Sociologie.

Politici sociale și de sănătate

SUMAR
Partea I. SOCIOLOGIE GENERALĂ
1.1. Problematica sociologiei
1.1. Apariția sociologiei ca știință
1.2. Primele origini
1.3. Obiectul și funcțiile sociologiei
1.4. Realitatea socială
I.7. Elemente de sociologie medicală
7.1. Instituții medicale
7.2. Aspecte sociale ale bolii
7.3. Relații sociale în actul terapeutic
7.4. Strategii de control/autocontrol în
comunicare

I.2. Noțiuni de antropologie Partea a II-a. POLITICI SOCIALE ȘI DE

2.1. Antropologie fizică, socio-culturală și
filosofică
2.2. Raportul dintre umanism și antropologie
2.3. Natura umană din perspectivă religioasă
I.3. Elemente de sociologie a colectivității
3.1. Forme de asociere și colectivitățile umane
3.2. Grupul social
3.3. Clase, structură, stratificare și mobilitate
socială
3.4. Rol și status
I.4. Familia ca grup social
4.1.Originile și evoluția formelor de căsătorie
4.2. Cuplul și sistemul familial
4.3. Funcții și tipologii ale familiei
4.4. Dinamica familiei contemporane
SĂNĂTATE
II. 1. Conceptualizare strategii și obiective
II. 2. Procesul de elaborare, implementare și
evaluare
II. 3. Criterii de analiză a politicilor sociale și
de sănătate
II. 4. Contextul socio- politic și vizibilitatea
practicii
II. 5. Funcționalismul, conflictualismul și
interacționismul
II. 6. Politici sociale și de sănătate la nivelul
U.E.
II. 7. Modele de sănătate: Bismark, Beverige,
Semasko
II. 8. Indicatori ai stării de sănătate
II. 9. Instituții, politici, programe și strategii în
România

I.5. Cultura organizațională În loc de concluzii

5.1. Instituții și organizații
5.2. Elemente de sociologia culturii BIBLIOGRAFIE
5.3. Funcțiile culturii
ANEXE
I.6. Metodologia cercetării sociologice
6.1. Designul și proiectarea cercetării
sociologice
6.1. Metode și tehnici cantative
6.2. Metode și tehnici calitative
6.3. Observația sociologică și analiza
documentelor
6.4. Raportul de cercetare

1
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Competențele specifice corespunzătoare modulului Sociologie, politici sociale şi de sănătate,

urmărite de prezentul curs, conform curriculumului (Anexa nr. 3 la O.METC nr.
2713/29.11.2007) sunt următoarele:

 explicarea noțiunile teoretice ale sociologiei ;

 identificarea elementel or de sociologie a colectivităților ;
 analizarea și sintetizarea datele de sociologie medicală;
 descrierea rolului cercetării sociologice și
 analizarea diferitelor politici sociale și de sănătate.
Potrivit standardelor de pregătire profesională (Anexa nr.1 la OMECT nr. 2713 / 29.11.2007),
implicit a criteriilor de perfor manţă și de aplicabilitate, a corelării cu specificul competentelor
curriculare, şi a conţinutului prezentului suport de curs, la finalul parcurgerii acestuia
elevii/studenţii vor fi în măsură să:
 definească problematica sociologiei (conceptul de sociologie, problematica şi funcțiile
sociologiei, apariția şi dezvoltarea sociologiei);
 interpreteze natura umană (noțiuni de antropologie, umanism, natură umană din perspectivă
religioasă, naturalistă și socială);
 estimeze factorii şi condiţiile sociale (factori şi condiții sociale, relații individ societate și
elemente de demografie);
 analizeze formelor de asociere umană (noțiunea de grup social, caracteristici definitorii,
grupuri sociale mici şi mari, clasele sociale, status social, rol social, stratificare socială);
 prezinte familia ca grup social (interpretarea sociologică a familiei, tipologia familiei,
funcțiile familiei, familia în societate);
 sintetizeze noțiunile de cultură organizațională (termenul de cultură, instituție, cultură
organizațională);
 formuleze elemente de sociologie medicală (aspecte sociale ale bolii, rolurile sociale în
relația terapeutică pacient-asistent medical-medic-familie);
 interpreteze diferite tipuri de relații profesionale (de complementaritate, potențial
conflictuale, conflict de roluri, surse de conflict, stingerea conflictului);
 selecteze strategiile de control ale relației profesionale (comunicare verbală, nonverbală,
limbajul, paralimbajul, expresia facială, atitudini, posturi, persuasiunea, negocierea, reguli
pentru pacient şi pentru asistentul medical);
 descrie componentele de design şi realizare a cercetării sociologice (etapele cercetării
sociologice: pregătirea cercetării, culegerea informațiilor, valorificarea informațiilor);
 identifice funcţiile descriptive şi prospective ale cercetării sociologice (observația
sociologică, experimentul sociologic, interviul sociologic, ancheta sociologică și sondajul de
opinie);
 analizeze diferitele paradigme întâlnite în cadrul politicilor sociale şi de sănătate
(funcționaliste, conflictualiste și interacționiste);
 rezume modelele de sănătate şi politicile sociale (sistemele de sănătate și condiții acestora,
tipurile de politici, modele de sănătate Bismark – al solidarității sociale și de sănătate socială,
Beveridge –britanic, Semasko – sovietic și sistemul de sănătate din România, politicile
sociale de sănătate).

2
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Partea I.
SOCIOLOGIE GENERALĂ
I.1. Problematica sociologiei
CONȚINUTURI TEMATICE

 Apariția sociologiei ca știință

 Primele origini: Auguste Comte. Emile Durkheim. Max Weber și Talcott Parsons
 Obiectul și funcțiile sociologiei
 Realitatea socială

CONCEPTE

 Sociologie
 Știință
 Realitatea socială

CE ESTE SOCIOLOGIA?
Sociologia este știința care se ocupă cu studiul ştiinţific al societăţii, inclusiv a modelelor de
relaţii sociale, al interacţiunilor sociale şi a culturii. Acest termen a fost folosit pentru prima dată
de francezul Auguste Compte, în anii 1830, când a propus o ştiinţă sintetică care să unească toate
cunoştinţele despre activitatea umană.

