Sunteți pe pagina 1din 7

4.

Creditarea comerţului exterior

Activitatea de comerţ exterior cuprinde operaţiunile de export/import de bunuri şi servicii sau într-o altă
accepţiune comerţul vizibil (cu bunuri) şi comerţul invizibil (cu servicii).
Principalele surse de creditare a comerţului exterior sunt:
- pe plan internaţional à sursele gestionate de instituţiile financiar-monetare internaţionale (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, bănci
regionale etc.)
- pe plan naţional à rezerve de creditare gestionate de băncile comerciale, de guverne şi resurse proprii
ale importatorilor/exportatorilor.

Resursele de creditare pe plan internaţional


Resursele instituţiilor financiar-monetare internaţionale se formează în principal din cotele-părţi de
participare ale ţărilor membre la care se adaugă şi alte resurse, fondurile respective fiind alocate sub formă
de credite pentru echilibrarea balanţelor de plăţi externe şi credite pentru proiecte de dezvoltare economică
şi socială.
Resursele pieţei eurovalutare au devenit o importantă sursă de alimentare a solicitărilor de credite pe
termen scurt şi mediu în special pentru derularea schimburilor internaţionale. Anual, peste 150 mld. USD
sunt contractate pe această piaţă, montarea creditelor realizându-se prin intermediul unor grupuri de bănci
reunite într-un consorţiu bancar.
Creditele pe termen scurt sunt destinate finanţării capitalului de lucru al firmelor, creditării comerţului
exterior, în timp ce creditele pe termen mediu sunt utilizate pentru finanţarea investiţiilor noi şi creşterea
capacităţilor de producţie existente.

Resursele de creditare pe plan naţional


Rezerva valutară a ţării, deşi există în cadrul oricărei economii naţionale, poate fi utilizată numai ca
ultimă posibilitate de creditare (după ce au fost epuizate celelalte modalităţi).
Pasivele băncilor comerciale se formează prin depunerea şi păstrarea de valute în conturi bancare de
către agenţi economici, persoane fizice, guvern, precum şi din cumpărarea de valute de către bănci de pe
piaţa valutară. Aceste fonduri stau la baza acordării de credite pentru realizarea operaţiunilor de
import/export.
Autofinanţarea presupune utilizarea de către agenţii economici a propriilor disponibilităţi.
Fondurile guvernamentale pot fi utilizate ca sursă de creditare a comerţului exterior direct sau prin
intermediul băncilor specializate în garantarea şi asigurarea creditelor pentru comerţ exterior.

Pentru contractarea unui credit bancar legat de realizarea exportului sau importului, precum şi pentru
plata serviciilor aferente operaţiunilor de export/import, solicitatorul se poate adresa unei bănci comerciale.
La baza acestei operaţiuni se află fundamentarea deciziei de creditare.
Procesul decizional pentru creditarea în valută cuprinde următoarele etape principale:
- analiza managerială şi economico-financiară a firmei solicitatoare de credit;
- analiza efectivă a creditului solicitat;
- analiza resurselor de creditare ale băncii şi adoptarea deciziei de creditare;
- analiza periodică a calităţii portofoliului de credite în funcţie de utilizarea şi rambursarea la timp a
creditelor.

O dată cu fundamentarea dimensiunii creditului şi a monedei de exprimare, banca identifică sursele de


rambursare a creditului solicitat. Se studiază:
- bugetul de venituri şi cheltuieli;
- planul de trezorerie;
- bugetul de încasări şi plăţi în valută;
- situaţia creanţelor şi obligaţiilor în valută etc.

O atenţie deosebită se acordă identificării garanţiilor pentru creditul solicitat. Sunt considerate garanţii:
- depozitele bancare;
- bunurile procurate din credit;
- valori mobiliare şi imobiliare;
- creanţele deţinute de debitor faţă de alte firme;
- scrisori de garanţie bancară etc.

