Globalizare vs.

mondializare

Conversie geografie

Onica Elena Mihaela

Anul I
 Cuprins
Introducere .......................................................................................................................................... 2

1. Globalizarea
1.1. Prezentare generală – scurtă evoluţie a conceptului.................................................................... 3
1.2. Originile globalizării................................................................................................................... 4
1.3. Caracteristici ale globalizării ..................................................................................................... 5
2. Mondializare – globalizare
2.1. Cadrul conceptual şi caracteristici fundamentale ale procesului de mondializare şi de
globalizare ......................................................................................................................................... 7
2.2. Elemente de definire a fenomenului de globalizare şi mondializare ........................................ 8
2.3. Premise ale constituirii pieţei mondiale ................................................................................... 12
2.4. Premise ale apariţiei produsului mondial ................................................................................. 13
3. Fenomenul de globalizare – argumente pro şi contra ............................................................... 14

4. Efectele fenomenului de globalizare

3.1. Tendinţe de ansamblu în evoluţia fenomenului de globalizare ................................................... 16
3.2. Efectele pozitive ale globalizării ................................................................................................. 19
3.3. Efectele negative ale globalizării ………………………………………………….....................21
3.4. Efecte micro şi macroeconomice ale globalizării ………………………………................….... 24

Concluzii ......................................................................................................................................... 25
Bibliografie .................................................................................................................................... 26
Introducere

Apariţia termenului „mondializare” se situează între începutul şi mijlocul anilor ’80. Iniţial,
termenul sublinia interdependenţa economiilor. Două evenimente importante precedaseră
„mondializarea” pe scena internaţională: începutul tranziţiei economiilor dezvoltate, de la stadiul
industrial către stadiul post-industrial şi invazia tehnologiilor noi şi revoluţionare.
Mondializarea reprezintă o reţea de interdependenţe dezvoltată între statele lumii, o sinteză a
transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială în ultimele decenii. Legăturile
transnaţionale în sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale, tot mai largi şi mai variate,
au dus la creşterea interdependenţelor dintre statele naţionale.
Procesul de mondializare a avut drept consecinţă transformarea radicală a vieţii economice.
Acest proces este fără precedent: generalizarea economiei de piaţă, creşterea producţiei şi a nevoilor,
circulaţia informaţiilor, produselor, a oamenilor şi a capitalurilor, implementarea de sisteme tehnice
din ce în ce mai performante, creşterea cantităţii de deşeuri etc. Inegalităţile în societate se adâncesc.
Echilibrul planetei este ameninţat.
Procesul mondializării nu este nou, el nu constituie o ruptură în evoluţia seculară a
economiei. Dezvoltarea interdependenţelor între economiile naţionale ale planetei nu este nouă în
natura sa, ci prin intensitatea sa. Mondializarea a bulversat peisajul economic, dar implicaţiile sale n-
au fost încă integrate în reflexiile actorilor vieţii economice, a celor care decid comportamentul
firmelor pe piaţă.
S-a vorbit de decalajul existent între mondializarea economică şi cea politică. Mondializarea
politică încă se construieşte. Peste tot unde există riscul aplicării legii celui mai puternic, unde
interesele private sunt înaintea celor generale, unde obţinerea de profit pe termen scurt afectează
justiţia socială şi denaturează mediul, statele trebuie să definească regulile jocului. Astfel, statele
trebuie să construiască o arhitectură internaţională de organizare.
Omenirea are nevoie de o repartiţie mai armonioasă şi echilibrată a resurselor. Ţările în curs
de dezvoltare trebuie să fie mai bine integrate în economia mondială. Mondializarea este o şansă de
care trebuie să profităm. Ea este o realitate promiţătoare care trebuie adaptată în beneficiul umanităţii
în ansamblul său.
România, ca economie în tranziţie, va avea de făcut faţă din ce în ce mai mult provocărilor
mondializării, având în vedere că procesul de mondializare în mod cert modifică paleta de
instrumente de care dispune un stat. Şansele României de a atrage ceea ce este bun din acest fenomen
obiectiv depind în mod esenţial de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de
globalizare şi diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui fenomen de
globalizare şi ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării.
Astfel, mondializarea trebuie văzută ca un proces permanent şi dinamic, care impune o nouă
viziune a ordinii internaţionale, extinde limitele de interdependenţă între popoare şi naţiuni,
favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu şi ale vieţii sociale, tinde să uniformizeze
credinţele şi valorile, se substituie instanţelor individuale sau naţionale pentru a hotărî orientările
generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze
culturile.
Naţiunea şi statul rămân, în pofida tuturor tendinţelor de globalizare şi regionalizare, entităţi
cu atribute şi caracteristici proprii atât politice, cât şi juridice, economice şi sociale.

2
 1. Globalizarea

1.1. Prezentare generală – scurtă evoluţie a conceptului

Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul
globalizării, ale interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are
efecte mai mult sau mai puţin asupra întregii economii mondiale.
Fenomenul globalizării îşi are originile în istoria omenirii, fără a putea preciza o dată exactă a
apariţiei acestuia. Piperul, porumbul şi cartofii originari din America Latină sunt hrană obişnuită în
India, Europa sau Africa. Mirodenii din Indonezia sunt comune în Caraibe. Descendenţii sclavilor
africani aduşi să muncească pământul în „lumea nouă” au devenit americani, jamaicani, canadieni
sau brazilieni. Bumbacul american care a ajutat şi a condus prima fază a revoluţiei industriale
europene este cultivat în Egipt şi Sudan.
Dar globalizarea de azi este de dată relativ recentă, cunoscând o nouă dimensiune în urma
schimbărilor rapide din ultimii 25 de ani. Ea s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi
a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după 1980, odată cu globalizare pieţelor financiare.
Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 1997,
ponderea în PNB mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,5%, pentru Asia (fără Japonia)
de la 8,8% la 12,5%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul” globalizării)
această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,9%. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare
este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile din ţările emergente au crescut de la 13 miliarde
de dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 de miliarde de dolari pe an între 1990 şi 1999. În
ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de
Sud, Thailanda şi Malaezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii ’70. În aceeaşi perioadă, rata de
alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.
Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să
aprecieze că „... trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor.
Nu vor mai fi economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne
în cadrul unor graniţe vor fi oamenii, care vor compune naţiunile...”1. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine
de activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de
identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor
corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva
decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii
economice naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor
transnaţionale. Cu toate acestea, există şi opinii2 conform cărora instituţiile politice ale statului rămân
principala forţă în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată,
interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Statele
naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai

1
Robert, Reich. The Work of Nations, în Mark Lewis; Robert Fitzgerald; Charles Harvey. The Growth of Nations.
Culture, Competitiveness and The Problem of Globalization. Bristol Academic Press, 1996, p.11
2
Peter, Dicken. Global Shift. The Internationalization of Economic Activity. Second edition. Paul Chapman Publishing
Ltd., p.121

3
bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea
în scopul maximizării bunăstării sociale.

1.2. Originile globalizării

Chiar înainte de Christos, negustorii fenicieni şi grecii aveau reprezentanţi dincolo de

graniţele ţării lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Expansiunea romană a dus cu sine răspândirea
tehnicilor, produselor şi a altor simboluri materializate, care se păstrează şi astăzi.
În 1600, compania britanică a Indiilor de Est şi-a stabilit sucursale în toată Asia. Cam în
aceeaşi perioadă, companiile daneze şi-au deschis şi ele sucursale în Asia.
Succesele repurtate dincolo de graniţele propriei ţări, curiozitatea şi dorinţa de a face afaceri
în toată lumea, chiar şi eşecurile, au contribuit la menţinerea vie a interesului pentru piaţa externă.
După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la scară internaţională a afacerilor
lor. Prima firmă de succes americană pe piaţa externă a fost Singer Sewing Machine, care a construit
o fabrică în Scoţia în 1868. În mai puţin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută
în lume, cu fabrici în mai multe ţări. Alte firme americane au urmat exemplul internaţionalizării, iar
în 1914, cel puţin 37 de companii americane deschiseseră unităţi de producţie în două sau mai multe
ţări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, îşi deschiseseră porţile către
piaţa internaţională. Compania Ford avea unităţi de producţie în 14 ţări, General Motors şi Chrysler
au urmat-o. În anii ’20, toate trei companiile deţineau dimensiuni impresionante ale activităţii lor
dincolo de graniţă. Tot atunci, toate maşinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite şi
asamblate în Japonia. Tot în aceeaşi perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea
unităţi productive în Europa, America Latină şi Asia. Firmele americane erau în acea perioadă de
departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar şi firmele europene îşi îndreptau atenţia tot mai mult
către piaţa mondială. Friedrich Bayer şi-a construit fabrici în Rusia, Belgia şi Franţa, iar astăzi este
una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume.
Aşa cum se poate observa, atenţia asupra exteriorului a fost o preocuparea permanentă a
omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul de globalizare începe să se
definească mai concret după cel de-al doilea război mondial, prin participanţii săi. În opinia unor
specialişti, acest proces poate fi analizat pe cele patru faze ale sale, după cum urmează:
- faza I: al doilea război mondial – 1955. În această fază întâlnim doi actori: firma şi
partenerii săi (consumatori, furnizori, parteneri în societăţi). Mediul extern era relativ uşor de
determinat, fiind în mare măsură constituit şi influenţat doar de firmă şi partenerii săi imediaţi. Este
perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, maşinilor, produselor de larg
consum şi managementului, cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi, ca urmare a
înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe.
Multe din actualele ţări în dezvoltare nu-şi cuceriseră încă independenţa, iar legislaţia privind
investiţiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mişcare foarte
mare din partea marilor firme, care acţionau într-un spaţiu puţin îngrădit. Din punct de vedere al
personalului, firmele multinaţionale preferau personal specializat (mai ales pentru funcţiile
importante) din ţara de origine.
- faza a II-a: 1955 – 1970. Este stadiul cu trei actori. Alături de firmele şi filialele lor apar
guvernele ţărilor gazdă. Firmele devin din ce în ce mai mari, cu o producţie globală integrată. Ţările

4
în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de
suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici
referitoare la investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Relaţiile dintre
firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor.
Pe de altă parte, ţările europene şi Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar
companiile din aceste ţări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezenţă în
spaţiul economic internaţional înseamnă o concurenţă din ce în ce mai puternică, mai ales pentru
faptul că aduc noi viziuni atât în ceea ce priveşte managementul, dar şi în ceea ce priveşte formarea
personalului, tehnologii etc.
- faza a III-a: 1970 – 1980. Un alt actor apare pe scena afacerilor internaţionale, guvernul
ţărilor de origine. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi
guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară
contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative în
ţara de origine asupra şomajului, comerţului, etc. Mediul economic internaţional devine tot mai
complex, iar companiile transnaţionale încep să evalueze implicaţiile activităţii lor asupra diferitelor
componente ale acestuia, precum şi implicaţiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecinţă a
complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale au fost iniţiate demersuri
menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de a
reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi.
- faza a IV-a: după 1980. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi
datorită faptului că alături de companiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi
ale ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice,
agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. Fiecare participant în
acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional.
Companiile transnaţionale provin astăzi nu doar din ţările dezvoltate, ci şi din ţările în curs de
dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât perspectivele pe care le oferă piaţa
internaţională, dar şi ameninţările pe care le ascunde. Poate că fenomenul cel mai marcant al acestui
sfârşit de mileniu l-a constituit căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, care a adus atât
oportunităţi noi în mediul afacerilor internaţionale, cât şi riscuri noi3.

