SEMIOLOGIA PATOLOGIEI POST-TRAUMATICE

În perspectivă istorică, societatea umană a fost dintotdeauna o entitate în care

traumatismele au avut un caracter definitoriu în afectarea membrilor ei. Lumea modernă a ajuns
să poată fi considerată, mai mult ca oricând, ca una caracterizată de efectele cele mai diverse
posibile ale diferitelor tipuri de traumatisme.
Semantica cuvântului „traumatism” provine din grecescul „traumatismos”, înțeles la
modul popular ca „rană”, iar în sens superior pe acela de „leziune”. Noțiunea de traumă este
nimic altceva decât o prescurtare a termenului inițial, care și-a păstrat în mod natural înțelesul.
De remarcat este și faptul că, având ca subiect ființa umană, traumatismele pot fi de două mari
categorii: fizice (somatice) și psihice (sufletești).
Evident că în cele ce urmează vor fi studiate doar traumatismele fizice, care își produc
efectele prin afectarea corpului uman și a componentelor sale structurale.

Semiologia traumatismelor

Traumatismul este produs, de regulă, de un agent etiologic extern organismului (numit și

agent vulnerant) care acționează cu un anumit grad de violență, caracterizată printr-un transfer
energetic patologic. Traumatismele, și mai ales efectele lor, sunt studiate de traumatologie,
ramură a medicinii care se ocupă și cu tratamentul acestora.
Traumatologia este considerată a fi o ramură a medicinii cu specific chirurgical, deoarece
anularea efectelor traumatismelor se realizează în principal prin intermediul unor procedee
chirurgicale. Traumatologia s-a dezvoltat ca urmare a creșterii incidenței și morbidității
traumatismelor proporțional cu industrializarea și modernizarea societății.
Ca definiție, traumatismul este reprezentat de fenomenele care apar şi se dezvoltă la
nivel local şi sistemic în urma interacțiunii cu organismul uman al unui agent etiologic vulnerant.
Caracterul vulnerant al agentului etiologic asupra subiectului supus traumatismului este dat de
nivelul și tipul de energie transferat în mod patologic și de rezultanta locală sau generală a
acestui transfer asupra organismului.

10
I. Clasificarea traumatismelor
1. după tipul agentului vulnerant
- traumatisme mecanice (fizice)
- traumatisme termice
- traumatisme chimice
- traumatisme complexe (mixte)
2. după mecanismul de producere
- prin înțepare (străpungere)
- prin tăiere
- prin contuzie (lovire directă)
- prin strivire (prindere între două corpuri dure, dintre care măcar unul aflat în
mișcare)
- prin avulsie (smulgere, scalpare)
- prin mușcătură (străpungere+strivire+avulsie)
- prin înec
- prin arsură (transfer termic)
- prin degerătură (transfer termic)
- prin electrocutare (pasaj curent electric)
- prin agresiune chimică
- prin împușcare
- prin explozie
- prin iradiere
3. după numărul leziunilor generate
- traumatisme unice
- traumatisme multiple (pluritraumatisme)
4. după complexitatea leziunilor
- traumatisme simple, urmare a unui singur tip de agent vulnerant
- traumatisme complexe (politraumatisme), urmare a unor agenți vulneranți diferiți,
acționând prin mecanisme diferite
5. după modul de producere
- traumatisme accidentale, în care factorul aleator, întâmplător este determinant

11
  de circulație
 de muncă
 casnice
 sportive
 de vânătoare
 iatrogene
- traumatisme intenționate (hetero-agresiuni, auto-agresiuni)
6. după localizare
- traumatisme cranio-cerebrale
- traumatisme cervicale
- traumatisme toracice
- traumatisme abdominale
- traumatisme ale membrelor
7. după modul de interesare al continuității tegumentului
- traumatisme închise (fără discontinuitate tegumentară): contuzii
- traumatisme deschise (cu discontinuitate tegumentară: plăgi

