1.

Definiți homeostazia și allostazia

Homeostazia = constanta relativa a caracteristicilor mediului intern = aceeasi stare.
Homeostazia este starea de a fi a organismului in care toate sistemele sunt in echilibru in jurul
unui setpoint (punct de reper). Fiecare caracteristica a mediului intern are un interval de variatie
(o constanta relativa).
Ori de cate ori o caracteristica a mediului intern are tendinta sa se abata de la acest interval de
variatie, organismul dispune de mecanisme sa-l readuca la stare de set-point.
Ca sa facem fata efortului, caracteristicile mediului nostru intern se modifica, creste frecventa
cardiaca, creste tensiunea arteriala, creste rata expiratiilor si incarcarea cu oxigen, se dilata vasele
de la nivel muscular si se produc modificari. Deci difera acest set-point la care ne raportam in
diverse situatii provocatoare pt organism. Aceste modificari uneori sunt de bine pt organism pt
ca noi trebuie sa ne adaptam in anumite situatii. In homeostazie acel set-point ideal este fix, la
fel, cand in realitate sunt diverse provocari care sa il faca variabil.
Allostazie = stare variabila
In anumite situatii noi ne adaptam pentru a face fata provocarilor la care e supus organismul
nostru. Este tot o stare de stabilizare, dar de fapt este capacitatea noastra de a ne adapta la aceste
provocari pentru ca in final sa revenim la homeostazie. Este o stare de echilibru temporar care sa
ne permita ca dupa ce provocarea inceteaza sa revenim la homeostazie. Noi ne adaptam
permanent. Allostazia e o adaptare de etapa la stres in diverse situatii provocatoare, fie ca sunt
fiziologice, fie patologice.

2. Definiți și explicați conceptul de stress

=tot ceea ce este neobisnuit pt organsim, tot ce ne scoate din starea noastra obisnuita. Aceasta
adaptare ne ajuta sa supravietuim si sa revenim in final la homeostazie, la acel set-point ideal al
caracteristicilor mediului intern, iar alteori chiar sa murim.
Stresul inseamna o suprasolicitare a organismului care nu poate fi mentinuta pe termen lung.
Pe termen scurt toate tipurile de adaptare sunt benefice pt organism, dar pe termen lung poate sa
apara imbolnavirea. Supraincarcarea allostatica poate sa genereze boala si chiar moartea.

3. Definiți răspunsul celular la stress

Raspunsul la stres – efortul organismului de a incerca sa restabileasca echilibrul / homeostazia.
Este o adaptare permanent etapa cu etapa de moment la agresiunea / situatia non-habituala la
care suntem supusi ori organismul in ansamblu, ori fiecare celula in parte.
Definitia lui Sapolsky subliniaza un punct important:
- Raspunsul la stres al organismului este menit sa fie benefic, cel putin pe termen scurt
- Cu toate acestea, pe termen lung, poate deveni daunator (cand este activat in mod repetat sau
cand nu inceteaza).
Hipoangajarea in stress – organismul nu poate face fata si raspunsul fata de agentul stresor este
ineficient, inadaptativ
Hiperangajarea in stres – epuizare
 4. Febra – definiţie şi patogeneză
FEBRA = creșterea temperaturii corporale ca urmare a resetării setpoint-ului hipotalamic, cu
păstrarea termoreglării.
AM : 37,2 grade Celsius
PM : 37,7 grade Celsius (valori valabile pentru temperatura orală)
În timpul reacției febrile se produce frison = termogeneză, dar și transpirație = termoliză, deci
termoreglarea se păstrează, dar reglarea echilibrului termic se face față de o temperatura de
referință mai mare.
De exemplu, dacă în condiții normale setpoint-ul hipotalamic este la 37°C și dinspre periferie se
transmite informația că temperatura periferică e de 38°C => hipotalamusul comandă o reacție de
termoliză (temperatura periferică e prea mare față de temperatura centrală de referință).
Daca setpoint-ul ajunge la 39°C, temperatura periferică de 38°C e resimțită ca prea mică față de
noul setpoint => hipotalamusul va comanda termogeneza. Acesta reprezintă mecanismul creșterii
temperaturii corporale în febră (se schimba reperul central).

5. Febra – pirogenii exogeni

De obicei provin de la agenții infecțiosi exogeni. Exemple clasice:
• Lipopolizaharidul (LPZ) caracteristic bacteriilor Gram negative: endotoxina (produs al)
microbilor Gram negativi
• În cazul bacteriilor Gram +: enterotoxinele Stafilococului auriu și o serie de toxine eliberate de
streptococii de grup A și B.
Aceste substanțe au un efect pirogenic atât de puternic încât au primit denumirea de super-
antigene.
Cum acționează acești pirogeni exogeni ?
- Când reușesc să depășească barierele fiziologice de apărare ale organismului (țesutul cutaneo-
mucos – pielea, muscoasele, secrețiile antibacteriene ale acestor structuri, etc) pot induce
resetarea setpoint-ului hipotalamic de obicei indirect, prin intermediul pirogenilor endogeni –
citokinele pirogene. Pirogenii exogeni pătrunși în organism activează leucocitele, determinând
sinteza pirogenilor endogeni.

6. Febra – pirogenii endogeni

= CITOKINE PIROGENE : IL-1, IL-6, TNF-α, CNTF (factorul neurotropic ciliar), IFN-α.
Sunt secretați de leucocitele activate de pirogenii exogeni.
Pirogenii exogeni, odată ce trec de barierele naturale de apărare ale organismului, pătrund în
organism și activează leucocitele, care încep să secrete pirogenii endogeni.
Hipotalamusul este în SNC, unde există o structură specială a vaselor de sânge = bariera
hematoencefalică (BHE) care nu permite oricărei substanțe din circulația generală să pătrundă în
țesutul nervos.
Astfel, pirogenii endogeni determină degradarea fosfolipidelor membranare ale endoteliocitelor
din vasele care irigă hipotalamusul sau ale unor celule gliale din vecinătatea vaselor.
Sub acțiunea pirogenilor se activează fosfolipazele (fosfolipaza A2 și fosfolipaza C) care
stimulează degradarea fosfolipidelor din structura membranelor celulare și sinteza de acid
arahidonic (AA).
Din acidul arahidonic, pe calea ciclooxigenazei (COX), se sintetizează prostaglandinele (PG),
printre care și prostaglandina E2 (PGE2).
PGE2 reprezintă efectorul final prin care pirogenii endogeni induc resetarea setpoint-ului
hipotalamic.
Concentrația maximă de PGE2 s-a găsit în organele vasculare circumventriculare și în toată
rețeaua de capilare care înconjoară centrul hipotalamic al termoreglării.

Surse de PGE2 – zonele în care sunt activate fosfolipazele și sunt degradate fosfolipidele
membranare:
- endoteliul capilarelor din aria circumventriculară
- endoteliul capilarelor din hipotalamus
- endoteliul capilarelor din afara SNC => determină manifestările clinice care însoțesc reacția
febrilă (mialgii, artralgii, starea de maleză, de curbatură).

Pirogenii exogeni – toxinele microbiene, de oriunde ar proveni, fie direct de la microbi, fie prin
reacții de apărare de tip nespecific (inflamator) sau specific (imunologice), stimulează leucocitele
(sistemul monocito-macrofagic) să sintetizeze pirogeni endogeni (citokine endogene pirogene)
care au o concentrație crescută în circulația generală în timpul reacției febrile, dar nu pot traversa
BHE (bariera hemato-encefalica), însa pot să determine dincolo de BHE, la nivelul
endoteliocitelor din vasele care irigă centrul hipotalamic al termoreglării, activarea
fosfolipazelor, degradarea fosfolipidelor membranare pe calea acidului arahidonic și
ciclooxigenazei (COX), din care rezultă PGE2, care, acționând asupra receptorilor de tip EP-3,
determină creșterea cAMP intracelular și resetarea setpoint-ului hipotalamic, cu resetarea
temperaturii centrale de referință, termoreglarea se va face față de alt reper – apariția reacției
febrile.

7. Hipertermia – definiţie şi patogeneză

Hipertermia reprezintă creșterea a temperaturii corporale care apare printr-un mecanism
fiziopatologic diferit față de mecanismul fiziopatologic al febrei, adică fără resetarea temperaturii
centrale de referință (setpoint-ul hipotalamic rămâne normotermic).
Are elemente comune cu febra, dar se tratează diferit. Chiar dacă setpoint-ul HT nu se modifică
(rămâne normotermic), uneori apar circumstanțe în care suntem în imposibilitatea de a elimina
excesul de căldură care e generat în mod obișnuit de procesele metabolice din organism.
În cursul termoreglării mecanismele termolitice sunt mai solicitate decât cele termogenetice.
Reacțiile metabolice, activitatea musculară generează mult mai multă căldură decât ar fi necesară
pentru termorelgare => această căldură ar trebui să fie eliminată prin mecanisme termolitice.
Dacă termoliza este impiedicată, organismul se poate supraîncălzi.
Aceste circumstanțe, care împiedică o termoliză eficientă, apar în condițiile în care organismul
este expus unor temperaturi externe foarte mari, mai ales într-un mediu care nu este doar cald, ci
și foarte umed => termoliza nu mai funcționează.
În termoliză se produce vasodilatație pentru disiparea căldurii, dar disiprea căldurii este limitată /
imposibilă în condițiile în care mediul e mai cald, transferul de enegie termică dinspre mediul
cald înspre corpul nostru fiind mai mare decât dinspre corpul nostru spre mediu. În plus, degeaba
transpirăm dacă mediul este umed, transpirația nu se evaporă => mecanismele termolizei nu
funcționează, nu sunt eficiente.
HIPERTERMIA = o stare de dezechilibru termic (creștere a temperaturii corporale peste limitele
de varianție fiziologică) în care setpoint-ul hipotalamic nu se modifică, dar se pierde capacitatea
de termoreglare pentru că termoliza este împiedicată, devine ineficientă și, în consecință,
organismul se supraîncălzește.
Spre deosebire de febră, în hipertermie nu există variații circadiene ale temperaturii corporale !
Tratamentul etiopatogenic vizează întreruperea mecanismului fiziopatologic care generează
starea de dezechilibru termic. Hipertermia poate produce afectarea activității neuronale,
coagularea proteinelor și chiar moartea.
La 41°C afectarea nervoasă produce convulsii la adult. Moartea poate surveni la 43°C.

