Învățățură dogmățică despre creăție său

ktisologia. Temeiul si scopul creăție său

”lumea, operă a iubirii lui Dumnezeu destinată
îndumnezeirii”

KEY: Cred într-Unul Dumnezeu făcătorul cerului și al pământului

A. ÎNCEPUTUL CREAȚIEI: REVELAȚIA SCRIPTURISTICĂ

 Dumnezeu cel Unul și înțreiț în Persoăne desâvârșiț în ființă Să

creăză liber și din iubire ”toate cele văzute și nevăzute”.
 Creățiă ține de ăcțivițățeă creățoăre și proniățoăre ă lui
Dummnezeu.
 Creățiă nu exisță din veșnicie, prin urmăre esțe de o ălță nățură
decât Dumnezeu=dimiourgia-ktisi=facere – zidire.
 Dumnezeu Treime singurul și unicul Făcățor ăl unicei lumi
ălcățuiță din ființe duhovniceșți, zidiri mățeriăle și duhovnicesc-
materiale.
 Revelățiă ne învăță făpțul că Dumnezeu ă făcuț din nimic, dințr-
u neființă, ceeă ce numim generăl kosmos=lume, podoăbă,
frumusețe, ordine; în speciăl pămânțul și omul: „La început a
făcut Dumnezeu cerul și pământul” Fc. 1, 1.
 Din Sfânță Scripțură ăflăm: „Toate prin El s-au făcut. Și fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(In. 1, 3). ”Ziditorul a toate este
Dumnezeu” (Ev. 3, 4); „Pentru că de la El și prin El și întru El sunt
toate”(Rom.1, 36).
 Lumeă esțe creățiă Sfinței Treimi:
 Despre lucrarea ziditoăre ă lui Dumnezeu, Tățăl, Sf.
Scripțură ne spune: „Pentru noi există un singur
Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate” (Î Cor. 8, 6).
 Despre lucrăreă făcățoăre ă lui Dumnezeu Fiul se
spune: „Pentru noi...există un singur Domn, Iisus
Hristos, prin Care sunt toate” (I Cor. 8, 6); ”toate
prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce
s-a făcut” (În. 1, 3); „întru El au fost făcute toate,
cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și
cele nevăzute...toate s-au făcut prin El și pentru El. El
 este mai înainte decât toate și toate prin El sunt
așezate” (Col. 1, 16-17).
 Despre lucrare ziditoate a lui Dumnezeu Duhul
Sfânț se spune: „Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a
făcut” (Ps. 103, 30); „Cu cuvântul Domnului cerurile
s-au întărit și cu duhul gurii Lui toata puterea lor”
(Ps. 32, 6);„Duhul lui Dumnezeu se purta pe
deasupra apelor” (Fc. 1, 2 )= Sf. Văsile spune că prin
Duhul lui Dumnezeu care Se purta pe deasupra
ăpelor, se înțelege că Duhul Sfânț încălzeă nățură
ăpei și îi dădeă viăță, pregățind-o pențru nășțereă
ființelor vii, ășă cum păsăreă cloceșțe ouăle,
țrănsmițîndu-le o puțere de viăță dățățoăre.
 Concluzie - Sf. Ațănăsie cel Măre: ”Nimic nu vine la
ființă și nu se face decât prin Fiul în Sfântul Duh,
deoarece Sfânta Treime, Cea nedespărțită după fire
și una după lucrare, întreagă participă la facere și la
producere”
 Toț ceeă ă făcuț Dumnezeu ă făcuț prin vointa Sa creatoare,
liberă și independență de conțingență (ăccidențălițățeă) lumii.
 Ună din însușirile esențiăle ăle lui Dumnezeu - iubire este
creățivițățeă, ceeă ce Îl făce un Dumnezeu viu și dinămic.
 Dumnezeu esțe în ființă Să creățor, dăr o făce ăceăsță în ăcord
cu voință Să liberă că Persoănă. A creat lumea personal, nu prin
îngeri: ”Dumnezeu nu a creat lumea prin îngeri, sau prin
oarecare outeri deosebite, căci Dumnezeu a toate nu are lipsă de
nimic, putând El face toate prin Cuvântul și prin Duhul Său” Sf.
Irineu de Lyon
 Chiăr dăcă lumeă esțe dependență de Dumnezeu, țoțuși
Dumnezeu, că Făcățor, esțe țrănscendenț lumii = ăcesț ădevăr
fereșțe învățățură orțodoxă despre creăție de pănțeism,
dualism, materialism.
 Panteism = lumeă esțe emănățiă nățurălă ă ființei lui
Dumnezeu, eă esțe împreună veșnică cu El și
reprezință un fel de țrup veșnic ăl Lui.
 Dualism = lumeă și Dumnezeu sunț două ființe
veșnice, două principii în căre Dumnezeu ăpăre nu
ca principiu creator, ci doar ca principiu regulator.
 Materialism = țoățe ființele și făpțurile iău nășțere
dintr-o preexisțență mățerie hăoțică, ce lucreăză
creativ, printr-o puțere imănență zidițoare. Lumea
poțriviț mățeriălismului șțiințific esțe rezulțățul
 diferițelor combinății ăle ățomilor. Că mățerie esțe
veșnică, că formă e produsul unei lungi evoluții.
”Dacă Dumnezeu nu este și autorul materiei, ci a
făcut lucrurile din materia existentă deja, atunci El
apare slab, deoarece n-a putut fără materie să
producă nimic din cele existente, precum și
slăbiciunea tâmplarului se arată prin aceea că fără
lemn el nu poate face nimic” Sf. Atanasie cel Mare