În contextul existenței unui număr impresionant de agenți vulneranți capabili să

determine traumatizarea organismului uman, trebuie făcută precizarea că traumatismul apare ca
entitate patologică doar în cazul în care transferul de energie produce efecte negative măcar la
nivel local, al zonei de contact dintre factorul de agresiune și macroorganism. Aceste efecte
patologice apar doar în urma acțiunii cu o intensitate și/sau durată care să depășească
posibilitățile structurilor de a-și păstra caracteristicile fiziologice.
În privința frecvenței de apariție a traumatismelor, acestea sunt într-o continuă creștere,
fapt ușor de explicat prin prisma apariției unor elemente de complexitate crescută care
caracterizează viața modernă, astfel încât serviciile de urgență sunt puse în fața unor provocări
dintre cele mai consumptive.
Mai este necesară o ultimă precizare, referitoare la înțelegerea a doi termeni folosiți în
cazul traumatismelor cu multiple localizări și efecte care pot provoca confuzii: pluritraumatismul
și politraumatismul. Pluritraumatism poate fi considerat acel traumatism în care un pacient
prezintă mai multe leziuni produse de un singur tip de agent etiologic, chiar dacă situate în mai

12
multe zone corporale, în timp ce politraumatismul este reprezentat de situația în care pacientul a
fost agresionat de mai mulți agenți vulneranți diferiți sau complecși, rezultând lezarea mai multor
structuri dintr-una sau mai multe regiuni ale corpului sau existența mai multor leziuni traumatice
grave, periferice și/sau viscerale la care de regulă sunt asociate modificări patologice generale de
tip respirator sau circulator.

Dintre toate modalitățile de clasificare a traumatismelor, cea mai ușor de utilizat în

evaluarea lor semiologică și, ulterior, terapeutică, este cea prezentată la final. Ca element central
al acestei ultime clasficări, integritatea tegumentară post-traumatică se constituie și într-un
element de predictibilitate a evoluției, tegumentul fiind o barieră de mare valoare împotriva
dezvoltării infecțiilor cu poartă de intrare tegumentară.

II. Semiologia contuziilor (traumatisme închise)

Deși termenul „contuzie” va putea fi întâlnit în decursul studiului medicinii cu multiple

valențe semantice, în aceast context el este chivalentul fără echivoc al traumatismelor închise,
termenul de „închis” având semnificația de absență a discontinuității tegumentare la locul
traumatismului, respectiv a prezenței unui tegument caracterizat de continuitate structurală.
Contuziile sunt produse de un agent vulnerant ale cărui caracteristici agresionale permit
tegumentului să-și conserve continuitatea datorită nedepășirii limitelor sale de mobilitate și
elasticitate. Cu toate acestea, nu este de dorit să se creeze percepția că traumatismul închis este
mai puțin grav decât cel deschis doar pentru că există continuitate tegumentară. Chiar și așa,
leziuni ale structurilor profunde (țesuturi sau organe interne), subjacente locului de impact al
agentului vulnerant, sunt mai mult decât posibile
Clasificarea contuziilor
Contuziile sunt de două tipuri: superficiale și profunde
A. Contuziile superficiale
Se caracterizează prin afectarea superficială a țesuturilor, leziunile fiind limitate la structurile
tegumentului ( epiderm, derm, hipoderm).
Semiologic, contuziile superficiale se caracterizează prin leziuni specifice.

