Primul Razboi Mondial

Elevi: Moise Adelina Alexandra

Piciorang Estera Sabina
Profesor: Dinca Constantin
Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale.
Cronologic, evenimentele s-au desfășurat astfel: în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a
atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil
pentru un stat suveran, Serbiei - considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo,
din 28 iunie 1914); în 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea
generală; în replică,Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război
Rusiei și, apoi, o zi mai târziu, la 3 august 1914, Franței; la 4 august 1914 Germania a
invadat Belgia, iar Anglia și dominioanele sale au declarat război Germaniei (5 august1914) ;
la rândul său, Austro-Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6
august 1914); Franțadeclară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12
august 1914); la 23 august 1914, Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul
european devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri;
în 23 mai 1915 Italia declară război Austro-Ungariei; în 27 august 1916 România a intrat în
război alături de Antantă(Tripla Înțelegere), iar la 6 aprilie 1917 și Statele Unite ale
Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a
semnat actul de armistițiu și, astfel, la ora 11.00 dimineața, războiul a luat sfârșit.
Combatanții războiului au fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a
implicat un număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În
final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de
istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea
Război Mondial va face și mai multe victime.
„Toate statele care au intrat în Primul Război Mondial au avut fiecare interesele lor, fără să
se gândească la consecințe, care s-au soldat cu 10.000.000 de morți. Generalul Lyautey,
rezident general al Franței în Maroc declara: "Sunt complet nebuni! Un război între europeni
înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o
vreodată".”

("Larousse", "Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed.Olimp.București, 2000, p. 499)

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a

tranșeelor ca linii de apărare peFrontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea
Norduluipână la granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe
câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în
spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil,
mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - și a genocidului comis sub acoperirea
numeroaselorrăzboaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-lea se
traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac
aflate la dispoziția generalilor din acea epocă.
Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în jur
de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război
Mondial procentul acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială,
marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost
doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale
lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din
timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a

nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a
catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite
țări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre
democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost
înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

CAUZE
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-
ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta
a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate
secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea
arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de
anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și
ocuparea violentă [2] a provinciei de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și
contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a
proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de fier", Otto
von Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii
factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa
surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul
de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa
înarmărilor etc.
PRIMELE BATALII
Unele din primele acțiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa și înOceanul
Pacific. În 8 august 1914, un contingent mixt, compus din unități franceze și britanice, a
atacat protectoratul Togo. La 10 august, forțe germane din Namibiaau atacat Africa de Sud. Noua
Zeelandă a ocupat Samoa germană (30 august 1914), iar o forță australiană (Australian Naval
and Military Expeditionary Force]), la 11 septembrie, a debarcat pe insula New Britain, care era o
parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni, forțele Antantei au acceptat capitularea mai multor
unități germane în zona Oceanului Pacific. Lupte crâncene au continuat pe teritoriul Africii, pe
parcursul întregului război.

În Europa, Germania și Austro-Ungaria au avut dificultăți de comunicare privind intențiile exacte

ale celor două armate aliate. Inițial, Germania garantase că o să susțină invazia austro-ungară în
Serbia, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va
apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-și
concentreze forțele contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra Franței pe Frontul
de Vest. Această stare instabilă a forțat armata austro-ungară să-și diminueze rezervele în sud,
pentru a întâlni forțele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul țării, s-a confruntat cu
armata austriacă în Bătălia de la Cer pe 12 august, 1914.

Sârbii au ocupat poziții defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august, între
elemente ale Diviziei XXI austro-ungară și elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a
avut loc noaptea și nici un oponent nu s-a evidențiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat
forțele sârbe. Trei zile mai târziu, forțele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit
pierderi de 21.000 de morți și răniți, în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima
victorie a Aliaților în război. Austria nu a putut să-și atingă imediat scopul (eliminarea Coie

) și, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze soldați pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid și distructiv
contra Franței, astfel încât Germania să-și poată transfera forțele pe Frontul de Est, contra Rusiei
(care se mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franței dinspre est, strategii germani
considerau că era mai prudent să atace Franța dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata
germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei
neutre, cu promisiunea că, dacă acesta va consimți, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei.
Când Belgia a refuzat propunerea, Germania i-a declarat război și armata germană, după
invadarea Luxemburgului, a început să treacă prin teritoriul belgian spre Franța. Armata germană
a întâlnit rezistență la forturile de lângă orașul belgian Liège, cu toate că elementele principale ale
armatei continuau să se miște rapid înspre Franța. Marea Britanie a trimis un contingent
numitBritish Expeditionary Force în ajutorul Franței, care a mers direct înspre Belgia. Primul
soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914,
lângă Mons. Inițial, germanii s-au bucurat de un mare succes înBătălia Frontierelor (14-24 august
1914).
Totuși, din pricina întârzierilor cauzate de rezistența forțelor belgiene, franceze, și britanice,
mobilizarea neașteptat de rapidă a Rusiei și obiectivele lor prea ambițioase, planurile germane au
fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Orientală, atrăgând forțe germane destinate Frontului de
Vest. Germania a învins Rusia într-o serie de lupte, care sunt cunoscute sub denumirea
de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2 septembrie). Această diversiune a intensificat
problemele mișcării lente ale forțelor germane, care nu erau anticipate de generalii germani, și a
permis forțelor franceze și britanice să oprească avansarea forțelor germane înspre Paris,
în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forțatPuterile Centrale să lupte
pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obținut o poziție defensivă favorabilă în
Franța și a eliminat din război cu 230.000 mai mulți soldați francezi și britanici decât a pierdut ea
însăși, în lunile august și septembrie. Totuși, incompetența sau timiditatea unor ofițeri
ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forțe din dreapta, pentru a le dirija
spre Sedan, au anihilat șansa Germaniei de a obține o victorie rapidă.