CE STUDIAZĂ SOCIOLOGIA?
Sociologia studiază toate aspectele care decurg din interacţiunile dintre două sau mai multe
persoane, până la relaţiile complexe dintre corporaţii, comunităţi, națiuni etc.
INTRODUCERE
V-aţi întrebat vreodată de ce indivizii şi societăţile umane sunt atât de variate? sau de ce forţele
sociale se manifestă în diferite forme? Înţelegerea societăţii este foarte importantă deoarece, dacă
nu o putem înţelege, există pericolul, ca în final, să fim copleşiţi de către aceasta. De asemenea,
trebuie să înţelegem procesele sociale, dacă nu vrem ca să fim influențați negativ de către
acestea. Sociologia ne poate ajuta să înțelegem toate acestea mai bine, deoarece aceasta
analizează modul în care lumea socială influenţează felul în care gândim, simţim şi acţionăm.
Tot aceasta ne poate ajuta în procesul luării deciziilor proprii, ale noastre, ca indivizi.

3
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

1.1. Apariția sociologiei ca știință

Progresele în domeniul ştiinţei şi tehnologiei din timpul secolului al XVIII-lea și al XIX-lea au
încurajat oamenii să creadă că ar putea exista unele explicaţii raţionale pentru aceste dezvoltări şi
inclusiv asupra evoluţiei noii societăţi. În acest sens studiile ştiinţifice doreau să caute rezolvarea
tuturor problemelor cu care se confrunta fiinţa umană.
Trebuie specificat faptul că ştiinţele fizice, post-newtoniene, promiteau explicaţii din ce în ce
mai cuprinzătoare asupra cât şi a locului său în univers iar cele post Pământului -darwiniene,
aduceau cu sine explicaţii ale vieţii pe Pământ, plecând de la teoria evoluţionistă şi srcinea
speciei . În acest context se anticipa și o reușită a ştiinţelor sociale să poată completa şi în acelaşi
timp continua acest proiect îndrăzneţ; de a explica activităţile colective cât şi relaţiile dintre
fiinţele umane. În fapt, Auguste Comte, care a şi enunţat numele noii ştiinţe, a fost întâmpinat cu
încrederea că va reuşi să ofere cel mai înalt nivel în explicaţiile ştiinţifice privind stabilirea
acelor legi ale funcţionarii societăţii umane.
Sociologia clasică a secolului al XIX-lea s-a conturat îndeosebi în Europa, mai cu seamă în
Franţa şi Germania, însă ulterior această nouă disciplină şi-a găsit expansiunea, spre mijlocul sec.
XX, către SUA. Acest lucru s-a datorat, pe deoparte modului european de a face sociologie, mai
degrabă sub aspect teoretic, în timp ce, pe de altă parte, nord-americanii au fost determinaţi să
exploateze potenţialul practic prin investigarea empirică a unei societăţi aflate în continuă
ascensiune şi cu un potenţial economic deosebit de important.
Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovarăș,
asociat) și grecesul logos (științe, teorie). Aceasta a avut drept menirea de a înlocui termenul de
fizică socială, utilizat anterior de Saint-Simon (1760 – 1825), magistrul lui A. Comte.
Cel din urmă, decide realizarea acestei substituiri, susţinând că: trebuie să îndrăznesc a folosi de
acum acest termen nou - sociologie, echivalent expresiei mai vechi de fizică socială, pentru a
putea arăta printr –un singur nume această parte complementară filosofiei, care se referă la
studiul pozitiv al totalității legilor fundament ale proprii fenomenelor sociale. Sociologia, spune
în continuare autorul, urmărește raporturile dintre real și himeric, util și ceea ce este de prisos,
siguranță și nedumerire, constructiv și metafizic, relativ și absolut1.
Despre apariţia sociologiei, Petre Andrei spune că această ştiinţă a fost pregătită și de
dezvoltarea cercetării experimentale din domeniul șt iințelor exacte (fizică, chimie, biologie).
Acestea au deprins spiritul cu analiza obiectivă și controlul faptelor și au determinat atitudinea
științifică a cercetătorului2. 5
Sociologia reprezintă studiul ştiinţific asupra omului ca fiinţa socială, vizând grupurile şi
societatea umană în ansamblul ei. Nu a existat o sociologie, ca disciplina distinctă, înaintea
apariţiei ei în secolul al XIX-lea, atunci când observatorii sociali europeni au început să
folosească ştiinţific, unele metode prin care au dorit să îşi testeze propriile idei. Privind asupra
acelor momente, am putea spune că au existat un număr de trei factori principiali de care putem
lega începuturile apariţiei, şi ulterior a dezvoltării, noii ştiinţe. În primul rând revoluţia
industrială.
1
A. Comte, Cours de philosophie positive , Vol. IV, Paris, 1908. p. 185
2
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46