8. Şocul caloric exerţional (prin suprasolicitare)

Apare printr-un efort fizic intens și susținut într-un ambient foarte cald și umed; ± consum de
medicamente care favorizează hipertermia; mai frecvent la tineri, ex: in club
La temperaturi centrale mari (> 40°C), centrul termoreglator poate să nu mai funcționeze
corespunzător, iar mecanismele termolitice se prăbușesc.
Simptomele includ temperatura centrală ridicată, absența transpirației, tahicardie, confuzie,
agitație și comă.
Complicațiile pot fi edemul cerebral, degenerarea SNC, necroză tubulară renală și insuficiență
hepatică, delir, comă și, în cele din urmă, moartea în cazul în care tratamentul nu este rapid
instituit.

9. Şocul caloric nonexerţional (clasic)

Termoliza e împiedicată într-un mediu foarte neprielnic (spații neventilate, necondiționate) -
Apare mai frecvent la vârstnici, dacă stau în spații inadecvate, posibil și din cauza îmbrăcăminții
inadecvate, sunt nesupravegheați / neîngrijiți corespunzător și au o schemă terapeutică ce conține
medicamente utile pentru afecțiunile pe care le prezintă, dar care pot favoriza șocul caloric
(diuretice, anticolinergie, antiparkinsoniene, etc.).
 10.Hipertermia malignă – etiopatogeneză
Există indivizi care prezintă o anomalie genetică (ereditară) a reticulului sarcoplasmatic din
mușchii striați scheletali care determină eliberarea anarhică (brusc și rapid) a unor cantități
masive de ioni de Ca2+ după administrarea unor anestezice inhalatorii de tipul halotanului => se
produce o contracție patologică, puternică și susținută a musculaturii striate scheletale, ceea ce
generază o cantitate mare de căldură și hipertermie.
În condiții obișnuite, astfel de indivizi nu au niciun fel de simptome, anomalia se manifestă doar
în cazul expunerii la anastezice inhalatorii.
De altfel, în timpul intervențiilor chirurgicale temperatura reprezintă un parametru care se
monitorizează – se măsoară temperatura din esofagul inferior, asimilată temperaturii centrale
Monitorizarea intraoperatorie a temperaturii centrale e importantă și pentru a preveni hipotermia
pacientului, dar și pentru riscul de hipertermie malignă.
În hipertermia malignă, prin apariția unor contracții musculare puternice și susținute, crește
metabolismul muscular și există și riscul dilacerării (rupturii, distrugerii) fibrelor musculare cu
extravazarea de proteine contractile = RHABDOMIOLIZĂ
Se însoțește și de:
- Rigiditate musculară
- Acidoză (se face glicoliză anaerobă => acid lactic => acidoză lactică) => duce la o instabilitate
cardiovasculară
- Potențială insuficiență renală acută din cauza rhabdomiolizei: proteinele contractile din
structura fibrelor musculare se eliberează prin distrugerea fibrelor din timpul contracțiilor
patologice => traversează filtrul renal (membrana filtrantă glomerulară) => ajung în urina
primară (tubii uriniferi) => mediul este acid și proteinele pot precipita => înfundă tubii renalii =>
risc insuficiență renală acută (IRA). Hipertermia malignă nu e o afecțiune frecventă. Mai există
și alte situații în care poate apărea hipertermia indusă medicamentos.

11.Hipotermia accidentală – etiopatogeneză

Hipotermia accidentală apare atunci când există o scădere neintenționată a temperaturii centrale a
corpului sub 35°C . La această temperatură, multe dintre mecanismele fiziologice compensatorii
care conservă căldura încep să eșueze.
Hipotermia accidentală primară este rezultatul expunerii directe a unui individ anterior sănătos la
frig. Rata mortalității este mult mai mare pentru pacienții care dezvoltă hipotermie secundară ca
o complicație a unei tulburări sistemice grave sau a unei leziuni.
Hipotermia accidentală este, în general, rezultatul imersiei bruște în apă rece sau expunerii
prelungite la o temperatură ambientală scăzută.
Multiple variabile fac ca indivizii la extremele de vârstă – atât vârsticii, cât și nou-născuții – să
fie deosebit de vulnerabili la hipotermie. Persoanele în vârstă au percepția termică diminuată și
sunt mai susceptibile la imobilitate, malnutriție și boli sistemice care interferează cu generarea
sau conservarea căldurii.
Nou-născuții au rate ridicate de pierdere de căldură din cauza raportului suprafață-masă crescut
și a lipsei frisonului și a răspunsurilor comportamentale adaptative.
Căldura este generată în majoritatea țesuturilor din organism și este disipată prin radiație,
conducție, convecție, evaporare și respirație. Factorii care împiedică generarea de căldură și/sau
cresc pierderile de căldură pot induce hipotermia. Afectiuni care diminueaza capacitatea de a
genera caldura: hipotiroidismul, hipopituitarismul, scăderea funcției hepatice, malnutriția, boala
Parkinson și artrita reumatoidă.

12.Mecanisme chimice de apărare tegumentară???????????

- pielea = bariera mecanica in calea patrunderii microbilor (pot trece subst liposolubile)
- mucoase = Inhiba patrunderea microorganismelor – nu atat de eficient ca pielea
- fire de par = Filtreaza microorganismele, praful si impuritatile(fosele nazale)
- cili (vibratili au miscare dinspre interiorul cailor expiratorii spre exterior, au in capatul
vibrator mucus care lipeste subst nedorite si il duce la exterior)
- ducte lacrimale = Lacrimile dilueaza si indeparteaza substantele iritante si microbii
- saliva: enz care impiedica act microorg
- epiglota = Previne intrarea microorganismelor, a prafului si a impuritatilor in trahee
- urina : se elimina subst nedorite,
La niv tegumentului exista un anum pH, care inhiba cresterea microorg.

13.Definiţia inflamaţiei
Inflamaţia este o reacție de apărare nespecifică a organismului (manifestare de tip reacțional) la
acțiunea unor agenți non-self care amenință homeostazia.
Reprezintă un răspuns al ţesuturilor vascularizate ale organismului prin care la locul injuriei
provocate de agentul proinflamator ajung leucocite și se eliberează molecule de apărare în scopul
anihilării / eliminării / localizării agentului proinflamatori, ceea ce poate determina și injuria
secundară a celulelor organismului gazdă, scopul final fiind restabilirea homeostaziei și refacerea
țesuturilor injuriate direct de către agentul proinflamator sau indirect / secundar (leziuni de tip
reacțional produse în cursul răspunsului inflamator).
Reacția inflamatorie tipică se desfășoară printr-o serie de etape secvențiale:
-Recunoașterea agentului nociv care este stimulul inițiator al inflamației. Celulele implicate în
inflamație (celule santinelă rezidente în țesuturi, fagocite, etc.) sunt echipate cu receptori care
recunosc substanțele și produsele eliberate din celulele injuriate / deteriorate. Stimularea
receptorilor determină reacții și fenomene care duc la sinteza de mediatori inflamatori, care
declanșează etapele ulterioare ale răspunsului inflamator.
-Recrutarea de leucocite și proteine plasmatice în țesuturile injuriate. Reacția de tip inflamator se
desfășoară doar în țesuturile vascularizate, astfel încât leucocitele și proteine circulante precum
complementul să poată fi eliberate către locul invaziei / injuriei tisulare. Când un agent nociv
invadează și agresează țesuturile și/sau celulele tisulare mor, sunt recrutate rapid leucocite (în
primul rând neutrofile, mai târziu monocite și limfocite) și proteine plasmatice în zona
extravasculară unde se produce injuria. Exodul celulelor și proteinelor plasmatice din sânge
necesită reacții coordonate ale funcționalității pereților vasculari (reacția vasculară,
hemodinamică) și secreția de mediatori inflamatori.
-Îndepărtarea stimulului inflamator se face în principal de către celulele fagocitare, care ingeră și
distrug agenții și substanțele nocive, precum și celule moarte, detritusurile celulare.
-Reparația țesuturilor afectate constă într-o serie de evenimente care duc la vindecarea țesuturilor
deteriorate. În acest proces țesutul vătămat este înlocuit prin regenerarea celulelor
supraviețuitoare și completarea / umplerea eventualelor defecte reziduale cu țesut conjunctiv
(ceea ce duce la apariția cicatricilor).
-Reglarea răspunsului inflamator este importantă pentru terminarea reacției în momentul în care
și-a îndeplinit scopul. Se vor parcurge doar acele etape necesare atingerii obiectivului reacției
inflamatorii – acela de a îndepărta / anihila / localiza agenții nocivi, urmată de procesele de
reparație tisulară.

14.Inflamaţia acută – mecanisme vasculare

Reacțiile vasculare din inflamația acută constau în modificări ale fluxului de sânge și ale
permeabilității vasculare, ambele în scopul maximizării trecerii unor proteine plasmatice și a
leucocitelor din circulație spre locul infecției sau injuriei.
Momentul vascular I – VASOCONSTRICȚIA pasageră
Începe imediat după momentul injuriei și constă într-o reacție de vasoconstricție momentană,
pasageră, efemeră (câteva secunde) a vaselor mici din teritoriul lezat.
Momentul vascular II – VASODILATAȚIA ACTIVĂ (FAZA HIPEREMICĂ)
Constă în relaxarea fibrelor musculare netede din pereții vasculari, indusă de acţiunea mai multor
mediatori: histamina, kininele, anafilatoxinele, prostaglandinele. Vasodilatația implică mai întâi
arteriolele, ulterior se deschid noi paturi capilare în zonă. Rezultatul este creșterea fluxului
sanguin, care duce la apariția eritemului (rubor) și a temperaturii locale (calor) în zona inflamată.
În această etapă celulele musculare netede din pereții vasculari sunt capabile să răspundă la
stimuli vasoconstrictori.
Momentul vascular III – VASODILATAȚIA PASIVĂ (PARALITICĂ, VASOPLEGICĂ)
Vasodilatația este urmată rapid de creșterea permeabilității microvasculaturii, cu revărsarea fluid
bogate în proteine în țesuturile extravasculare. În această etapă celulele musculare netede din
pereții vasculari nu mai reacționează la stimuli vasoconstrictori – vasodilatație paralitică /
vasoplegică.
Vasodilatația vasoplegică determină creșterea permeabilității vasculare (proces bifazic):
-faza precoce: are loc sub acțiunea histaminei. Poate fi blocată de antihistaminice.
-faza tardivă: are loc sub acțiunea: bradikininei, complementului, prostaglandinelor, citokinelor
(IL-1, TNF).
Constă în lărgirea joncțiunilor dintre celulele endoteliale prin contracția celulelor musculare
periendoteliale  trecerea lichidului și proteinelor din lumenul vascular în interstițiu, cu
formarea exsudatului inflamator ( > 3 g% proteine și densitate > 1015)  tumefierea locală
(edem) (tumor). În această etapă congestia tisulară, precum și o serie de mediatori inflamatori,
induc apariția durerii în zona injuriată (dolor) și impotența funcțională (functio laesa).
Pierderea de fluid intravascular și creșterea diametrului vasului determină un flux sanguin mai
lent, concentrarea de eritrocite în vasele mici și creșterea vâscozității sanguine.
Aceste modificări duc la angorjarea vaselor mici cu eritrocite care au o viteză redusă de
deplasare – o circumstanță numită stază, care, semiologic, se prezintă ca o congestie vasculară și
roșeață locală a țesut implicat.