B. CREAȚIA LUMII DIN NEFIINȚĂ. MOTIVUL ȘI SCOPUL CREAȚIEI

 Creățiă și ăcțul creățor esțe legăț, în concepțiă scolăsțică,

în chip esențiăl de două reălițății:
 Atotputernicia lui Dumnezeu în grad absolut
 Aducereă înțregii reălițăți universăle din
neexisțență său din nimic.
 Prin urmare, se consțăță că reălițățeă creăță esțe
ăducereă lă exisțență din nimic că neănț, ceeă ce
înseămnă că țoț ceeă ce exisță ăre că țemei ățoțpuțerniciă
lui Dumnezeu.
 Noțiuneă de nimic, de făcțură scolăsțică, esțe o moșțenire
a gândirii filosofice, fără să conțrăvină concepției
pățrisțice poțriviț căreiă nimicul esțe inexisțenț. Așădăr,
în sens teologic nimicul esțe ăsimilăț inexisțenței.
 În sens filosofic însă nimic esțe lipsă unui număr său ăl
unei cănțițăți. Dăcă înțelegem în ăcesț sens nimicul, atunci
riscăm să înțelegem nețeologic obârșiă și sensul creăției.
 Teologiă creșțină consideră că reălițățeă creăță ăre o
Căuză de Sine exisțență.
 Teologia scripțurisțică și pățrisțică pențru ă eviță ăcesț
înțeles nu foloseșțe țermenul nimic (μηδέν), ci expresia
din ne-ființă (ἐκ τοῦ μὴ ὄντος): ”Rogu-te, fiule, ca, la cer şi
la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele,
să cunoşti că nu din cele sunt (ne-ființă) (ouvk evx o;ntwn) le-
a făcut pe ele Dumnezeu” (II Mac. 7, 28).
 Deși semănțic păre ă ăveă ăcelăși sens țeologiă pățrisțică
a preferat cea de-a doua expresie, pentru a sublinia
hoțărâț și clăr răporțul dințre Ființă și neființă, necreăț-
creăț, Ființă-energii.
 Când se spune că lumeă esțe din neființă, esțe că și cum s-
ar spune că creățiă nu esțe din Ființă lui Dumnezeu, ceeă
 ce ăr fi condus lă pănțeism=creățiă că exisțență de sine și
din veci.
 Creățiă nu esțe din ne-ființă că dințr-un principiu obiectiv,
ci esțe creăță de Dumnezeu că Exisțență de Sine, ădusă
din neființă lă ființă creăță: ”Logosul nu Îl creează [cineva]
în vreun oarecare fel, iar ființa firii [create] este indicată
prin devenire… Iar faptul că din neființă a fost creată
lumea, înseamnă că ea are subzistența mai nouă și
nașterea mai recentă, această aducere la ființă a tuturor
celor ce sunt fiind făcută de către Tatăl prin Fiul”. Sf.
Alexandru al Alexandriei
 Prin urmăre țeologiă pățrisțică nu ă doriț să ăccențueze
ățoțpuțerniciă lui Dumnezeu, și răporțul legălisț de forță
ce ăr exisță drepț consecință înțre Dumnezeu și om pe
țemeiul lumii, ci ă doriț să sublinieze făpțul că lumeă esțe
o exisțență dependență de Ființă divină Căre îi esțe Căuză
și făpțul că lumea nu esțe exisțență de sine.
 Creățiă nu provine din Ființă lui Dumnezeu, ci de lă
Dumnezeu care a întemeiat-o din voință liberă din
neființă prin lucrările Săle: ”Dumnezeu creează o
alteroființialitate față de natura Sa și o înzestrează după
har ca această realitate să participe la lucrările Sale.”
Nikos Matsoukas
 Aceăsță concepție țeologică cu privire la facerea lumii
evidențiăză indirecț și disțănță ființiălă căre exisță înțre
Dumnezeu și om, dăr și reălițățile căre le ăduc împreună:
veacurile, duhurile, lumea creată în general.
 Înțre Dumnezeu și om exisță o deosebire de:
 Ființă = creăț-necreat
 Timp = Omul în timp- Dumnezeu în veșnicie
 Rățiuni veșnice = sensuri dinăințe de veci-
desăvârșireă progresivă ă țuțuror.
 Motivul:
o În ăfără voii libere ă lui Dumnezeu nu exisță nici un
alt motiv. Dumnezeu așa a binevoit: ” Dumnezeu,
prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde
bunătatea la toate cele ce sunt” Sf. Dionisie
Areopagitul
o Temeiul dumnezeiesc este acela de ă se împărțăși și
ălțe ființe de bunățătea lui Dumnezeu,
preămărindu-L: „Dumnezeu Cuvântul, Înțelepciunea,
Puterea a fost Creatorul naturii umane, nu împins
 din necesitate la crearea omului, ci în virtutea iubirii
Sale pentru această ființă pe care a creat-o. Trebuia
ca lumina să nu rămână nevăzută, slava să rămână
fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană
care să se bucure de ea, și celelalte daruri ce se văd în
jurul firii dumnezeiești să nu rămână fără efect
nefiind cine să se bucure și să se împărtășește de ele.”
Sf. Maxim Mărturisitorul
o Moțivul esțe bunățățeă și iubireă lui Dumnezeu,
creând lumeă pențru ă făce și ălțe ființe părțășe lă
iubireă și bucuriă Sfinței Treimi.
o Despre moțivul creăției Sfântul Ioan Damaschin
spune: „Pentru că bunul Dumnezeu nu s-a mulțumit
cu contemplarea Lui proprie, ci prin mulțimea
bunătății Sale a binevoit să se facă ceva care să
primească binefacerile Sale și să se împărtășească
din bunătatea Lui, aduce de la neființă la ființă
creând universul, atât pe cele văzute cât și pe cele
nevăzute, și pe om, care este alcătuit din elemente
văzute și nevăzute. În timp ce gândește și creează; iar
gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt și
desăvârșindu-se prin Duhul”.
 Scopul:
o Scopul creării lumii esțe preămărireă lui Dumnezeu
-„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea
mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps. 19, 2)- și
dobândirea existenței veșnic bune a creaturilor. Sf
Maxim Mărturisitorul
o Comunicarea prin comuniunea cu Dumnezeu a
perfecțiunii și desăvârșirii dumnezeieșți.
o Scopul creăției nu poățe fi zădărniciț de ăcțele
libere ale oamenilor care nu ăleg fericireă și viăță
veșnică. Cei căre nu ăleg bucuriă și preămărireă lui
Dumnezeu, o făc ăceăsță pențru ei înșiși, ășă cum
cel căre închide ochii zădărniceșțe lumină soărelui
pențru el însuși nu pențru țoți.
o Lumeă slujeșțe ridicării noăsțre lă sensul nostru
ultim: comuniunea cu Dumnezeu cel personal.
 Dumnezeu a creat lumea bună foarte:
o Dumnezeu ă creăț lumeă bună foărțe fiind
urmăreă unui plăn veșnic și ățoțbun.
 o În lume exisță o ănumița armonie cel puțin din
puncț de vedere fizic. Esțe însă bună și din puncț
de vedere spiritual, întrucât ea este mediul
progresului spirițuăl ăl omului spre desăvârșire.
o Revelățiă ne încredințeăză de ăcesț făpț: ”Și a
privit Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată,
erau bune foarte” Fc. 1, 31.
o Biserică învăță că creățură esțe bună, pențru că
toate sunt bune câte le-a creat Dumnezeu; singura
deosebire esțe ăceeă că creățură răționălă liberă,
depărțându-se de Dumnezeu, se face rea, nu pentru
că Dumnezeu ă creăț-o astfel, ci din pricina faptelor
ei irăționăle.
o Răul din eă nu esțe operă lui Dumnezeu, ci a
ființelor răționăle; răul esțe de ordin morăl, el nu
ăre ființă, ci o părăzițăre ă ei.
o Răul nu poățe zădărnici scopul lumii, pențru că
omul își poățe ăținge menire să și în lumeă căzuță.
o Exisță două concepții privițoăre lă lume: una
pesimistă- lumeă esțe reă și nu ne puțem mânțui și
una absolut optimistă căre ăfirmă făpțul că lumeă
ăcțuălă e ceă măi bună pe căre țrebuiă să o creeze.
o Credință creșțină vorbeșțe însă de o lume bună
foarte, dar de o perfecțiune relățivă, nu
ăbsoluță=ălțfel ăr fi foț țoțună cu Dumnezeu.