Aprobarea acordării creditului bancar presupune stabilirea elementelor contractului de credit


internaţional precum:
- suma totală a creditului;
- obiectul creditat;
- modalitatea de efectuare a plăţilor din credit;
- eşalonarea acordării sumei totale;
- dobânda (şi eventualele indexări pe parcurs), precum şi comisioanele percepute;
- termenele şi ratele de rambursare;
- alte drepturi şi obligaţii, sancţiuni.

5. Finanţarea comerţului exterior

Se referă la operaţiuni de preluare de către o bancă sau instituţie specializată a creditului comercial prin
scontare, forfetare, factoring, precum şi realizarea de către o firmă intermediară a operaţiunii de leasing. Prin
aceste operaţiuni activitatea de comerţ exterior este accelerată:
- prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate înainte de ajungerea la scadenţă a creditului comercial;
- prin intrarea în exploatare a unor bunuri cu valori ridicate, chiar dacă importatorul nu dispune de sumele
necesare plăţii integrale a acestora.

Scontarea
Reprezintă forma tradiţională de mobilizare a creditelor pe termen scurt prin cedarea drepturilor de
creanţă încorporate în titlurile de credit, în special în cambii. Este o operaţiune efectuată de către o bancă
comercială şi presupune cumpărarea unor documente care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale
exportatorului privind livrarea mărfurilor şi asumarea obligaţiei de plată a mărfurilor de către importator la o
dată viitoare. Cumpărarea acestor documente se realizează înainte de scadenţa titlurilor respective.
Scopul operaţiunii de scontare constă în transformarea cambiei în lichidităţi de către beneficiarul său fără
ca acesta să mai aştepte scadenţa. La rândul lor, băncile comerciale au posibilitatea de a apela la refinanţare
prin rescontarea cambiilor în vederea reîntregirii lichidităţilor (băncile comerciale transmit cambiile către
banca centrală care în schimbul unei taxe de rescont plăteşte cambiile respective).
Scontarea se realizează la o valoare actuală a titlului, ca diferenţă între valoarea nominală şi scontul pe
care îl percepe banca pentru realizarea operaţiunii respective.
Caracteristica principală a operaţiunii de scontare este faptul că banca ce realizează scontarea nu preia de
la vânzător riscul de neplată. Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata titlului respectiv.

Forfetarea
Presupune transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit, unei
instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la
scadenţă, de la debitorul importator.
Forfetarea constă în cumpărarea de către instituţia specializată a unor creanţe deja emise.
Această tehnică nu dă instituţiei financiare respective drept de recurs asupra vânzătorului creanţelor în
cazul în care există defecţiuni de plată ale debitorului, ceea ce impune necesitatea ca instituţia de forfetare să
realizeze o selecţie prealabilă a creanţelor pe care le preia.
Deşi forfetarea se aplică în principal creanţelor pe termen scurt (sub 1 an), ea vizează finanţarea şi prin
preluarea creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţe mijlocii (1-7 ani). Această tehnică
stimulează exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse cu valoare ridicată.
Costul forfetării include o rată fixă a dobânzii la care se adaugă comisioanele instituţiei de finanţare
(costul fiind în funcţie de bonitatea debitorului, avalizarea creanţelor, riscul operaţiunii, modalitatea de plată
utilizată etc.)
Între operaţiunile de scontare şi forfetare se poate realiza o paralelă din punctul de vedere al
asemănărilor şi deosebirilor care se manifestă între ele:
à asemănări: ambele permit recuperarea sumelor înainte de scadenţă şi transformă vânzarea pe credit în
vânzare la vedere (din punctul de vedere al exportatorului);
à deosebiri:
 instituţia de forfetare preia toate riscurile de neplată (rezultate din reaua credinţă sau din
falimentul debitorului); în cazul scontării, riscurile sunt preluate de toţi semnatarii cambiei;
 forfetarea se realizează pe pieţele internaţionale de credit de un număr redus de instituţii de
forfetare, în timp ce scontarea se realizează de către băncile comerciale şi instituţii specializate de
pe pieţele naţionale;
 scadenţa efectelor comerciale este numai pe termen scurt la scontare, putând fi şi pe termen
mijlociu şi lung la forfetare;
 sursele de finanţare sunt reprezentate de fondurile mobilizate de băncile comerciale pe piaţa
naţională şi prin refinanţare de la banca centrală în cazul scontării, iar la forfetare sunt fonduri
mobilizate pe plan internaţional;
 costurile de bază implicate sunt reprezentate de taxa de scont la scontare, de nivelul dobânzii la
eurovaluta de referinţă în care este exprimată creanţa la forfetare;
 taxa de forfetare este mai ridicată decât taxa scontului deoarece ea implică acoperirea unor riscuri
multiple (comerciale, economice, politice).