1.3. Caracteristici ale globalizării

Globalizarea reprezintă un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală măsură. În

paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, comerţului şi informaţiilor, s-a pus în mişcare un
proces de „localizare”, de fixare în spaţiu. Ceea ce apare drept globalizare pentru unele înseamnă
localizare pentru altele. Mobilitatea ajunge una dintre cele mai râvnite valori, iar libertatea de
mişcare – o libertate întotdeauna rară şi inegal răspândită – devine rapid principalul factor de
stratificare în epoca postmodernă pe care o traversăm.
Globalizarea reprezintă un fenomen obiectiv, intrinsec, al societăţii umane, care s-a extins din
nevoia de a găsi noi pieţe de desfacere, de a liberaliza cât mai mult cu putinţă comerţul, de facilita
pentru toţi accesul la resurse, mai ales la cele cu impact semnificativ asupra procesului de dezvoltare
economică.
3
Gabriela, Drăgan; Rodica, Zaharia. Relaţii economice internaţionale. Politici comerciale şi tranzacţii internaţionale.
Editura ASE, Bucureşti, 2000, p. 9-11

5
 O caracteristică esenţială a globalizării este aceea că reprezintă un proces permanent şi
dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaţionale, extinde limitele de interdependenţă
între popoare, are rol major în a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, tinde să
universalizeze culturile.
Prin globalizarea pieţei se creează posibilitatea pentru comprimarea spaţiului planetar
comunicaţional, pentru intensificarea şi permanentizarea schimburilor şi cooperării între popoare,
culturi şi civilizaţii; este posibilă totodată conectarea indivizilor unii cu alţii, în scopul de a se evita
izolarea şi de a accelera şi uşura schimburile, comerţul.
Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societăţii contemporane; liberalizarea
schimbului de mărfuri, transferul de idei, de cunoştinţe, de informaţii, de concepte şi de inovaţii au
imprimat dinamism şi amploare fenomenului globalizării, indiferent de momentul în care s-a
desfăşurat acesta, ceea ce îi oferă un caracter integrator.
Incidenţele globalizării asupra statelor lumii sunt inegale, integrarea acestora în sistem
făcându-se la niveluri diferite, impuse de dezvoltarea economică a fiecărui stat.
Întreprinderile actuale, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenţie nu numai pieţelor
interne, ci şi pieţelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acţionează
la scară globală sunt ieftine şi se bucură de o recunoaştere mai mare din partea consumatorilor, dar în
acelaşi timp, trebuie să ţină seama de riscurile şi restricţiile comerciale la care se expun odată cu
pătrunderea pe piaţa mondială.
Globalizarea aduce o nouă versiune a „proprietăţii absente”: acţiunile – independenţa
proaspăt câştigată a elitelor globale faţă de puterea politică şi culturală limitată teritorial. Compania
aparţine oamenilor care investesc în ea – nu angajaţilor, furnizorilor sau localităţilor în care este
situată. Producţia de masă a dus la giganţi. Cea mai profitabilă metodă de a produce profit era de a
pune la lucru tocmai munca, venitul muncitorului. La aceasta s-au adăugat acumulările mari la
nivelul clasei mijlocii, întâi în Anglia, printre pensionarii reveniţi din colonii, apoi în SUA printre
norocoşii visului american. Acţiunile au separat total pe proprietar de cel care produce.
Nu mai există motive întemeiate pentru a numi americane companii ca McDonald’s sau
Procter and Gamble. Într-o lume în care capitalul nu are domiciliu fix, iar fluxurile financiare au ieşit
de sub controlul guvernelor naţionale, multe pârghii ale politicii economice nu mai funcţionează,
statul naţiune se erodează. Forţele cu caracter transnaţional sunt în bună măsură anonime şi, de
aceea, greu de identificat.
Globalizarea îşi are originea şi baza în marile aglomerări urbane, cele ce au permis producţia
de masă care a saturat colectivităţile şi a obligat producţia să se demasifice. Richard Sennett a fost
primul analist al vieţii citadine contemporane care a anunţat alarmat iminenta „dispariţie a omului
public”. Într-un mediu artificial, calculat în aşa fel încât să asigure caracterul anonim şi specializarea
funcţională a statului, orăşenii s-au confruntat cu o problemă de identitate aproape imposibil de
realizat. Experienţa oraşelor americane scoate la iveală o serie de caracteristici comune cvasi
universale: suspiciunea faţă de ceilalţi, intoleranţa faţă de diferenţe, resentimentul faţă de străini şi
cererile de a-i izola şi alunga. Legătura cu exteriorul se face prin cartea de credit. „Nu traiul
împreună, ci evitarea reciprocă şi separarea au devenit strategiile de supravieţuire în megapolisul
contemporan”4.

4
Richard Sennett - Profesor de sociologie, London School of Economics

6
 Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit,
dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a
unui consiliu de decizie, a unui birou managerial.
Astăzi cea mai bogată sursă de surprize şi nesiguranţă este comportarea pieţelor. Societatea
noastră este de „consum” într-un sens la fel de profund şi fundamental ca cel pe care îl folosim
pentru a spune despre societatea industrială a predecesorilor noştri că era o societate de „producţie”.
Societatea de azi are nevoie să speculeze capacitatea de consum a membrilor săi.

2. Mondializare – globalizare

2.1. Cadrul conceptual şi caracteristici fundamentale ale procesului de

mondializare şi de globalizare

Internaţionalizarea vieţii economice a angajat industrializarea pe care o cunoscuse Europa

înainte de primul război mondial pe un drum care o va conduce către globalizare. Efortul industrial
cerut de războiul din 1914 a arătat avantajele şi posibilităţile unei producţii de masă. Întreprinderile
deveneau de talie naţională, dar concurenţa era tot mai aspră şi mai generalizată. Prin
internaţionalizare se credea că va fi remediată această situaţie generatoare de nedreptăţi, iar fiecare
naţiune se va conforma binelui comun general, graţie creării unei noi ordini economico-sociale
universale. Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii a răspuns acestei preocupări, dar statele
nu au putut să se înţeleagă pentru a exercita un control eficace asupra economiei, astfel încât, la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial piaţa era dominată de acele forţe care conduceau către o
globalizare sălbatică.
Globalizarea sau mondializarea (aşa cum apare denumit fenomenul în spaţiul francofon) nu
este doar un cuvânt la modă, ci reprezintă o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat
economia mondială încă de la începutul anilor ’80. Acest fenomen limitează puterea de acţiune a
statelor naţionale, acestea deţinând un control mai mult sau mai puţin extins asupra activităţilor
economice şi financiare internaţionale. Impunând limite în ceea ce priveşte capacitatea statelor de a
elabora legi şi de a dezvolta politici economice, se creează astfel o reţea de interdependenţe tot mai
puternică, între statele naţionale şi pieţe5.
Elementul predominant al „mondializării” ar putea fi ipoteza utopică ce poate crea o piaţă
atotputernică şi autoreglantă care să depăşească frontierele naţionale şi să se mondializeze. Pe de altă
parte, această piaţă ar asigura convergenţa spontană între economiile şi întreprinderile lor. Totuşi,
expansiunea la nivel mondial o face haotică dacă nu există un stat supranaţional care să dirijeze
principalele activităţi. Dar, din păcate, „mondializarea” nu dispune, pe moment, de acest element
sine qua non. În consecinţă, piaţa devine anarhică, doar dacă nu vin alţi parametri să substituie statul
naţional sau supranaţional. Apare din ce în ce mai clar că activităţile pieţei mondiale sunt conduse de
decizii, de acte de interese şi de interconexiuni ale societăţilor multinaţionale. Cercetarea profitului
maximal, care în cadrul economiilor naţionale se transformă în investiţie productivă şi duce la
creşterea locurilor de muncă şi la dezvoltare, nu este legată de economiile naţionale. Piaţa mondială
este dominată de societăţile multinaţionale, care îşi urmăresc interesele la dimensiuni şi niveluri
multiple. Guvernele ţărilor sunt transformate în simpli administratori ai consecinţelor rezultate din
5
Carmen, Păunescu. Marfa şi globalizarea pieţei. Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.25