15.Inflamaţia acută – mecanisme celulare?????????????

Traseul urmat de leucocitele din torentul circulator până la ţesutul afectat este un proces care se
desfășoară în mai multe etape și este mediat şi controlat de molecule de adeziune și citokine
numite chemokine. Acest proces poate fi divizat în mai multe secvențe:
1. În lumenul vascular: marginație, rulare și aderență la endoteliu. Endoteliul vascular în starea
sa normală nu leagă celulele circulante și nici nu permite trecerea acestora (traversarea peretelui
vascular). În inflamație endoteliul este activat și poate recruta și lega leucocitele, pregatind astfel
procesul de diapedeză (transmigrare).
2. Migrație prin endoteliu și peretele vascular.
3. Migrația în țesuturi sub influența unor stimuli chemotactici.
În reacția inflamatorie, din cauza dilatării venulelor postcapilare, fluxul sanguin încetinește
(stază) și mult mai multe globulele albe iau o poziție periferică de-a lungul suprafeţei
endoteliului (10-20%). Acest proces de redistribuire a leucocitelor în torentul sanguin se numește
marginație leucocitară. Leucocitele încetinite resimt semnale de la celulele endoteliale, ceea ce
determină, într-o primă etapă, rostogolirea leucocitelor de-a lungul peretelui endotelial, sub
influența selectinelor. Ulterior sunt recunoscute de un alt tip de molecule de adeziune exprimate
pe endoteliu – integrinele, ceea ce duce la aderarea fermă a leucocitelor de peretele vascular
(seamănă cu niște pietricele peste care curge un pârâu fără a le deranja).
Reacțiile vasculare și celulare determină semnele cardinale clasice, consacrate ale inflamației:
rubor, calor, tumor, dolor și functio laesa. Creșterea fluxului sanguin în zona injuriată și creșterea
permeabilității vasculare duc la acumularea de lichid extravascular bogat în proteine plasmatice,
cunoscut sub numele de exsudat inflamator (edem). Roșeața (rubor), căldura locală (calor) și
tumefacția (tumor) zonei afectate sunt cauzate de fluxul sanguin crescut (hiperemie) și edem.
Leucocitele circulante, predominant neutrofilele inițial, aderă la endoteliu prin molecule de
adeziune, traversează endoteliul și migrează către locul leziunii sub influența agenților
chemotactici. Leucocitele activate de stimulul inflamator și de către mediatorii endogeni pot
elibera metaboliţi toxici şi proteaze și extracelular, provocând leziuni tisulare. Ca urmare a
injuriei tisulare și a eliberării de prostaglandine, neuropeptide și citokine, apare și o altă
manifestare semiologică locală caracteristică, durerea (dolor). Pierderea funcției (functio laesa)
apare ca urmare a durerii și injuriei tisulare.

16.Inflamaţia acută – mediatorii inflamatori (clase şi mecanisme de acţiune)

- declanseaza si moduleaza raspunsul inflamator
- se elibereaza local din elementele figurate sanguine sau din celulele tesuturilor injuriate sau
provin din activarea unor constituienti ai plasmei sub actiunea factorilor etiologici
- exista 2 tipuri de mediatori:
I. Mediatori de origine celulara
II. Mediatori de origine plasmatica

I. Mediatori de origine celulara

A. Preformati
B. Nou-formati
A. Mediatori preformati (depozitati in granulele celulelor din care se elibereaza)
1. Aminele vasoactive
Histamina
- se formeaza prin decarboxilarea enzimatica a histidinei
- e stocata in granulele mastocitelor si bazofilelor
- se elibereaza prin degranularea (autolimitata prin mecanism de feedback negativ) indusa de
mecanisme:
- specifice imunologice (r. Ag-Ac in HS tip I)
- nespecifice (anafilatoxine, citokine, factori fizici)
- actiuni:
 vasodilatatie
  permeabilitatii capilare
 contractia musculaturii netede bronsiolare si intestinale
- este inactivata rapid de histaminaza eliberata din eozinofile

Serotonina
- se formeaza prin decarboxilarea 5-hidroxitriptofanului
- e stocata in granulele dense ale placutelor sanguine (10%) si celule specifice ale tractului
gastrointestinal si SNC (90%)
- se elibereaza prin degranularea determinata de aderarea placutelor la colagenul subendotelial si
agregarea trombocitelor (indusa de trombina si ADP)
- actiuni:
 vasoconstrictie
  permeabilitatii capilare
 factor algogen
  amina pirogena (intervine in patogenia reactiei febrile)

2. Enzimele lizozomale
- stocate in veziculele lizozomale ale neutrofilelor si macrofagelor
- sunt eliberate prin:
 labilizarea membranelor lizozomale in cursul activarii fagocitozei
 distructia celulelor fagocitare
- actiuni:
 directa, de degradare a structurilor extracelulare:
 liza colagenului (colagenaza)
liza elastinei (elastaza)
 liza proteoglicanilor din cartilaje (catepsina D si G)
 indirecta
 eliberarea de mediatori ai inflamatiei prin:
- activarea complementului
- activarea sistemului chininelor
 declansarea fibrinolizei prin transformarea plasminogenului in plasmina
- sunt rapid inhibate de antiproteazele lizozomale din ser si lichidul interstitial (1-
antitripsina,2-macroglobulina, 1 glicoproteina acida, etc.).

3. Factorii chemotactici pentru neutrofile (NCF) si eozinofile (ECF)

- atrag leucocitele in focarul inflamator
- neutrofilele reprezinta principalele fagocite activate in fazele initiale ale inflamatiei
- eozinofilele intervin si in controlul mediatorilor eliberati din mastocite.

B. Mediatori nou-formati (sintetizati de novo sub actiunea factorilor etiologici)

1. Derivatii acidului arahidonic (prostaglandine si leucotriene)

Leziunile tisulare activeaza fosfolipaza C (PLC) si fosfolipaza A2 (PLA2), care determina

liza fosfolipidelor membranare in acid arahidonic.
Acidul arahidonic este la randul sau metabolizat in eicosanoizi: prostaglandine, prostacicline,
tromboxani (via ciclooxigenaza – COX) si leukotriene (via lipooxigenaza – LO).
 Prostaglandinele (PG D2, E2, F2) produc:
- vasodilatatie
-  permeabilitatii capilare
- contracta musculatura neteda bronsica si vasculara
- factor algogen
- efect pirogen (PG E1, E2 = mediatorii centrali ai reactiei febrile)
- inhiba degranularea mastocitara prin AMPc (autolimitarea reactiei inflamatorii)
  Tromboxanii (TxA2) produc:
- vasoconstrictie
- stimuleaza aderarea si agregarea placutelor sanguine
 Prostaciclinele (PGI2) produc:
- vasodilatatie
- inhiba aderarea si agregarea trombocitara
 Leucotrienele (LT)
- efect chemotactic puternic pentru micro- si macrofage (LTB4)
- contractia musculaturii netede bronsiolare + permeabilitatii vasculare (LTC4, LTD4 si
LTE4 = SRS-A)
- sunt inactivate de aril-sulfataza B, produsa de eozinofile

Formarea mediatorilor inflamatori de natura lipidica are o importanta practica estentiala,

in masura in care cunoasterea secventei reactiilor de biosinteza a acestor mediatori a permis
dezvoltarea unor molecule care pot bloca anumite etape ale acestei cai biochimice, care
reprezinta baza terapiei antiinflamatoare.

I. Antiinflamatoare nesteroidiene (AINS): sunt substante care fac parte din grupa
analgezice-antipiretice-antiinflamatoare, la care predomina efectul antiinflamator.

Se clasifica in urmatoarele categorii:

1. Antiinflamatoare nesteroidiene clasice (generatia I)
A. Acizi carboxilici:
 Derivati de acid salicilic: acid acetilsalicilic, diflunisal, benorilat
 Derivati de acid acetic:
- derivati de acid fenilacetic: diclofenac, alclofenac
- derivati de acizi carbociclici si heterociclici acetici: indometacin, sulindac, lonazolac,
ketorolac
 Derivati de acid propionic: ibuprofen, flurbiprofen, naproxen, ketoprofen,
dexketoprofen
 Derivati de acid fenamic: acidul flufenamic, acid mefenamic, acid niflumic
B. Acizi enolici
 Pirazolone: fenilbutazona
 Oxicami: piroxicam, tenoxicam, lornoxicam
2. Antiinflamatoare nesteroidiene inhibitoare selective sau specifice de COX2
(generatia a II-a):
 Blocante selective:meloxicam, nimesulid
 Blocante specifice (coxibi):rofecoxib(retras de pe piata), celecoxib, parecoxib,
etoricoxib, valdecoxib, lumiracoxib.
 II. Antiinflamatoriile steroidiene (coticoizii)
Antiinflamatoarele steroidiene (corticoizii) sunt antiinflamatoare puternice, extrem de
eficiente, pentru ca intrerup secventa biochimica de sinteza a mediatorilor inflamatori derivati
din fosfolipidele membranare precoce, mecanismul lor de actiune bazandu-se pe blocarea
activitatii fosfolipazelor. Sunt antiinflamatoare de rezerva din cauza efectelor secundare
importante (blocarea inclusiv a unor secvente metabolice cu importanta homeostazica).
Exemple: glucocorticoizi – cortizon, hidrocortizon, prednison, dexametazon, betametazon, etc.

