penal sunt evidențiate cazurile în care o persoană se află
în legitimă apărare: "persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului." Alineatul (3) al
aceluiași articol reglementează legitima apărare prezumată, astfel: "Se prezumă a fi în
legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea
unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta,
fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în
timpul nopţii.". În fapt, legitima apărare nu se prezintă în general decât drept acea ripostă a
unei victime în fața unei nelegiuiri îndreptate împotriva sa de către o altă persoană. De
asemenea, această ripostă poate să privească și un atac ce pune în pericol grav alte
persoane, drepturile acestora ori interesul public.

Chiar temeiul înlăturării caracterului contravențional al faptei este reprezentat de

necesitatea apărării valorilor sociale periclitate, de constrângerea pe care o resimte în
momentul săvârșirii unei contravenții la care este prezent (moment în care nu va acționa cu
voință liberă). Este de altfel și normal ca în momentul în care o persoană este atacată sau
împotriva căreia este îndreptată orice faptă ilegală, să se poată acționa imediat, direct, în
vederea apărării și poate chiar a prinderii făptașului, în lipsa prezenței autorităților. Nu
trebuie înțeles, totuși, de aici, faptul că prezența polițiștilor nu este obligatorie în astfel de
situații, însă, uneori, existența unor împrejurări excepționale și a unui pericol iminent poate
determina imposibilitatea apelării la intervenția fermă a autorităților.

Și, totuși, deși ordinea de drept din țara noastră nu permite niciunei persoane lezate în
drepturile sale să-și facă singură dreptate, uneori, singurul mijloc de a evita pericolul este
săvârșirea unei contravenții. De exemplu, fapta unei persoane, care este atacată la lăsarea
serii de doi infractori, care vor să-l tâlhărească , de a claxona insistent sau de a striga cerând
ajutor cetățenilor, deși a tulburat liniștea locuitorilor din zonă, nu va fi considerată
contravenție, fiind comisă în stare de legitimă apărare. Ar fi inuman ca strigătele sale, deși au
tulburat liniștea publică (care conform Legii 61/1991 constituie contravenție) să fie
considerate periculoase, inutile sau chiar contrare legii, atâta timp cât prin acestea el a
încercat să atragă atenția cetățenilor că se află într-o situație în care necesită ajutorul lor. În
final, este necesar a se menționa faptul că, din câte s-a putut observa, existența unor condiții
pentru ca respectiva contravenție să poată fi considerată ca fiind săvârșită în stare de
legitimă apărare, după cum urmează, este obligatorie: fapta de apărare să fie precedată de
un atac (simpla presupunere că se va dezlănțui un atac nu oferă dreptul la o apărare
legitimă); apărarea să se facă față de un agresor, pentru a înceta atacul și a salva valorile
periclitate, să fie proporțională cu gravitatea atacului și să fie riposta împotriva unui atac
material direct și imediat.

Infirmitatea, ca stare a persoanei ce prezintă un defect fizic congenital sau dobândit în

urma unui accident, a unei boli, este prevăzută de asemenea drept cauză de înlăturare a
caracterului contravențional al faptei. Trebuie specificat aici, însă, faptul că legislația noastră
penală nu prevede infirmitatea și drept cauză de înlăturare a răspunderii juridice. Totuși, în
materie contravențională, cu respectarea condiției ca această împrejurare să fie în legătură
directă cu fapta contravențională comisă, poate înlătura caracterul contravențional al celei
din urmă. Vorbim aici despre situațiile în care anumite persoane nu au capacitatea sau
posibilitatea de a evita săvârșirea unor contravenții datorită neputinței lor. În aceste condiții,
fapta este săvârșită fără vinovăție, în principal datorită faptului că acestea nu au fost
conștiente fie de acțiunea lor, fie de efectul acesteia. De exemplu, trecerea pe culoarea
roșie a semaforului nu este permisă; totuși, dacă această faptă este săvârșită de către o
persoană care suferă de daltonism, datorită infirmității acestuia, caracterul contravențional
va fi înlăturat. De asemenea se poate vorbi și în cazul în care în aceeași situație s-ar afla un
orb. În cazul celui din urmă, chiar și traversarea printr-un loc nepermis ar putea fi justificată,
fapt care ar atrage din înlăturarea caracterului contravențional al faptei.