13
A.1. Escoriaţiile
Escoriaţia (în termen popular „zgârietura”) presupune o lipsă de epiderm în diverse grade (de la
superficial la profund) care nu afectează dermul și care, în general, nu ajung să sângereze decât
dacă sunt lezate structuri intricate în stratul epidermic (elementele papilare ale dermului) și care
permit apariția hemoragiei de tip capilar. În acest ultim caz, deși excede definiția didactică, se
poate pune problema ca acest tip de escoriații să fie considerate micro-plăgi, cu toate
consecințele semiologice și terapeutice adiacente. Vindecarea lor are loc practic fără cicatrice.
A.2. Impregnațiile (impregnările)
Impregnația este produsă de pătrunderea și includerea de microparticule în grosimea pielii ca și
consecință a contactului direct și în viteză cu particule solide, fie în cazul abrazării de o structură
solidă a tegumentului aflat în mișcare, fie a proiectării de tip explozie a acestora la nivel
tegumentar. Practic, în cazul impregnațiilor este vorba de existența unor corpi străini la nivel
intrategumentar care, generând un risc important de infecție, trebuie de regulă îndepărtați cât mai
riguros. În unele cazuri, impregnația poate fi considerată un echivalent al tatuajului post-
traumatic, prin imposibilitatea extragerii particulelor dacă au dimensiuni submilimetrice și sunt
în număr extrem de mare.
A.3. Echimozele
Echimoza (în termen popular „vânătaie”) este un hematom intrategumentar, consecutiv unei
revărsări subdermice de sânge, fiind vizibilă datorită ”transparenţei” pielii, respectiv subțirimii
straturilor suprajacente. Hematomul care caracterizează echimoza poate fi considerat bi-
dimensional, fiind extins în suprafață (în „pânză”).
Echimoza are inițial aspectul unei pete bine delimitate de culoare roşie-violacee, zona respectivă
fiind ușor dureroasă la palpare.
În funcție de perioada de timp scursă de la producerea traumatismului şi până la apariţia
echimozelor, acestea sunt considerate precoce şi tardive.
Echimozele precoce se constituie imediat după traumatism, strict la nivelul contuzionat. Ele apar
în contuziile produse de agenții vulneranți de mică amploare energetică, consecință a producerii
de rupturi vasculare în zone acoperite de tegument subțire.
Echimozele tardive se deosebesc de cele precoce prin faptul că apar doar după câteva ore post-
traumatic și, în plus, la distanţă de zona agresionată. Mecanismul de formare are la bază
difuziunea unui hematom format inițial la o oarecare distanță de locul apariției secundare a

14
echimozei, în sens gravitațional. Sângele din hematomul inițial își modifică localizarea migrând
pînă în hipoderm de-a lungul interstiţiilor conjunctive intermusculare sau a spaţiilor virtuale
perineurovasculare existente în mod normal. Acest tip de echimoze nu sunt neapărat mai grave,
dar trebuie considerate ca având o dublă semnificaţie semiologică. Prima, reprezentată de faptul
că leziunea inițială a produs efecte în profunzime, iar cea de-a doua, de faptul că, prin topografia
lor, contribuie alături de alte semne clinice la aprecierea nivelului la care este localizat focarul
lezional (hemoragia).
Astfel, în fracturile etajului anterior al bazei de craniu, în cele ale frontalului sau ale arcadei
zigomatice pot apărea echimoze palpebrale sau subconjunctivale la 2-3 zile post-traumatic iar în
fracturile de os temporal echimoza apare în regiunea mastoidiană.
Strict semiologic, deși evoluţia echimozelor este caracterizată de dispariția spontană, singura
caracteristică ce poate fi luată în considerare, cu rol mai ales în evaluarea medico-legală, este
modificarea progresivă a culorii, care evoluează progresiv de la roşu la vinețiu și apoi la galben-
verzui, pentru ca în final să dispară progresiv.
A.4. Flictenele posttraumatice
Acest tip de leziune apare în grosimea tegumentului de la câteva minute până la câteva ore de la
producerea traumatismului, prin decolare dermo-epidermică și are un conținut sero-hemoragic.
Este o leziune de regulă secundară, apărând ca efect al unor deficite în circulația de reîntoarcere
și al edemului posttraumatic, fiind fie leziuni de însoțire ale hematoamelor profunde sau ale
fracturilor, fie urmare directă a traumatismelor termice (arsuri, degerături).
A.5. Hematoamele
Hematomul este o acumulare de sânge provenit de la nivelul unei discontinuități vasculare
subtegumentare cu calibru mai important produse de un agent vulnerant în cadrul unui
traumatism mai puternic. Spre deosebire de echimoză, hematomul este caracterizat de un volum
mai important și, deci, de o dezvoltare tridimensională.
Hematoamele se pot clasifica în funcție de limitele localizării în:
- hematoame difuze, extinse în suprafață: apar în urma fuzării sângelui prin spațiile anatomice
(teci musculare, spații vasculo-nervoase). Fiind extins între structurile musculare și
aponevrotice, nu formeaza un coagul compact. Prin masivitatea sa, poate determina uneori
compresia elementelor vasculare, cu apariția unor fenomene ischemice.