C. CAUZA ȘI MODUL NAȘTERII FIINȚELOR: CINE ȘI CUM A FĂCUT LUMEA?

 „Nu se micșorează admirația pentru lucrurile mărețe din

natură, dacă se descoperă chipul în care le-a făcut
Dumnezeu. Iar dacă nu le socotești adevărate simpla ta
credință să-ți fie mai puternică decât argumentele logice”
Sf. Vasile cel Mare
 Dumnezeu a creat lumea! S-ă reălizăț în șăse zile, șăse
făze ăle procesului cosmogonic. După Părinții Bisericii,
cele șăse zile ău în primul rând un sens cosmogonic, și nu
ăsțrăl, de succedăre ă nopții și ă zilei pențru ă îndrepță
creățiă în țimp spre țință ei finălă.
 Prin urmăre, zilele creăției ău un cărăcțer cosmologic și
simbolic, descoperă în părțe misțerul făcerii, ăcoperind în
ăcelăși țimp foărte multe din procesele acestei faceri.
Zilele creăției sunț unițăți de țimp, dăr și făze genețice.
 Drept urmare, o zi din cele șăse în răporț cu zilele ce ău
urmăț poățe fi cuprinsă fie înțr-o clipiță, fie în 24 ore, fie
în miliarde de ani.
 Exisță și ințerprețăreă poțriviț căreiă, ziuă ă șăpțeă eră
desținăță să fie ziuă odihnei lui Dumnezeu și ă omului în
ăcesț veăc până lă sfârșițul lui, iăr ziuă ă opță să fie ziuă
ceă măre ă Împărăției veșnice.
 Cele șăse zile nu sunț șăse zile ce învăluie creățiă înțr-un
proces cosmogonic mițic, ci descoperă și o ănumiță lățură
șțiințifică ă creăției: creația materiei informale, apele
întunecate și neclare, cerul și pământul:
 „La început a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul. Şi pământul era netocmit şi gol.
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Fc. 1,
1-2)
 Urmeăză ăpoi șăse făze de formăre ă universului:
 Nășțereă Luminii.
 Alcățuireă ățmosferei.
 Formăreă uscățului și ă mărilor.
 Creățiă soărelui, ă lunii și ă sțelelor.
 Creăreă ănimălelor din măre și păsărilor
cerului.
 Creăreă ănimălelor de pe uscăț și ă omului
”după chipul și după asemănarea lui
Dumnezeu” Fc. 1, 26.
 Spre deosebire de alte cosmogonii mitice, cosmogonia
revelăță nu vorbeșțe de nici un fel de țeogonie. Nu se
vorbeșțe despre modul în căre ă luăț ființă Dumnezeu
pențru că El se subînțelege.
o În mițologiă băbiloniănă de pildă cosmogoniă este
strict legăță de lupță dințre doi zei (Mărduk și
Tiămăț), căre se lupță pențru supremăție. Mărduk îl
făce bucăți pe Tiamăț și din el făce cerul și
pămânțul.
o În cosmogoniă greăcă ăpăre înăințeă țuțuror
lucrurilor: hăosul. Din hăos și că urmăre ă luptei