2. Factorul de activare plachetara(PAF, platelet activating factor)

- sintetizat in cursul reactiei de degranulare mastocitara
- actiuni:
 efect chemotactic foarte puternic
 agregarea trombocitelor
 vasoconstrictie
 contractia musculaturii netede bronsice si intestinale
 induce sinteza moleculelor de adeziune.

3. Produsii celulelor inflamatorii

Citokinele
- sunt polipeptide sintetizate si eliberate demacrofage, polimorfonuclearele neutrofile/
microfage, limfocite, fibroblasti, celule endoteliale) sicare actioneaza tot pe celulele implicate in
functia de aparare a organismului:
a) Interleukinele
- sunt produse de un spectru larg de celule (macrofage, limfocite, celule endoteliale, fibroblasti)
 IL-1 si TNF(factorul de necroza tumorala) produse de macrofagele activate
 actiune asupra celulelor endoteliale:
 induce sinteza moleculelor de adeziune favorizeazadiapedeza
 cresterea activitatii procoagulante (rol in formarea tesutului de granulatie)
 induc sinteza de oxid nitric
 sinteza locala de PG, IL-8, PDGF (platelet-derived growth factor, factorul de
crestere derivat din plachete)
 actiune asupra leucocitelor
 sinteza citokine (IL-6)
 actiune asupra fibroblastilor
 proliferarea fibroblastilor + stimularea sintezei de colagen (rol in procesul de
cicatrizare)
 induc sinteza de enzime lizozomale  stimuleaza activitatea proteazica
 declanseaza reactia de faza acuta, prin actiune pe:
 - hipotalamus febra(sunt pirogeni endogeni)
- maduva osoasa leucocitoza cu neutrofilie (prin eliberarea PMN din
depozitelemedulare)
- hepatocitsinteza proteinelor de faza acuta(proteina C-reactiva, fibrinogenul,1-
antitripsina/antichimotripsina, 2-haptoglobina, ceruloplasmina)
- in doze foarte mari prin efectele cardiovasculare depresoare pot induce soc circulator
b) Limfokinele
–sunt produse de limfocitele T(prin stimulare antigenica)
 Factorul de inhibitie a migrarii macrofagelor (MIF)
- inhibitia migrarii macrofagelor din focarul inflamator
 Factorul de activare a macrofagelor (MAF)
- cresterea activitatii fagocitare
- stimularea chemotactismului
- stimularea maturarii monocitemacrofage
- amplificarea migrarii macrofagelor
- stimularea fuziunii macrofagelor in celule gigante
- factori chemotactici pentru eozinofile, neutrofile
 Limfotoxinele
- efect citotoxic nespecific asupra celulelor
c) Interferonii
 proteine cu GM mica, produse si eliberate de celulele gazdei invadate de un virus (IFN-
siIFN-)
 rol major in apararea antivirala a organismului:
- se ataseaza de receptorii celulelor vecine indemne
- stimuleaza celulele neinfectate sa produca proteine antivirale
- stimuleaza celulele infectate sa-si creasca exprimarea Ag HLA de clasa I 
- favorizeaza distrugerea lor de catre LTc
 specifici pentru gazda, dar nespecifici pentru virusuri (ex., IFN uman – eficient numai la
om, impotriva cvasi- tuturor virusurilor)
d) Chemokinele: proteine cu GM mica - au abilitatea de a induce chemotaxia leucocitelor
dinvecinatatea lor
1. CC chemokine (-chemokine); ex. MCP, Eotaxinele, molecule RANTES
2. CXC chemokine (-chemokine); ex. IL-8
3. C chemokine (-chemokine)
4. CX3C chemokine (d-chemokine)
II. Mediatori de origine plasmatica
1. Sistemul complementului
- complex de proteine serice activat pe cale clasica / alterna sau calea lectinei
- rol in medierea reactiilor inflamatorii prin urmatorii produsi biologici activi:
  anafilatoxinele C3asi C5adetermina:
- vasodilatatie
- permeabilitatii capilare
- contractia musculaturii netede bronsiolare si intestinale
- degranularea mastocitelor si bazofilelor eliberarea de histamina si PAF
- labilizarea membranelor lizozomale  eliberarea enzimelor lizozomale
- efect chemotactic (numai C5a)
 C3bproduce opsonizarea particulelor de fagocitat
 C5,6,7are efect chemotactic pentru fagocite
 C5b-9 (complexul de atac membranar) produce citoliza osmotica a celulelor tinta

2. Sistemul kininelor
- cuprinde mai multe kinine (kalidina sau lizil-bradikinina si bradikinina) care se formeaza dintr-
unprecursor plasmatic inactiv numit kininogen
- activarea sistemului kininelor:
 are loc sub actiunea: kalicreinei, plasminei, C1-esterazei
 este strans corelata cu: - coagularea
-fibrinoliza
- activarea sistemului complementului
 incepe prin activarea factorului XII (Hageman)
- actiuni:
 vasodilatatie
 permeabilitatii capilare
 contractia musculaturii netede bronsiolare si intestinale
 factor algogen
3. Sistemul coagularii si fibrinolizei

17.Exudatul – caracteristici şi mecanism de producere

Extravazarea de fluide, proteine și leucocite din sistemul vascular în țesutul interstițial sau în
cavitățile corpului se numește exsudație.
Un exsudat este un lichid extravascular care conține o mare concentrație de proteine și resturi
celulare. Prezența exsudatului este semnul unui proces inflamator care determină creșterea
permeabilității vaselor mici de sânge.
Puroiul, un exsudat purulent, este un exsudat inflamator bogat în leucocite (mai ales neutrofile),
detritusuri celulare și, în multe cazuri, în bacterii.
Efectele benefice ale formării exsudatului inflamator:
- extravazarea de fluid  diluția toxinelor și a produșilor de catabolism
- extravazarea de proteine de tipul: • Ig (Ac) cu rol de apărare locală • fibrinogenului, cu
generarea locală de fibrină, care delimitează focarul inflamator și favorizează afrontarea plăgii în
cicatrizarea primară
- creșterea drenajului limfatic  transferul Ag la nivelul ganglionilor limfatici (unde intâlnesc un
număr mare de limfocite și macrofage); uneori există riscul diseminării la distanță a infecției -
staza vasculară
- activarea locală a hemostazei
Toate acestea contribuie la îndeplinirea scopului răspunsului inflamator – distrugerea / inactvarea
agentului etiologic, localizarea reacției inflamatorii și limitarea injuriei tisulare.

18.Transudatul – caracteristici şi mecanism de producere

Un transsudat este un fluid cu conținut scăzut de proteine (majoritatea fiind albumine), material
celular puțin sau deloc și densitate specifică scăzută. Este în esență un ultrafiltrat plasmatic
produs ca urmare a dezechilibrului osmotic sau hidrostatic la nivelul peretelui vascular, fără
creșterea permeabilității vasculare. Edemul reprezintă un exces de lichid acumulat în țesutul
interstițial sau în cavități seroase; poate fi un exsudat sau un transsudat.

Formarea exsudatelor și transsudatelor

A. Presiunea hidrostatică normală (săgeata albastră) este de aproximativ 32 mm Hg la capătul
arterial al patului capilar și 12 mm Hg la capătul venos; presiunea coloid-osmotică medie a
țesuturilor este de aproximativ 25 mm Hg (săgeata verde), care este egală cu presiunea capilară
medie. Prin urmare, fluxul net de lichid prin patul vascular este aproape nul.
B. Un exsudat se formează în inflamație din cauza creșterii permeabilității vasculare ca urmare a
creșterii spațiilor interendoteliale.
C. Se formează un transsudat când fluidul se scurge din cauza creșterii presiunii hidrostatice sau
scăderii presiunii coloid-osmotic.

19. Căile evolutive ale inflamaţiei acute

Multe variabile ale procesului de bază al inflamației se pot modifica, inclusiv natura și
intensitatea leziunii, locul și țesutul afectat și receptivitatea gazdei, etc., reacțiile inflamatorii
acute prezintă, de obicei, una dintre cele trei tipuri de evoluție
• Rezoluție completă. În condiții ideale, toate reacțiile inflamatoare, odată ce și-au atins
obiectivul (acela de a distruge / anihila și elimina stimulul inflamator), ar trebui să se termine cu
restaurarea zonei afectate de inflamația acută înapoi, la situația normală. Aceasta se numește
rezoluție și este rezultatul obișnuit atunci când vătămarea este limitată sau de scurtă durată sau
când a existat o distrugere de mică amploare a țesuturilor, iar celulele parenchimatoase
deteriorate se pot regenera. Rezoluția implică îndepărtarea resturilor celulare și a microbilor de
către macrofage și resorbția lichidului de edem pe cale limfatică, urmată de regenerarea țesutului
afectat.
• Vindecarea prin înlocuire cu țesut conjunctiv (cicatrizare sau fibroză). Aceasta se întâmplă
după o distrugere substanțială a țesuturilor, când leziunea inflamatorie implică țesuturi care sunt
incapabile de regenerare sau când există exsudare abundentă de fibrină în țesuturi sau în
cavitățile seroase (pleură, peritoneu), care nu poate fi curățată, îndepărtată în mod adecvat. În
toate aceste situatii în zona afectată sau în zona exsudatului se dezvoltă țesut conjunctiv,
transformând zona într-o masă de țesut fibros, proces numit și organizare.
• Progresia răspunsului spre inflamația cronică. Tranziția de la inflamația acută la inflamația
cronică apare atunci când răspunsul inflamator acut nu poate fi rezolvat (obiectivul inflamației
acute nu poate fi atins), ca rezultat fie al persistenţei agentului vătămator, fie al unei oarecare
interferențe cu procesul normal de vindecare.