15
- hematoame strict localizate (circumscrise) care apar, de regulă, în regiunile în care pielea
acoperă un plan osos imediat adjacent (calota craniana, mandibulă, tibia). Prezentându-se ca
o colecţie de sânge bine delimitată de structurile din jur, hematomul se prezintă la inspecție
ca o tumefacţie lenticulară sau emisferică, la palpare fiind dureroasă și fluctuentă central.
Clinic se prezintă ca o formațiune tumorală cu dimensiuni variate, cu caracter fluctuent, cu
crepitații la nivel central și consistență mai fermă la periferie. Uneori se menține
comunicarea cu artera de origine a sângelui din hematom și atunci formațiunea tumorală
prezintă pulsații (anevrism posttraumatic). O formă specifică de hematom circumscris este
bosa sanguinolentă (în termen popular „cucui”), care apare mai ales în zona pielii păroase a
capului.
Complicația cea mai frecventă a hematoamelor este suprainfecția microbiană.
Tratamentul hematoamelor este diferit, în funcție de localizare și volum. Hematoamele mici
se tratează prin pansamente reci, alcoolizate de tip Prisnitz. Cele mari se resorb lent și
prezintă o remaniere conjunctivă fibroasă. În evoluția spontană a hematomului se produce
lichefierea cheagului (semnul cuburilor de gheață în apă), moment în care se poate tenta
incizia și evacuarea acestuia. Tratamentul chirurgical este obligatoriu în hematoamele mari și
în cele infectate.
A.6. Seroamele
Seromul este o aglomerare lichidiană, asemănătoare spațial cu hematomul, cu diferența esențială
că nu este vorba de sânge integral, ci doar de ser sanguin sau lichid limfatic.
Există două categorii de seroame:
- seromul posttraumatic accidental, apărut în urma extravazării limfei ca efect al acținii
agentului vulnerant;
- seromul posttraumatic iatrogen (postoperator), generat de decolarea cu brutalitate a
țesuturilor în cursul intervenției, fapt care permite apariția unor spații reale care, în mod
normal, nu existau. În aceste spații va extravaza prin mecanism hidrostatic serul sangiun din
sectorul intravascular.
A.7. Revărsatele sero-limfatice Morel-Lavalle
Deși unii autori le consideră ca făcând parte din categoria seroamelor, acestea ocupă un loc
special în cadrul contuziilor, apărând consecutiv acțiunii tangenţiale a agentului vulnerant asupra
unor regiuni (torace, coapsă) caracterizate de o mare mobilitate tegumentară şi de o fascie