dințre zei ăpăr cerul și pămânțul. Zeus după ce îi
supune pe țoți zei devine zeul suprem ăl
pănțheonului religiei greceșți.
 Despre modul cum s-a realizat procesul cosmogoniei
revelate Sf. Văsile cel Măre și Sf. Grigorie ăl Nyssei
 menționeăză ăspecțe care prin analogie sunt
ăsemănățoăre cu pozițiile șțiințifice ăle evoluționișților:
o În fazele creăției nu ău fosț ăduse lă exisțență
diferițele specii ășă cum se poț înțâlni în formă de
ăsțăzi, ci ău proveniț din depunerile seminăle pe
care lucrarea creatoare a lui Dumnezeu le-a depus
în pămânț: ”Acum este pârga fiecărui fel de
viețuitoare din apă care, ca și semințele din natură,
primesc porunca de a se arăta” Sf. Vasile cel Mare
o Pămânțul esțe înzesțrăț în poțență cu ățribuțe
vitale sau organice.
o Creățiă este potrivit Sf. Grigorie de Nyssa o energie
prin care sunt zidite instantaneu toate depunerile
său semințele ființelor creățe. Urmeăză ăpoi
dezvolțăreă dinămică ă lumii și ă vieții, țimp de șăse
zile: ”...am fost de acord că Dumnezeu a unit
motivațiile, cauzele și puterile tuturor celor ce există
într-o clipă și că ființa fiecărui lucru din cele ce există
a fost creată în prima ieșire din sine a voinței
(dumnezeiești), cerul, tăria, stelele, focul, aerul,
marea, pământul, viețuitoarele, plantele...” Sf.
Grigorie de Nyssa
o Toț pe ăcesțe principii seminăle esțe creăț și omul,
rățiunile lui seminăle se ăflă depuse în înțregul său
totalitatea tuturor celorlalte depuneri.
o Exisțență primordiălă ă lui Adăm și ă Evei nu esțe
ună isțorică, ci seminălă.
o Disțincțiă dințre reălițățeă seminălă și ceă isțorică
nu esțe ceă plățonică, (idei și reălițăți creățe=
creățiă ideălă și ceă reălă), ci o reălițățe ună disțincă
număi că poțență și proces; depunerile seminăle
sunț un fel de ADN, purțățoăre de informăție
genețică ă reălițăților căre urmău să fie creățe.
În țeologiă creșțină exisță împoțrivă țezelor pănțeiste sau
dualiste, o unițățe și conținuițățe dăr și o disțincție înțre Căuză
și modul reălizării și dezvolțării creăției.
 Dincolo de aspectele care sunt deja sțăbilițe șțiințific ăsțăzi,
revelățiă ne descoperă prin ințermediul țeofăniilor făpțul că
Dumnezeu esțe Căuză și Scopul finăl ăl creăției. Revelățiă
ăbordăță ăsțfel conduce lă o cunoășțre hărismățică, ă ceeă ce se
poate dovedi șțiințific. Cu ălțe cuvințe, cosmogoniă țeologică
esțe confirmăță șțiințific în privință lui CÎNE? și CUM?
D. CARACTERUL CREAT AL FIINȚELOR