20.Evoluţia inflamaţiei acute prin rezoluţie completă (definiţie şi mecanisme)

În condiții ideale, toate reacțiile inflamatoare, odată ce și-au atins obiectivul (acela de a distruge /
anihila și elimina stimulul inflamator), ar trebui să se termine cu restaurarea zonei afectate de
inflamația acută înapoi, la situația normală.
Aceasta se numește rezoluție și este rezultatul obișnuit atunci când vătămarea este limitată sau de
scurtă durată sau când a existat o distrugere de mică amploare a țesuturilor, iar celulele
parenchimatoase deteriorate se pot regenera.
Rezoluția implică îndepărtarea resturilor celulare și a microbilor de către macrofage și resorbția
lichidului de edem pe cale limfatică, urmată de regenerarea țesutului afectat.

21.Evoluţia inflamaţiei acute prin cicatrizare (definiţie şi mecanisme)

• Vindecarea prin înlocuire cu țesut conjunctiv (cicatrizare sau fibroză). Aceasta se întâmplă
după o distrugere substanțială a țesuturilor, când leziunea inflamatorie implică țesuturi care sunt
incapabile de regenerare sau când există exsudare abundentă de fibrină în țesuturi sau în
cavitățile seroase (pleură, peritoneu), care nu poate fi curățată, îndepărtată în mod adecvat. În
toate aceste situatii în zona afectată sau în zona exsudatului se dezvoltă țesut conjunctiv,
transformând zona într-o masă de țesut fibros, proces numit și organizare.

22.Evoluţia inflamaţiei acute prin cronicizare (definiţie şi mecanisme)

• Progresia răspunsului spre inflamația cronică (discutată ulterior). Tranziția de la inflamația
acută la inflamația cronică apare atunci când răspunsul inflamator acut nu poate fi rezolvat
(obiectivul inflamației acute nu poate fi atins), ca rezultat fie al persistenţei agentului vătămator,
fie al unei oarecare interferențe cu procesul normal de vindecare.
23.Inflamaţia cronică prin persistenţa stimului inflamator
Infecții persistente cu microorganisme care sunt dificil de eradicat, cum ar fi micobacterii și
anumite virusuri, fungi sau paraziți. Aceste organisme evocă adesea o reacție imună numită
hipersensibilitate de tip întârziat. Răspunsurile inflamatorii cronice dezvoltă uneori un model
specific numit reacție granulomatoasă.
În alte cazuri, o inflamație acută nerezolvată poate evolua spre inflamație cronică, așa cum se
întâmplă în infecţia bacteriană acută a plămânului care evoluează spre un abces pulmonar cronic.
Într-o astfel de leziune pot coexista fenomeme de inflamație acută și cronică, ca într-un ulcer
peptic.

24.Inflamaţia cronică prin reacţii de hipersensibilitate

Inflamația cronică joacă un rol important într-un grup de boli care sunt cauzate de activarea
excesivă și inadecvată a sistemului imunitar. În anumite condiții, reacțiile imune se declanșează
împotriva propriilor țesuturi ale organismului, determinând apariția bolilor autoimune.
În aceste afecțiunui auto-antigenele evocă o reacție imună de auto-perpetuare care duce la injuria
cronică a țesuturilor și inflamație; exemple de astfel de boli ar fi artrita reumatoidă si scleroza
multiplă.
În alte cazuri, inflamația cronică este rezultatul răspunsurilor imune necoordonate împotriva
microbilor, ca în bolile inflamatorii intestinale. Răspunsurile imune împotriva unor substanțe
obișnuite din mediu reprezintă cauza bolilor alergice, cum ar fi astmul bronșic.
Deoarece acestea reacţii autoimune și alergice sunt declanşate împotriva unor antigene care sunt
în mod normal inofensive, reacțiile nu au niciun scop de apărare, provoacă doar boli. Astfel de
boli pot prezinta modele morfologice mixte de inflamație acută și cronică deoarece se
caracterizeaza prin pusee repetate de inflamație. În stadiile tardive poate domina fibroza.

25.Inflamaţia granulomatoasă – etiologie şi patogeneză

Inflamația granulomatoasă este o formă de inflamație cronică ce se caracterizează prin colecții de
macrofage activate, adesea cu limfocite T, asociate uneori cu necroză. Formarea granulomului
reprezintă o încercare celulară de a reține, de a contenționa un agent ofensator care este dificil de
eradicat.
În această încercare există adesea o activare puternică a limfocitelelor T ce conduce la activarea
macrofagelor, care pot provoca leziuni ale țesuturilor normale. Macrofagele activate pot dezvolta
o citoplasmă abundentă și încep să se asemene cu celulele epiteliale – se numesc celule
epitelioide. Macrofagele activate pot fuziona, formând celule gigantice multinucleate.
Există două tipuri de granuloame, care diferă în ceea ce privește patogeneza.
• Granuloamele de corp străin sunt declanșate de corpi străini inerți, care induc inflamația în
absența celulelor T – răspunsuri imune mediate. Tipic, granuloamele de corp străin se formează
în jurul materialelor precum talcul (asociat cu abuzul de droguri administrate intravenos), suturi
sau alte fibre care sunt suficient de mari pentru a impiedica fagocitoza de către un macrofag și nu
sunt imunogene, așa încât nu declanșează niciun fel de răspuns imun specific. Celulele
epitelioide și celulele gigantice se dispun la suprafața corpului străin. Materialul străin poate fi de
obicei identificat în centrul granulomului, uneori în interiorul celulelor gigante, în special dacă
sunt privite în lumină polarizată.
• Granuloamele imune sunt cauzate de o varietate de agenți care sunt capabili să inducă un
răspuns imun persistent mediat de celulele T. Acest tip de răspuns imun produce de obicei
granuloame atunci când agentul inflamator este dificil de eradicat, cum ar fi un microb rezistent
și persistent. În astfel de răspunsuri, celulele Th1 activate produc citokine cum ar fi IFN-γ, care
activează macrofagele. În unele infecții parazitare, cum ar fi schistosomiaza, granuloamele sunt
asociate cu un răspuns Th2 puternic și eozinofile.

26.Hemostaza – formarea dopului plachetar

Etapele hemostazei:
- Reacţia vasculară → fluxul de sînge scade prin vasul lezat (vasoconsticţia şi reacţia
endotelială) şi va fi deviat prin dilataţia vaselor colaterale
- Hemostaza primară (temporară) = reacţia plachetară → formarea dopului plachetar
- Hemostaza secundară (definitivă) = coagularea → formarea reţelei de fibrină
- Fibrinoliza → disoluţia cheagului şi repermeabilizarea vasculară
1. Vasoconstricţia vasului lezat şi a arteriolelor de vecinătate reduce fluxul sanguin
(mecanism vasoconstrictor reflex) → limitează hemoragia şi permite contactul peretelui
vascular cu plachetele şi factorii de coagulare. Serotonina şi TX A2 eliberate din
plachetele activate şi fibrinopeptidele eliberate în cursul formării fibrinei au acţiune
vasoconstrictoare (mecanism vasoconstictor umoral).
2. Formarea dopului plachetar se face prin secvenţa: leziune endotelială → colagen
denudat → aderare plachetară → activare plachetară → agregare plachetară → dop
plachetar Formarea trombului plachetar se realizează în câteva minute. Iniţial este
instabil, dar opreşte rapid, temporar hemoragia. Vasul lezat expune colagenul
subendotelial. La colagenul vascular denudat, prin receptorul GP 1b / IX / V, aderă un
prim strat de plachete – aderare. Ulterior, la primul strat de plachete aderate la vas agregă
straturi succesive – agregare. Agregarea se realizează prin interacţiunea receptorilor GP
IIb / IIIa, de la suprafaţa plachetelor, cu fibrinogenul circulant.

Trombocitele aderate se degranulează, substanţele eliberate având acţiuni vasoconstrictoare

(serotonina, TX A2), proagregante (TX A2, ADP) şi procoagulante (factor V, Ca2+,
expunerea fosfolipidelor încărcate electronegativ, pe care se ancorează factorii coagulării).
 Trombocitele activate îşi modifică forma (de la discuri cu suprafaţă netedă → sfere cu
„vârfuri”), agregă şi participă la coagulare (hemostaza secundară).

Agregarea plachetară şi coagularea se desfăşoară în paralel, dopul plachetar fiind consolidat

prin reţeaua de fibrină!

27.Hemostaza – formarea reţelei de fibrină – etapa de iniţiere

Formarea reţelei de fibrină (coagularea) decurge în cascadă enzimatică amplificată în secvenţa:
tromboplastinformarea (formarea protrombinazei) → trombinformarea (formarea IIa) →
fibrinformarea (formarea Ia polimerizat).
Pe măsură ce se formează reţeaua de fibrină în interiorul dopului plachetar, plachetele agregate
şi fuzate se degranulează complet şi se lizează. După câteva ore dopul plachetar se transformă
într-o masă solidă compactată prin reţeaua de fibrină (stabilizată sub acţiunea factorului XIII).
- etapa de iniţiere: prin interacţiunea factorului VIIa (plasmatic) cu factorul tisular expus de
fibroblaştii şi fibrele musculare netede ale vasului lezat, rezultă X-aza („tenaza”) căii extrinseci
(VIIa, FT, fosfolipide, Ca2+) (calea clasică extrinsecă) care activează factorii IX şi X. Plachetele
agregate activate accelerează procesul de coagulare prin expunerea unei cantităţi mari de
fosfolipide!
Trombina formată sub acţiunea protrombinazei activează factorul I (fibrinformarea), factorii XI
şi XIII, cofactorii V şi VIII.
X-aza căii extrinseci este rapid inactivată prin acţiunea inhibitorului căii factorului tisular (TFPI,
Tissue Factor Pathway Inhibitor).