ROMANIA SI ITALIA IN ANII PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

Încă de la începutul războiului mondial, între România și Italia, până la 1914 membre ale
grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state.
"Un acord între Italia și România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii,
acreditat la București, la 12 august 1914, șefului Consultei, marchizul Antonio di San
Giuliano. I.C. Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianță capabilă să
determine Antanta să accepte și să sprijine realizarea dezideratelor naționale ale celor două țări.

La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că
acesta corespundea "integral sentimentelor și dorințelor poporului român". Carlo Fasciotti, scria
Consultei că era necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac".
Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relațiile bilaterale, obliga cele două țări să nu
iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte și să se consulte în
probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

ROMANIA SI ITALIA IN TIMPUL CONFERINTEI DE

PACE DE LA PARIS
România și Italia s-au găsit, la finele primei conflagrații a secolului, în tabăra statelor
învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulțumite" de tratamentul oferit de forumul păcii
de la Paris din 1919. Totuși a existat o deosebire esențială în ceea ce privește statutul celor două
state la conferința din capitala Franței. În vreme ce reprezentanții Italiei au făcut parte din
organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a
luptat pentru a i se recunoaște statutul de țară aliată. România și Italia doreau ca prevederile
tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea
delegației americane, condusă de președintele Woodrow Wilson, de recunoaștere a clauzelor
încheiate de România și Italia cu Antanta nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele
două țări, care tocmai își desăvârșiseră unitatea lor teritorială.
INTRAREA STATELOR UNITE IN RAZBOI
Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu
trebuie să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu
indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea
completă a relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor
asupra navelor comerciale americane, Președintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6
aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o
largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar
descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7
decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară
suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați
americani au sosit în Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului
1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul
soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe front.

Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a
întări pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule
unități proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței
americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a
întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o
strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat,
American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.

VICTORIA ANTANTEI
Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8
august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul
stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații
au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit
să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a
armatei germane".

Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe
probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15
August 1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o
ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august.
Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-a și
IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost
forțată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29
august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la
începutul războiului.

La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg.

260.000 de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să captureze țintele
lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență
puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis
germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuși,
incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai
costisitoare greșeli ale campaniei.

La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod
ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din
cauza naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea,
încă de la începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania
are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și
la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14
august 1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze
forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-Argonne.
Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Trupele franceze se apără pe ruinele catedralei Marne, 1918

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o

înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic.
Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra
"curajul" flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului
Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuși,
informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți marinari au participat la o rebeliune și
au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau
sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-
a demis din funcție (26 octombrie).

După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul
politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o
revoluție politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a
"democratiza" Germania, însă satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia
Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era
pregătit să se schimbe, micșorând, astfel, probabilitatea unei insurecții socialiste, cum
avusese loc în Rusia, în 1917. Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv
ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică
membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în această perioadă: partidul
centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai
multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu.
Luând act de cele 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți),
partidele de centru au procedat exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a
trecut printr-o schimbare radicală și a început să declare că aceleași partide care au căpătat
putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politiceni au
"înjunghiat Germania în spate"—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost
ulterior utilizat de către mai multe grupări naționaliste germane, ca NSDAP.

Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace
au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî
între o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a fost luată din
mâinile sale de către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un
balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a
anunțat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o
nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

SFARSITUL RAZBOIULUI
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data de (29
septembrie1918). La 30 octombrie a capitulat șiImperiul Otoman. În 3 noiembrieAustro-Ungaria a
trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au
fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați Austro-
Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în
după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria și Ungaria au semnat armistiții separate, în urma
prăbușirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată
o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi
în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedeaRepublica de la Weimar). O zi mai târziu (11
noiembrie), la Compiègne, înFranța, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul.
La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor
confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri de a se evidenția în ultimul moment, peste
cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat la
masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George
Lawrence Price este considerat ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora
10.59.

Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea finală,
consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a
următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain),Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly)
și Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în
contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.