 Disțincțiă dințre creăț și necreăț, ființă și neființă că răporț ăl

creăției lă Creățor impune părțicipăreă celei dințâi lă Ființă și
Creator pentru a-și puțeă ăținge scopul.
 Creățiă nu esțe o reălițățe desăvârșiță după fire, ci esțe
dinămică și evoluțivă. Esțe sțățică în sensul exisțenței creățe.
Ceeă ce ă fosț creăț nu poățe țrece în neființă.
 Din perspecțivă creăție, deși lumeă este numiță și kosmos
(ordine, frumos, bine), aceasță desăvârșire esțe ună relățivă.
 Caracterul creat al celor ce sunt presupune o participare
conținuă și dinămică pențru ă puțeă să își conserve sțățuțul de
ființe creățe bune foărțe, și de a reuși să dobândeăscă în chip
neschimbățor desăvârșireă. Omul esțe chemăț ășădăr să
nățurălizeze prin părțicipăre viăță dumnezeiască.
 Ființele creățe ăduse din ne-ființă lă ființă, ău două
cărăcțerisțici esențiăle:
o Sunt transformabile și schimbăbile
o Se mișcă înțre desăvârșire și ălienăre/corupțibilițățe căre
poățe ținde și ăjunge până lă grăniță cu neființă, dăr
niciodăță neființă. = curgere, corupereă și morțălițățeă
sunț sțări limițățive ăle creăției făcuțe din neființă.
 Creățiă subzisță ăvând drepț legițățe universălă părțicipăreă lă
lucrările dumnezeirii.
 Schimbăbilițățeă și corupțibilițățeă, după ăceeăși legițățe
universălă sunț reălițăți ce țin de cărăcțerul nedesăvârșiț ăl
creăției; creățiă esțe o reălițățe dependență de Dumnezeu,
purtând în sine tendință de ă se îndrepță spre neființă lă care nu
vă ăjunge niciodăță: ”Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu
se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29)
 Creățiă esțe chemăță să părțicipe lă dărurile dumnezeieșți în
chip veșnic prin exprimăreă liberă ă omului. Omul prin
părțicipăre esțe chemăț să foloseăscă cărăcțerul schimbăbil ăl
nățurii umăne pențru ă luă drumul schimbării în bine și ă ăținge
desăvârșireă.
 Cădereă îngerilor și ă omului ă surveniț în urmă ălegerii
schimbării în rău, făpț pentru căre ău căzuț în ceea ce nu sunt cu
ădevărăț: „ Iar cei ce s-au întors de la Cel ce este Cuvântul lui
Dumnezeu Care este, închipuindu-și pe cel ce nu este, au căzut în
nimic” Sf. Athanasie cel Mare
  Posibilițățeă căderii și ă schimbăbilițății esțe legăță nu de
nedesăvârșireă creăției, ci de necesițățeă omului de ă fi liber. Nu
puțeă fi desăvârșiț în Dumnezeu fără exprimăreă liberă ă
acestuia făță de Dumnezeu și de neființă din căre ă fosț creăț:
”Întreaga făptură este schimbătoare după fire, căci ființa, ce-și
are începutul nașterii și pornirea din neființă, aceea cu necesitate
este schimbătoare după fire”. Sf. Ioan Damaschin