7
deciziile centralizate, asupra cărora ele nu au nici o influenţă şi care reflectă singurele interese ale
marilor societăţi multinaţionale.
Conceptul de mondializare nu implică cu nimic ca o putere naţională sau supranaţională să
exercite un control oarecare. În consecinţă, mondializarea nu are o existenţă oficială, totuşi „oficial”,
fiecare dintre contractanţi are posibilitatea de a-şi încerca şansa fără a fi necesar să-şi asume
responsabilităţi şi obligaţii. Evoluţia în toate domeniile arată că SUA îşi conservă rolul de conducător
al planetei.
Prin mondializare se subînţelege, indirect, dar transparent, posibilitatea de a interveni peste
tot în lume. Tipul de intervenţii şi vectorii săi nu sunt deloc precişi. Adeziunea la mondializare este
datorată în mare parte, nevoii liberei circulaţii a noilor tehnologii. În consecinţă, inovaţia,
dezvoltarea sa şi posibilitatea de a intra în cadrul unei pieţe libere mondiale, fac parte, teoretic, din
conţinutul său. Mai precis, utopia convergenţei economiilor mai puţin dezvoltate se bazează pe
ipoteza că economiile în curs de dezvoltare pot imita în cadrul unei pieţe libere mondiale tehnologii
noi şi adesea revoluţionare care există datorită ţărilor dezvoltate. Dar această ipoteză nu ţine seama
de starea particulară de subdezvoltare, care poate fi descrisă ca o lipsă de maturitate. Aceasta din
urmă nu asigură deloc majorităţii economiilor contemporane în dezvoltare posibilitatea de a imita
noile tehnologii. Pentru a avea posibilitatea aceasta, trebuie să fie atins în prealabil pragul critic de
maturitate al cărui factor determinant este educaţia.
Rolul catalizator al societăţilor multinaţionale este esenţial în contextul mondializării.
Importanţa lor în formarea PNB-ului mondial şi marea lor influenţă atât asupra guvernelor actuale
cât şi asupra a celor ale majorităţii organismelor internaţionale, le rezervă un loc de alegere în cadrul
„mondializării”6.

2.2. Elemente de definire a fenomenului de globalizare şi mondializare

►Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind „procesul deosebit de dinamic al

creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor
transnaţionale în sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale, tot mai largi şi mai variate,
cu implicaţie directă asupra globalizării activităţilor, cerând la rândul lor o soluţionare globală”.
►O definiţie cu un caracter mai didactic este cea exprimată de Eduardo Gianett da Fouseea:
„fenomenul globalizării este rezultatul unei conjuncturi formate pe baza intersecţiei a trei forţe:
- a treia revoluţie tehnologică (tehnologiile legate de căutarea, procesarea, difuzarea şi
transmiterea informaţiilor, inteligenţa artificială şi ingineria genetică);
- formarea zonelor de comerţ liber şi a blocurilor de integrare economică;
- creşterea legăturilor şi a interdependenţelor dintre pieţe, atât din punct de vedere fizic,
cât şi financiar, la scară mondială”.
Întreprinderile consimt la apariţia unui „cod de bune maniere”. Tendinţa care se manifestă
este diminuarea capacităţii guvernelor statelor de a controla activitatea companiilor producătoare
internaţionale. Afirmaţia că cei care conduc emit reglementări şi măsuri fiscale prea dure a
determinat în final concentrarea centrului de forţe în statele cu legislaţia cea mai puţin restrictivă şi,
de aici, posibilitatea întreprinderilor de a se sustrage cu uşurinţă controlului.

6
Maria, Negreponti-Delivanis. Mondializarea „conspiratoare”. Editura Eficient, Bucureşti, 2002, p.83

8
 Nici o definiţie a termenului „globalizare” nu este pe deplin acceptată. Se poate afirma cu
certitudine că este un cuvânt în vogă, care se referă la mai multe lucruri în acelaşi timp. Cei mai
entuziaşti sunt de părere că globalizarea poate fi definită ca o nouă eră a istoriei umane.
Ziarul francez „Le Monde” contrazice aceste teorii legate de „mondializare”, aşa cum este
denumită globalizarea în Franţa. Acesta aduce în discuţie faptul că schimburile comerciale dintre
popoare sunt vechi de când lumea, mijloacele de transport rapid intercontinental există de zeci de
ani, companiile multinaţionale s-au dezvoltat de mai mult de o jumătate de secol, iar mişcările de
capital nu sunt o invenţie a anilor ’90, aşa cum nu sunt nici televiziunea, sateliţii sau sistemele de
procesare a datelor. Ceea ce „Le Monde” numeşte noutate este „dispariţia singurului sistem care
concura cu capitalismul la scară globală, aşa-zisul comunism sovietic”. Expansiunea capitalismului
impune mondializarea şi ca un proces de deformare, de dezintegrare şi, în cele din urmă, dar nu în
ultimul rând, de demontare a graniţelor fizice şi a regulilor care constituiau un impediment pentru
acumularea de capital la nivel mondial.
Putem afirma cu certitudine că mondializarea este un concept de provenienţă lingvistică
francofonă, în timp ce conceptul de globalizare este de provenienţă lingvistică anglofonă. Astfel, în
limba franceză, cuvântul englez „global” se traduce, de regulă, prin „mondial” şi rareori prin
„global”. Denumirea celor mai multe documente adoptate la O.N.U. confirmă această interpretare
lingvistică. Un exemplu ar fi aceste câteva documente: „Global Atmosphere Research Programme”,
editat în documentele O.N.U. în limba franceză sub titlul „Programme mondial de recherches sur
l’atmosphere”; „Global Environment Monitory System”, editat în limba franceză sub titlul „Système
mondial de surveillance continue de l’environnement”.
Termenul de „mondializare” se foloseşte în anumite arii geografice, cu precădere în spaţiul
francofon, pentru a pune în evidenţă nuanţe specifice ale produsului; ca urmare a extinderii şi
adâncirii legăturilor transnaţionale în diferite sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale,
cu implicaţie directă asupra globalizării activităţilor, cerând la rândul lor o soluţionare globală, este
acceptat pe scară tot mai largă termenul „globalizare”.
Apariţia termenului „mondializare” se situează undeva între începutul şi mijlocul anilor ’80.
Iniţial, termenul sublinia interdependenţa economiilor. Oricum, două evenimente importante
precedaseră „mondializarea” pe scena internaţională: începutul tranziţiei economiilor dezvoltate, de
la stadiul industrial către stadiul post-industrial şi invazia tehnologiilor noi şi revoluţionare.
S-a vorbit însă mai întâi de „integrare”, adică de o mişcare care reuneşte într-un ansamblu
părţi dispersate. Acest termen de integrare descrie fostul ideal al occidentului, observând egalitatea
şanselor, adică posibilitatea fiecărei persoane de a putea să aleagă liber tipul şi condiţiile muncii sale,
ca şi modul său de viaţă. Această libertate nu este limitată la cadrul naţional, dimpotrivă, ea are în
vedere şi raporturile între persoane aparţinând unor ţări diferite.
Conţinutul „integrării” nu este exclusiv economic. Este totodată social, politic şi psihologic.
Totuşi în epoca clasicilor „integrarea” economică a fost legată de conceptul de piaţă ideală,
autoreglată datorită conceptelor: „mâna invizibilă”, „forţele pieţei” şi „concordanţa dintre interesul
individual şi cel colectiv”. Toate ipotezele clasicilor despre piaţa perfectă (concurenţa pură şi
perfectă) se aplică „integrării economice” la nivelul pieţei mondiale. Adică, preţurile pentru bunurile
şi serviciile identice, nivelul salariilor pentru o muncă echivalentă, dobânda pentru acelaşi risc şi
renta financiară pentru pământurile de calitate identică, tind să se egalizeze7.

7
Maria, Negreponti-Delivanis. Mondializarea „conspiratoare”. Editura Eficient, Bucureşti, 2002, p. 63

9
 Globalizarea este starea provizorie a unei transformări continue care conduce la o integrare
din ce în ce mai intensă a forţelor economice şi financiare. Această definiţie provizorie ne permite să
observăm cele două aspecte sub care poate fi înţeles fenomenul globalizării, şi anume unul static, în
sensul că provoacă transformări permanente în relaţiile economice internaţionale şi altul dinamic,
pentru că această schimbare se produce sub influenţa unei logici mereu mai cuprinzătoare.
Nu se cunoaşte cu exactitate momentul în care s-a declanşat procesul de globalizare. Se spune
că a demarat încă de la începutul anilor ’80, atunci când tehnologia informaţională a fost asociată
telecomunicaţiilor. Alţii spun că a început mai târziu, odată cu dispariţia barierelor comerciale. Cu
toate acestea, globalizarea nu s-a declanşat fără să existe anumite etape pregătitoare: ea reprezintă
punctul final al unui proces de integrare a forţelor economice, financiare, sociale şi culturale, de unde
rezultă astăzi dinamica procesului; treptat s-a trecut de la industria locală la cea internaţională, iar
apoi la globalizarea fenomenului. Acesta a fost însoţit de o dezvoltare interdependentă a structurilor
politice şi de o întrepătrundere a culturilor.
Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societăţii contemporane. Individul din
societatea contemporană călătoreşte mai mult, este expus într-o măsură crescândă influenţei
culturilor străine şi are contacte vizuale directe sporite cu evenimentele din lumea întreagă, prin
intermediul transmisiunilor TV, Internet-ului, noilor tehnologii de transmitere a imaginilor prin
sateliţi etc.
Globalizarea pieţelor este impusă şi de creşterea costurilor pentru cercetare şi dezvoltare şi
reducerea ciclurilor de viaţă ale produselor sub aspect tehnologic. Marile corporaţii îşi extind sfera
activităţilor (de inovaţie, de producţie sau de desfacere) în afara graniţelor naţionale, recurgând la un
management transnaţional. Acest lucru permite corporaţiilor să-şi împartă riscul inerent dezvoltării
produselor destinate pieţelor mondiale şi să împartă beneficiile rezultate de pe urma expansiunii
investiţiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.
Odată cu globalizarea pieţelor, are loc astfel şi globalizarea mărfurilor. Un produs finit
reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor materiale şi servicii ale căror surse de provenienţă
sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colţuri ale lumii (de exemplu, industria
automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, a produselor electrocasnice, industria textilă, a
confecţiilor, a produselor alimentare etc.).
Globalizarea pieţei financiare constituie o altă componentă a globalizării economiei
mondiale. Creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii
financiare să se lanseze în operaţiuni de mare anvergură din întreaga lume, sfidând graniţele
naţionale şi fusurile orare, înglobând în ofertele lor o gamă tot mai mare de servicii financiare.
Companiile producătoare care operează pe piaţa mondială nu sunt obligate numai să-şi
exporte mărfurile în alte ţări, ci şi să devină organizaţii globale. O organizaţie este globală atunci
când aceasta, operând pe pieţele a cel puţin două ţări, obţine prin activităţile de cercetare-dezvoltare,
producţie, marketing, vânzări sau activităţile financiare avantaje de cost şi de prestigiu, care sunt
inaccesibile concurenţilor, care operează exclusiv la nivel naţional. Organizaţia globală acţionează pe
o piaţă globală (pieţele statelor lumii), în cadrul căreia nu se acordă importanţă graniţelor dintre
statele lumii, procurând capital, aprovizionându-se cu materiale şi componente, producând şi
comercializându-şi mărfurile, oriunde există condiţiile cele mai prielnice pentru a face afaceri.
Organizaţiile globale reuşesc astfel să obţină cele mai mari avantaje de pe urma planificării,
desfăşurării şi coordonării activităţilor proprii la scară mondială.