28.Hemostaza – formarea reţelei de fibrină – etapa de amplificare şi propagare

- etapa de amplificare şi propagare: prin activarea factorului IX sub acţiunea X-azei căii
extrinseci rezultă X-aza căii intrinseci (IXa, VIIIa, fosfolipide, Ca2+) (calea clasică intrinsecă),
activarea factorului X (Xa) → protrombinaza (Xa, Va, fosfolipide, Ca2+), cu formarea unei
cantităţi mari de trombină (IIa). Substratul fosfolipidic al X-azei este membrana celulară a
trombocitelor activate → conceptul actual al coagulării in vivo: modelul celular!
- formarea şi stabilizarea reţelei de fibrină: trombina scindează fibrinogenul → monomeri de
fibrină → reţea polimerică de fibrină (monomerii de fibrină se leagă prin legături de hidrogen).
Sub acţiunea factorului XIII, activat de trombină, polimerul de fibrină se stabilizează prin
formarea de legături chimice covalente disulfidice
 29.Limitarea coagulării – antitrombina
Limitarea coagulării:
- mecanismele fiziologice de limitare a coagulării localizează formarea trombului la locul
leziunii vasculare. Deficitele acestor mecanisme duc la tromboze.
- TFPI – este sintetizat de celulele endoteliale, este prezent în plasmă şi acumulat în trombocite.
Inhibă etapa de iniţiere in vivo a coagulării (inhibă tenaza căii extrinseci)
- antitrombina – este o serpină (inhibitor de serinprotează). Formează complexe stabile cu
trombina. Acţiunea antitrombinei este potenţată de heparină. Antitrombina poate inactiva și alți
factoi plasmatici ai coagulării, cu excepția F VII.

30. Limitarea coagulării – proteina C activată şi cofactorul S

- proteina C activată şi cofactorul S: proteina C este sintetizată hepatic. Necesită pentru

activare acţiunea carboxilantă a vitaminei K. Proteina C se activează la nivel endotelial prin
fixarea pe complexul trombină – trombomodulină. Proteina S, de asemenea dependentă de
vitamina K, este cofactorul proteinei C (intensifică legarea proteinei C activate de fosfolipide).
Proteina C activată inhibă factorul Va, factorul VIIIa şi PAI-1, deci limitează coagularea şi
induce fibrinoliza
- alţi inhibitori: α2-antiplasmina, α2-macroglobulina, α1-antitripsina
La iniţierea tratamentului anticoagulant cu antivitamine K, acestea se coasociază cu heparină
până la obţinerea INR terapeutic, alfel fiind favorizată tomboza (t1/2 al proteinelor C şi S este
mai mic decât al factorilor de coagulare vitamină K-dependenţi).

31.Mecanismul fibrinolizei:
Prin încorporarea în cheag a plasminogenului şi a activatorului tisular de plasminogen tPA), în
paralel cu coagularea se activează şi fibrinoliza. Prin acţiunea echilibrată a celor două sisteme
coagulare / fibrinoliză se menţine echilibrul fluido-coagulant normal, coagularea rămânând
limitată strict la locul leziunii vasculare. Fibrinoliza reface permeabilitatea vasculară după
repararea peretelui vascular.
Sistemul fibrinolitic este format din plsminogen/ activatori de plasminogen şi plasmină/
inhibitori de plasmină.
Plasminogenul este o proenzimă prezentă în sânge şi în lichidele tisulare. Sub acţiunea unor
activatori din peretele vasului (activatori intrinseci – factorul XIIa, kalikreina) şi tisulari
(activatori extrinseci – t-PA, activatorul urokinază-like), plasminogenul este convertit la serin-
proteaza plasmină (fibrinolizină).
Cel mai important activator al plasminogenului este activatorul tisular al plasminogenului (tPA),
eliberat din celulele endoteliale. t-PA se leagă de fibrină (la nivelul unor reziduuri aminoacidice
de lizină), fixând astfel locul de acţiune al plasminei.
Plasmina este o serin-protează care scindează fibrina în produşi de degradare ai fibrinei (PDF –
fragmementele X, Y, D, E). Prin scindarea fibrinei stabilizate sub acţiunea factorului XIIIa
rezultă D-dimerii.
PDF inhibă trombina şi polimerizarea fibrinei.

32.Mecanismele trombozei – triada Virchow:

Tromboza este procesul patologic de formare a trombilor (mase solide formate din fibrină şi
celule sanguine) localizaţi intravascular. Trombii se formează şi se ataşează la peretele vascular
modificat. Fragmentele desprinse din trombi (trombemboli) sunt aruncate în circulaţie →
embolii.
1. Mecanismele trombozei – triada Virchow:
• disfuncţia peretelui vascular (endotelială)
• perturbarea fluxului sanguin (staza sanguină, flux turbulent)
• hipercoagulabilitatea sanguină

HIPERCOAGULOPATIA – defineşte orice condiţie patologică (congenitală sau dobândită) a

cascadei coagulării (factori ai coagulării / molecule implicate în limitarea coagulării) asociată cu
creşterea riscului trombotic (Tabelul 1).
Termenul de trombofilie se aplică condiţiilor patologice protrombotice care pot fi identificate
prin teste de laborator. Trombofiliile pot fi congenitale sau dobândite
Trombofiliile congenitale – sunt rezultatul mutaţiilor genelor care codifică proteine implicate în
coagulare şi reglarea coagulării → amplificarea procoagulanţilor sau reducerea activitîţii
anticoagulanţilor. Cumulat, trombofiliile congenitale sunt identificate în 20% dintre cazurile de
tromboză venoasă profundă. Nu au implicaţie semnificativă în tromboza arterială.
- Trombofilii congenitale prin creşterea activităţii procoagulanţilor:
- Rezistenţa la proteina C activată (Factorul V Leiden) – mutaţie în gena factorului V (Fig. 2) →
factorul Va devine rezistent la inactivarea prin proteina C activată → ↑ producţia de trombină
. este cea mai frecventă cauză genetică de creştere a riscului de tromboză venoasă, 5% din
populaţia europeană este heterozigotă pentru această mutaţie
. statusul heterozigot pentru factorul V Leiden creşte de până la 30x riscul de tromboză
venoasă profundă (TVP) în prezenţa unor factori de risc protrombotici dobândiţi (sarcina, terapia
cu contraceptive)
. Mutaţii ale genei protrombinei → ↑ hiperprotrombinemie → ↑ riscul de TVP (de 2- 3x)
-> Mutaţii ale genei protrombinei → ↑ hiperprotrombinemie → ↑ riscul de TVP (de 2- 3x)
- Trombofilii congenitale prin scăderea activităţii anticoagulanţilor (Fig. 3):
deficitul de antitrombină deficitul de proteină C deficitul de proteina S

Deficitul de antitrombină – ↓ cantităţii/ activităţii antitrombinei → ↑ cantităţii / activităţii

trombinei → tromboză
o ↓ activităţii trombinei → rezistenţă la acţiunea anticoagulantă a heparinei
o sunt identificate multiple mutaţii ale genei antitrombinei, transmitere AD
o deficitul dobândit apare în următoarele situaţii clinice: bolnavi critici, postchirurgical, terapie
cu heparină, patologie hepatică, sindrom nefrotic
Deficitul de proteină C → ↓ inactivarea factorilor Va şi VIIIa → ↑ producţia de trombină →
tromboză
o sunt descrise multiple mutaţii ale genei proteinei C, cu impact asupra cantităţii sintetizate şi
asupra activităţii anticoagulante
o transmitere AD (autosomal dominantă) cu penetranţă variabilă
o deficitul heterozigot creşte riscul trombotic de 5x
o sunt descrise multiple mutaţii ale genei proteinei C, cu impact asupra cantităţii sintetizate şi
asupra activităţii anticoagulante
o transmitere AD (autosomal dominantă) cu penetranţă variabilă
o deficitul heterozigot creşte riscul trombotic de 5x
o la administrarea de antivitamină K, pacienţii hereozigoţi dezvoltă necroză tegumentară (ocluzia
vaselor dermale). Administrarea antivitaminelor K (anticoagulante orale) scade şi mai mult
cantitatea de proteină C → tromboză
o deficitul homozigot de proteină C homozigot → purpură fulminans neonatală
o deficitul dobândit apare în următoarele situaţii clinice: bolnavi critici, patologie hepatică,
terapie cu antivitamine K, deficit de vitamină K

Deficitul de proteină S – proteina S este cofactorul proteinei C:

o similar deficitului de proteină C, în deficitul de proteină S ↓ inactivarea factorilor Va şi VIIIa
→ ↑ producţia de trombină → tromboză
o transmitere genetică AD
o deficitul heterozigot creşte riscul trombotic de 5x
o deficitul homozigot de proteină C homozigot → purpură fulminans neonatală
o deficitul dobândit apare în următoarele situaţii clinice: bolnavi critici, patologie hepatică,
terapie cu antivitamine K, deficit de vitamină K, sarcină

Trombofiliile dobândite:
> Sindromul antifosfolipidic – este o condiţie trombofilică dobândită cu mecanism autoimun.
Apar autoanticorpi împotriva complexelor fosfolipide – proteine asociate (apolipoproteine) →
anticorpi antifosfolipidici → tromboză arterială (infarct miocardic, stroke, ischemii de membre)
şi venoase (TVP / TEP, renale, hepatice, retiniene), trombocitopenie, avorturi repetate, vegetaţii
la nivelul valvelor cardiace, livedo reticularis
- apar în boli autoimune (lupusul eritematos sistemic, colagenoze, boala Behcet), de unde
denumirea improprie de anticoagulant lupic, dar şi în: boli limfoproliferative, infecţii virale,
administrarea de fenotiazine, idiopatic la indivizi sănătoş
- cel mai frevent se formează autoanticorpi împotriva complexului cardiolipină – β2
glicoproteina I (anticorpi anti-cardiolipină, anticorpi anti-β2 GP I)
- denumirea de anticoagulant este datorată efectului asupra coagulării in vitro → prelungeşte
APTT
- serul acestor pacienţi reacţionează cu cardiolipina din testele pentru diagnosticul serologic al
sifilisului (VDRL fals pozitiv!)
> Trombocitopenia indusă de heparină – la pacienţii cu susceptibilitate, heparina (administrată în
terapia anticoagulantă) se leagă de factorul 4 plachetar (PF4) eliberat din granulele α. Apare de
10 ori mai frecvent la administrarea de heparină nefracţionată comparativ cu heparinele cu
greutate moleculară mică
- • tipul I – complexul heparină – PF4 se fixează pe suprafaţa trombocitelor prin receptorul
pentru PF4 → activarea plachetară. PF4 fixează şi heparan-sulfatul exprimat pe suprafaţa
celulelor endoteliale → aderare plachetară → trombocitopenie
- • tipul II – mecanism imun: complexele heparină – PF4 sunt antigenice → anticorpi (Ig G) →
complexe imune. Se formează agregate plachetare prin secvenţa moleculară: R (receptor) PF4 –
heparină – Ig G – R Fc (Fig. 4) → trombocitopenie. Astfel de agregate plachetare se formează şi
cu heparan-sulfatul endotelial → aderare plachetară → agregare plachetară → trombi cu conţinut
mare de plachete (trombi albi) arteriali şi venoşi
Hiperhomocisteinemia genetică sau dobândită creşte riscul de tromboză venoasă şi arterială.
Homocisteina are efect toxic asupra endoteliului vascular → disfuncţie endotelială
protrombogenă. Homocisteina rezultă prin metabolizarea metioninei de origine alimentară.
Homocisteina este metabolizată fie prin remetilare la metionină, fie prin conversie la cisteină.
o cauze genetice de hiperhomocisteinemie – deficitul de metilentetrahidrofolat reductază (enzima
implicată în remetilarea la metionină). Aceşti pacienţi necesită tratament cu acid folic.
o cauze dobândite de hiperhomocisteinemie: deficitul de vitamină B6, tratamentul cu
ciclosporină, fumatul, patologia renală
o concentraţia serică de homocisteină creşte cu vârsta, este mai mare la bărbaţi şi la femeile la
menopauză.
Creşterea producţiei de factor VIII
Sindroame mieloproliferative – policitemia vera, trombocitoza esenţială, hemoglobinuria
paroxistică nocturnă
Sindromul nefrotic – mecanisme multiple (plachetare, coagulare / fibrinoliză, dislipidemie, etc.)