Dacă în cazul infirmității, neputința este generată de prezența unui defect fizic care l-ar
pune pe făptuitor în imposibilitatea de a realiza întotdeauna tot ceea ce face, în cazul
iresponsabilității vorbim despre o incapacitate psihică. Iresponsabilul este acea persoană
care se găsește în situația de a nu putea răspunde de actele sale, fiind lipsit de simțul
răspunderii. Din nou, legiuitorul a apelat la dispozițiile Codului Penal pentru definirea acestui
termen, stipulat în articolul 28, astfel: "Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze." Putem constata astfel, faptul că, iresponsabilitatea se caracterizează prin
lipsa reprezentării faptelor comise, precum și a consecințelor acestora, prin incapacitatea
psiho-fizică a unor persoane de a realiza semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor lor
sau chiar de a își dirija în mod normal voința. Iresponsabilitatea denotă lipsa stăpânirii unor
situații, inconștiența, pentru că până la urmă vorbim despre un pericol social pe care
sancțiunile contravenționale încearcă să îl elimine. Iresponsabilitatea, fiind determinată de
diverse cauze de natură medicală (idioțenie, cretinism, debilitate mintală, autism, boli
psihice etc.), nu poate fi atât de ușor contracarată, și nici măcar eliminată. Trebuie subliniat
aici faptul că incapacitatea psihică a unei persoane poate fi congenitală sau survenită,
permanentă sau trecătoare,de scurtă sau de lungă durată. Tocmai din aceste considerente,
astfel de persoane trebuie să se afle mereu în grija și sub stricta atenție a cuiva, ele fiind
incapabile să reacționeze în fața amenințării sancțiunilor contravenționale, neputând în fapt
să le realizeze, datorită acestor disfuncții care le alterează facultățile psihice. Totuși, pentru
ca starea mintală a unei persoane să poată determina înlăturarea caracterului
contravențional al unei fapte, este necesară constatarea incapacității sale psihice de către un
organ medical de specialitate.

O altă cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei săvârșite este

reprezentată de beția involuntară completă, o stare - consecință a alcoolului sau a altor
substanțe, datorată strict unor împrejurări independente de voința făptuitorului. Articolul 29
din Codul Penal stipulează drept cauză de neimputabilitate intoxicația :"Nu este imputabilă
fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia,
nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din
cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive." De aici reiese însuși
înțelesul beției involuntare complete, văzută drept acea stare psiho-fizică în care se găseşte
o persoană, datorită efectelor pe care le are asupra organismului său alcoolul sau o serie de
substanţe narcotice ori excitante consumate. Trebuie făcută însă mențiunea clară conform
căreia în aceste situații intoxicarea cu alcool sau cu alte substanțe s-a produs în mod fortuit,
fără voința celui care a ajuns în această stare, într-un mod cu totul întâmplător și neurmărit,
motiv pentru care este denumită accidentală sau fortuită. Beția poate îmbrăca, după gradul
de intoxicație cu alcool sau cu alte substanțe, două forme principale: completă și incompletă.
Datorită faptului că în cazul beției incomplete, intoxicația nu este decât într-un stadiu
incipient caracterizat prin excitabilitate și impulsivitate, capacitatea persoanei de a-și
conștientiza acțiunile fiind doar slăbită, aceasta nu poate constitui un fundament pentru
înlăturarea caracterului contravențional al faptei. Pe de altă parte, tocmai datorită faptului
că beția completă este caracterizată de paralizia aproape completă a energiei fizice și
întunecarea facultăților psihice, de incapabilitatea persoanei de a înțelege caracterul acțiunii
ori inacțiunii sale și de a fi stăpân pe ea, aceasta poate sta fără îndoială la baza suprimării
caracterului contravențional al unei fapte.