4
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Până la mijlocul secolului, amintit anterior, Europa a făcut trecerea de la agricultură la producţia
de fabrică, aşa se face că au apărut noi ocupaţii şi implicit noi căi de angajare, unele dintre
acestea departe de locuinţele acestor muncitori. Mase din ce în ce mai importante de oameni, au
început să migreze dinspre mediul rural către către cel urban, în căutarea de noi locuri de muncă.
Rapiditatea cu care aveau să se dezvolte aceste centre industriale aducea cu sine şi o serie de
probleme: aglomeraţia, mizeria sărăcia etc. Anonimatul celui nou apărut în aceste zone
industriale devine şi el un un aspect deosebit de important, deoarece prin plecarea lor, cei mai
mulţi ajungeau să rupă brusc legăturile cu cei cu care au convieţuit până la acele momente, astfel
vieţile acestora se schimbă radical.
Oraşul îi întâmpina așadar, pe noii veniţi, cu unele condiţii de muncă foarte dificile, care le
puneau în pericol sănătatea, şi în acelaşi timp se doveadeau a fi foarte istovitoare, cu un program
de lucru de multe ore şi salarii mici. Pentru a supravieţui acestor condiții, familiile au au trebuit
să permită copiilor lor lucreze şi ei în aceste condiţii aspre.
Prin urmare, printre persoanele aparţinând acestor oraşe industrializate, au început să apară idei
noi cu privire la democraţie, la drepturile politice, la libertate individuală şi de grup, toate acestea
urmărind obţinerea dreptului la o viaţă cel puţin decentă. Treptat aceste nemulțumiri aveau să
stea la temelia viitoarelor revoluţii politice.
Al doilea factor a fost cel al dezvoltării colonialismului concertat de marile puteri europene.
Europenii, cu succes, au reuşit să cucerească multe părţi ale lumii, astfel fiind expuşi, în mod
inevitabil, unor culturi noi, multe dintre acestea total diferite de ale ocu panţilor. Speriaţi de
aceste contraste, colonialiștii au început să îşi pună întrebarea: de ce aceste culturi sunt atât de
diferite?
Un al treilea factor este cel al succesului pe care l-au câştigat ştiinţele naturale. Oamenii au
început să pună la îndoială aspectele fundamentale ale lumii lor sociale, mai cu seamă impuse de
către biserică, şi au început să utilizeze metode ştiinţifice în mod sistematic, și obiective în
observarea şi studiul comportamentului uman.
Începuturile sociologie aduce cu sine şi problema recunoaşterii acesteia, ca o ştiinţă distinctă,
care să aibă propriul obiect de studiu, propriile instrumente de observare şi studiere şi, nu în
ultimul rând, propriile ei metode. Aşa se face că, la început, această nouă ştiinţă s-a confruntat cu
o dispută asupra obiectului de studiu şi a metodelor. Aceasta era suspectată de împrumuturi
nelegitime din profilul teoretic şi metodic al celorlate stiinte socio-umane, dar și așa, demersul
sociologic avea totuși să avansese cu curaj în cercetarea unor problematici complicate de ordin
social, economic, politic și cultural3 .
Toate acestea, luate împreună, au condus într-un timp relativ scurt la o schimbare radicală a
vechiului continent, capitalismul a crescut în partea sa de vest, acest lucru însemnând totodată şi
că puţini oameni deţineau mijloacele de producţie, cum ar fi fabricile, în timp ce alţii, cei mai
mulţi, au trebuit să îşi vândă munca loc acestor proprietari.
În acelaşi timp pieţele financiare, mai degrabă impersonale, au început să se extindă. Epoca
modernă a fost marcată de o dezvoltare a puterii de stat administrativ, care a implicat o

3
G. Teodorescu, Sociologia mirabilis, Editura Fundației AXIS, Iași, 2006, p.15

5
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

concentrare mai mare de informaţii şi de putere armată4. Curând populaţia la nivel mondial avea
să înregistreze o creştere foarte însemnată, datorită speranţei de viaţă, din ce în ce mai lungă, şi a
scăderii majore a deceselor în rândul copiilor. Aceste schimbări la nivelul societăţii trebuiau să
îşi caute şi o nouă explicaţie de natură ştiinţifică. În consecinţă, gânditorii sociologiei timpurii
trebuiau să se implice în studii asupra diferitelor aspecte ale societăţii, de la cele economice şi
sociale, la politice, juridice etc.
Printre întemeietorii sociologiei ca ştiinţă, cei mai importanţi, a fi amintiţi sunt: Auguste Comte
(1798 – 1857), Harriet Martineau (1802 – 1876), Karl Marx (1818 – 1883), Herbert Spencer
(1820 – 1903), Emile Durkheim (1858 – 1917), Max Weber (1864 – 1920), William Edward
Burghardt Du Bois (1868 – 1963) și Talcott Parsons (1902 –1979).

1.2. Primele origini

Auguste Comte (1798-1857)
Cunoscut pentru:
- Fondator al pozitivismului,
- Propune noul termen de sociologie,
- Pune accentul pe observația sistematică și ordinea socială.

Nașterea: S-a născut în Montpelliere, Franța, pe 20 ianuarie 1798, conform calendarului

revoluționar utilizat apoi în Franța.
Moartea: Moare de cancer, la vârsta de 59 de ani, pe 5 septembrie 1857.
Viața: După ce a urmat Lycée Joffre și apoi Universitatea din Montpelliere, Comte, a fost admis
la École Polytechnique din Paris, în urma închiderii acesteia, în anul 1816, acesta se stabilește la
Paris. Continuă să aibă o viață precară câştigându-şi puținii bani din predarea matematicii și a
jurnalismului. Un cititor avid de filosofie și istorie, se interesează în mod constant de acei
gânditori care au început să discerne și în același timp să urmărească ordinea socială în istoria
societății umane, în mod special.
În jurul anului 1826 începe o serie de prelegeri despre sistemele de filosofie pozitivă, pentru o
audiență privată, dar în curând avea să aibă o cădere nervoasă deosebit de gravă. A fost ulterior
internat într –un spital însă, cu sprijinul soției sale, Caroline Massin, se recuperează. Cu aceasta
din urmă se căsătorște în anul 1824.
După revenirea din spital, își continuă prelegerile, începând cu anul 1829, moment care
marchează de altfel şi o a doua etapă a vieţii sale, care avea să dureze aproximativ 13 ani. În tot
acest timp a publicat un număr de 6 volume ale cursului sau între anii 1830-1842. Tot în aceeaşi
perioadă, Comte, contribuie la repunerea în circuitul educaţional, a École Polytechnique, întrând
într-o dispută cu directorii acestei şcoli, pierzându-şi astfel şi locul în această instituţie.
În anul 1842 se desparte de soţia sa, ca după aceea, să aibă o relaţie cu Clotilde de Vaux, pe care
ajunge să o idolatrizeze. Un an mai târziu aceasta moare, iar el se dedica operelor sale, care au

4
A. Giddens, Social Theory and Modern Sociology , Stanford Univ. Press, 1987, p.27

6
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

cuprins 4 volume (System of Positive Polity), moment în care îşi definitivează scrierile în
materie de sociologie.