Factoringul
Este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între o societate specializată (factor) şi
exportator (aderent) prin care factorul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanţele
aderentului prin plata facturilor acestuia şi care reprezinta dovada efectuării tranzacţiei (livrarea de bunuri
sau prestarea de servicii pe bază de credit comercial).
Factoringul presupune preluarea şi gestionarea globală a unui portofoliu de creanţe viitoare,
nedeterminate încă.
În funcţie de momentul plăţii contravalorii facturilor de către instituţiile de factoring, distingem:
à factoring clasic prin care factorul plăteşte facturile în momentul preluării lor (el oferă un credit
aderentului până în momentul scadenţei creditului acordat de exportator importatorului), reţinând o dobândă;
à factoring la scadenţă în cadrul căruia factorul plăteşte creanţele aderentului în momentul exigibilităţii lor,
reţinând un comision pentru intermedierea operaţiunilor de decontare.
În practică se utilizează plata imediată a 85% din valoarea facturilor clientului, iar diferenţa de 15% (mai
puţin comisioanele şi dobânzile datorate) se plăteşte în momentul în care importatorul achită facturile.
Creanţele care fac obiectul contractului de factoring se materializează în facturi internaţionale care atestă
expedierea mărfurilor. În acest caz, riscul insolvabilităţii debitorilor şi riscul neplăţii la termen sunt în
sarcina factorului, fără posibilitatea ca acesta să se întoarcă prin recurs împotriva aderentului.
Costul operaţiunilor de scontare, forfetare, factoring este determinat de condiţiile pieţei creditului şi are
în vedere dobânda de bază practicată de bancă, marja de risc, comisionul de gestiune a titlurilor de către
banca respectivă, la care se pot adăuga şi alte taxe şi comsioane specifice.

Leasingul
Este o formă de închiriere - realizată de societăţi financiare specializate numite societăţi de leasing - a
unor bunuri către întreprinderi – beneficiari - care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate suficiente
pentru cumpărarea bunurilor dorite de la producători.
Societatea de leasing va încheia cu utilizatorul efectiv al bunurilor un contract de locaţie prin intermediul
căruia se stabilesc condiţiile de închiriere, nivelul chiriei, perioada derulării contractului etc. La expirarea
contractului de leasing, chiriaşul are o triplă opţiune: să renunţe la contract, să prelungească contractul sau să
cumpere bunul la o valoare reziduală.
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează în special echipamente electronice de calcul, aparate şi
instrumente de măsură, mijloace de transport, maşini-unelte, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc.
În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar şi de resurse umane, având ca obiect închirierea
de clădiri cu destinaţii diverse sau de personal specializat în anumite domenii. Una dintre cele mai întâlnite
clasificări ale operaţiunilor de leasing este cea care deosebeşte leasingul financiar de leasingul operaţional.
Astfel:
- leasingul financiar se caracterizează prin aceea că:

 riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul
încheierii contractului de leasing;
 părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing să se transfere utilizatorului dreptul
de proprietate asupra bunului;
 avansul este obligatoriu ;
 utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de intrare (valoarea de piaţă) pe care bunul o are la data la care opţiunea poate fi
exprimată;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de
utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat;
 în general o operaţiune de leasing financiar este îndreptată către achiziţia bunului finanţat;
 datorită duratei mari de utilizare sau datorită sumelor mari achitate de utilizator se poate uşor
constata că utilizatorul, la finalul contractului, poate considera practic proprietatea asupra bunului ca
fiind asumată;
 valoarea de achiziţie scăzută a bunului la data finalizării contractului, face foarte probabilă
exercitarea opţiunii de cumpărare şi transferarea dreptului de proprietate:
 bunurile ce fac obiectul contractului de leasing se înregistrează ca mijloace fixe în contabilitatea
clientului (utilizatorului) acesta deducând cheltuielile cu amortizarea lui, iar din rata de leasing
cheltuielile cu dobânda.

- leasingul operaţional se caracterizează prin:

 presupune folosirea bunului finanţat pe o perioadă limitată de timp;


 folosirea bunului are în vedere, în general, rezolvarea unor activităţi specifice şi se realizează fără
asumarea de riscuri şi beneficii aferente proprietarului;
 utilizatorul este practic decis, încă de la semnarea contractului, asupra returnării bunului finanţat la
sfârşitul perioadei de leasing, urmând ca locatorul să preia riscul de realizare a valorii rămasă
neamortizată;
 bunul este înregistrat ca mijloc fix în contabilitatea firmei de leasing, valoarea ratei de leasing fiind
în totalitate cheltuială deductibilă pentru client;
 avansul nu este obligatoriu.

Persoane fizice
LEASING CREDITARE
- taxele vamale se plătesc la sfîrşitul - taxele vamale se plătesc la începutul
perioadei contractului de leasing la contractului la întreaga valoare de
valoarea reziduală achiziţie
- asigură recuperarea TVA - TVA se plăteşte la iniţierea
contractului
- operaţiunile de vămuire, înregistrare, - clientul administrează întregul
înmatriculare, asigurare sunt realizate proces de vămuire, înregistrare,
de societatea de leasing înmatriculare, asigurare
- obţinerea finanţării este foarte rapidă - se solicită de obicei garanţii
cu o documentaţie simplificată suplimentare
- dobânda este aplicată la valoarea - dobânda este aplicată la întreaga
finanţată (preţ CIP – avans) valoare împrumutată (preţ CIP + TVA
+ taxe)
- rata de leasing este mai mică datorită - rata de credit este mai mare deoarece
valorii reziduale care se plăteşte la la finalul contractului nu se mai achită
sfârşitul contractului nimic

Persoane juridice
LEASING CREDITARE
- taxele vamale se plătesc la sfârşitul - taxele vamale se plătesc la începutul
contractului de leasing la valoarea contractului la întreaga valoare de
reziduală achiziţie
- TVA se plăteşte eşalonat - TVA se plăteşte la începutul
contractului
- societatea de leasing administrează - clientul administrează întregul
procesul de vămuire, asigurare, proces de vămuire, înregistrare,
înregistrare, înmatriculare înmatriculare, asigurare
- obţinerea finanţării este foarte rapidă - durata de aprobare a finanţării este
de obicei mai ridicată, cu flexibilitate
redusă
- se economisesc fondurile proprii - dobânda se aplică la întreaga valoare
împrumutată (preţ CIP + TVA + taxe)
- condiţiile de eligibilitate sunt uşor de - se deduc cheltuielile cu dobânda, cu
îndeplinit amortizarea, diferenţele de curs
valutar
- dobânda se aplică la valoarea - rata de credit este mai mare (la
finanţată (preţ CIP – avans) sfârşitul contractului nu se mai achită
nimic)
- se deduc cheltuielile cu dobânda, cu
amortizarea, diferenţele de curs
valutar (la leasingul financiar) şi
întreaga rată de leasing (la leasingul
operaţional)
- rata de leasing este mai mică datorită
valorii reziduale care se plăteşte la
sfârşitul contractului de leasing