16
superficială rezistentă (unii autori considerându-le ca și consecință a unei contuzii a
hipodermului). Efectul acestei acțiuni constă în dezinserția tegumentului de pe aponevroze și
fascii și apariția secundară a unor spații reale, dar patologice, în care se acumulează lichid seros
sau sero-citrin (care rarissim are și aspect ușor sanguinolent).
Semiologic, acest tip de revărsat este vizibil sub forma unei tumefacţii importante, cu fluctuență
spontană, în formele mai voluminoase prezentând uneori semnul "valului".
Printr-un mecanism similar - largi decolări hipodermice - se formează și seroamele post-
operatorii, observate în special în cazul intervențiilor pentru repararea unor defecte parietale
abdominale extinse.
Profilaxia revarsatelor sero-limfatice post-operatorii constă în evitarea decolărilor prea largi,
aplicarea de pansamente compresive, drenaje subcutane aspirative. În cazul unor revărsate mari
se efectueaza puncții repetate, cu evacuare și, eventual, se instalează un drenaj aspirativ de tip
Redon. În cazul suprainfectării conținutului lichidian se vor efectua incizii largi, urmate de
evacuarea lichidului, lavaj, mesaj.
A.8. Necroza cutanată posttraumatică
E consecința ischemiei în diferite grade (totală-parțială) apărută la nivelul zonei tegumentare
traumatizate ca urmare a întreruperii fluxului sanguin consecutiv acțiunii agentului vulnerant
poziționat extern sau intern în raport cu tegumentul. Tegumentul neirigat se va transforma rapid
într-o necroză extrem de bine delimitată, cu evoluție inițial aseptică și cu posibilitate de
eliminare spontană sau asistată chirugical.
Dacă acceptăm mecanismul de compresiune continuă ca fiind un posibil factor traumatic, o
variantă a necrozei cutanate posttraumatice poate fi considerată și escara /necroza de decubit,
caracterizată de o localizare tipică la nivelul zonelor de contact ale organismului (regiunea
occipitală, scapulară, sacrococcigiană, trohanteriană, calcaneană, etc) cu planul dur al patului în
care pacientul este imobilizat pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Prevenirea
acestora se face prin distribuirea egală a greutății organismului pe suprafața corporală, prin
tapotaj, menținerea tegumentelor în starea lor naturală, evitarea umezirii așternutului, a cutelor
acestuia. Dupa apariția escarelor, tratamentul este chirurgical și constă în aseptizare, asteptarea
granulării și epitelizarii secundare sau anularea defectului prin plastii.

17
 B. Contuziile profunde
Sunt entități patologice care apar ca efect al afectării structurilor aflate în profunzimea zonelor
care sunt contuzionate de agenți vulneranți care acționează cu trasfer energetic patologic de mare
intensitate. Faptul că nu există discontinuități tegumentare poate deruta un începător în evaluarea
reală a efectelor unui astfel de traumatism, însă stabilirea unor corelații între absența leziunilor
superficiale (tegumentare) și existența celor profunde (viscerale), deși aparent imposibilă la
modul corect, trebuie însă luată în discuție.
Contuziile profunde pot produce efecte asupra următoarelor structuri, în mod succesiv: inițial
asupra fasciilor și aponevrozelor, apoi asupra elementelor osteoarticulare și, în final, asupra
viscerelor și elementelor vasculare profunde.
B.1. Contuziile fasciilor si aponevrozelor
Apar în cazul traumatismelor prin strivire ale membrelor sau ale altor zone topografice în care
există un plan profund dur, de tip osos. Practic, contuziile acestor structuri conjunctive se produc
în același timp cu cele ale grupelor musculare cu care fac o unitate funcțională. Semiologic nu
prezintă nicio caracteristică specifică.
B.2. Herniile musculare
Hernia musculară este o entitate patologică ce apare urmare a unui traumatism mai important,
care determină nu doar contuzia fascială sau aponevrotică, ci ruperea acestor structuri.
Consecutiv, hernia musculară se produce instantaneu, prezentându-se ca o proeminență sub
tegumentară moale și nedureroasa, evidențiată doar în afara contracției musculare, ea dispărând
imediat ce mușchiul intră în activitate izometrică sau izotonă.
Tratamentul este exclusiv chirurgical și constă în reducerea herniei și refacerea continuității
fasciei prin sutură cu fire neresorbabile sau lent resorbabile.
B.3. Rupturile musculare
Ruptura musculară este produsă de un traumatism și mai intens decât cel care poate produce
ruptura fascială, determinând respectiv ruperea fibrelor musculare lezate de acțiunea
perpendiculară pe acestea a agentului vulnerant. Ruptura musculară poate fi parțială sau totală și
este întotdeauna însoțită de un hematom important, care, semiologic, se manifestă prin fluctuență
asociată unei dureri vii la palpare sau la mobilizarea activă sau pasivă a musculaturii lezate. În
plus, la palparea atentă a musculaturii din zona afectată se poate percepe o discontinuitate