10
 Procesul de mondializare a pieţelor şi de globalizare rapidă a activităţii organizaţiilor din
întreaga lume obligă agenţii economici naţionali, care operează la scară globală, să acţioneze rapid,
stabilindu-şi şi ocupând o poziţie bine determinată pe piaţa globală. Dimpotrivă, întreprinderile mici
şi mijlocii trebuie să-şi restrângă domeniul de activitate pe un număr de pieţe naţionale bine
precizate, adoptând o strategie bine fundamentată de pătrundere pe nişele pieţei globale.
Pentru a face faţă concurenţei, marile companii producătoare trebuie să se extindă tot mai
mult la scară internaţională. Pe măsură ce pieţele naţionale sunt invadate de producătorii străini,
întreprinderile locale sunt obligate să adopte o strategie de pătrundere mai agresivă pe pieţele altor
ţări. Concurenţa aspră de pe piaţa internaţională demonstrează faptul că organizaţiile globale trebuie
să pună mai mult accent pe flexibilitatea structurii organizatorice, pe adaptarea la particularităţile
principalelor pieţe mondiale pe care acestea acţionează.
Odată cu creşterea necesităţii de extindere a sferei de activitate a întreprinderilor peste
graniţele naţionale, se constată şi sporirea riscurilor pentru astfel de acţiuni. Întreprinderile din ziua
de astăzi, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenţie nu numai pieţelor interne, ci şi pieţelor
externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acţionează la scară globală sunt
mai ieftine şi se bucură de o recunoaştere mai mare din partea consumatorilor, dar în acelaşi timp,
trebuie să ţină seama de riscurile şi restricţiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe
piaţa mondială: cursuri valutare variabile, instabilitate politică, tarife vamale protecţioniste, bariere
comerciale etc.
Astfel, globalizarea trebuie văzută ca un proces permanent şi dinamic, care impune o nouă
viziune a ordinii internaţionale, ideală ca normă de comportament, extinde limitele de
interdependenţă între popoare şi naţiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu şi
ale vieţii sociale, tinde să uniformizeze credinţele şi valorile, se substituie instanţelor individuale sau
naţionale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative
de judecată, tinde să universalizeze culturile.
Reluând termenii definiţiei globalizării, putem sintetiza următoarele:
- globalizarea reprezintă un proces istoric care, de-a lungul timpului, a cuprins
industrializarea, internaţionalizarea şi mondializarea;
- forţele care au condus la mondializare, apoi la globalizare, sunt mereu prezente;
schimbările în relaţiile internaţionale sunt prin urmare continue;
- raportul de forţe în economie nu este stabil, ci dinamic, în continuă evoluţie sau involuţie;
există forţe care îi fac pe cei tari mai puternici şi pe cei slabi îi aduc mai aproape de
mizerie;
- procesul de globalizare are efecte importante şi dominante într-un număr mare de
domenii, nepermiţând celor care nu fac parte din sistem să-şi găsească mijloace suficiente
de trai;
- starea actuală a globalizării este rezultatul a două secole de istorie în timpul cărora fiecare
etapă a fost generată în mod natural de precedenta; ca urmare, procesul de globalizare se
autolimitează.
Toate aceste procese se desfăşoară în anonimat. Nu există o autoritate responsabilă să dirijeze
sistemul care încearcă să funcţioneze în paralel cu statul; nimeni nu decide şi nimeni nu conduce.
Aceste fapte ating direct conştiinţa şi fac apel la cei care au o judecată morală şi un comportament
adecvat.

11
 2.3. Premise ale constituirii pieţei mondiale

Dezvoltarea de-a lungul timpului a ţărilor occidentale cu economie solidă de piaţă a fost
posibilă prin găsirea unor pieţe de desfacere avantajoase pentru produsele lor tehnologizate, prin
aprovizionarea acestora cu materii prime şi produse exotice ieftine, prin dezvoltarea sistemului
financiar-bancar, precum şi a navigaţiei maritime din aceste ţări. Prin conlucrarea strânsă între aceste
activităţi productive, comerciale şi de prestări servicii, inclusiv financiar-bancare, a rezultat o reţea
foarte densă şi complexă de relaţii comerciale şi financiare, la scara întregii lumi, numită piaţă
mondială. Progresul constituirii pieţei mondiale a durat câteva secole, începând din perioada marilor
descoperiri geografice din secolele XV-XVI şi continuând şi în zilele noastre.
Definind sistemul mondial modern, Immanuel Wallerstein, desprinde două trăsături
particulare ale acestuia: se bazează pe o diviziune extensivă a muncii, care este nu numai funcţională
(ocupaţională), ci şi geografică şi prezintă o latură politică care a oferit agenţilor economici o mai
mare libertate de mişcare şi un sprijin substanţial din partea statelor naţionale. Sarcinile economice
nu sunt redistribuite în mod egal în sistemul mondial (inclusiv în considerente ecologice), iar
diviziunea muncii este o funcţie a organizării sociale a muncii. În plus, actorii economici acţionează
în cadrul unui perimetru mai larg decât cel pe care îl poate controla integral orice entitate politică.
Pentru ţările industrializate, acest fapt face posibilă expansiunea economică constantă a sistemului
mondial, în pofida unei distribuţii foarte inegale a profiturilor8.
Există mai multe definiţii acceptate în literatura de specialitate pentru piaţa mondială. Astfel,
ca parte componentă a economiei mondiale, piaţa mondială poate fi definită în două sensuri:
în sens larg, piaţa mondială reprezintă „ansamblul raporturilor care se stabilesc între
producătorii din diferite ţări şi între economiile naţionale, în procesul schimbului de activităţi
care au loc pe plan internaţional”. În această accepţiune, piaţa mondială cuprinde pe lângă
tranzacţiile comerciale şi tranzacţiile valutare, financiare, relaţiile de credit internaţional care
se desfăşoară pe pieţe specifice.
în sens restrâns, piaţa mondială reprezintă „ansamblul relaţiilor de schimb care se
stabilesc între agenţii economici din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei”. La baza
consolidării obiectului tranzacţiei se află legea cererii şi ofertei.
Conform altor accepţiuni, pieţei mondiale i se atribuie mai multe semnificaţii, fiecare având
la bază ansamblul tranzacţiilor de afaceri izvorâte din confruntarea cererii cu oferta pe piaţa
internaţională:
- „totalitatea tranzacţiilor de afaceri dintre ţările lumii, în contextul diviziunii
internaţionale a muncii şi confruntării dintre cerere şi ofertă”;
- „locul tranzacţiilor de afaceri internaţionale în care se întâlnesc cererea şi oferta de
produse, servicii sau valori din diferite ţări, supuse legilor economice obiective ale
comerţului internaţional”;
- „spaţiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii, de realizare a relaţiilor
de schimb între agenţii economici din diverse ţări, ca purtători ai cererii şi ofertei”.
În practică, se utilizează şi noţiunea de piaţă internaţională care se referă la tranzacţiile de
afaceri dintre două sau mai multe ţări, în sensul strict al cuvântului, spre deosebire de piaţa mondială

8
Carmen, Păunescu. Marfa şi globalizarea pieţei. Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.21

12
care cuprinde tranzacţiile dintre toate ţările lumii, precum şi noţiunea de piaţă externă care
reprezintă piaţa mondială privită din unghiul de vedere al relaţiilor economice externe ale unei ţări.
Sunt recunoscute mai multe forme ale pieţei mondiale:
- comerţul internaţional, definit ca ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii care se
desfăşoară între agenţii economici din diferite ţări;
- piaţa internaţională a capitalurilor, respectiv ansamblul operaţiilor legate de plasarea
în/din străinătate a unor capitaluri sub formă de investiţii directe, credite etc.;
- piaţa mondială a muncii, dată de ansamblul relaţiilor generate de migraţia forţei de
muncă dintr-o ţară în alta, de regulă pentru căutarea unui loc de muncă;
- piaţa tehnologiilor de vârf, care se referă la ansamblul transferurilor de brevete, invenţii
între diferite ţări etc.
Tipurile de piaţă, precum şi criteriile de grupare a pieţelor cunosc un amplu proces de
diversificare, determinat de mai mulţi factori: natura bunurilor economice tranzacţionate, modul de
combinare a factorilor de producţie, tradiţiile, culturile şi mentalităţile fiecărui popor, nivelul de
dezvoltare economică etc. În funcţie de obiectul tranzacţiilor de afaceri, piaţa mondială se clasifică
în: piaţă de mărfuri, piaţă financiară, piaţă a muncii şi piaţă a serviciilor.