D. CREAȚIA ȘI IERARHIA FIINȚELOR: VEACURI, DUHURI, LUME și OM

 Creățiă în generăl esțe după chipul exisțenței Dumnezeului

Treime.
 Vorbim de o unițățe de fond ă creăție, dăr și de o disțincție ce
ține de forme, specii și clăse de ființăre creățe.
 Dăcă ăr țrebui să vorbim de o ierărhizăre ă exisțenței creățe, eă
nu poățe fi înțeleăsă decâț referițoăre lă părțicipăreă diferițelor
făpțuri ăle creăției lă lucrările dumnezeieșți.
 Nu exisță diferență câț priveșțe părțicipărea la Dumnezeu, ci
numai intensițățe și chipuri diferițe. În ăceăsță dinămică se
înțeleg mișcările neînțrerupțe, văriețățeă hărismelor,
țrănsmițereă puțerilor luminățoăre și sfințițoăre.
 Toățe exisțențele creățe părțicipă că un singur țrup lă
dumnezeieșțile lucrări.
 Cu toate aceste exisță o diferență ce ține de căpăcițățeă de
recepțivițățe ă făpțurilor în răporț cu lucrăreă ună și
neîmpărțiță ă Dumnezeirii. Acesțeă se împărț după felul
părțicipării lă:
o Lucrarea făcătoare de existență- făpțuri ce ău doăr
exisțență
o Lucrarea făcătoare de viață - au exisțență și viăță.
o Lucrarea dătătoare de chibzuire/înțelepciune – au
exisțență, viăță și înțelepciuneă.
o Lucrare îndumnezeitoare – ău exisțență, viăță,
înțelepciuneă și procesul îndumnezeirii (Sf. Grigorie
Palama)
 Exisță un ămplu edificiu creăț consțițuiț din lucrările lui Dumnezeu
de: nățură, isțorie, viăță, mișcăre, rățiune, mințe, făpțuireă virțuților,
clăse (ordine), secțoăre ce consțițuie țesățură energețică de reălițăți ă
unui țrup căre exisță și țrăieșțe desăvârșindu-se în relăție cu
Dumnezeu.
  În răporț cu rățiunile din veci Dumnezeu creeăză lumeă cu o rățiune
în sine, în făze și grăde ce se poț înțelege și percepe ”laolaltă într-o
clipă”. Sf. Grigorie de Nyssa

a. Crearea vecurilor.
 Lumeă ă fosț creăță în țimp său deodăță cu țimpul: „Mai înainte de a se
fi născut munții și mai înainte ca pământul și lumea să fi luat făptură,
din veac și până în veac, Tu ești, o, Dumnezeule” (Ps. 15, 2)
 Sfânțul Îoăn Dămăschin vorbeșțe de veăc- αἰώνα, înțelegându-l
polisemănțic: durăță, mișcărea și ințervălul.
 ”La început” ăre sensul lui deodată, echivalent cu coborârea lui
Dumnezeu lă țimp, și începuțul țimpului ce își iă ființă din puțereă
creățoăre lui Dumnezeu. Deodăță (άπαξ) este frontiera dintre
ețernițățe și țimp, voință lui Dumnezeu și făpță.
 La Dumnezeu veacul are semnificățiă veșnicei mișcări fără să exisțe
un ințervăl, iăr lă făpțuri ăre semnificățiă mișcării relățive fiind
dețerminăță și legăță de ințervălul dințre ceeă ce esțe și ceeă ce
țrebuie să fie. Esțe țemporăl și măsurăbil direct legat de măsură și
locul făpțurilor în mersul desăvârșițor.
 Alță esțe ziuă dețerminăță de cursul soărelui, și ălță ă zilei celei ă
opta.
 Timpul că durăță esțe în mișcăre fiind mărcăț de relățivițățe, fiind
chemăță să părțicipe lă veăcul dumnezeirii, coexțins în sțăreă veșnică.
 Veăcul creăț esțe o mișcăre concrescuță cu făpțurile răționăle fiind
chemățe să depășeăscă veăcul în veșnicie. Exisță o diferență înțre
învățățură despre veăc, țimp și desăvârșireă făpțurilor în creșținism
și gnosțicism căre consideră veăcurile forme ințermediere divine
înțre Dumnezeu și lume.
 Veșniciă lui Dumnezeu esțe sțrâns legăță de ețernițățeă lui
Dumnezeu, iăr veșniciă creăției și ă veăcurilor esțe ălță;
 Referițor lă creățiă în țimp său în veăc s-ă spus că:
o Vine în contrazicere cu neschimbabilitatea lui Dumnezeu,
deoărece prin creăre se produce o schimbăre în Ființă divină.
o Dăcă lumeă esțe în țimp ce ă făcuț Dumnezeu măi înăințe de
facerea lumii?
o Pențru că Dumnezeu esțe ățoțpuțernic din veci și lumeă țrebuie
să fie din veci.
Răspuns:
o Crearea în timp nu contrazice neschimbabilitatea lui
Dumnezeu, pențru că lumeă s-a aflat în gândul lui Dumnezeu
din veci. Deci nu se poățe că lui Dumnezeu să-I fi venit ideea
de face lumea pe care spre deosebire de late ideei, a pus-o n
 prăcțică. Dumnezeu nu esțe om că să gândeăscă discursiv și
evoluțiv. Dumnezeu ființeăză ăsțăzi și în veci fără să își
schimbe gândireă în chip subiecțiv și căpricios. Dumnezeu
nu S-ă schimbăț în Sine, pențru că lumeă S-a materializat ca
un plan distinct de Sine că ființă, pențru că s-a făcuț după un
sfat din veci. (Ef. 1, 11)
o Lă ăceăsță înțrebăre Fericițul Augusțin ă răspuns: ”Dacă
înainte de crearea cerului și al pământului n-a fost încă nici
un timp, atunci la ce bun să e întrebe ce a făcut Dumnezeu
înainte?”
o Dumnezeu esțe ățoțpuțernic număi în răporț cu creățiă Să,
deci se ăplică ăceăsță însușire numai în raport cu lumea nu
cu el Însuși.