Contribuții asupra sociologiei:

Comte a împărţit sociologia în două domenii principale: statica socială (sau studiul forţelor care
ţine societatea laolaltă) şi dinamica socială (sau studiul forţelor care cauzează schimbări în
societate). Deasemenea, Comte, formulează o perspectivă de tip istoric asupra evoluţiei
organizării societăţii umane de la srcini până în prezent, sub aspectul legii celor trei stadii : de la
stadiul teologic (fictiv), la cel metafizic (abstract) și pozitiv (ştiinţific).
În stadiul teologic aspectul realităţii, cât şi cel al adevărului, se confruntau cu ideea existenţei lui
Dumnezeu, în tot acest timp oamenii trăiau cu iluzia că pot ajunge să cunoască realitatea doar şi
numai prin credinţă. În stadiul metafizic, aceste realităţi şi adevăruri cad sub incidenţa speculaţiei
metafizicii (domeniu al filosofiei preocupat cu natura şi existenţa omului) şi implicit a relaţiei
dintre principiile lumii şi raţiunea umană. În stadiul pozitiv realitatea şi adevărul se confruntă cu
experienţa şi observaţia sistematică de tip ştiinţific.
Filosoful român Mihai Uță5, în lucrarea La lois des trois étates dans la philosophie d’Auguste
Comte, apărută la Paris în anul 1928, spune despre Auguste Comte că, acesta din urmă, admite
pozitivismul lui D’Alembert şi al Enciclopediştilor şi empirismul lui Condillac continuat de
Cabanis şi Destut de Tracy sub forma ideologiei generale. Filosofia lui Auguste Comte are ca
punct de plecare eliminarea oricărei metafizici. Înainte de a începe elaborarea filosofiei
pozitive, Comte eliberează terenul de orice rămăşiţă teologică sau metafizică. Legea celor trei
stări, spune filosoful român, este singura care poate face acest lucru. Esenţa acestei legi constă
în proclamarea incompatibilităţii coexistenţei celor trei moduri de gândire. Teologia metafizica
şi ştiinţa sunt trei grade distincte ale explicării lumii, ele se succed dar nu coexistă. Filosofia
pozitivistă este o construcţie raţională care în loc să coboare de la metafizică la ştiinţă se ridică
de la metafizică la ştiinţă, urmând îndeaproape indicaţiile experienţei, spune în încheiere Mihai
Uță.
Publicații:
- The Course on Positive Philosophy (1830-1842)
- Discourse on the Positive Sprit (1844)
- Religion of Humanity (1856)

Emile Durkheim (1858-1917)

Cunoscut pentru:
- Contribuțiile sale asupra obiectului și metodelor utilizate în sociologie,
- Creatorul perspectivei funcționaliste,
- Studiile asupra diviziunii muncii sociale, a culturii și a formelor elementare ale vieții religioase.

Nașterea: S-a născut în Epinal, Franța, pe 15 aprilie 1858, într-o famile de evrei. Străbunicul,
bunicul și tatăl acestuia fiind rabini.

5
M. Uță, Teoria stiinței în filosofia lui Auguste Comte , Ed. Aius, Craiova, 2012.

7
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Moartea: Marcat de moartea unicului să fiu, André, care a căzut pe frontul din Salonic,
Durkheim, moare pe 15 noiembrie 1917.

Viața: Începe studiile la o şcoală rabinică, de la o vârstă destul de fragedă şi, fără a urma tradiţia
familiei, prefera să studieze religia dintr-un punct de vedere agnostic, şi să evite îndoctrinarea.
În anul 1879 urmează studiile la École Normale Supérieure. Curând acesta devine interesat de a
bordare ştiinţifică a vieţii sociale motiv pentru care, de multe ori, intra în conflict cu mediile
academice franceze. A absolvit această instituţie în anul 1882 după care pleacă din Paris, urmând
să predea filosofia în mai multe şcoli provinciale.
În anul 1885 pleacă în Germania unde urmează studiile în sociologie. Perioada petrecută în
această ţară, devine una foarte prolifică din punct de vedere ştiinţific, publicând numeroase
articole, care au fost apreciate şi în Franţa, motiv pentru care, este primit, la numai doi ani, de la
plecarea sa, la Universitatea din Bordeaux. Din acest moment scrierile acestuia capătă şi o mai
mare importanţă, iar contribuţiile acestuia asupra reformării sistemului educaţional francez, se
dovedesc a fi unele deosebit În 1887, Durkheim se căsătoreşte cu Dreyfus, cu care a avut doi
copii. În 1893 publică una dintre cele mai importante lucrări ale sale: Diviziunea muncii sociale,
unde avea să introducă conceptul de anomie, privit ca o defalcare a influenţei normelor sociale
asupra oamenilor.
O altă lucrare, de o importanţă majoră, avea să apară în anul 1895 şi anume: Regulile
metodei sociologice, lucrare care aducea cu sine explicații asupra modul în care trebuia să fie
făcută sociologia.
O a treia lucrare, care continua seria publicaţiilor sale de referinţă, este Despre
sinucidere, care a cuprins un studiu sociologic asupra ratelor de sinucidere între catolici şi
protestanţi şi explicaţiile
acestui fapt.
În anul 1902 Durkheim îşi atinge obiectivul său, de a ajunge o personalitate marcantă a mediului
academic francez, devenind profesor al catedrei de educaţie la prestigioasa universitate de la
Sorbona şi ulterior consilier al Ministrului Educaţiei.
În anul 1912 publică lucrarea Formele elementare ale vieţii religioase, une vine cu o
analiză asupra religiei privită ca un fenomen social. Munca lui Durkheim a fost, în cea mai mare
parte, axată pe cultură, de aceea şi astăzi rămâne unul profund relevant în modul în care
sociologii studiază cultura.