Este bine cunoscut faptul că cea mai frecventă formă de beție este cea alcoolică. Starea
de beție, pe de altă parte, poate îmbrăca, excluzând clasificarea anterioară, mai multe
forme, pornind de la cea accidentală -independentă de voința persoanei-, sau voluntară -
când persoana în cauză a consumat în mod voit substanțe ce i-au provocat starea de beție-,
și ajungând până la cea ocazională -când consumul de substanțe care o provoacă se face
întâmplător (la petreceri)- sau cronică -când se menține o stare permanentă de intoxicație cu
băuturi alcoolice sau alte substanțe-. Tocmai datorită existenței acestor forme distincte ale
beției, se simte necesitatea evidențierii condițiilor care trebuie îndeplinite pentru ca această
stare să constituie o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei. Remarcăm
astfel următoarele: în momentul comiterii contravenției făptuitorul trebuie să se fi aflat în
stare de beție produsă prin alcool ori alte substante, starea de beție să fie accidentală,
involuntară, fortuită și completă, iar fapta comisă în stare de beție completă accidentală să
fie prevăzută de lege.

Un exemplu elocvent care ar putea intruni toate aceste condiții este reprezentat de
persoana care lucrează într-un mediu cu vapori de alcool, și care fără să-și dea seama
inhalează astfel de vapori și ajunge în stare de beție; mai este de asemenea și cazul
persoanei care își cumpără o băutură dintr-un local și o lasă nesupravegheată pentru puțin
timp, oferind anumitor persoane prilejul de a-i introduce în lichid diferire substanțe care îi
pot induce această stare.

În concluzie, datorită lipsei vinovăției, fapt bazat pe ideea conform căreia făptuitorul este
lipsit temporar de capacitatea de a înțelege și de a voi datorată tulburărilor psihice produse
de alcool sau alte substanțe, precum și datorită faptului că el nu mai distinge între bine și
rău, fapta comisă în stare de beție accidentală completă nu este considerată contravenție.

Nu constituie contravenție fapta prevăzută ca atare în lege, săvârșită în stare de

necesitate. Conform alin.(2) al articolului 20 din Noul Cod Penal, "Este în stare de necesitate
persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi
înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat." Se poate observa și în acest caz necesitatea existenței anumitor condiții care să
poată determina înlăturarea caracterului contravențional al faptei, după cum urmează: fapta
să fie săvârșită ca urmare a survenirii unui pericol neprevăzut (boală, defecțiune tehnică,
cutremur, inundații, incendii, accidente etc.); pericolul să fie iminent (gata să se producă), să
nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute ca fiind contravenție,
fapta trebuind să fie săvârșită numai pentru a salva viața, integritatea corporală, sănătatea
făptuitorului sau a unei alte persoane, un bun important al acestora sau un interes colectiv.
De asemenea, pericolul trebuie să fie unul real, iar nu imaginar, iar în cazul în care persoana
și-a dat seama că prin săvârșirea contravenției pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, atunci caracterul contravențional
nu va putea fi înlăturat. De pildă, nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de
necesitate fapta conducătorului auto care se află la volan sub influența băuturilor alcoolice,
cu motivarea că trebuie să transporte acasă o rudă venită în vizită din altă localitate, și ale
cărei bunuri din gospodărie erau expuse pericolului de a lua foc, atâta timp cât existau și alte
persoane sau chiar alte posibilități de a transporta respectiva persoană acasă, în timp util.
 Poate fi observată, totuși, aici, o diferențiere clară între starea de necesitate și cea a
legitimei apărări, determinată de tipul de pericol împotriva căruia o anumită persoană poate
acționa: dacă în cazul stării de necesitate vorbim despre un pericol provocat de evenimente
care scapă controlului omenesc, de evenimente naturale, în cazul legitimei apărări vorbim
despre un atac provocat in mod conștient de un agresor. Dar, de exemplu, putem vorbi
despre un conducător auto, care depășește viteza legală în localitate, în timp ce transportă
un accidentat grav, pe care îl găsise pe stradă, la cel mai apropiat spital. Este cunoscut faptul
că depășirea vitezei legale în localitate constituie contravenție, însă conducătorul auto nu va
fi sancționat datorită faptului că a fost constrâns la săvârșirea contravenției de necesitatea
apărării împotriva unui pericol iminent și care nu putea fi înlaturat altfel, a unei valori
ocrotite de lege, respectiv a salvării vieții celui accidentat.

