Sunteți pe pagina 1din 8

http://www.fericiticeiprigoniti.

net/mircea-vulcanescu/772-biografia-
marturisitorului-mircea-vulcnescu

Mircea Vulcănescu în conștiița contemporanilor săi


Mircea Vulcănescu, martir pentru Hristos în
perioada regimului comunist
Categoria părinte: Mărturisitori
Categorie: Mircea Vulcănescu
Mircea Vulcănescu s-a născut în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu şi al
Măriei, născută Tonescu. A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din
Bucureşti (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război
Mondial, să-şi continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național
(1916-1917) şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi.
Tot în acest timp, a activat în formațiunile de cercetaşi la cenzura militară a Poştei
centrale din Bucureşti, telefonist la Spitalul Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iaşi şi
chiar şeful detaşamentului de cercetaşi din cadrul Spitalului Brâncovenesc, mutat
în locul Spitalului „Veniamin Costache” din Iaşi. În vara lui 1918, tânărul Vulcănescu şi-
a dat capacitatea la gimnaziul din Tecuci, a urmat liceul real la Galați, apoi liceele
„Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti, unde, în toamna
anului 1921, a susținut bacalaureatul.
Pe lângă pregătirea şcolară, Vulcănescu a luat lecții de Limba rusă, franceză şi germană
sau de Istoria filosofiei, a făcut încercări literare (traduceri, schițe, dramatizări, poeme)
şi a audiat cursurile profesorului Nicolae Iorga. A fost chiar premiant, în două rânduri,
al Societății „Tinerimea română”.
După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 şi prezentarea
actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani,
se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București,
la statuile lui Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr, din Piața Universității.
În toamna anului 1921, Mircea Vulcănescu se înscrie la două facultăți din Bucureşti:
Facultatea de Litere şi Filosofie și la Facultatea de Drept. În 1925, avea să-şi susțină
licența în Drept şi în Filozofie, la disciplina Sociologie, sub îndrumarea profesorului
Dimitrie Gusti, cu tema „Individ şi societate în sociologia contemporană”.
Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii
naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii şi liderii spirituali ai Asociației
Studenților Creştini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului
ASCR.
Opțiunile sale erau influențate mai ales de profesorii care i-au dat, în mod deosebit,
direcțiile pentru activitatea sa ştiințifică ulterioară, şi anume: Dimitrie Gusti, Vasile
Pârvan şi Nae Ionescu. De altfel, Vulcănescu participase la campaniile sociologice
organizate de profesorul Guști, pentru ca, din octombrie 1929, să-i devină chiar asistent
la catedra de Sociologie, Etică şi Politică.
În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade,
Constantin Noica şi Emil Cioran. Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un permanent
admirator al lui Nae Ionescu, care îl va influența mult în formarea sa spirituală.
În toamna lui 1925, Vulcănescu pleacă la Paris, pentru studii de doctorat în Ştiințe
economice şi politice, unde obține diploma în anul 1927. Aici, pentru a-şi diminua
greutățile materiale, lucrează în cadrul contenciosului societății franceze de asigurări
„L’Abeille”. Totodată, are preocupări de Teologie, frecventează cercurile ortodoxe din
capitala franceză, unde a fost secretar al Federației franceze a Asociațiilor Creştine
Studențeşti, pentru studenții străini. A frecventat cercul lui Jacques Maritain, a
conferențiat la Cercul interconfesional de studii religioase şi la Cercul de studii
religioase şi sociale al studențimii române, alături de Nicolae Berdiaev sau Leon Zander.
Întors în țară, Vulcănescu a colaborat la „Cuvântul”, unde a scris până în 1933. Timp de
un an de zile, este „asistent onorific” al lui Dimitrie Gusti, apoi profesor de Economie
politică şi Științe juridice la Şcoala de Asistență Socială, până în 1935. A publicat articole
pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică, a participat la
campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti, a conferențiat în diferite ocazii şi la
emisiunea „Universitatea radio” de la Radiodifuziunea Română.