2.4. Premise ale apariţiei produsului mondial

Produsul activităţii unei organizaţii poate fi un bun, un serviciu sau o idee constând într-o
sumă de trăsături tangibile sau intangibile care satisfac consumatorii şi care este primit în schimbul
banilor sau al altor unităţi de valoare.
Produsul global sau produsul mondial este conceput pentru a satisface cerinţele
consumatorilor din mai multe ţări. De asemenea, este conceput să identifice şi să servească segmente
globale ale cererii, care sunt omogene ca necesităţi şi putere de cumpărare9.
Când acelaşi produs poartă diferite nume de marcă în diverse ţări, potrivit specificului
acestuia, se spune despre el că este un produs global.
Produsele globale sunt produse obişnuite care se dezvoltă în mod natural în companiile
producătoare cu orientare multinaţională. Compania multinaţională se concentrează asupra adaptării
numelui de marcă la cerinţele locale, identificând un nume regional pentru un produs vândut în
întreaga lume. Fiecare companie producătoare care acţionează pe plan internaţional deţine în
portofoliul de activitate produse internaţionale.
Produsele tind să se mondializeze atunci când caracteristicile lor determinante le fac
remarcabile şi solicitate de consumatori. Tot mai mult, întreprinderile mondiale, din motive de
simplitate şi de costuri, caută să pătrundă şi să vândă, în diverse părţi ale lumii, produse care nu se
diferenţiază faţă de cerinţele impuse de adaptarea la piaţa locală.
Numărul mărcilor mondiale cunoscute de public, susceptibile de a genera cumpărarea
produselor respective, este în creştere. Printre mărcile cunoscute de-a lungul anilor, putem cita:
Coca-Cola, IBM, Ford, Kodak, Xerox, Shell, Levi’s, McDonald’s, Gilette etc. Mai recent publicul
mondial a ajuns să cunoască mărci, care circulau deja pe anumite pieţe de mai mult timp: Benetton,
Apple, Toyota, Honda, Nissan, Fuji, Connex, Orange, Zapp etc.

9
Carmen, Păunescu. Marfa şi globalizarea pieţei. Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.32

13
 Un produs a cărui concepţie şi caracteristici principale sunt mondiale, chiar dacă acesta este
fabricat pe plan local şi prezintă una sau mai multe caracteristici specifice necesare pentru adaptarea
la piaţa locală, poate fi distribuit oriunde în lume. În interiorul aceluiaşi sector, pot exista produse
destinate consumatorilor mondiali şi alte produse naţionale destinate consumatorilor locali, întrucât
piedicile culturale variază de la un produs la altul.
Tendinţa de globalizare a economiei a condus şi la apariţia segmentelor de clientelă
transnaţională, respectiv mondializarea gusturilor consumatorilor, care devin mai exigenţi, mai
rafinaţi, mai selectivi şi mai interesaţi de achiziţiile efectuate. Sunt recunoscute mai multe sectoare
de activitate în care consumatorii sunt mondiali: aeronautică, maşini şi utilaje, electronică,
microinformatică, bunuri de echipament industrial, construcţie navală, echipamente sportive,
agricole de lux, cluburi de vacanţă.
Pe măsură ce din ce în ce mai multe companii producătoare multinaţionale îşi standardizează
şi îşi centralizează vânzările la nivel mondial, internaţionalizează practica lor de cumpărare sau vând
un produs care respectă un standard de calitate mondial, clientela întreprinderii respective devine
mondială.
În materie de alimentaţie, fenomenul a cunoscut o amploare ridicată în special în decursul
ultimilor ani: după Europa, lanţurile de magazine tip fast-food se multiplică în Japonia şi se menţin
în restul Asiei. Japonia totalizează 7336 franchize 10 de origine americană, deci 72% din restaurantele
sau magazinele alimentare McDonald’s (590 puncte de vânzare), KFC (800 restaurante), Domino
Pizza, Dunkin Donuts şi Wendy’s fac parte din viaţa Japoniei. Pe de altă parte, restaurantele asiatice
cunosc o mare creştere în SUA (mai mare de 20 000), unde există deja mai mult de 1 500 de baruri
japoneze Sushi.
Procesul de globalizare a generat, totodată, obligativitatea reglementării calităţii produselor
mondiale, prin documente normative, standarde cu caracter universal din ce în ce mai exigente, care
să prescrie calitatea, securitatea, durabilitatea, fiabilitatea, accesibilitatea.
Întreprinderile multinaţionale urmăresc satisfacerea cerinţelor consumatorului mondial,
obligând astfel întreprinderile pur naţionale să se alinieze, pentru a fi competitive, la standardele de
calitate pe care le creează.
Multe întreprinderi producătoare îşi proiectează produsele pentru a corespunde în primul rând
cerinţelor şi reglementărilor de pe piaţa internaţională, urmând ca apoi să procedeze la adaptarea
acestora potrivit specificului pieţelor mai mici, naţionale, dacă doresc recunoaşterea produsului
activităţii lor şi la acest nivel. Această abordare permite producătorului să introducă produse noi pe
mai multe pieţe, aproximativ în acelaşi timp.

1.5. Fenomenul de globalizare – argumente pro şi contra

Analiştii au identificat trei tendinţe principale ale globalizării. Adepţii „hiper-globalizării”
cred că globalizarea defineşte o nouă epocă în istoria umană, în care tradiţionalul stat naţional nu mai
există nici chiar în materie de afaceri, acest lucru fiind imposibil într-o economie globală.
„Scepticii” sunt de părere că fluxurile comerciale investiţionale şi cel al forţei de muncă nu sunt
superioare celor din trecut. Adepţii „transformărilor” au un punct de vedere intermediar. Aceştia

10
franchíză s. f. scutire de taxe vamale acordată pentru bunurile importate (<engl., fr. franchise) - Conform Dicţionarului
Explicativ Român.

14
admit faptul că un rol important îl deţin guvernele, atât timp cât acestea se adaptează la o lume în
care nu există o distincţie clară între problemele interne şi internaţionale.
Aprobarea sau contestarea globalizării constituie, în prezent, curente de opinii şi de acţiune
care au coborât până la nivelul cetăţeanului de rând, dezbaterile pe această temă fiind, în multe
cazuri, la nivelul mişcărilor de stradă.
Poziţii pro globalizare. Partizanii globalizării se înscriu în două mari categorii: pe de o parte,
adepţii curentului neoliberal, iar pe de altă parte reprezentanţii instituţiilor financiare internaţionale şi
a marilor întreprinderi internaţionalizate.
Neoliberalii consideră globalizarea un fenomen ireversibil deoarece viteza cu care fluxurile
de capital circulă în exteriorul graniţelor naţionale, amploarea schimbului de tehnologie şi
informaţie, ca şi apariţia unor noi zone de propulsie economică (exemplu Asia de Sud-Est) sunt
elemente care, prin întrepătrundere, constituie o nouă structură pe piaţa mondială, a cărei dezvoltare
nu permite o întoarcere la vechile forme de comerţ şi cooperare internaţională.
Reprezentanţii instituţiilor şi întreprinderilor internaţionalizate consideră globalizarea un
fenomen universal deoarece liberalizarea schimburilor între naţiuni reduce riscul conflictelor
militare, generalizând tendinţa de schimb şi cooperare în dauna tendinţelor de confruntări violente şi
revendicări teritoriale.
Fenomenul globalizării este un fapt cu care generaţiile actuale şi cele care vor veni vor trebui
să trăiască. Este durabil, purtător al unei stări de bine, la care populaţia nu va vrea niciodată să
renunţe. Chiar şi generaţiile care sunt ţinute departe de beneficiile globalizării poartă în ele dorinţa
ascunsă de a le împărtăşi într-o zi. Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri,
ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state.
Internaţionalizarea producţiei, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de
transport contribuie la scăderea costurilor de producţie, ceea ce permite reducerea preţurilor
bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine. Reglementările
internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg
către pieţe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor
industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant
exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate. Sporirea concurenţei
conduce la sporirea eficienţei, ceea ce are efecte benefice asupra producţiei, diversităţii de bunuri şi
servicii, la difuziunea cunoştinţelor, a progresului şi, în final, la creşterea productivităţii şi
satisfacerea cât mai bună a cerinţelor
consumatorilor.
Poziţii contra globalizării. La extrema opusă susţinătorilor entuziaşti ai acţiunii
globalizatoare a corporaţiilor transnaţionale se situează antiglobaliştii, cei care o plasează la rădăcina
dezintegrării sociale şi ecologice pe care, apreciază respectivii autori, o parcurge omenirea în
prezent. În cazul regionalizării există oponenţi care consideră că aceasta induce unele consecinţe
nefaste asupra liberalizării în plan global a comerţului internaţional. În primul rând este deturnat
interesul autorităţilor de la negocierile globale, ele concentrându-şi eforturile către înfăptuirea
obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare regională pot introduce clauze
restrictive pentru relaţii cu terţii şi este dat exemplul SUA, care, în acordurile sale preferenţiale cu
Canada, a introdus reguli de origine severă care restrângeau posibilitatea cooperării cu partenerii din
alte ţări în fabricarea produselor respective.

15
 O lucrare care reflectă atitudinea antiglobalistă este cea aparţinând lui David C. Korten,
economist american specializat în problemele dezvoltării – Corporaţiile conduc lumea. Lucrarea se
constituie într-o pledoarie pentru solidaritatea societăţii civile pentru lupta comunităţilor locale şi a
guvernelor în faţa alianţei de interese economice, politice, ideologice care promovează în viziunea
autorului procesul de globalizare. Sensul acestui din urmă proces ar fi acela de transferare a puterii
din mâinile guvernelor responsabile pentru binele public în cele ale câtorva mari corporaţii.
Autorul dezvoltă elementele alianţei de interese aflată în spatele globalizării, alianţă care are
în centrul său corporaţiile şi care promovează doctrina ideologică denumită de Korten “liberalismul
corporatist”. Viziunea lui Korten asupra rolului profund negativ al acţiunii globalizatoare a
corporaţiilor transnaţionale include mai multe coordonate. În termeni generali, el acuză tipul de
societate spre care ne îndreptăm, o monocultură de consum globalizată, acea societate universală.
Valorile, credinţele, identităţile distinctive care fac oamenii să simtă că aparţin unor comunităţi şi
unor locuri, tind să fie înlocuite de simbolurile universalizate create şi propagate de marile corporaţii.
“Globalizarea întăreşte tendinţele de monopolizare la scară planetară”11.
«Impactul globalizării, împreună cu partea sa naţională – neoliberalismul, sunt prezente peste
tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40 000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în
primele 100 de companii multinaţionale, încălzirea planetei, războaie şi intoleranţă. Termenul
globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o
privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi
mentalităţi. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale asupra resurselor materiale şi umane
ale lumii. Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie, creşterea violenţei, degradarea
ireversibilă a mediului»12.