18
structurală. Edemul și eventualele echimoze existente la nivelul tegumentului suprajacent se
constituie în semne suplimentare.
Tratamentul este nuanțat: imediat după diagnosticare se bandajează strâns cu o față elastică, apoi
se imobilizează membrul sau segmentul de membru într-o poziție indiferentă din punct de vedere
al grupei musculare respective. Ulterior se poate opta pentru o soluție conservatoare, cu
menținerea imobilizării membrului și așteptarea vindecării scleroase sau pentru o soluție radicală
reprezentată de tratamentul chirurgical care constă în incizia și evacuarea hematomului, urmată
de sutura cu fire resorbabile a capetelor musculare.
Din punct de vedere funcțional, tratamentul chirurgical este superior, deoarece are ca urmare
formarea unei cicatrici liniare suple, cu o reducere mai puțin semnificativă a funcției contractile
musculare comparativ cu cea determinată de tratamentul conservator.
B.4. Alte tipuri de contuzii profunde
În cazul contuziilor cerebro-medulare, toracice, abdominale și osteoarticulare ale membrelor se
recomandă studierea lor în cadrul capitolelor specifice de traumatologie.
Orientativ, vom aminti câteva elemente de bază:
- Contuzia cerebro-medulară:
* determină apariția unor leziuni intracerebrale și a nervilor cranieni;
* leziunile măduvei spinării sunt consecutive contuzionării măduvei de scheletul
colanei vertebrale;
* poate avea ca și consecință, directă sau indirectă, decesul pacientului traumatizat
- Contuzia toracică
* la nivel parietal, afectând, în ordine, tegumentul, țesutul adipos, planul fascial, planul
muscular, manunchiurile vasculo-nervoase intercostale, pleura parietală;
* la nivel visceral, sub forma contuziei endotoracice, cuprinzând contuzia pulmonară,
cardiacă, mediastinală (esofac, trahee, alte organe mediastinale), diafragmatică
- Contuzia abdominală
* la nivel parietal, produce leziuni ale mușchilor, fasciilor și aponevrozelor lor;
* la nivel visceral, poate produce afecatrea traumatică a ficatului, splinei, stomacului,
intestinului, mezenterului, mezocolonului;

19
- Contuzia membrelor
* include, pe lângă entitățile discutate la începutul paragrafului (ruptura fascială și
musculară): fracturile închise, luxațiile închise (reductibile sau ireductibile),
entorsele, disjuncțiile articulare și rupturile tendinoase, capsulare și ale lementelor
intracapsulare (ligamente încrucișate, meniscuri, etc)