Contribuții asupra sociologiei:

Contribuţiile lui Durkheim sunt deosebit de importante în a ne ajuta să găsim sens şi a înţelege ce
anume face, ca noi oamenii, să fim împreună, ce ne desparte şi de ce apar şi există diviziunile
sociale, cum se construieşte cultura noastră comună prin angajamente de tipul conştientului
colectiv în ritualuri, cum apare solidaritatea, anomia socială sau violența. Durkheim este privit în
mod obişnuit ca unul dintre fondatorii sociologiei empirice, ca un scriitor al cărui opere au jucat
un rol deosebit în transformarea sociologiei, de la un stadiul speculativ, filosofic, la unul clar,
bazat pe observaţia controlată. Anthony Giddens spune că într-adevăr acest demers a
reprezentat şi una dintre cele mai mari ambiţii declarate ale lui Durkheim.
Primele scrieri ale sociologului francez îşi au originea într-o încercare de stabili o critică
a două fluxuri majore în gândirea socială: primul fiind reprezentat de economia politică şi
implicit a filosofiei utilitariste de tip general şi, cel de al doilea, reprezentat de şcolile de holism.

8
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Pentru autor, dreptul este cel care înseamnă, înainte de toate, un simbol vizibil a
solidarităţii sociale, de aici şi constrângerea care decurge sub aspectul unui criteriu esenţial al
socialului. În acest sens gânditorul francez concluzionează că adaptarea şi implicit reglarea
conduitelor indivizilor sunt rezultatul constrângerilor şi presiunilor lumii sociale, unde, cea din
urmă, este alcătuită dintr-un ansamblu de credinţe şi sentimente ce izvorăsc din rândul membrilor
societăţii.
Gânditorul francez propune conceptul de fapt social care, potrivit acestuia, este orice fel
de a face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară;
sau, mai mult, care este general pentru o întreagă societate dată, având în acelaşi timp o
existenţă proprie, independentă de manifestările sale, în acelaşi timp continua acesta,
faptele sociale trebuie explicate prin fapte sociale, nu prin fapte psihologice sau biologice.
Aşadar faptul social devine indispensabil în studierea realităţii lumii sociale, deoarece
este în acelaşi timp înzestrat cu atribuţii de ordin moral, şi mai mult decât atât, acesta trebuie să
fie văzut că un asigurator al ordinii sociale, prin aducerea împreună a indivizilor în acele acţiuni
care să funcţioneze în întreg cuprinsul sistemului social. O analiză în detaliu asupra societăţii,
prin utilizarea acestui concept, o regăsim în lucrarea Diviziunea muncii sociale , unde autorul
face şi distincţia dintre solidaritatea mecanică şi cea organică, făcând apel la relaţiile simple
dintre indivizi în societăţile tradiţionale şi cele de tip complex din societăţile moderne.

Publicații:
- De la division du travail social (1893)
- Les Règles de la méthode sociologique (1895)
- Le Suicide (1897)
- Les Formes élémentaires de la vie religieuse (1912)

Max Weber (1864-1920)

Cunoscut pentru:
- Contribuțiile aduse la fondarea socilogiei,
- Ideile cu privire la autorite și administrație,
- Teza de Etică protestant ă.

Nașterea: S-a născut în Erfurt, Prusia (Germania) pe 21 aprile 1864.

Moartea: A murit la Munchen pe 14 iunie 1920
Viața: Provenit dintr-o familie bogată, de intelectuali, cu implicaţii importante în viaţa politică,
Weber a fost, în mod constant, pus în faţa a multor aspecte privind modul în care avea să
funcţioneze societatea germană de la acea vreme.
În anul 1882 s-a înscris la Universitatea din Heidelberg, pe care urmează doar doi ani de
zile, după care pleacă să îşi îndeplinească serviciul militar la Strassbourg. După terminarea
stagiului militar îşi continuă studiile la Universitatea din Berlin, unde îşi obţine şi doctoratul în
anul 1889.
În anul 1894 devine profesor de economie la Universitatea din Freiburg, iar doi ani mai
târziu şi la Universitatea din Heidelberg pe aceeaşi catedră. În această perioadă studiile şi
cercetările sale se axează în principal pe economie şi istorie. După moartea tatălui său, în anul
1897, şi tensiunile care apăruse între aceştia în ultimele luni de viaţă, Weber intră într-o stare de
depresie şi nervozitate, lucru care îi face din ce în ce mai dificilă activitatea la catedră.

9
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

La sfârşitul anului 1903 demisionează din poziţiile de profesor şi devine editor asociat al
Arhivelor de Ştiinţe Sociale şi Protecţie Socială.
La scurt tip publică, în jurnalele acestei instituţii, notabile lucrări ale lui şi anume Etică
protestantă și spiritul capitalismului.
În 1909 devine cofondator al Asociaţiei Germane de Sociologie ocupând poziţia de
trezorier. Pleacă din rândurile acestei asociaţii trei ani mai târziu. După acest moment încearcă,
însă fără succes, să înfiinţeze un partid de stânga, cu o ideologie care să grupeze laolaltă social-
democraţia cu liberalismul. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Weber se înrolează ca
voluntar şi este numit ofiţer de rezervă primind sarcina de a organiza spitalele armatelor din
Heidelberg, acest rol şi-l asumă până spre sfârşitul anului 1915.

