Trauma psihica

Psihicul uman poate fi ranit uneori atat de grav incat chiar viata poate fi pusa in pericol. Atunci cand
sufletul se afla in suferinta, uneori apar anumite semne, dar exista si cazuri cand semnele nu sunt
vizibile si un soc, oricat de mic, poate fi fatal.

O situatie poate genera o trauma psihica numai atunci cand sunt depasite posibilitatile si
capacitatile persoanei in cauza de a accepta situatia si a merge mai departe. Astfel, pentru cineva
aceeasi situatie poate avea un efect traumatizant iar pentru altcineva poate reprezenta doar o
experienta stresanta.

Trauma psihica poate avea o componenta existentiala, chiar vitala, cu consecinte majore pentru
intreaga viata, in cazul in care situatia care o genereaza reprezinta o amenintare la integritatea fizica,
psihica sau un atac la stima de sine si existenta sociala (incluzand libertatea, onoarea, apartenenta,
statutul profesional sau social).

Ranile sufletului nu sangereaza, nu pot fi pansate sau operate, se vindeca foarte greu si niciodata
complet! Ganditi-va ca o banala operatie de apendicita lasa o cicatrice care isi poate face simtita
prezenta la schimbarile de vreme. Cicatricele sufletesti isi fac si ele simtita prezenta la orice
schimbare de dispozitie emotionala.

Trauma apare in orice context in care sunt implicate sentimentele si determina o modificare la
nivel fizic, sufletesc si spiritual, iar urmarile nu dispar niciodata complet.

O experienta traumatizanta poate dezechilibra si pe cel mai stabil si echilibrat dintre noi, de
fapt trauma poate fi resimtita mult mai dramatic de oamenii considerati puternici, care au tendinta
sa creada ca lor nu li se poate intampla nimic.

Trauma psihica a fost definita in ultimii ani ca ”un eveniment vital de discrepanta intre factori
situationali amenintatori si posibilitatile individuale de surmontare; apare cu sentimente de
neajutorare, de abandon lipsit de aparare si determina o zdruncinare de durata a intelegerii de sine
si a intelegerii lumii”. Astfel, putem observa ca trauma vizeaza atat modul in care omul se percepe pe
sine, felul in care traieste, cat si perceptia sa asupra lumii – toate acestea fiind insotite de senzatia de
pierdere a controlului, de neajutorare, slabiciune, vulnerabilitate.

Experienta traumatizanta va functiona apoi ca un filtru al realitatii viitoare, putandu-se ajunge la

distorsiuni destul de grave, in functie de sentimentele traite in trauma la intensitate maxima si care
pot fi incepand de la confuzie, neajutorare, frica – pana la anxietate, furie sau chiar ura.

Eu consider ca exista trei tipuri de traume: existentiale, de pierdere si de atasament.

Traumele existentiale implica frica de moarte fizica sau sociala si pot duce la o conduita de retragere
si evitare.

Traumele legate de sentimentul de pierdere sunt activate de moartea unei persoane dragi sau de
separarea brusca de cineva drag si implica frica de a fi parasit – genereaza depresie, dependenta,
tulburari somatice, scaderea imunitatii.
Traumele de atasament sunt intotdeauna legate de sentimente de respingere (de catre parinti,
anturaj sau societate) si genereaza neincredere si chiar neputinta de a iubi sau de a permite sa fie
iubit.

Dupa trairea unei traume tendinta este de a evita – amintirile, situatiile, sentimentele – de fapt de a
fugi de sine, cautand refugiul in munca, in grija pentru altii etc.

Solutia? Nu este universal valabila, deoarece fiecare dintre noi este unic si astfel si trauma este unica.

Iata totusi cativa pasi care ar trebui urmati dupa depasirea socului initial(eventual cu ajutorul unui
psiholog, in functie de gravitate):

– in primul rand trebuie acceptata situatia!

– apoi intervine taria de a nu ceda dorintei de fuga, deoarece nimeni nu are unde fugi de sine!

– a invata sa traiesti cu trauma, constatand astfel, pas cu pas, ca ne putem bucura de viata
doar daca nu fugim de ea!