3. Efectele fenomenului de globalizare

3.1. Tendinţe de ansamblu în evoluţia fenomenului de globalizare

În actuala diviziune internaţională a muncii există ţări cu grade diferite de specializare

internaţională. Astfel, ţările dezvoltate, care se bazează pe tehnica modernă şi pe circulaţia rapidă a
informaţiei au o specializare eficientă care le asigură o pondere mare în totalul schimburilor
internaţionale. Se constată un număr tot mai mare de produse realizate prin specializare
internaţională ridicată, astfel încât nici nu se mai poate identifica, la o privire sumară, cine este
producătorul. Agentul economic superspecializat, care poate fabrica totul dar fără a produce nimic
este tot mai frecvent, costurile scăzute şi profiturile ridicate fiind rezultatul acestei specializări. La
polul opus avem ţări slab dezvoltate, cu specializare unilaterală şi cu pondere infimă din PIB însumat
în exporturile mondiale.
11
Korten, C. David. Corporaţiile conduc lumea. Editura Antet, Oradea, 1997
12
Prof univ. Dr. Rodica Milena Zaharia. Uniunea Europeană şi blocurile regionale

16
 Principalele caracteristici şi tendinţe pe piaţa mondială pot fi considerate13:
 tendinţa de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii, respectiv de afirmare a
ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate;
 specializarea ţărilor dezvoltate în domeniul cercetării cu rezultate în tehnici moderne şi
ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare se specializează în furnizori de
materii prime şi produse industriale de bază sau clasice;
 reorientarea spre produse de bază a ţărilor dezvoltate prin creşterea corelaţiei între
industria extractivă şi cea prelucrătoare pentru a limita dependenţa lor de sursele externe.
Fenomenul este mai marcant în Europa şi Japonia;
 regruparea în cadrul ţărilor în curs de dezvoltare care poate genera o restructurare în
diviziunea internaţională a muncii. Sunt edificatoare rezultatele obţinute de „tigrii”
asiatici: Hong Kong, Singapore etc.;
 scăderea numărului ţărilor implicate în fluxurile financiare internaţionale şi în paralel
creşterea lor rapidă atât cantitativ cât şi ca rol în finanţarea celorlalte ţări;
 creşterea ponderii şi rolului structurilor, zonelor economice în diviziunea internaţională
economică, apariţia de sisteme economice mixte sau total noi (cazul Hong Kong, UE sau
China);
 tendinţa de a „repatria” industrii prelucrătoare clasice, care prin echipare ultrasofisticată –
dar costisitoare ca şi capital – ajung la cote de profit şi performanţă superioare faţă de
perioada cantonării lor în ţările lumii a treia. De exemplu, fabrici de confecţii capabile să
producă în câteva ore un model de consum exact pe mărimea şi dimensiunile preluate de
la client în magazin.
Drept consecinţă se estimează că piaţa mondială va însemna o competiţie tot mai accentuată
între producători, ceea ce va adânci diviziunea internaţională a muncii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică,
cea culturală, revoluţia informatică şi cea din telecomunicaţii ca şi creşterea rolului factorului politic
sunt de natură să aducă schimbări majore în diviziunea internaţională a muncii. Încă nebănuite,
biotehnologia şi genetica pot provoca schimbări în însăşi natura umană. Din păcate nu se estimează a
se depăşi faza schimbului inegal, discriminatoriu, cu toate că mai multe reuniuni şi acorduri
internaţionale şi-au propus să depăşească această stare.
Principala formă de relaţii economice între state a fost la început, şi încă este, cantitativ,
schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul exterior. În preajma primului război mondial au
devenit semnificative investiţiile directe de capital, care au ajuns preponderente, unele găsindu-se
chiar în ţări beligerante. După cel de-al doilea război mondial nevoia de investiţii mari, în principal, a
13
Ilie, Rotariu. Globalizare şi turism. Editura Continent, Sibiu, 2004, p. 77

17
dus la dezvoltarea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice între state. Urmează imediat – în
ultimul deceniu mai vizibil şi pentru neiniţiaţi – transferurile, imensele fluxuri de capital care se
mişcă instantaneu graţie sistemelor de computere şi a telecomunicaţiilor în timp real între ele. Toate
aceste legături formează fluxurile economice internaţionale, definite ca mişcarea unor valori
materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta, care sunt şi căile principale prin care globalizarea
se extinde. La acestea se adaugă două căi care, amândouă, au o contribuţie mai mare decât toate
celelalte: monopolul informaţiei şi puterea de persuasiune şi/sau de presiune a statului de origine.
Tendinţa generală a fluxurilor internaţionale este de diversificare. Ele sunt influenţate de o
multitudine de factori tehnici, economici, extraeconomici etc., care pot acţiona pe moment sau în
perspectivă. Apariţia unui flux nou înseamnă de regulă înlocuirea unuia vechi. Între fluxurile
economice existente într-o anumită perioadă există legături mai mult sau mai puţin puternice.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă, formează
circuitul economic mondial. El exprimă schimbul reciproc de activităţi dintre diversele economii
naţionale în sfera circulaţiei, producţiei, cercetării ştiinţifice, în esenţă profitul final obţinut de
economiile mai performante, de actorii majori care au ca bază acea ţară. Relaţiile economice externe
ale unei ţări formează un tot unitar. Fiecare flux este autonom, cu forme specifice de exprimare şi
măsurare dar el se integrează, ducând la noţiunea de eficienţă generală a relaţiilor economice externe,
cu metodologii specifice de măsurare a efectelor integrate. Pentru moment, multinaţionalele, care par
a fi caracteristica globalizării, nu desfiinţează statul, numai şi-l subordonează. În plus, fiecare flux
are timpul său istoric de manifestare, apărând o neconcordanţă între efortul făcut cu generarea lui şi
efectul său. De exemplu, formarea pieţei de muncă cere 15-25 de ani. De multe ori efectele sunt
culese de alte ţări, din această cauză.
Evoluţia şi formele de manifestare ale circuitului internaţional depind în principal de: gradul
de dezvoltare a economiilor naţionale, gradul de adâncire al diviziunii muncii, stadiul relaţiilor
politice internaţionale. Trebuie subliniat şi faptul că circuitul economic mondial poate influenţa
relaţiile politice internaţionale şi prin acesta şi economia naţională.
Globalizarea înseamnă o creştere a numărului de parteneri pe piaţă, înseamnă accentuarea
concurenţei, iar rezultatul este creşterea calităţii, eficientizarea activităţilor economice, stimularea
inovaţiei.
Deşi este rezultatul liberalizării comerţului, globalizarea contribuie în acelaşi timp la
accelerarea acestui proces. Firmele cunosc faptul că rentabilitatea şi competitivitatea lor depind de
gradul de internaţionalizare a activităţilor lor şi fac presiuni asupra guvernelor pentru a obţine
deschidere mai mare la pieţele externe.

18
 Tendinţele de internaţionalizare şi de integrare economică internaţională şi-au croit drum de-a
lungul unui secol în condiţii complexe, împletindu-se cu politici şi acţiuni atât de dominaţie cât şi de
cooperare. Ele n-au putut înlătura inegalităţile dintre regiunile lumii şi dintre ţări, decalajele şi
dezechilibrele majore. Totuşi, globalizarea şi integrarea economică imprimă o mai mare coeziune
economică mondială, creează posibilităţi mai bune pentru acţiuni comune, în vederea rezolvării unor
probleme globale care preocupă comunitatea internaţională în ansamblul ei pe baza
interdependenţelor şi conlucrării între naţiuni.

3.2. Efectele pozitive ale globalizării

În procesul de globalizare sunt părţi care câştigă şi părţi care pierd, astfel încât acest fenomen
creează la nivelul pieţelor naţionale şi pieţei mondiale „învinşi” şi „învingători”. Odată cu eliminarea
barierelor din calea concurenţei libere, sectoare întregi de activitate îşi văd periclitată soarta, fiind
ameninţate cu dispariţia sau, cel puţin, cu „raţionalizări” drastice pentru creşterea eficienţei.
Mondializarea prezintă avantaje, cum ar fi oportunitatea unor pieţe mai largi, posibilitatea
producerii şi comercializării unei game mai mari de bunuri, şanse sporite pentru atragerea de capital
şi pentru intrarea în „jocul” schimburilor de tehnologii de vârf.
Realizarea Pieţei Unice interne şi globalizarea economiei, după părerea specialiştilor,
generează atât efecte pozitive, cât şi efecte negative.
Dintre efectele pozitive ale creării Pieţei Unice şi ale liberalizării şi mondializării
schimburilor comerciale reţinem câteva:
 intensificarea schimburilor comerciale intracomunitare;
 accelerarea procesului de inovare tehnologică în ţările membre;
 creşterea stabilităţii economice şi stimularea investiţiilor;
 sporirea potenţialului economic şi a capacităţii de absorbţie a pieţei comunitare;
 funcţionarea fără piedici a pieţelor şi liberalizarea totală a activităţilor comerciale,
industriale şi financiare, la nivel mondial;
 achiziţionarea rapidă de competenţă, crearea şi utilizarea rapidă şi eficace a tehnologiei şi
informaţiei; exploatarea pieţelor.
Mondializarea se poate constitui într-o forţă dinamică şi puternică a creşterii şi dezvoltării. În
măsura în care este corect gestionată, pot fi constituite fundamentele unei creşteri susţinute şi
echilibrate la nivel internaţional. Pentru aceasta se impune menţinerea perseverenţei în căutarea de