Contribuții asupra sociologiei:

Contribuţiile lui Weber, în etapa de început a acestei ştiinţe, au f ost unele dintre cele mai
însemnate. Dacă ar fi să mă rezum doar la două dintre lucrările acestui mare gânditor german,
deşi acest aspect implică o dificultate sporită, voi selecta: Etica protestantă şi spiritul
capitalismului împreună cu Politica, o vocație și o profesie.
Etica protestantă şi spiritul capitalismului rămâne un reper în cadrul teoriilor sociale şi
sociologie în general, datorită felului în care Weber ilustrează, într-un mod convingător,
legăturile ce apar între cultură şi economie.
Plecând de la abordarea materialist istorică a lui Karl Marx, Weber, propune o teoretizare a
apariţiei şi dezvoltării capitalismului tocmai de la valorile de tip ascetic, ale protestantismului
care au favorizat natura achizitivă a sistemului economic de tip capitalist.
Weber a constatat că, în conformitate cu religiile protestante, indivizii erau religios
obligați să urmeze o vocație seculară, şi aceasta cu cât mai mult entuziasm posibil. Lutz
Kaelbera, într-un articol publicat în International Journal of Politics, Culture and Society,
făcând o analiză asupra acestei lucrări şi implicit asupra contribuţiei lui Max Weber asupra
gândirii sociologice, prezintă o serie de aspecte care pot fi conturate sub următoarea explicaţie,
atunci când ne referim la apariţia spiritului capitalist; o persoană care trăiește în conformitate cu
această viziune (protestantă) asupra lumii, este mult mai probabil să acumuleze sume importante
de bani, în plus, noile religii, cum ar fi calvinismul și luteranismul, interziceau folosirea
nechibzuită a averilor. Aceste religii, de asemenea, nu încuraja donarea de bani pentru săraci şi
nici actele de caritate deoarece erau văzute ca o promovare a cerșetoriei. Modul în care aceste
probleme au fost rezolvate, explică Weber, s-au concentrat asupra investiţilor financiare, fapt ce
a dat un impuls important formării capitalismului. Cu alte cuvinte, capitalismul a evoluat atunci
când etica protestantă a influențat un număr mare de oameni, încurajându-i să se angajeze într-o
muncă seculară prin dezvoltarea propriilor întreprinderi, angajarea în comerț și acumularea de
bogăție pentru investițiile ulterioare. Etica protestantă a fost, prin urmare, forța motrice din
spatele acțiunii de masă, care a dus la dezvoltarea capitalismului de mai târziu.
O altă lucrare definitorie, asupra contribuţiilor aduse de Weber, este Politica, o vocaţie şi o
profesie (1919), aici gânditorul german ne oferă o înţelegere asupra modului în care oamenii şi
instituţiile ajung să aibă autoritate într-o societate, cum acestea rămân şi cum ajung să ne
influenţeze în final viața fiecăruia dintre noi. Weber enunţă existența a trei forme de autoritate
care permit oamenilor şi implicit autorităţilor să se infiltreze în rândul societăţii. Aceste forme
sunt: autoritatea tradiţională, autoritatea charismatică şi autoritatea legal-raţională6.

6
M. Weber, Politica, o vocaței și o profesie, Ed. All, București, 1992

10
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Publicații:
- Etica protestantă și spiritul capitalismului (1904)
- Sociologia religiei (1922)
- Politica, o vocaţie şi o profesie (1919)
- Teoria organizării sociale și economice (1925)

1.3. Obiectul și funcțiile sociologiei

Devenită o ştiinţă de sine stătătoare abia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
sociologia a căutat să îşi delimiteze obiectul de studiu în raport cu realitatea socială, pe care o
priveşte în ansamblul ei, luând în calcul legalitatea şi ordinea acesteia.
M. Palicica și F. Albert, reflectând asupra acestui proces, scoate în evidenţă două aspecte cu care
s-a confruntat, încă de la început, această nouă știință. Două dintre acestea ne atrag atenția în
mod special și anume: diversitatea concepțiilor despre societate și fenomenele sociale și cea a
pozițiilor privind definirea sociologiei ca știință7. Autorii menţionaţi prezintă şi o serie de
condiţii de la care, sociologia, la fel ca şi în cazul altor ştiinţe, îndreptate spre studiul socialului,
trebuie să le cuprindă în definirea obiectului de studiu: delimitarea, în cadrul sferei socialului, a
unui domeniu distinct, propriu numai acestei ştiinţe, precizarea sistemului tematic, conceptual, a
unghiului de vedere specific şi aplicarea unei metode proprii în investigarea obiectului.
Acest proces s-a confruntat şi continuă să se confrunte cu o problemă specifică
domeniului de investigare a socialului deoarece, spre deosebire de stabilitatea întâlnită în
ştiinţele naturale, societatea prezintă un pronunţat caracter dinamic, fiind supus unor ritmuri
accelerate de transformare şi creştere a complexităţii fenomenelor, ceea ce înseamnă că,
studierea lor, face ca, sociologia, să fie nevoită a fi deschisă înnoirii şi în acelaşi timp obiectul de
studiu al acesteia să fie în acord cu noile schimbări apărute în societate.
În concluzie, obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor
interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social
propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri8.
Într-un sens larg, sociologia poate fi definită ca o știință a realităţii sociale, a fenomenelor,
relaţiilor, proceselor, instituțiilor sociale, a formelor de asociere şi viaţă colectivă, a
comportamentelor, conduitelor şi acţiunilor sociale, a societăţii ca totalitate şi a legităţilor
realităţii sociale.
În ceea ce priveşte paradigma în jurul căreia sociologia să îşi construiască problematica
sa de studiu, A. Mihu, atrage atenţia asupra faptului că nu putem vorbi de existenţa uneia singure
şi nici despre o metodologie unică asupra căreia să cadă de acord toată comunitatea sociologilor:
sociologia ori va reflecta cu seriozitate asupra problemelor ei epistemologice şi va trage
toate concluziile posibile asupra status-ului ei şi asupra dezvoltării ei, indiferent dacă îi
sunt sau nu favorabile, ori nu va fi9.
I.Ionescu și D. Stan susţin că: sociologia s-a făcut, pe ansamblu, utilă şi de neînlăturat
în aşa fel încât existenţa ei actualmente, nu mai este pusă în pericol. Ea are un obiect de
studiu, are metodă, tehnici, procedee de investigare, şi-a formulat metodologii şi teorii
explicative într-o manieră proprie10.