Nu constituie, de altfel, contravenție, fapta prevăzută ca atare de lege dacă este săvârșită
din constrângere. Prin constrângere, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, se
înțelege"acțiunea de a constrânge și rezultatul ei, de a sili pe cineva să facă un lucru; a forța,
a obliga". Codul Penal ne vorbește despre aceasta în conținutul articolelor 24 și 25,
conturând o idee atât despre constrângerea fizică, cât și despre cea morală: "Nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista.", "Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod." De
exemplu, conducătorul unui taximetru care a luat în cursă un pasager de către care mai apoi
este amenințat cu un cuțit și obligat să circule cu viteză excesivă, nu va fi tras la răspundere,
deoarece se afla în imposibilitatea de a hotărî și acționa pentru sine, fiind lipsit de libertate.
Este de la sine înțeles faptul că acest gen de acțiuni de constrângere creează persoanei
amenințate un sentiment de temere sub imperiul căreia săvârșește o faptă ilicită.

Totuși, nu există constrângere psihică în momentul în care contravenientul, vânzator

într-o unitate de alimentație publică, a "condiționat vânzarea unui produs de cumpărarea
altui produs greu vânzabil", deoarece patronul l-a amenințat cu încetarea activității dacă nu
face acest lucru. În această situație, vânzătorul ar fi putut anunța poliția pentru a înlătura
pericolul cu care era amenințat.

O condiție principală care trebuie respectată atât în cazul dovedirii existenței unei
constrângeri fizice, cât și a uneia morale, este aceea de a se săvârși o faptă prevăzută ca fiind
contravenție de către lege ori acte administrativ-normative ale Guvernului sau ale
autorităților administrației pubice locale. Mai apoi, pentru a fi vorba de constrângere fizică,
trebuie îndeplinite o serie de alte condiții: constrângerea fizică la care este supusă persoana
să fie de natură a nu-i putea rezista, de a paraliza libertatea de voință și acțiune a
contravenientului. Pentru existența constrângerii psihice, de altfel, trebuie îndeplinite
următoarele condiții: exercitarea asupra psihicului făptuitorului o acțiune de constrângere
de către o altă persoană printr-o amenințare gravă cu un pericol, pericolul neputând fi
înlăturat în alt mod decât săvârșind contravenția.

Referitor la cazul fortuit, Codul Penal, în articolul 31 stipulează astfel: "Nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări
care nu putea fi prevăzută." Drept urmare, putem afirma faptul că acest caz fortuit se referă
la situația, starea, împrejurarea în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un
rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nici nu a urmărit ca el să se producă,
rezultat ce se datorează unei energii a cărei intervenție nu putea fi prevăzută. Spre exemplu,
"nesemnalizarea schimbării direcției de deplasare a unui autovehicul" constituie
contravenție. Ar putea exista, totuși, o situație în care deși conducătorul auto a semnalizat
schimbarea direcției de mers (acest lucru fiind indicat de aprinderea becului de la bord),
becul de la lampa de semnalizare nu s-a aprins (s-a ars, nu mai face contact din cauza
trepidațiilor, s-a deșurubat etc.). Poate fi observată aici suprapunerea unei întâmplări, unei
împrejurări care nu ar fi putut fi evitată de conducătorul aflat în mers, peste o faptă legală,
conformă normelor, a omului, care are rolul de a devia un rezultat firesc al intenție faptei
inițiale, ajungându-se astfel la săvârșirea unei contravenții. Nu trebuie desconsiderată totuși
în acest caz importanța fenomenelor naturii, ori a stărilor de boală (leșin, epilepsie, atac de
cord etc.) care pot deveni uneori surse ale acestor "energii".