În octombrie 1932, şi-a început activitatea la Asociația de Arte, Litere şi Filozofie
„Criterion”, cu obiectivul declarat de a prezenta curentele ideologice ale vremii, într-o
formă cât mai puțin părtinitoare. Vulcănescu s-a angrenat şi el în conferințele
organizate de această asociație, susținând teme precum: „Lenin şi leninismul”, „Filosofia
lui Freud”, „Andre Gide - călăuză a vieții interioare”, „Istorismul prin resemnare, în
spiritualitatea tinerei generații”. Prin activitatea sa, a intrat în colegiul de redacție al
revistei „Criterion”, alături de Ion Cantacuzino, Petru Comamescu, Mircea Eliade,
Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell1.
Preocupările sale asupra problemelor de religie izvorau şi dintr-o credință puternică,
manifestată în scrierile sale. Potrivit lui Ştefan J. Fay, Mircea Vulcănescu era un fidel
creştin, spunând despre el: „Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul,
religia cea dreaptă - cum o spune şi cuvântul - era religia ortodoxă. Dar la aceasta se
adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie,
ortodoxism şi românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit
în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile,
limba, spiritul şi hotarele sale fireşti fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce
cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreştine, la Cristos, Apostoli, Sfinții martiri
şi înțelepții Bisericii.
Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârşită armonie între
credința în ordinea ideală şi raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii).
«Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare şi cenuşă», a
spus el într-o conferință”2.
Între februarie-iunie 1935, Vulcănescu a mai colaborat la „Prezentul”, dar şi la „Viața
universitară”, „Realitatea ilustrată”, „Ultima oră”, „Pan”, „Azi”, „Convorbiri literare”,
„Gând românesc”, „Ideea Românească”, „Excelsior”, „Revista Fundațiilor Regale”,
„Sociologie românească”, „Limba română”, „Ideea creştină”, „Dacia”, „Axa”, „Tiparnița
literară”, „Industrie şi comerț”, „Le Moment” (Bucureşti), „Annales sociologiques”
(Paris), de multe ori sub pseudonim.
În acelaşi timp, Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la
Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub
îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în
1937, când a fost demis pentru descoperirea unei contrabande cu băuturi şi țigări, făcute
de un fost ministru al Comunicațiilor. La vremea aceea, Serviciile Secrete Române nu
ezitau să noteze atmosfera creată în această situație, spunându-se că Vulcănescu
este „un om excelent de manierat, de o corectitudine absolut exemplară şi de o putere
de muncă remarcabilă”3. Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul
aceluiaşi minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de
Finanțare şi Amortizare, iar apoi a devenit preşedintele Casei Autonome a Fondului
Apărării Naționale.
În timpul regimului de autoritate al regelui Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu îşi
exprima tot mai mult poziția față de climatul politic nou instalat. În timpul
referendumului, din februarie 1938, pentru votarea în mod deschis şi obligatoriu a noii
Constituții, Mircea Vulcănescu avea să se afle printre cei 277 cetățeni din Bucureşti care
s-au pronunțat împotrivă. În perioada august-septembrie 1940, Mircea Vulcănescu a
făcut parte din Comisia mixtă româno-bulgară în problema Cadrilaterului. Meritul lui
Vulcănescu, în această chestiune, este legat de acordul financiar din anexa D a
Tratatului, semnat la 7 septembrie 19404.
În noul context politic intern, creat de marile puteri, Vulcănescu s-a înscris în rândul
celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte
personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau
omul politic Iuliu Maniu. În acest sens, a ținut şi o conferință la Radio România, cu
tema: „Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas
departe”, publicat în anul 1941, în revista „Dacia”.
După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea
Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniştrii:
generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta5.
După arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi demiterea guvernului său,
Vulcănescu revine pe postul de director la Datoria Publică, pe care îl deținuse în
perioada carlistă, şi unde avea să rămână până în august 1946.