7
M. Palicica, F. Albert , Sociologie și educație, Ed. Eurobit, Timișoara, 2002, p. 41
8
V. Constantinescu, P. Stoleru, P. Grigorescu, Sociologie,: Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1993, p.12
9
A. Mihu, ABC – ul investigaţiei sociologice, Vol I., Ed. Dacia, Cluj, 1971, p.13
10
I. Ionescu, D. Stan , Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” , Iaşi,

11
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Consistența ştiinţifică a sociologiei este condiţionată de posibilitatea acesteia de a

cuprinde şi identifica legăturile cauzale care se stabilesc în societate şi ulterior, de a le fixa în
enunţuri, mai exact în legi sociologice specifice.
Caracterul ştiinţific al acestei discipline urmăreşte, cum de altfel şi toate celelalte
ştiinţe, existenţa a trei condiţii obligatorii: existenţa unui obiect de studiu, a unor
instrumente specifice de lucru şi, nu în ultimul rând, a unor seturi de norme şi reguli cu
privirea la aplicarea acestora.
Sociologia poate fi deosebită de alte ştiinţe, în domeniul studierii socialului, după modul şi
perspectiva de abordare a realităţii sociale.
C. Miron oferă spre exemplificare o serie de de astfel de particularități proprii sociologiei:
modul de abordare, sistemul tematic şi de referinţă, aspectul structural şi obiectivul
cercetării11.

Funcțiile sociologiei
Precizările referitoare la obiectul de studiu impun în mod firesc şi precizări asupra funcţiilor pe
care le îndeplineşte această ştiinţă. Aceste funcţii trebuie privite în fapt drept consecinţe și
contribuții ale sociologiei asupra obiectului de ei studiu.
În aprecierea și analiza funcțiilor trebuie avute în vedere două dimensiuni
fundamentale care leagă sociologia, prin funcțile îndeplinite, de sistemul social: prima este
reprezentată de subiectivismul cercetătorului (convingerile şi propriile intenţii ale omului de
ştiinţă) iar cea de a doua este reprezentată de obiectivismul științei ca rezultat, în urma
consecinţelor pe care le are sociologia, asupra cercetărilor, concluziilor şi recomandărilor cu
privire la societate în general sau în mod particular ducă caz.

Funcţiile sociologiei sunt:

- funcţia expozitivă (descriptivă),
- funcţia explicativă (teoretica şi interpretativa),
- funcţia ordonatoare (de integrare şi diviziune a activităţilor în cadrul ştiinţelor sociale),
- funcţia epistemologică,
- funcţia de prognoză (diagnoză) și
- funcţia practică (aplicativa).
Plecând de la caracterul şi, în acelaşi timp, funcţia practică, pe care o are sociologia, V.
Miftode12, ţine să precizeze că trei subfuncții ne apar în evidență şi anume:
- funcţia de diagnosticare (orice investigare asupra unor probleme sau fenomene sociale
trebuie să urmărească, printre altele, şi punerea unui diagnostic, în urma cărora să se caute
unele concluzii şi propuneri practice de abordare);
- funcţia de prognosticare (aceasta vizează perioadele mai mici de timp, de până la cinci,
zece sau maxim cinsprezece ani) şi
- funcţia prospectivă (atunci când se iau în calcul perioade mai mari de timp).
Atunci când rezultatele întreprinse de sociologie ajung să se sintetizeze ulterior în
reguli de comportare, transformându-se în norme ale acţiunii sociale, Ionescu şi Stan
identifică prin aceasta funcţia normativ-ordonatoare a sociologiei.

2000 , p.48
11
M. Constantinescu. Introducere în sociologie (Note de curs), Bucureşti, 1974, p.3
12
V. Miftode, Metodologia sociologică, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1995, pp.32 – 33

12
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Profesorul G. Teodorescu se opreşte asupra a trei funcţii despre care spune că sunt
importante să le amintim atunci când scoatem în evidenţă condiţiile respectării regulilor
esenţiale pe care le implica sociologia şi anume: funcţia expozitivă, explicativă şi cea critică.
Despre funcţia expozitivă autorul spune că aceasta are rol în descrierea şi
reprezentarea cât mai fidelă a faptelor, în forma unor sociografii. Cea explicativa contribuie
la stabilirea conexiunilor, covariantelor şi inter-influențelor dintre fapte pentru aflarea
unui înţeles mai puţin evident şi, în final, cea critică adună concluziile rezultatelor cercetării
care pot servi unor intervenţii eficiente pentru rezolvarea aspectelor sociale problematice.

Funcţia expozitivă, numită şi descriptivă, este cea prin care sociologia oferă o descriere a
realităţii sociale (fapte, fenomene şi procese) aflate în plină desfăşurare. Trebuie înţeles
faptul că această disciplină nu caută să se limiteze doar la acest aspect. Mai mult decât atât,
sociologia a dezvoltat o ramură ce poartă denumirea de sociografie.
Funcţia explicativă, numită şi teoretică sau interpretativă, își asumă rolul de a descrie formele
de manifestare a realităţii sociale în același timp cu punerea în evidenţă a acelor legături care stau
la baza apariţiei regularităţii vieţii sociale, în raport cu spaţiul şi timpul în care acestea se
derulează. În acest sens sociologia răspunde la întrebarea: de ce acest fapt, proces etc. s-a
produs? Plecând de la această întrebare se caută variabilele, invariațiile, constantele etc., în baza
cărora să se poată formula unele legi cu privire la societate. Pe baza descoperirii și observării
apariţiei unor fenomene, sociologul poate expune unele tendințe cu privire la procesele şi
fenomenele din trecut sau viitor.
Funcţia de ordonare sau de integrare, este deosebit de importanta asupra perspectivei prin care
sociologia îşi crează propriul spectru, prin care realizează o analiză şi o explicaţie asupra omului
ca fiinţa socială, în cadrul societăţii luate în ansamblul ei. Acest proces implica totodată şi
formularea unor teorii generale, care au menirea de a explica realitatea socială concretă în
formule unitare. Mai exact se focusează asupra acelor date obţinute în urma onor cercetări asupra
domeniilor de ramură cum ar fi: sociologia politica, sociologia educaţiei, sociologia religiilor etc.
Aşadar formulează o teorie specifică în cadrul uneia dintre ramurile izvorâte din sociologia
generală.
Funcţia epistemologică, reiese din rezultatele cercetării ştiinţifice în raport cu ipotezele
formulate, spre determinarea unor valori obiective şi autentice asupra rezultatelor. Acesta funcţie
pune în discuţie
planul teoretic şi cel metodologic al ştiinţei, care trebuie să ofere, în final, unele principii şi
concepte, depăşind impedimentele venite din partea realităţii sociale prin formele atât de
complexe ale acesteia.