În final, trebuie făcută mențiunea clară conform căreia pentru existența cazului fortuit
este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: rezultatul acțiunii sau inacțiunii ilicite a
contravenientului să fie consecința unei împrejurări străine de conștiința și voința acestuia;
împrejurarea care a determinat săvârșirea contravenției să fie de așa natură încât apariția ei
să nu poată fi prevăzută; fapta contravențională comisă ca urmare a unei întâmplări ce nu
putea fi prevăzută să fie stabilită și sancționată de un act normativ. În aceste situații se poate
vorbi despre lipsa factorului intelectiv, care va înlatura deci caracterul ilicit al faptei.

Eroarea de fapt face referire la necunoașterea sau cunoașterea greșită de către făptuitor
a existenței unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul contravențional al
faptei. Alineatul (1) al articolului 30, Cod Penal, surprinde esența erorii astfel: "Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei." În doctrina juridică aceasta este definită de altfel drept
"reprezentarea greșită de către cel care săvârșește o faptă ilicită, a realității din momentul
săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor
date ale realității".

Aceasta are un conținut format din reprezentarea greșită a realității, fapt pentru care, în
condițiile în care el ar fi cunoscut în mod real și corect realitatea, nu ar fi comis contravenția.
Această cauză se caracterizează prin faptul că, deși persoana are capacitatea psihică intactă
în momentului săvârșirii unei fapte, își reprezintă greșit realitatea deoarece nu cunoaște
anumite stări, situații sau împrejurări existente la momentul respectiv ori le cunoaște greșit
sau deformat, astfel încât, există o discordană între realitatea obiectivă și imaginea pe care
și-o face despre realitate.De exemplu, constituie contravenție conducerea unui autoturism
pe o stradă la începutul căreia este instalat indicatorul "accesul interzis tuturor
autovehiculelor". Totuși, nu va fi

considerată contravenție fapta conducătorului autoturismului care va intra pe această

stradă, datorită faptului că indicatorul respectiv era căzut la pământ și acoperit de zăpadă.
De altfel, nu va putea fi tras la răspundere nici conducătorul auto care nu va acorda
prioritatea pietonilor care traversează printr-un loc unde marcajul nu mai este vizibil din
cauza zăpezii, iar altă semnalizare nu există.Eroarea de fapt nu va înlătura însă răspunderea
civilă a contravenientului dacă prin fapta comisă s-au produs pagube materiale.

Este evidentă contradicția existentă între realitatea obiectivă și reprezentarea subiectivă

care îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-și da seama de caracterul faptei comise.

Trebuie menționat de alfel faptul că dispozițiile legale cu privire la înlăturarea caracterului

contravențional al faptei își găsesc aplicabilitate și în cazul faptelor comise din culpă, având
în vedere că fapta prevăzută de lege sau de alt act normativ ca fiind contravenție, potrivit
art.10 alin.(1) se sancționează chiar dacă este săvârșită fără intenție, în afară de cazul în care
prin actul normativ se dispune altfel. De precizat că eroarea de drept (necunoașterea sau
cunoașterea greșită a legii) nu constituie o cauză care să înlăture caracterul contravențional
al faptei. Este aplicarea dictonului latin "nemo censetur ignorare legem" -nimeni nu poate
invoca necunoasterea legii-, neavând importanță care este cauza necunoașterii sau
cunoașterii greșite a dispozițiilor respective.

În final, Ord.Guv.nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor stipulează în mod

expres în art. 11 alin.2 că minorul sub 14 ani nu răspunde contravențional. Tocmai de aici
rezultă faptul că minoritatea este și ea o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei,
deoarece minorul sub 14 ani, aflându-se în procesul natural de dezvoltare organică și psihică,
există prezumția absolută că el nu are capacitatea de a înțelege suficient caracterul faptelor
sale și nici experiența de viață necesară pentru a cunoaște și înțelege legile și normele de
conviețuire socială. Tocmai din această cauză legiuitorul a instituit principiul impunității
minorului care nu a împlinit vârsta, indiferent care ar fi normele încălcate și consecințele
faptei sale. Acesta este lipsit de capacitatea de a-și manifesta voința potrivit exigentelor legii,
lipsa de discernământ înlăturând și caracterul ilicit al faptei săvârșite.