În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcănescu era
citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat. Aceasta se va
întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit
de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea
încheierii tratatului de pace de la Paris6.
Prima dată a fost reținut în perioada 18 mai-28 mai 19467, pentru ca la 30 august 1946,
Mircea Vulcănescu să fie arestat, în vederea trimiterii în justiție, pentru participare la
guvernarea Antonescu şi pentru „crime de război”, „de subjugare a economiei naționale
Germaniei naziste, în interese de război”8.
Procesul s-a desfăşurat în perioada decembrie 1946-ianuarie 1947, la Curtea Criminală,
secția a VIII-a, Bucureşti, Vulcănescu fiind judecat alături de foşti subsecretari de stat
antonescieni, precum Nicolae Stoenescu, Alexandru Marcu, Ovidiu Vlădescu, Petru
Strihan, Gheorghe Jienescu sau Nicolae Şova, în număr de 15.
La 7 decembrie, Vulcănescu a propus ca martori pe Eugen Bălban, consilier la înalta
Curte de Conturi; George Pascu, avocat; Octavian Neamțu, director la Fundațiile Regale;
Ion Diamandescu, director general al Oficiului de Studii din Ministerul Finanțelor
Publice; Vasile Voiculescu, poet, medic; generalul Constantin Pantazi, dr. Nicolae
Tomescu şi profesorul Vasile Băncilă9.
La proces, a avut parte de depoziții ale martorilor apărării, care i-au reliefat adevărata
personalitate. Dimitrie Gusti arăta, la 17 decembrie 1947: [Vulcănescu, n.n.] „a fost
asistentul meu şi unul dintre cei mai distinşi elevi ai mei”, iar a doua zi, generalul
Nicolae Stonescu avea să afirme: „Ştiu că la unul din Consiliile de Miniştri, acuzatul a
intervenit, propunând ca evreii să fie lăsați să-şi exercite atribuțiile meseriei, pentru ca
să-şi poată câştiga existența şi să dea un randament maxim pentru nevoile statului.
[...] Cu această ocazie, acuzatul nu a propus ca evreii să fie trimişi la ghettouri, după
cum în mod greşit s-a strecurat în stenograma Preşedinției Consiliului de miniştri”10.
Cu toate acestea, prin Sentința acestui tribunal, Mircea Vulcănescu primea 8 ani temniță
grea şi confiscarea averii. A cerut recurs, care a fost judecat la 14 februarie 1947, la
Secția a IIa a înaltei Curți de Casație, dar care a fost respins11.
Pe baza Legii nr. 291, din 18 august 1947, de „urmărire şi sancționare a celor vinovați de
crime de război sau împotriva păcii ori umanității, a fost redeschis, la Curtea de Apel
Bucureşti, secția a II-a, procesul celui de-al doilea lot de foşti miniştri în guvernarea
Antonescu, între care se afla şi Mircea Vulcănescu. Era învinuit „că a făcut parte din
guvern în timpul declarării războiului, că a colaborat în toate actele lui [ale guvernului,
n.n.], că a militat pentru hitlerism, că s-a solidarizat cu toate actele guvernului şi, în
consecință, şi-a asumat întreaga răspundere a tuturor actelor rezultate din această
guvernare, inclusiv aceea a continuării războiului”12. Practic, erau aceleaşi acuzații, dar
într-o altă încadrare juridică încât să compromită, să discrediteze o elită, pe care
România încă o mai avea.
În vederea judecării procesului, la 17 noiembrie 1947, Mircea Vulcănescu era transferat
de la Penitenciarul Aiud la cel din Văcăreşti, ca urmare a stării sale de slăbiciune,
generată de subnutriție. La 25 septembrie, se aprobase de către MAI ca deținutul Mircea
Vulcănescu „să primească o cotă suplimentară de alimente în greutate de 7 kg/lună. De
asemenea, medicul acelui penitenciar va ține sub observație pe susnumitul, raportând
constatările sale Direcției Penitenciarelor din Aiud. Demersul ministerului era rezultatul
cererilor repetate ale Margaretei Vulcănescu, soția sa, cu privire la starea gravă de
sănătate a soțului13.
Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturisească familiei,
pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „începutul a fost greu; ca la judecata dintâi,
când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un
(alt) ceas greu. M-am temut de singurătate... Păream pierdut în fundul lumii şi purtat
de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost
Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat de vorbă cu
mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simțit
tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.
Pe baza acuzațiilor aduse în proces, la 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie
condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 8 ani temniță grea. Înaintea primirii
sentinței, Vulcănescu a susținut memorabilul „Ultimul cuvânt”, în care, pe parcursul
mai multor pagini, a demontat punct cu punct acuzațiile care i s-au adus, disculpându-
se exemplar, ca un autentic avocat. La 7 august 1948, avea să-i fie respins recursul pe
care îl solicitase14.
După condamnarea definitivă, la 3 noiembrie 1948, Mircea Vulcănescu avea să fie trimis
în Penitenciarul din Aiud, de unde avea să fie transferat în mai multe rânduri la Jilava,
pentru diferite anchete.
La Aiud avea să se îmbolnăvească de TBC, după cum aflăm din documentele Securității.
La 10 aprilie 1951, aflăm, dintr-un raport medical al Penitenciarului Jilava, că Mircea
Vulcănescu „suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, pentru care se recomanda
internarea în Spitalul Văcăreşti, cu aprobarea „forurilor superioare”. La 24 aprilie,
Penitenciarul Jilava făcea demersurile către Direcția Penitenciarelor15.
La 26 mai 1951, într-o adresă a Securității din Bucureşti către DGSS, în care se arăta că
deținutul Mircea Vulcănescu „este la dispoziția DGSS, fără a se cunoaşte motivația
reținerii”, se concluziona: „Nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la
Spitalul penitenciar Văcăreşti”, pentru ca, mai târziu, într-o rezoluție din 8 iunie să
aflăm că cel ce „sugerase” să nu se aprobe transferarea şi internarea fusese căpitanul de
Securitate Sican, din DGSS16. Astfel, Securitatea, refuzându-i internarea, îi refuza practic
ajutorul medical.
La Aiud, unde a fost mutat din nou, boala i s-a agravat tot mai mult, astfel încât la 29
octombrie 1952, Mircea Vulcănescu a trecut la cele veşnice, din cauza unei „miocardite
pleurezii duble TBC”, potrivit documentelor Securității17.
Mărturii despre Mircea Vulcănescu avem şi din lucrările memorialiştilor, ai celor care au
supraviețuit gulagului românesc.
La Aiud, Ion Diaconescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu, de la care avem
următoarea descriere: „Printre cei ce se dăruiau acestei munci de difuzare a
cunoştințelor lor, mi s-a întipărit în minte şi în inimă figura luminoasă a lui Mircea
Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoştințe vaste într-o multitudine
de domenii şi le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul
de amintiri personale şi anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.
[...] El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale
ale conviețuirii noastre în temniță; chiar compusese un fel de cod de comportare al
deținuților, vizând atât raporturile cu administrația, cât şi raporturile dintre noi”18.
Tot despre comportamentul lui Mircea Vulcănescu în închisoare, avem mărturia lui
Ştefan J. Fay, despre iubirea de semen caracteristică martirului nostru: “Se afla printre
deținuți un om, pe nume Frățescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave
insuficiențe de circulație. Din cauza acesta, de câte ori era scos la muncă sau numai la
alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui
ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frățescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea
să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o
pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să învețe. Nu
avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă
raționamentul invers, ca să înțeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să
înveți cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la
dreapta la stânga, pentru ca, învățându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la
dreapta. Din ce şi-a confecționat andrelele sau, poate, o croşetă, nu ştiu; poate din aşchii
scoase din saltea?, din pervazul unei ferestre?, din căpătâie de sârmă, de aflarea cărora
ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu
ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frățescu, că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit
o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”19.