19
soluţii consensuale prin dialog deschis şi direct, care trebuie să ţină cont de interesele tuturor
participanţilor14.
Globalizarea oferă largi oportunităţi de dezvoltare umană, dar numai cu o guvernare
puternică.
Această eră a globalizării deschide largi oportunităţi pentru milioane şi milioane de oameni
din întreaga lume. Dezvoltarea comerţului, a noilor tehnologii, a investiţiilor străine, expansiunea
Internet contribuie la creşterea economică şi îmbunătăţirea vieţii oamenilor. Toate acestea reprezintă
un uriaş potenţial în vederea eradicării sărăciei şi continuarea progreselor realizate în secolul trecut.
Astăzi este mai multă bunăstare şi mai multă tehnologie, o mai mare angajare a comunităţii
internaţionale privind problemele oamenilor decât în trecut.
Procesul globalizării este astăzi condus de expansiunea pieţelor, de deschiderea graniţelor
către comerţ, capital şi informaţie, expansiunea fiind mai rapidă decât guvernarea acestor pieţe.
Legat de acest „decalaj”, se poate aprecia că au fost făcute progrese mai importante în elaborarea de
norme, standarde, politici şi instituţii cerute de această deschidere fără precedent, decât în ceea ce
priveşte drepturile omului. Este necesar, aşadar, un nou tip de angajament privind respectarea
drepturilor universale ale omului, aşa cum au fost ele stipulate în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului.
Provocarea lansată de fenomenul globalizării în noul secol nu constă în stoparea expansiunii
globale a pieţelor, ci în găsirea acelor reguli şi instituţii care să permită o guvernare puternică la nivel
local, naţional, regional şi global pentru a conserva avantajele oferite de piaţa globală şi de
concurenţă, dar şi pentru a asigura o mai mare echitate. Cu alte cuvinte, globalizarea trebuie să fie un
fenomen cu puternice accente de:
- etică – respectarea într-o mai mare măsură a drepturilor omului,
- echitate – reducerea şi nu adâncirea diferenţelor dintre naţiuni,
- inclusivitate şi nu exclusivitate – mai puţină marginalizare a unor naţiuni şi categorii
sociale,
- siguranţă – mai puţină instabilitate şi vulnerabilitate în ceea ce priveşte viaţa socială,
- durabilitate – mai puţină atingere mediului ambiant,
- dezvoltare – mai puţină sărăcie.
Susţinătorii globalizării pun accentul preponderent pe avantajele generate de globalizare,
printre care se numără: reducerea costurilor de producţie şi comercializare (ca urmare a economiei de
scară); uşurarea derulării tranzacţiilor (în care schimbul de mărfuri se face aproape în timpi reali cu
negocierea, apelându-se la sisteme moderne de comunicaţii – fax, internet); creşterea vitezei derulării
14
Carmen, Păunescu. Marfa şi globalizarea pieţei. Editura ASE, Bucureşti, 2004, p. 44

20
operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice; crearea unor pieţe noi, detaşate de anumite surse
sau zone tradiţionale ş.a.
Fără îndoială, globalizarea are efecte pozitive prin implementarea tehnologiilor tot mai
perfecţionate; creşterea investiţiilor directe în străinătate; un management tot mai performant;
creşterea concurenţei pe pieţe şi prin ea îmbunătăţirea ofertei de produse, apariţia de noi pieţe
(fiecare ţară putându-se îndrepta cu produsele oriunde în lume); stimularea competiţiei; mobilitatea
ridicată a factorilor de producţie. Toate guvernele sunt interesate să atragă investiţii pentru crearea de
noi locuri de muncă.
Globalizarea creează posibilitatea procurării de bunuri şi servicii apelând la comerţul
electronic (e-commerce), Internet-ul permite accesul la lumea informaţiei, revoluţia informaţiei
„redesenează harta industrială", duce la creşterea substanţială a productivităţii şi la mari reduceri de
costuri şi implicit a preţurilor. Globalizarea nu poate fi evitată. Peste tot este nevoie de tehnologie
înaltă, capital pentru investiţii, management şi marketing performante. Orice ţară este interesată
pentru intrarea în cadrul procesului de globalizare pozitiv, prin atragerea de capital potenţial, mai ales
sub forma investiţiilor directe.

3.3. Efectele negative ale globalizării

Comunitatea internaţională este într-o măsură crescândă dominată de controversele ce apar în

legătură cu procesul şi conceptul de globalizare economică, fenomen comparat din ce în ce mai mult
cu prima revoluţie industrială prin aceea că ar conduce la crearea unei noi societăţi şi a unui nou
stadiu al dezvoltării umanităţii: societatea informaţională.
Formele de globalizare cunoscute în prezent sunt variate, literatura de specialitate menţionând
o mare diversitate. Cea mai larg utilizată interpretare a globalizării, care are consecinţele negative
cele mai reduse, este definită prin interdependenţele economice dintre state, ca urmare a creşterii
coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială.
Deseori se tratează globalizarea independent de statul naţional şi economia naţională. În acest
sens este de reţinut concepţia susţinută în cadrul Raportului Dezvoltării Mondiale, editat de Banca
Mondială în anul 2000, care apreciază că în economia mondială contemporană au loc două procese
paralele, şi anume globalizarea şi descentralizarea. Astfel, Raportul Bănci Mondiale afirmă că pot
exista şi efecte destabilizatoare ale globalizării şi descentralizării, deşi oferă oportunităţi
excepţionale. De aceea, globalizarea provoacă o anumită teamă pentru că ea aduce deseori
instabilitate şi schimbări nedorite la nivelul guvernului naţional şi la nivelul firmelor. Ea expune

21
muncitorii la o concurenţă acerbă cu produsele importate, care poate conduce la pierderea locurilor
de muncă. Totodată, ea poate conduce la subminarea unor bănci sau chiar economii naţionale în
ansamblul lor, atunci când fluxurile de capital străin devin copleşitoare15.
Mondializarea poate avea efecte negative asupra economiilor în tranziţie prin dezvoltări
inegale şi prin apariţia unor dezechilibre majore în balanţele conturilor curente, lucru ce poate duce
la mari deficite ale balanţei comerciale, mai ales în ţările care au întârziat reformele structurale16.
Pe plan politic, globalizarea ar duce, în ultimă instanţă, la efecte controversate cum ar fi
dezintegrarea naţiunii şi statului naţional, firmele devenind societăţi transnaţionale, derulându-şi
direct şi liber relaţiile economice, deseori localizate în afara ţării de origine. Poziţii politice şi
teoretice contradictorii sunt susţinute de mişcări de stradă, protestatare, împotriva unor efecte sociale
negative ale globalizării care ar conduce la reducerea locurilor de muncă, la adâncirea prăpastiei
dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci (deja unele statistici demonstrează că 258 de persoane
miliardare ale lumii deţin tot atâta bogăţie cât 2,5 miliarde de oameni, adică aproape cât jumătate din
populaţia lumii) sau chiar la desfiinţarea unor subramuri economice.
Protestele apar, de asemenea, şi ca urmare a temerii că unele poziţii câştigate pe anumite
segmente de piaţă vor fi inevitabil pierdute în viitor. De asemenea, unele forţe politice se tem de
apariţia unor mişcări mondializate (în cadrul sindicatelor, al unor partide) cu tentă naţională,
patriotică, echivalând ca proporţii cu apariţia mişcării social-democrate în urma primei revoluţii
industriale, a unor mişcări care ar lua în considerare atât consecinţele sociale ale globalizării, cât şi
cele naţionale.
Fenomenele care se produc la nivel global, dincolo de posibilităţile de control ale statelor
naţionale au reprezentat întotdeauna un subiect controversat. Chiar dacă se cunosc relativ puţine
modalităţi de control al acestor procese, cercetătorii sunt interesaţi în evaluarea efectelor globalizării.
O mare parte din contra-argumentele globalizării sunt legate de efectele de mediu. Efectul economic
principal al globalizării este intensificarea comerţului. Întrucât aceasta reprezintă una din premisele
creşterii economice, accepţiunea generală este că a deveni global, înseamnă a deveni mai bogat. Dar,
există şi cealaltă faţă a monedei – mediul. Dacă se iau în considerare şi efectele ecologice, rezultatele
calculelor ar putea evidenţia efecte neaşteptate şi nedorite pe termen lung17.
Cu toate că progresele înregistrate în ultimele decade au contribuit la o mai mare securitate,
azi omenirea se confruntă cu noi ameninţări:

15
U.N., World Development Report 1999/2000, Oxford University Press, 2000
16
Dumitru, Patriche; Comerţ şi globalizare. Editura ASE, Bucureşti, 2003, p. 142
17
Prof. univ. dr. Bran Florina; Prof. univ. dr. Moga Toader. Comerţ şi globalizare. Efecte ecologice ale globalizării
fluxurilor comerciale” Nr. 17, Aprilie 2005, p. 43

22
 - Nesiguranţa economică şi volatilitatea financiară. Criză financiară din Asia a demonstrat
riscurile pieţelor financiare globale. Două lecţii importante pot fi învăţate din experienţa asiatică. În
primul rând, impactul asupra oamenilor este foarte sever şi persistă mult timp după refacerea
economică. Corupţia se răspândeşte. Bugetele educaţiei şi sănătăţii sunt mult diminuate.
Consecinţele sunt grave: crimă, violenţă, eroziunea statului social. În al doilea rând, dincolo de a fi
incidente izolate, crizele financiare au devenit din ce în ce mai prezente, odată cu creşterea pieţelor
globale de capital.
- Nesiguranţa locului de muncă şi a venitului. Atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace,
presiunea competiţiei globale au condus angajatorii la adoptarea unor politici flexibile în domeniul
forţei de muncă şi a unor angajamente rezervate privind angajarea.
- Nesiguranţa privind sănătatea. Creşterea călătoriilor şi a migraţiei au contribuit la
răspândirea HIV. Peste 33 milioane de oameni trăiau cu HIV sau SIDA în 1998, din care 6 milioane
infestaţi în acel an. Răspândirea este rapidă în noi locuri, cum ar fi India sau Europa de Est. Pentru 9
ţări din Africa se prevede o scădere cu 17 ani a speranţei de viaţă până în 2010, ceea ce presupune
revenirea la nivelul din anii ’60.
- Nesiguranţa culturală. Globalizarea deschide viaţa oamenilor către cultură şi creativitate,
către idei şi către cunoştinţe. Cu toate acestea, fluxurile culturale sunt aproape unidirecţionate, de la
ţările bogate către cele sărace. Astăzi, cele mai dinamice sectoare sunt cele care fabrică bunuri cu un
mai mare conţinut de idei şi nu cu un mare conţinut de materie. Cel mai mare sector de export al
SUA nu îl reprezintă industria de automobile sau de avioane, ci cel de filme. În aceste condiţii,
cultura străină, dominant provenită din ţările dezvoltate, pune diversitatea culturală într-o adevărată
primejdie. Este necesară susţinerea culturii naţionale pentru a putea supravieţui alături de cea străină.
- Nesiguranţa personală şi insecuritatea mediului, insecuritatea politică şi comunitară.
Creşterea tensiunilor sociale ameninţă stabilitatea politică şi coeziunea socială. Globalizarea a dat noi
caracteristici conflictelor. Traficul internaţional cu arme alimentează aceste conflicte, implică noi
actori şi interese politice şi de afaceri.
Dar din multitudinea de efecte ale globalizării se distinge probabil cel legat de omogenizarea
şi standardizarea stilului de viaţă, considerat în mod categoric şi unanim ca rezultat negativ al
globalizării. Criticile faţă de acest efect al globalizării au fost extrem de vehemente având în vedere
că uniformizarea se manifestă în toate aspectele vieţii sociale, materiale sau nonmateriale. Procesul
de ştergere a graniţelor între state creează teama de pierdere a identităţii culturale, de standardizare a
stilului de viaţă, a mentalităţilor.