III. Semiologia plăgilor (traumatisme deschise)

În abordarea oricărui traumatism trebuie pornit de la elementul princeps al
existenței/inexistenței unei discontinuități tegumentare, care dihotomizează semiologic și
terapeutic abordarea chirurgicală a acestuia.
Traumatismele deschise sunt acele traumatisme caracterizate de apariția post-traumatică a
discontinuității tegumentare, fapt care le definește, din start, ca fiind plăgi.
Plagă (denumită popular „rană”) definește într-un singur cuvânt orice tip de întrerupere
traumatică a continuităţii tegumentului (și mucoaselor). Această discontinuitate permite contactul
direct dintre structurile subtegumentare și mediul extern populat de o multitudine de
microorganisme, ceea ce pune în pericol menținerea homeostaziei macroorganismului.
Pentru a permite o abordare unitară a traumatismelor deschise, o clasificare sistematică a
acestora este obligatorie. În mare parte, această clasificare se suprapune peste cea prezentată
anterior pentru traumatisme, asta deoarece majoritatea lor, a traumatismelor, sunt traumatisme
deschise. Considerăm că reluarea ei este benefică în scopul fixării mecanismelor care permit
descrierea diagnostică a plăgilor, după următorul model:
Traumatism prin ___(mecanism de producere)__ cu plăgi ____(unice-multiple)____în regiunea
___(localizare)___, produs prin ____(agentul vulnerant)____ cu ____(afectare funcțională)____
complicații asociate _____(hemoragie, infecție, insuficiențe organice, șoc) _____ ,
circumstanțele producerii ____(accidental-intenționat)_____ .
Noțiunii inițiale de traumatism i se va asocia și caracteristica de „politraumatism” dacă acest fapt
se impune.

III.1. Clasificarea plăgilor (traumatisme deschise)

1. după mecanismul de producere
- prin înțepare (străpungere)

20
 - prin tăiere (secționare)
- prin contuzie (lovire directă)
- prin strivire (prindere între două corpuri dure, dintre care măcar unul aflat în mișcare)
- prin avulsie (smulgere, scalpare)
- prin mușcătură (străpungere+strivire+avulsie)
- prin împușcare
- prin explozie
2. după numărul leziunilor generate
- plagă unică
- plăgi multiple
3. după localizare
- cranio-cerebrale, cranio-faciale
- cervicale
- toracice
- abdominale
- ale membrelor
4. după tipul agentului vulnerant (în general mecanic-fizic)
- înțepare (ac, cui, sârmă, agrafă, andrea, sârmă ghimpată, așchie de lemn, stilet, furcă,
etc)
- tăiere (cuțit, tablă, sticlă, porțelan, gresie, faianță, topor, ghilotină, etc)
- contuzie (ciocan, bâtă, rangă, etc)
- sfâșiere ( treaptă de scară, gard, grilaj, etc)
- strivire (obiecte dure în cădere sau mișcare, presă, etc)
- acțiune specifică (fierăstrău circular, fierăstrău pendular, abricht, fierăstrău mobil de
tip drujbă, tocător, darac, dispozitiv de despănușat, calandru, etc)
- acțiune complexă (mușcătură de om-animal-reptilă-insectă, împușcare, explozie, etc)
5. după afectarea funcțională
- secțiuni tendinoase, musculare, nervoase, vasculare;
- fracturi, luxații, rupturi ligamentare, deschideri articulare;
- leziuni viscerale cu insuficiențe specifice consecutive;
- afectarea conștienței.

21
 6. după complicațiile asociate
- hemoragie
- infecție
- șoc
7. după circumstanțele de producere
- accidentale (involuntare) în care factorul aleator, întâmplător este determinant:
* de circulație
* de muncă
* casnice
* sportive
* de vânătoare
* iatrogene
- traumatisme intenționate (voluntare)
 agresiune cu intenție:
 autoagresiune
 heteroagresiune
 în urma unui act terapeutic medical necesar și corect efectuat:
 injecţii;
 incizii.
8. după complexitatea leziunilor
- traumatisme simple, urmare a unui singur tip de agent vulnerant
- traumatisme complexe (politraumatisme), urmare a unor agenți vulneranți diferiți,
acționând prin mecanisme diferite și producând tipuri de leziuni diferite

Tuturor acestor caracteristici ale plăgilor trebuie să le mai adăugăm și încă alte câteva, pe care
este mai mult decât necesar să le avem în vedere pentru completa analiză a oricărui traumatism
deschis.
Caracterizarea plăgilor după profunzime:
- plăgi superficiale, reprezentate de acelea care lezează doar elementele aflate superior de
fascia regională de înveliş.