În 1948-1949, Gheorghe Bălănescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu în Penitenciarul
de la Jilava, apoi în cel din Aiud: „Din diferite celule de la Jilava, au fost strânşi câțiva şi
izolați într-o celulă [fără paturi, cu cimentul gol, n.n.]. Îmi amintesc numele lui Mircea
Vulcănescu, Alexandru Constant, Aristide Manolescu şi fostul primar al Jilavei, al cărui
nume nu mi-l amintesc. Toți au fost dezbrăcați la pielea goală şi introduşi într-o celulă,
fără paturi, fără tinetă. Rugăm cititorii să-şi imagineze iarna, într-o celulă dintr-o
închisoare subterană, la Jilava, [oameni] în pielea goală. Fostul primar al Jilavei era
bolnav de tuberculoză pulmonară. Mircea Vulcănescu nu era preocupat decât de acest
bolnav şi căuta soluții, pe care nu le putea găsi, pentru a-l salva. Au sperat, câteva ore, că
este o sancțiune care va dura... câteva ore. Noaptea târziu, bolnavul, sfârşit, a căzut.
Mircea Vulcănescu a folosit toată forța lui morală să-l convingă pe acest bolnav, că el,
Mircea Vulcănescu este sănătos şi, ca atare, se va întinde pe ciment, iar bolnavul să se
aşeze deasupra lui, pentru a avea protecția trupului său cald. Insistențele lui Mircea
Vulcănescu nu au fost atât de mari, deoarece bolnavul, nemaivând capacitatea morală şi
fizică de a se opune, a acceptat. Mircea Vulcănescu a rămas lungit pe ciment (repet, în
pielea goală) atâta timp cât bolnavul a dormit. În situația aceasta, a adormit şi Mircea
Vulcănescu. Când s-au sculat, erau literalmente înghețați amândoi. Fără îndoială, ca şi
ceilalți din celulă, care, totuşi, s-au mai mişcat puțin. Au apărut apoi doi plutonieri
gardieni, care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc, până la epuizare. În această bătaie,
trupurile s-au mai înviorat puțin. A urmat o nouă noapte şi aşa mai departe 3 sau 4 zile
consecutiv, după care toți, leşinați au fost duşi într-o celulă. În această înfiorătoare
încercare, Mircea Vulcănescu a contractat tuberculoza pulmonară, care, după doi ani, l-a
stins”20.
Despre perioada Aiud, acelaşi fost deținut politic avea să rememoreze: „Traversând
culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca
scândurile cu terebentină. Mi-au atras atenția ochii mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care
ne privea, ştiut fiind că deținuții politici, atunci când întâlneau un alt deținut sau un
grup de deținuți, erau obligați să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era
Mircea Vulcănescu. Ne şopteşte: «Mergeți la muncă». În privire, i-am surprins un fel de
bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar cu ochii şi
fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era
redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin
zeghea de puşcăriaş.
[...] Mai târziu - îmi este greu să-mi amintesc anul - am stat de vorbă cu fostul secretar
de la YMCA-filiala Bucureşti - Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu.
Zahiernic mi-a mărturisit următoarele:
„Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alți deținuți că cei cu
cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conştiința a tot ce
se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea
ce îi slăbea mult rezistența, îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi
nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat, în ultima fază a bolii, la infirmeria
penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau
în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a acelora de
la dreptul comun, adică a criminalilor de rând. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic,
în brațele mele, cu ultimele cuvinte: «Spuneți-i Aninii să mă ierte!» (Este vorba de
Anina Rădulescu- Pogoneanu, care a fost prima lui soție)”21.
Tot despre ultima perioadă din viața lui Mircea Vulcănescu, avem informații şi din cele
preluate de părintele Zosim Oancea de la preotul Gavrilă Zob, pe când se afla în
Penitenciarul Aiud: „Stătuseră mult împreună, la camera de TBC. Ajunsese ca o
fantasmă şi-l obseda gândul morții. Nu al unei morți care va veni cândva, ci al unei
morți iminente, legată de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopți întregi cu capul
pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului şi dormea aşa. Aceasta l-a slăbit şi mai
mult şi i-a grăbit sfârşitul, ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de
gând şi bogăție intelectuală”22.