Se pot întâlni şi forme speciale de leasing, cum ar fi:

- contractul de lease-back prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde
utilajul unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază printr-un contract obişnuit de leasing, scopul fiind de
transformare a fondurilor imobilizate în fonduri disponibile;
- contractul de time-sharing este sistemul închierierilor pe timpi partajaţi, simultan de către mai mulţi
beneficiari, în scopul intensificării utilizării anumitor echipamente (datorită uzurii morale extrem de rapidă)
sau din considerente economice (costuri ridicate);
- contractul de hire şi renting sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt care constau în
închirierea cu ziua sau cu ora în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţii.
Prin sistemul de cote de chirie lunară, beneficiarul bunurilor procurate prin contractul de leasing plăteşte
o sumă care depăşeşte preţul de catalog al produselor, dar beneficiază de serviciile integrale ale bunurilor
imediat după închiriere.
- contractul de leasing experimental are în vedere promovarea vânzării unor maşini şi utilaje prin închirierea
pe perioade scurte (câteva luni), în mod experimental.
Scopul său este reprezentat de promovarea vânzărilor. Condiţia este ca după expirarea perioadei
experimentale, aceste bunuri să fie achiziţionate de client (dacă sunt corespunzatoare cerinţelor) sau să fie
restituite (dacă prezinta neajunsuri justificate de către client).
LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

1. Structura lichidităţii internaţionale

La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace băneşti cu circulaţie
internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de vânzare/cumpărare de valută şi de alte
valori ce constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri, alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest
disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a unui stat.
Lichiditatea internaţională poate fi privită în sens strict ca o sumă a rezervelor de valute, aur, devize
deţinute de autorităţile valutare ale unui stat şi în sens larg ca suma tuturor mijloacelor de plată utilizate în
relaţiile internaţionale de care dispun la un moment dat, băncile centrale, comerciale şi particularii (valute,
devize, aur, credite primite, rambursări de credite, dobânzi de încasat ajunse la scadenţă etc.).
La nivelul fiecărei ţări, băncile centrale au rolul principal în administrarea lichidităţii internaţionale
deoarece ele deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din sistem. În situaţia în care o ţară
se confruntă cu lipsă de lichiditate, aceasta poate apela la practicarea decontării plăţilor internaţionale pe
bază de cliring, în relaţia dintre anumite ţări. Deconatarea pe bază de cliring este caracteristică mai ales
ţărilor în curs de dezvoltare ce au monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate
în anumite ţări este o situaţie nefavorabilă deoarece determină contractarea de către ţările respective a unor
datorii externe cu repercursiuni ulterioare asupra dezvoltării acestor ţări.
În situaţia în care lichiditatea internaţională constă din mijloace de plată (valute, devize, aur) existente în
rezerva autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice moment pentru stingerea obligaţiilor de plată în
context internaţional, lichiditatea este necondiţionată.
Lichiditatea poate avea şi caracter condiţionat dacă mijloacele de plată de care dispun autorităţile
valutare pot fi utilizate numai în anumite situaţii (împrumuturi interguvernamentale, credite obţinute de la
Fondul Monetar Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de încasat etc.).

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

à rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de valute, aur,
disponibilităţi în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;
à mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută deţinute de băncile
comerciale, instituţii financiare, agenţii economici nonbancari, persoane fizice.

2. Formarea rezervei oficiale internaţionale

În cadrul lichidităţii internaţionale, cel mai important element îl reprezintă rezerva oficială, ca sumă a
activelor externe deţinute de autorităţile unui stat sub formă de:
- valute
- aur
- DST
- creanţe asupra Fondului Monetar Internaţional

Pe plan internaţional, rezervele oficiale constituie un indicator important, ele caracterizând economiile
naţionale în privinţa credibilităţii financiare şi economice. Se consideră un nivel corespunzător pentru
rezerva oficială acel nivel care poate acoperi importurile ţării respective pentru o perioadă de 3 - 5 luni fără a
se apela la alte mijloace de plată; de aceea, fiecare stat, chiar în condiţiile unei balanţe de plăţi echilibrată, îşi
formează o rezervă oficială pentru a o utiliza în situaţii critice.