23
 3.4. Efecte micro şi macroeconomice ale globalizării

În firmele de mică dimensiune, managerul, sinonim cu proprietarul, adoptă toate deciziile

legate de activitatea internaţională a organizaţiei. Cu cât dispersia geografică creşte, pertinenţa
deciziilor sale se reduce, distanţa putând diminua până la anulare competenţa sa şi, în consecinţă,
descentralizarea se impune. Această necesitate creşte în condiţiile în care firmele de talie mică,
multinaţionalizate, intră într-o reţea, caracterizată printr-un spaţiu de funcţionare partajat. Fiecare
manager apare astfel ca element al unui întreg, deciziile sale fiind subordonate coerenţei şi profitului
întregului ansamblu, ceea ce relativizează importanţa rolului său.
Firmele globale, de mică dimensiune, sunt puternic descentralizate, cu o specializare
accentuată, un sistem de informaţii intern şi extern complex şi formalizat. Flexibilitatea şi viteza de
reacţie mare a firmelor mici la schimbarea mediului extern de operare avantajează “prestaţia
economică a acestora, ridicând o serie de sfidări actorilor care au alimentat schimbarea, în speţă
firmele multinaţionale, impunându-le o adaptare corespunzătoare”18. În plus, exacerbarea
concurenţei, indusă de globalizarea economiei mondiale, generează constrângeri firmelor
multinaţionale, accelerarea ritmului inovaţiilor.
Relaţiile dintre firmele multinaţionale şi statele naţiuni au evoluat odată cu transformarea
sistemului economiei mondiale, strategiile firmelor multinaţionale şi politicile statelor interacţionând
unele cu altele. Implantările în străinătate ale firmelor sunt determinate de caracteristicile sistemelor
economice şi sociale naţionale, iar politicile industriale ale statelor sunt condiţionate de strategiile
globale ale firmelor multinaţionale.
Relaţiile firmelor multinaţionale cu ţările de origine sunt relaţii între parteneri. Statul
încurajează expansiunea propriilor multinaţionale, temperându-le doar atunci când devin prea
agresive. Firmele multinaţionale, prin competitivitatea lor pe plan internaţional asigură menţinerea şi
ridicarea economico-socială, propagarea în lume a modului de viaţă naţional (Coca Cola, Nestle,
McDonald’s) şi ridicarea nivelului de trai pe glob.
Globalizarea firmelor multinaţionale induce o serie de mutaţii în raportul dintre acestea şi
economia ţării gazdă. Pe fondul liberalizării regimului investiţiilor, al adoptării de măsuri speciale de
încurajare şi atragere al creării unui climat economic stimulativ, implementarea filialelor prin
investiţii străine directe are un efect de antrenare asupra ansamblului economiei gazdă.

Concluzii

18
Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de funcţionare. Editura MIRTON, Timişoara, 2001

24
 Sistemul politic din România a suferit schimbări profunde de la începutul procesului de
reformă, în 1990. Economia continuă să se afle într-o perioadă de tranziţie către economia de piaţa,
tranziţie care are ca rezultat constrângeri severe asupra activităţii din întregul sector public şi, nu în
ultimul rând, asupra sistemului administrativ central.
Începând cu 1990, crearea unui sistem modern şi eficient de administraţie publică a fost
considerată o prioritate pentru Guvernul României. Cu toate acestea, nu s-au putut mobiliza resursele
necesare creării cadrului legislativ şi instituţional necesar administraţiei publice centrale şi locale şi,
în special, pentru implementarea eficientă a măsurilor de reformă.
Tendinţa de globalizare, însoţită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale, aşează statele
naţionale într-o poziţie cu totul nouă, în care instituţiile şi sistemele administrative trebuie să fie
adaptate. Orice intervenţie în domeniul reformei administraţiei publice implică modificări ale
componentelor majore, incluzând administraţia centrală, administraţia locală şi serviciile publice. Pe
de altă parte, dezvoltarea democraţiei reclamă instituirea unei noi relaţii între cetăţeni şi
administraţie, creşterea şi întărirea rolului autorităţilor locale şi reconsiderarea parteneriatului cu
societatea civilă.
Aspiraţia de a deveni membru al Uniunii Europene a impulsionat modernizarea structurală
şi funcţională a administraţiei publice din România, alături de necesitatea funcţionării mai eficiente a
instituţiilor guvernamentale, într-o epocă puternic marcată de apariţia şi dezvoltarea tot mai acerbă a
mondializării.
Pentru a supravieţui în contextul noilor reguli nescrise în plan mondial, România trebuie să
se «integreze», căci doar prin unificarea economică, politică, juridică şi socială, statele lumii vor
deveni mai puternice şi vor putea combate pericolele omenirii.
Dar acesta este un proces de lungă durată, inevitabil însă, căci mondializarea este deja un
curent, un mod de a trăi, un mod de a gândi şi de a planifica viitorul, este un început de cultură, o
cultură mondială care va reuni totalitatea naţiunilor.
Cel mai important este ca statele sa aibă destulă experienţă în a elimina eventualele efecte
negative (cum ar fi: disputele pentru putere, poluarea) şi de a învăţa să profite de toate avantajele a
ceea ce înseamnă "mondializare": o piaţă comună, dispariţia barierelor, resurse şi materii prime
comune, libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, cultura împărtăşită de
toate statele lumii către un viitor luminos.

Bibliografie

1. Alexandru, Albu. Cooperarea economică internaţională. Editura Expert, Bucureşti, 1996

2. Angelica, Băcescu-Carbunaru. Macroeconomia relaţiilor economice internaţionale.
Editura All Beck, Bucureşti, 2000
3. Carmen, Păunescu; Marfa şi globalizarea pieţei. Editura ASE, Bucureşti, 2004
4. Constantin, Moisuc (coordonator); Luminiţa, Pistol; Elena, Gurgu. Economie
internaţională. Vol I – Probleme globale ale economiei mondiale. Vol II – Relaţii
economice internaţionale. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001
5. Denuţa L. lnvestiţii străine directe. Editura Economică, Bucureşti, 2003

25
6. Dumitru, Oprea. Globalizarea şi riscul securităţii informaţiilor. Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
7. Dumitru, Patriche. Comerţ şi globalizare. Editura ASE, Bucureşti, 2003
8. Gabriela, Drăgan; Rodica, Zaharia. Relaţii economice internaţionale: politici comerciale
şi tranzacţii internaţionale. Editura ASE, Bucureşti, 2000
9. Ilie, Rotariu. Globalizare şi turism: cazul României. Editura Continent, Sibiu, 2004
10. Ioan, Rotariu (coordonator); Octavian, Brândeu; Gabriel, Bâzoi. Tendinţele
mondializării şi mondializarea tendinţelor: Integrarea economică regională şi
globalizarea afacerilor. Editura MIRTON, Timişoara, 2004
11. Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de funcţionare. Editura
MIRTON, Timişoara, 2001
12. Korten, C. David. Corporaţiile conduc lumea. Editura Antet, Oradea, 1997
13. Maria, Negreponti-Delivanis. Mondializarea conspiratoare. Editura Eficient, Bucureşti,
2002
14. Maria, Popescu. Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă. Editura Expert, Bucureşti, 1999
15. Mihaela, Duţu; Perspective economice ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Editura
Independenţa Economică, Brăila, 1998
16. Ovidiu, Puiu (coordonator); Marius, Gust; Stela, Sigala; Iuliana, Ciochină. Politici
economice internaţionale. Interdependenţe, regionalizare, globalizare – provocare pentru
mileniul III. Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000
17. Serge, Cordellier. Mondializarea dincolo de mituri. Editura TREI, Bucureşti, 2001
18. Sterian Dumitrescu; Virgil Gheorghiţă. Economie mondială. Editura Era, Bucureşti,
1999
19. Prof. univ. Dr. Rodica Milena Zaharia. Uniunea Europeană şi blocurile regionale
20. Prof. univ. dr. Bran Florina; Prof. univ. dr. Moga Toader. Comerţ şi globalizare. Efecte
ecologice ale globalizării fluxurilor comerciale; Nr. 17, Aprilie 2005
21. Raport de monitorizare Mai 2006 - COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE,
Bruxelles, 16.05.2006
- http://www.mie.ro
- http://www.administratie.ro
- http://www.mai.gov.ro
- http://www.gov.ro
- http://ue.mae.ro
- http://sicuat.utcb.ro
- http://www.infoeuropa.ro
- http://www.ziua.ro
- http://www.eurodobrogea.ro
- http://www.nordexpres.ro
- http://www.cse.uaic.ro
- http://www.bnro.ro
- http://www.arisinvest.ro
- http://www.unctad.org
- http://www.armyacademy.ro
- http://www.biblioteca.ase.ro

26
- http://www.actrus.ro
- http://www.globalizarea.com
- http://modernizare.mai.gov.ro

27