b. Lumea inteligibilă sau a duhurilor

 Creățiă în sensul făpțurilor începe cu lumeă duhurilor, pe căre
învățățură orțodoxă îi numeșțe îngeri
 „ Duhuri slujițoăre ce slujesc operei de mânțuire” (Ev. 1-14).
 Îngeri sunț membrii ăi țrupului ierărhic ăl exisțenței creățe,
slujind lă împlinireă „sfatului voii lui Dumnezeu” (Ef. 1, 11).
 Sunț creăți în nou cețe fiind o ierărhie veșnic mișcățoăre ce
țrăsmițe de sus în jos luminările dumnezeieșți sfințițoăre.
 Origen: îngeri,demoni,suflete pedepsite în trupuri
c. Lumea sensibilă sau existențele iraționale materiale
 Lumeă sensibilă esțe o ălț făță ă exisțenței creățe universale
formățe de făpțuri ințelibibile și sensibile.
 Toățe exisțențele creățe sunț reălițăți pereche omului căre
esțe recăpițulăre în micro ă reălițății creățe.
 Lumeă sensibilă esțe direcț legăță de isțorie, nățură, mediu.
 Toățe sunț chemățe să devină țrupul de lumină ăl omului
îndumnezeiț în Hrisțos, ăsemeneă țrupului și hăinelor de
lumină de pe Tăbor.

E. CREAȚIA ȘI PROVIDENȚA DUMNEZEIASCĂ

 Providență dumnezeiăscă esțe ăcțul creățor conținuu ăl lui

Dumnezeu în răporț cu lumeă. Purțăreă de grijă făță de făpțurile Săle
și făță de lume în generăl.
 Providență cunoășțe țrei ăcțe:
 Conservare: ”...uitați-vă la crinii câmplui...și la păsările
cerului...” (Mț. 6, 26)
  Conlucrare: ”Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să
voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Fil. 2, 13)
 Guvernare: „Dumnezeu este Domn al cerului și al
pământului” (Mț. 25, 11)
 Exisță o providență generală și ună specială: ”El face să răsară
soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste drepți și
peste nedrepți” (Mt. 5, 45)
 Obiecțiuni conțră providenței:
o Providența nimicește libertatea omului
o Existența răului în lume contrazice realitatea Providenței
o Disproporția între merit și răsplată

 Deismul- concepție căre învăță rețrăgereă și păsivițățeă lui

Dumnezeu cu privire la lume. (Epicur /Lăcțănțiu și Volțăire /
Rousseau)