22
 - plăgi profunde, reprezentate de acelea care afectează și elemente situate sub fascia de
înveliş. La rândul lor, plăgile profunde pot fi:
* nepenetrante (când nu lezează seroasa unei cavităţi)
* penetrante (când lezează seroasa unei cavităţi a corpului (pleură, pericard, peritoneu),
cu varianta plăgilor perforante, caracterizate de faptul că produc o comunicare între o
cavitate viscerală și mediul extern (stomac, intestin, vezică urinară).
Caracterizarea plăgilor după traiect:
- plăgi cu comunicare unică (intrare = ieșire)
- plăgi cu două comunicări (intrare + ieșire)
* plăgi în seton
* plăgi transfixiante.
Caracterizarea plăgilor după vechime:
- plăgi recente – în primele 6 h de la producere;
- plăgi vechi - după 6 h de la producere.
Caracterizarea plăgilor în funcție de criteriul evolutiv:
- plăgi simple;
- plăgi complicate.
Caracterizarea plăgilor în funcție de criteriul microbiologic:
- plăgi curate;
- plăgi curat-contaminate;
- plăgi contaminate;
- plăgi infectate.

Considerații generale asupra atitudinii medicale față de plăgi în mediul prespitalicesc.

Deosebit de importantă este efectuarea unui bilanț lezional al traumatismului care constă într-o
examinare rapidă și cât se poate de netraumatică a victimei pentru depistarea tuturor leziunilor
prezente, concomitent cu efectuarea primelor manevre de resuscitare sau prim-ajutor necesare.
Plăgile sunt uneori singurele leziuni, necesitând doar o hemostază provizorie prin pansament
ocluziv, care reprezintă uneori și tratamentul lor, dacă se respectă condițiile de asepsie și
antisepsie. O plaga curațată mecanic și chimic de impurități, acoperită apoi cu un pansament

23
steril, are mai multe posibilități de vindecare per primam (prin sutură), chiar dacă depășește 6 ore
de la producere până în momentul suturii.
În cazul plăgilor delabrante, afractuoase, cu resturi tisulare și eschile osoase, îndepărtarea
acestora se va face numai în condiții de asepsie și antisepsie, după o prealabilă administrare de
antialgice.
Plăgile de la nivel cefalic, toracic, abdominal și al membrului superior necesită o atitudine
terapeutică specifică ce va fi detaliată în capitolele de traumatologie cranio-cerebrală, toracică,
abdominală și a mâinii din cadrul prezentului volum.

III.2. Elemente de semiologie a traumatismelor deschise

Din punct de vedere clinic, simptomatologia plăgilor se subîmparte într-o simptomatologie locală
și una generală.
Simptomatologia locala este reprezentată de:
1. Durerea este de intensitate variabilă în funcție de pragul de sensibilitate al fiecărui individ
în parte. În general, se remite dupa administrarea de antialgice sau spontan după câteva
zile. Reapariția durerii cu caracter pulsatil și intensitate mai mare denotă apariția
suprainfecției microbiene.
2. Impotența funcțională, este variabilă ca intensitate și durată în funcție de lezarea sau nu a
unor elemente esențiale activității motrice (mușchi, tendoane, articulații, structuri
nervoase, etc).
Semnele locale ale plagilor sunt:
1. Soluția de continuitate, reprezentată de zona de întrerupere a continuității tegumentare
având marginile (buzele plagii), fie regulate (plagile prin taiere), fie afractuoase (plagile
prin contuzie), printre marginile cărora se pot evidenția structurile subjacente.
2. Scurgerea de lichide: poate fi fiziologică (sânge, lichid pleural, peritoneal) sau patologică
(puroi, conținut al viscerelor cavitare, etc).
În privința hemoragiei, aceasta este variabilă ca intensitate în funcție de structurile
vasculare interesate de pe traiectul plăgii; de calitatea pereților vasculari (un vas patologic
reacționând mai puțin favorabil, vasoconstricția fiind limitată), precum și de valorile
tensionale ale pacientului, un șocat pierzând mai puțin sânge comparativ cu un pacient cu

24