Alte mărturii completează tabloul morții lui Mircea Vulcănescu: “A cerut câtorva
deținuți de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să adoarmă. Voia să moară treaz. Era
obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în față, aşa cum
privise drept în față toate binecuvântările şi blestemele vieții. Şi a spus atunci acele
patru vorbe: «Să nu ne răzbunați»”. Astfel, martirul creştin îşi ierta persecutorii23.
Opera omului de cultură şi creştinului Mircea Vulcănescu este impresionantă, atât prin
dimensiune, cât mai ales prin profunzimea filosofică, dar mai ales religioasă, unde îşi
manifestă convingerea creştin-ortodoxă. De asemenea, trebuie amintite lucrările cu
caracter economic, istoric şi juridic; dintre acestea amintim: Chestionar mitologic,
Mănăstirea Dealu, 1938; Dimitrie Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti, Bucureşti,
1937; Dimensiunea românească a existenței, ediție îngrijită de Marin Diaconu,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Logos şi eros. Creştinul în lumea modernă, Paideia,
1991; Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Bucureşti, 1992; Posibilitățile filosofiei
creştine, Anastasia, 1996; Războiul pentru întregirea neamului, Cluj Napoca, 1991.
(Daniel Flonta, Adrian Nicolae Petcu - Martiri pentru Hristos din România, în perioada
regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucureşti, 2007, pp. 738-747).

1. Alina Tudor, Mircea Vulcănescu (1904-1952), în „Arhivele Totalitarismului”, an IV


(1996), nr. 1(10), p. 181-182; Ştefan J. Fay, Sokrateion. Mărturie despre Mircea
Vulcănescu, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas, [1991], p. 10-12.
2. Ibidem, p. 95-96.
3. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 19, f. 61.
4. Ibidem, vol. 23, f. 15. Serviciile Secrete, în referatele informative despre Vulcănescu,
arătau, printre altele, că acesta „s-a ocupat cu competență de problemele generației
tinere, precum si de cele economice, agrare şi monetare, scriind interesante
lucrări” (Ibidem).
5. Ibidem, vol. 19, f. 103-104.
6. Ibidem, vol. 23, f. 9; Alina Tudor, op. cit., p. 183.
7. Această perioadă este cunoscută, în parte, prin „Jurnalul de la Arsenal", scris de
Mircea Vulcănescu şi publicat în revista „Memoria”, nr. 5, p. 20-34.
8. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 47.
9. Ibidem, vol. 5, f. 26
10. Ibidem, vol. 1, f. 86, 103v.
11. Alina Tudor, op. cit., p. 183.
12. Ibidem, p. 183.
13. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, vol. 23, f. 2, 32, 47.
14. Ibidem, f. 46; Alina Tudor, op. cit., p. 183.
15. ACNSAS, fond Penal, dosar 232, voi. 23, f. 3, 13.
16. Ibidem, f. 5-6.
17. Ibidem, f. 24, 25, 50.
18. Ion Diaconescu, Temnița - destinul generației noastre, Nemira, 1998, p. 54.
19. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 126.
20. Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții. Cronica rezumată din închisori, Madrid,
Editura Dacia, 1981, p. 334-335.
21. Ibidem, p. 275-276. Episodul este confirmat în Ştefan J. Fay, op. cit., p. 129.
22. Zosim Oancea, închisorile unui preot ortodox, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu,
Bucureşti, Editura Christiana, 2004, p. 164.
23. Ştefan J. Fay, op. cit., p. 142. De observat că acestea nu sunt ultimele cuvinte spuse
de Vulcănescu înaintea morții. Prin urmare, pot fi asimilate, la fel ca cele relatate de
Gabriel Bălănescu.