Disfibrinogenemia – molecule de fibrinogen disfuncţionale → tromboză venoasă

o genetică: mutaţii ale genei fibrinogenului → ↑ riscul de tromboză venoasă la pacienţi tineri
o dobândită – patologie hepatică cronică: se sintetizează fibrinogen hipersialiat → ↓
polimerizarea la fibrină (hemoragie!)
Grupul sanguin A0B – pacienţii cu grup sanguin non 0 au niveluri plasmatice mai mari de factor
fon Willebrand şi factor VIII → risc mai înalt de TVP comparativ cu cei cu grup sanguin 0.

33. Mecanisme patogenetice în tromboza arterială şi venoasă:

- tromboza arterială – este cauzată de prezenţa plăcilor ateromatoase, care produc disfuncţie
endotelială (protrombogenă) şi turbulenţa fluxului sanguin. Plăcile aterosclerotice rupte expun
colagen şi factor tisular → activarea plachetelor şi a factorilor de coagulare. Trombii arteriali
sunt trombi albi – conţinut mare de fibrină şi plachete sanguine.
- tromboza venoasă – este rezultatul stazei şi hipercoagulabilităţii sanguine. Trombii venoşi sunt
trombi roşii – conţinut mare de fibrină şi eritrocite.
- tromboza intracardiacă – este rezultatul stazei şi fluxului sanguin turbulent (fibrilaţia atrială,
anevrisme ventriculare, cardiomiopatie dilatativă, etc.)

34.Condiţii patologice asociate cu hipercoagulopatii genetice

Hipercoagulopatii PRIMARE ( GENETICE ) :
- comune (prezente la > 1% din populaţie):
• factorul V Leiden
• mutaţii ale genei protrombinei
- rare:
• deficitul de antitrombină III
• deficitul de proteină C
• deficitul de proteină S

35.Condiţii patologice asociate cu hipercoagulopatii dobândite

SECUNDARE (DOBANDITE):
• imobilizare prelungită la pat
• imobilizarea membrelor inferioare
• fumatul
• obezitatea
• tulburări cinetice cardiace (infarct miocardic, FiA)
• leziuni tisulare (postchirurgicale, fracturi, arsuri)
• cancere metastatice
• valve cardiace protetice
• sindromul anticorpilor antifosfolipidici
• trombocitopenia indusă de heparină
• patologie inflamatorie cronică
• sindroame de hipervâscozitate sanguină (boli mieolo-proliferative, paraproteinemii)
• sindromul nefrotic
• status hiperestrogenic
• siclemia

36.Trombofilii congenitale prin creşterea activităţii procoagulanţilor

Trombofiliile congenitale – sunt rezultatul mutaţiilor genelor care codifică proteine implicate în
coagulare şi reglarea coagulării → amplificarea procoagulanţilor sau reducerea activitîţii
anticoagulanţilor. Cumulat, trombofiliile congenitale sunt identificate în 20% dintre cazurile de
tromboză venoasă profundă. Nu au implicaţie semnificativă în tromboza arterială.
Rezistenţa la proteina C activată (Factorul V Leiden) – mutaţie în gena factorului V →
factorul Va devine rezistent la inactivarea prin proteina C activată → ↑ producţia de trombină
- este cea mai frecventă cauză genetică de creştere a riscului de tromboză venoasă, 5%
din populaţia europeană este heterozigotă pentru această mutaţie
- statusul heterozigot pentru factorul V Leiden creşte de până la 30x riscul de tromboză
venoasă profundă (TVP) în prezenţa unor factori de risc protrombotici dobândiţi (sarcina, terapia
cu contraceptive)
Mutaţii ale genei protrombinei → ↑ hiperprotrombinemie → ↑ riscul de TVP (de 2- 3x)
o mutaţia G20210A este prezentă la 2-3% din populaţie

37.Sindromul antifosfolipidic
Trombofiliile dobândite:
-> Sindromul antifosfolipidic – este o condiţie trombofilică dobândită cu mecanism autoimun.
Apar autoanticorpi împotriva complexelor fosfolipide – proteine asociate (apolipoproteine) →
anticorpi antifosfolipidici → tromboză arterială (infarct miocardic, stroke, ischemii de membre)
şi venoase (TVP / TEP, renale, hepatice, retiniene), trombocitopenie, avorturi repetate, vegetaţii
la nivelul valvelor cardiace, livedo reticularis
- apar în boli autoimune (lupusul eritematos sistemic, colagenoze, boala Behcet), de unde
denumirea improprie de anticoagulant lupic, dar şi în: boli limfoproliferative, infecţii virale,
administrarea de fenotiazine, idiopatic la indivizi sănătoşi
- cel mai frevent se formează autoanticorpi împotriva complexului cardiolipină – β2
glicoproteina I (anticorpi anti-cardiolipină, anticorpi anti-β2 GP I)
- serul acestor pacienţi reacţionează cu cardiolipina din testele pentru diagnosticul serologic al
sifilisului (VDRL fals pozitiv!)

38.Trombocitopenia indusă de heparină

Trombocitopenia indusă de heparină – la pacienţii cu susceptibilitate, heparina (administrată în
terapia anticoagulantă) se leagă de factorul 4 plachetar (PF4) eliberat din granulele α. Apare de
10 ori mai frecvent la administrarea de heparină nefracţionată comparativ cu heparinele cu
greutate moleculară mică.
- • tipul I – complexul heparină – PF4 se fixează pe suprafaţa trombocitelor prin receptorul
pentru PF4 → activarea plachetară. PF4 fixează şi heparan-sulfatul exprimat pe suprafaţa
celulelor endoteliale → aderare plachetară → trombocitopenie
- • tipul II – mecanism imun: complexele heparină – PF4 sunt antigenice → anticorpi (Ig G) →
complexe imune. Se formează agregate plachetare prin secvenţa moleculară: R (receptor) PF4 –
heparină – Ig G – R Fc (Fig. 4) → trombocitopenie. Astfel de agregate plachetare se formează şi
cu heparan-sulfatul endotelial → aderare plachetară → agregare plachetară → trombi cu conţinut
mare de plachete (trombi albi) arteriali şi venoşi

39.Trombofilia dobândită prin hiperhomocisteinemie

Hiperhomocisteinemia genetică sau dobândită creşte riscul de tromboză venoasă şi arterială.
Homocisteina are efect toxic asupra endoteliului vascular → disfuncţie endotelială
protrombogenă. Homocisteina rezultă prin metabolizarea metioninei de origine alimentară.
Homocisteina este metabolizată fie prin remetilare la metionină, fie prin conversie la cisteină.
o cauze genetice de hiperhomocisteinemie – deficitul de metilentetrahidrofolat reductază (enzima
implicată în remetilarea la metionină). Aceşti pacienţi necesită tratament cu acid folic.
o cauze dobândite de hiperhomocisteinemie: deficitul de vitamină B6, tratamentul cu
ciclosporină, fumatul, patologia renală
o concentraţia serică de homocisteină creşte cu vârsta, este mai mare la bărbaţi şi la femeile la
menopauză.

40.Consecinţele trombozei arteriale

Consecinţele trombozei: obstrucţia vasculară şi trombembolia
Tromboza arterială şi trombembolia arterială → ischemie/ infarct în teritoriile: coronarian
(infarct miocardic), cerebral (stroke ischemic), mezenteric, de membre, etc. In funcţie de
caracteristicile circulatorii locale există:
- infarcte roşii (în teritorii cu circulaţie dublă): pulmonar
- infarcte albe (în teritorii cu circulaţie terminală): miocard, rinichi, splină

41. Căile evolutive ale trombozei venoase profunde

Trombii formaţi în venele profunde pot urma următoarele căii evolutive:

- propagarea
- embolizarea → trombembolie pulmonară
- disoluţia (prin fibrinoliza)
- organizarea şi recanalizarea – trombii vechi se organizează prin pătrunderea în structura lor a
celulelor endolteliale, fibrelor musculare netede, fibroblaşti:
→ trombul se converteşte într-o masă de ţesut conjunctiv, care va fi încorporată în peretele
vascular şi va fi acoperită de endoteliu
→ formarea unei reţele capilare în interiorul trombului organizat → restabilirea continuităţii
lumenului vascular