În continuare, legiuitorul prevede la art. 2 alin.(3)din această ordonanță că minorii care

au împlinit 14 ani sunt sancționați contravențional, însă limita minimă și maximă a sancțiunii
prevăzută în actul normativ încălcat pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. De
asemenea, legea cadru stabilește la art. 11 alin.(4) că minorul care nu a împlinit vârsta de 16
ani nu poate fi sancționat cu închisoare contravențională sau cu obligarea la prestarea unei
activități în folosul comunității. Această diferențiere a răspunderii minorilor este
determinată tocmai de stadiul diferit în care se găsește capacitatea lor psihică de a-și da
seama de caracterul periculos al faptelor.

Neîmplinirea vârstei de 14 ani de către minorul care a săvârșit o contravenție înlătură nu

numai caracterul contravențional al faptei, ci si răspunderea juridică a făptuitorului.
Înlăturarea caracterului contravențional al faptei, în ceea ce privește pe minor nu exclude
răspunderea civilă (pentru pagubele produse de acesta prin comiterea contravenției) a
persoanelor care la data comiterii faptei îl aveau în supraveghere (părinți, tutori etc.).

În cazul în care minorul a săvârșit, în timpul cât nu răspunde contravențional, o parte din
actele succesive componente ale unei contravenții continue ori continuate pe care le
prelungește sau le repetă în timp în perioada în care a devenit răspunzător potrivi legii, va fi
tras la răspundere numai pentru activitatea contravențională desfășurată în această ultimă
perioadă.

Concluzionăm astfel, în urma trecerii în revistă a tuturor acestor cauze de înlăturare a

caracterului contravențional al faptei, că există situații în care o anumită acțiune calificată
drept contravenție este comisă ca atare (formal), însă datorită prezenței acestor împrejurări,
nu va fi atrasă răspunderea administrativă pentru făptuitor. Reținerea și admiterea acestui
efect juridic constă în aceea că, lipsind vinovăția, hotărârea de a săvârși o faptă contrară legii
este rezultatul acțiunii unor forțe exterioare voinței subiectului activ. Menționăm ideea
conform căreia datorită atribuirii caracterului contravențional unei fapte de către lege, este
necesar, după cum am arătat în cele de mai sus, ca și căile care duc la înlăturarea acestui
caracter să fie prevăzute în lege.

Aceste cauze sunt constate doar de către instanța de judecată, invocarea existenței
acestora fiind posibilă de la momentul constatării faptei și până la rămânerea definitivă a
hotărârii instanței judecătorești sesizate cu judecarea recursului. În încheiere, se simte
nevoia marcării unei idei care ar susține o viitoare revizuire a legislației contravenționale,
bazată pe modificarea legislației penale din această materie. Vorbim aici despre
reglementarea în materie penală a unor noi cauze justificative (exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unor obligații și consimțământul persoanei vătămate, precum și a excesului
neimputabil, drept cauză de neimputabilitate, care vor trebui cândva introduse și în
categoria celor care înlătură caracterul contravențional al faptei, mai ales dacă avem în
vedere faptul că ilicitul contravențional este imediat inferior ca și gravitate ilicitului penal.

Bibliografie:

 Curs Drept Administrativ (I): vol.I, Cîrciumaru Andreea -Craiova: Editura Sitech, 2016
 Curs Drept Administrativ Român/ dr.Tiberiu Pavelescu -Ed.a 2-a, revizuită și adăugită
- București: Editura Pro Universitaria, 2007
 Noul Cod Penal
 https://legeaz.net/dictionar-juridic/betia-involuntara-completa
 https://legeaz.net
 http://www.scritub.com/stiinta/drept/CAUZE-CARE-INLATURA-
CARACTERUL11197.php
 http://e-juridic.manager.ro/articole/cauze-care-inlatura-caracterul-contraventional-
al-faptei-14273.html