Fiecare componentă a rezervelor oficiale se formează prin operaţiuni specifice. Astfel:


à rezerva în valute se constituie diferit în funcţie de gradul de convertibilitate al monedei naţionale:
- pentru ţările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor
emitente ale valutelor de rezervă;
- pentru ţările cu monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată se constituie din încasările la
export care depăşesc plăţile pentru import, din primiri de fonduri financiare şi de credit, transferuri,
operaţiuni de cumpărare de pe piaţa valutară etc.
În cadrul rezervei de valute sunt incluse în principal valutele liber utilizabile, dar şi alte valute cu
convertibilitate oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel internaţional. La
constituirea rezervei valutare, fiecare ţară are în vedere operaţiunile comerciale şi necomerciale derulate cu
precădere în anumite valute, precum şi valutele cu o stabilitate cât mai ridicată astfel încât pierderile
generate de fluctuaţia cursului valutelor de rezervă să fie limitate.
à aurul monetar provine din achiziţiile Băncii Centrale din producţia internă a ţării sau de pe piaţa
internaţională a aurului, precum şi din alte surse (returnări din fondurile de la instituţiile internaţionale,
confiscări etc.);
à rezerva în DST are ca provenienţă emisiunile Fondului Monetar Internaţional şi distribuirile sale gratuite
către ţările membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiunile de creditare în cadrul mecanismului
DST. Alocările de DST au la bază contribuţia fiecărei ţări la constituirea resurselor fondului, iar utilizarea
DST este legată de posibilitatea folosirii alocărilor de DST pentru procurarea de valute convertibile în
vederea onorării obligaţiilor de plată şi pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
à poziţia creditoare în cadrul FMI se obţine prin Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere care se
bazează pe structura contribuţiei fiecărei ţări la formarea resurselor Fondului Monetar Internaţional:
- 25% din contribuţie se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST;
- 75% din contribuţie este reprezentată de moneda naţională a ţării membre într-un cont pe numele
Fondului Monetar Internaţional păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.
În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuţia la Fond în monedă naţională este mai
mic decât nivelul de 75%, apare poziţia creditoare a ţării respective în cadrul Fondului Monetar
Internaţional. Astfel, Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere presupune că pentru procurarea
mijloacelor de plată exprimate în moneda altei ţări membre la Fond se pot efectua trageri asupra părţii din
contribuţia păstrată pe numele Fondului Monetar Internaţional în moneda ţării respective.

EXEMPLU: Ţara A solicită ţării B un împrumut în valoare de 10.000 unităţi monetare B.

Cont FMI ţara A Cont FMI ţara B


Cotă 75% Monedă 10.000 B Cotă 75% Monedă
naţională A naţională B
10.000B*curs A/B
SOLD 95% SOLD 67,5%

Sold ţara A = 95% > 75% = +20%


à datorie a ţării A (poziţie debitoare a ţării A)

Sold ţara B = 67,5% < 75% = -7,5%


à creanţă a ţării B (poziţie creditoare a ţării B)

Aprobat de Fondul Monetar Internaţional, creditul tras asupra disponibilităţilor de monedă B ajunge la
ţara A. Concomitent, conturile reprezentând contribuţia către Fondul Monetar Internaţional în monedă
naţională ale celor două ţări se modifică, crescând la 95% în cazul ţării A sau micşorându-se la 67,5% din
cota ţării B.
Abaterile faţă de nivelul de 75% monedă naţională reprezintă:
- o datorie în cadrul FMI, dacă nivelul real depăşeşte 75%
(situaţia ţării A);
- o creanţă în cadrul FMI, dacă nivelul real se situează sub 75%
(situaţia ţării B).