42. Consecinţele hemodinamice ale trombemboliei pulmonare

- sunt dependente de amploarea trombemboliei (dimensiunea şi numărul embolilor) şi de

patologia/ rezerva funcţională cardio-pulmonară a pacientului
- hemodinamice: prin efectul mecanic direct al trombembolilor şi prin secreţia plachetară
de substanţe vasoconstrictoare (serotonină) → ↑ rezistenţa în circulaţia pulmonară →
hipertensiune pulmonară → ↑ postsarcina VD → dilatare şi disfuncţie ventriculară
dreaptă → împingerea la stânga a septului interalveolar → ↓ umplerea diastolică
 (presarcina) a VS → ↓ DC → ischemie miocardică (→ cerc vicios cardiac) şi sistemică
(clinic: hipotensiune arterială, sincopă, tahicardie, angină, distensia venelor jugulare)
- alterarea raportului V / Q pulmonară (ventilație alveolară / perfuzie capilară) → spaţiu
mort → alterarea schimburilor gazoase prin membrana alveolo-capilară → hipoxemie
(clinic: cianoză)
- hiperventilaţie alveolară – mecanism reflex declanşat prin iritaţia receptorilor alveolari →
hipocapnie (clinic: tahipnee, dispnee)
- ↑ rezistenţei în căile respiratorii prin bronhoconstricţie (clinic: wheezing)
- ↓ complianţei pulmonare prin: edem pulmonar, hemoragie pulmonară, pierderea
surfactantului alveolar (→ atelectazie pulmonară → şunt intrapulmonar → hipoxemie)

43.Etiologia coagulării intravasculare diseminate

CID este cea mai complexă tulburare de hemostază – sindrom trombo-hemoragic caracterizat
prin formarea de microtrombi diseminaţi în întregul sector microcirculator (→ hipoxie / ischemie
tisulară generalizată), urmată de hemoragie (prin consumul plachetelor, a factorilor de coagulare
şi activarea fibrinolizei) → coagulopatie de consum.
Etiologia CID. CID complică evoluţia unei multitudini de condiţii patologice medicale,
chirurgicale şi obstetricale.

Cauzele CID Conditii patologice

Cauze infectioase - Infectii cu bacterii Gram negative (meningococemie), Gram
pozitive, Rickettsia spp.
- Infectii virale: EB, CMV, HIV, VH
- Infectii fungice (aspergiloza, histoplasmoza)
- Infectii parazitare (malaria)
Cauze neoplazice - Carcinoame gastrice, pancreatice, prostatice, pulmonare
- Leucemia acuta promielocitara
Cauze traumatice - Politrauma
- Traumatisme cranio-cerebrale
- Arsuri extinse
- Trauma chirurgicala
- Embolie grasoasa
Cauze obstetricale - Retentia de fat mort
 - Avort septic
- Dezlipirea de placenta
- Embolia cu lichid amniotic
Alte cauze - Hemoliza intravasculara (accidente transfuzionale)
- Soc
- Insuficienta hepatica acuta fulminanta (toxice)
- Sindrom de rabdomioliza
- Hipertermie
- Muscatura de sarpe veninos
- Hemangioame gigante
- Anevrisme aortice

44.Mecanismele patogenetice ale coagulării intravasculare diseminate

Patogeneza CID: eliberarea factorului tisular în circulaţie şi leziunea endotelială extinsă.
• eliberarea factorului tisular – tromboplastinei tisulare: ţesuturi distruse, lichid amniotic, mucus
din celulele carcinomatoase, celule leucemice, etc. → coagulare → microtromboze

• endotoxina (lipopolizaharid) eliberată prin dezintegrarea bacteriilor Gram negative → activarea

monocitelor → ↑ citokine IL-6, TNFα → expunerea factorului tisular pe suprafaţa celulelor
endoteliale şi scăderea expresiei trombomodulinei, activarea endotelială → coagulare →
microtromboze

• leziunea endotelială (inflamaţie sistemică, şoc, hipoxie, acidoză, complexe antigen-anticorp,

infecţii, etc.) → aderare / agregare plachetară şi activarea coagulării (calea clasică intrinsecă,
factor XII) → microtromboze
• activarea plachetară şi a coagulării → depozite diseminate de fibrină → anemie hemolitică
microangiopată (prezenţa schizocitelor pe frotiul de sânge periferic)
• activarea plachetară şi a coagulării → consumul de plachete şi factori ai coagulării →
trombocitopenie, prelungirea timpilor de coagulare (TP, APTT, TT), ↓ fibrinogenemia →
hemoragie
• activarea fibrinolizei → ↑ PDF, ↑ D-dimeri → hemoragie

45.Consecinţele clinice microtrombotice în CID

Neurologica - Convulsii
- Delir
- Coma
- Infarcte corticale
Pulmonara - Hipoxemie
- ARDS
Renala - Oligurie
- Insuficienta renala acuta
Gastrointestinala - Ulceratii ale mucoaselor
- Infarct intestinal
Tegumentara - Ischemii tegumentare
- Gangrena digitala

46.Consecinţele clinice hemoragipare în CID

Neurologica - Hemoragie intracraniana
- Cerebrala
Pulmonara - Hemoptizie
Renala - Hematurie
Gastrointestinala - Hemoragie digestiva
Tegumentara/ mucoase - Purpura, plagi
- Echimoze
- Epistaxis
- Echimoze conjunctivale
- Sangerari la locurile de venopunctie
47.Trombocitopenii prin scăderea producţiei de plachete
Acest important mecanism de trombocitopenie poate avea un mecanism imunologic sau
nonimunologic.
În trombocitopenia imunologică, distrugerea plăcuțelor este cauzată de depunerea de anticorpi
sau complexe imune circulante pe membrana plachetară.
Trombocitopenia alloimunologică poate apărea atunci când trombocitele sunt transfuzate sau
când plăcuțele traversează bariera feto-placentară.
În acest din urmă caz, anticorpii IgG produși de organismul mamei pot provoca o
trombocitopenie semnificativă clinic la făt.
Acest mecanism este similar celui din boală hemolitică a nounăscutului, în care ținta este
reprezentată de hematii.
Cele mai importante mecanisme trombocitopenice non-imunologice sunt coagularea
intravasculară diseminată (CID) și microangiopatiile trombotice, în care activarea continuă,
adesea sistemică, a trombocitelor duce la un fenomen de consumpție.
Distrugerea neimunologică a trombocitelor poate fi cauzată și de distrugerea mecanică, așa cum
se întâmplă în cazul indivizilor cu valve cardiace protetice.
Acest mecanism se referă la situațiile în care apare insuficiența medulală pe toate liniile celulare
(anemie aplastică sau hipoplastică, leucemie, metastaze, fibroză) sau este afectată selectiv linia
megacariocitară: anumite medicamente și alcoolul, care pot suprima producția de trombocite prin
mecanisme incerte la doze mari; HIV; sindrom mielodisplazic, care se manifestă ocazional cu
trombocitopenie izolată.
- Anemia aplastică
- Invadarea măduvei osoase hematogene / înlocuirea țesutului hematogen
o Leucemii, metastaze, boli granulomatoase
- Scăderea selectivă a producției medulare de plachete
- Indusă de medicamente: alcool, tiazide, medicamente citotoxice
- Infecții: rujeolă, human immunodeficiency virus (HIV)
- Deficiențe nutriționale
o Deficit de vit. B12, folați (anemiile megaloblastice)
- Hematopoieză ineficientă
- Sindroame mielodisplazice
48.Trombocitopenii prin scăderea supravieţuirii plachetare
- Distrugere mediată imunologic
o Purpura trombocitopenică imunologică cronică
o Purpura trombocitopenică imunologică acută
o Lupus eritematos sistemic, neoplasme limfoide cu celule B
o Alloimunitate: posttransfuzional, neonatal
 o Indusă medicamentos: chinidină, heparină, compuși sulfurați
o Infecții: HIV, mononucleoza infecțioasă (tranzitorie, ușoară), febra denga
- Distrugere nonimunologică
o Coagularea intravasculară diseminată
o Microangiopatii trombotice
o Hemangioamele gigante

49.Purpura trombocitopenică cronică – etiopatogeneză

Purpura trombocitopenică imunologică cronică (PTI cronică) este determinată de distrugerea
trombocitelor mediată de autoanticorpi.
Poate apărea în contextul unei varietăți de condiții predispozante și expuneri (PTI secundară) sau
în absența oricăror factori de risc cunoscuți (PTI primară sau idiopatică).
Condițiile în care apare PIT cronică secundară sunt numeroase: lupus eritematos sistemic,
infecția cu HIV și neoplasmele cu celule B, cum ar fi cele din leucemia limfocitară cronică.
Diagnosticul de PTI cronică primară se face numai după excluderea potențialelor cauze
secundare.
La 80% dintre indivizii afectați au fost identificați autoanticorpi antiplachetari în plasmă sau
atașați membranelor celulare ale plăcuțelor, cel mai adesea direcționați împotriva
glicoproteinelor membranare plachetare IIb – IIIa sau Ib – IX – V.
În majoritatea covârșitoare a cazurilor anticorpii antiplachetari sunt din clasa IgG. Ca și în
anemiile hemolitice autoimune, anticorpii antiplachetari acționează ca opsonine care sunt
recunoscute de receptorii IgG Fc exprimate pe fagocite, determinând creșterea ratei de distrugere
a trombocitelor.
Trombocitopenia este de obicei semnificativ îmbunătățită prin splenectomie, indicând faptul că
splina este principalul loc în care trombocitele opsonizate sunt distruse.
Pulpa roșie splenică este de asemenea bogată în plasmocite, deci o parte din beneficiul
splenectomiei în acest caz poate fi atribuit îndepărtării unei surse de autoanticorpi.
În unele cazuri, autoanticorpii se pot lega și injuriază megacariocitele, ducând la scăderea
producției trombocitelor, ceea ce exacerbează și mai mult trombocitopenia.

50.Purpura trombocitopenică acută – etiopatogeneză

La fel ca în PTI cronică, această afecțiune este cauzată de autoanticorpi antiplachetari, dar
caracteristicile sale clinice și evoluția sunt diferite. Apare în copilărie și este autolimitantă.
PTI acută este în principal o boală a copilăriei care apare cu frecvență egală la ambele genuri.
Simptomele (peteșii, echimoze, sângerări gingivale, epistaxis, sângerări cutaneomucoase după
traumatisme minore) apar brusc, adesea la 1 până la 2 săptămâni după o boală virală autolimitată,
care pare să declanșeze dezvoltarea autoanticorpilor prin mecanisme incerte.
Spre deosebire de PTI cronică, PTI acută este autolimitată, rezolvându-se de obicei spontan în 6
luni. Foarte rar se poate croniciza.