Funcţia de prognoză sau de diagnoză ori critică, se concentrează supra cunoaşterii realităţii
sociale prezente, cât şi la posibilitatea anticipării celei viitoare, chiar şi în mod parţial. Această
funcţie este cu atât mai importantă cu cât determină sociologia la realizarea unor prezentări
obiective asupra socialului prin analize, explicaţii şi interpretări, printr-o angajare cât mai
autentică şi mai responsabilă, în vederea identificării unor probleme din timp şi oferirea promptă
a unor soluţii fiabile. Toate acestea în direcţia optimizării proceselor şi fenomenelor sociale care
să contribuie la progresul societăţii.

13
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Funcţia practică sau aplicativă, se prezintă ca o mixțiune a funcţiilor prezentate anterior.

Aceasta se prezintă în limitele fireşti ale acestei ştiinţe, asupra rezultatelor cunoaşterii prin
cercetare, verificare, validare, aplicabilitatea rezultatelor şi expunerea concluziilor.

Funcţia educativă este important a fi amintită mai cu seamă din perspectiva instituţiilor
educaţionale unde sociologia face parte din arealul disciplinelor socio-umane. Această disciplină
o regăsim în principal la nivelele preuniversitare superioare, post superioare cât şi la cele
universitare sau postuniversitare. Cursurile de sociologie răspund unor scopuri generale ale
educaţiei şi conferă cunoştinţe sistematice cu importanţă în stabilirea relaţiilor sociale între
indivizi. În acelaşi timp oferă elevilor şi studenţilor informaţii preţioase în dobândirea valorilor
pluralismului şi democraţiei, în final, acestea sunt deosebit de necesare în societate pentru
apărarea dreturilor fundamentale şi asigurării funcționalității unui stat de drept. Sociologia
contribuie în mod constructiv la formarea unei personalităţi autonome şi libere în alegerea
opiniilor şi acţiunilor sociale, politice, economice, culturale etc.

1.4. Realitatea socială

În definirea sociologiei, D. Gusti utilizează termenul de realitate socială despre care spune că
este însăşi obiectul de studiu al acestei ştiinţe13 iar P. Berger şi T. Luckmann, în Construcţia
socială a realităţii, lucrare fundamentală în cadrul sociologiei cunoaşterii, ne spune despre
realitate că aceasta se construieşte social, în cadrul societăţii, iar sociologia (cunoaşterii),
trebuie să analizeze procesele prin intermediul cărora acestea se construiesc14.
Continuând exemplele putem ușor observa că nu puţine sunt situaţiile în care aceşti
termeni, luaţi împreună realitate şi societate, nu pot să fie discutaţi în afara studiului explicativ
şi comprehensiv al sociologiei. Acesta se datorează faptului că sociologia descrie întocmai
realitatea socială aflată în plină desfăşurare. Dar totuşi ce reprezintă această realitate din
perspectiva sociologiei şi care sunt aspectele ei particulare?
G. Teodorescu atrage atenţia asupra deosebirii realităţii sociale faţă de toate celelalte
forme ale realităţii. Lucrul acesta se datorează, spune autorul, pe de o parte existenţei sale
fragmentare şi pline de contradicţii şi, pe de altă parte, modului în care se poate ajunge în contact
cu aceasta. Cea de a doua parte ridică o mare dificultate de ordin epistemic: subiectul
cunoaşterii (cercetătorul) se include pe sine în însuşi obiectul cunoaşterii sale (societate). De
aici, continua autorul, apare şi antinomia disputelor dintre adepţii cunoaşterii analitice (cei care
se bazează pe un raţionament de tipul celui ipotetico-deductiv) şi adepţii cunoaşterii dialectice
(cei care se bazează pe raţionamentul de tipul celui statico-interpretativ).
Făcând apel la cunoaşterea dialectică, P. Berger şi T. Luckmann, ne spun că realitatea
reprezintă o calitate a fenomenelor de a exista independent de voința noastră, iar omul şi
lumea socială se află într-o continuă relaţie dialectică: omul şi lumea socială interacţionează
iar produsul (lumea socială) are un efect invers asupra producătorului (omul). Ce presupune
acest aspect? Pentru a reuşi să îl înţelegem este necesar a prezenta cele trei momente
determinante asupra cărora autorii ne îndreaptă atenţia: externalizarea, obiectivizarea şi
internalizarea.

13
D. Gusti defineşte sociologia ca ştiinţa realităţii sociale, a societăţii ca totalitate în toată complexitatea şi dinamica
ei .
D. Gusti, Pagini alese, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
14
P. L. Berger, T. Luckmann, Construirea socială a realităţii , Ed. Art, București,
2008, pp. 15-17

14
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

Prin externalizare omul devine conştient de propriul său corp şi, în același timp, se
percepe ca o fiinţă diferită de corpul său, de aici rezultă şi excepţia excentrică dintre om şi
animal. Astfel omul ajunge să își înțeleagă și șă percepă existența sa, în mediul său natural, în
mod subiectiv.
Prin obiectivizare se realizează procesul prin care rezultatul acţiunii umane externalizat
capăta un caracter obiectiv, iar, în final, prin internalizare, se realizează transmiterea lumii
sociale în procesul de socializare. Astfel lumea socială, conchid autorii, devine parte din
conştiinţa umană.
De aici putem concluziona cele trei momente dialectice ale realităţii sociale, unde
primul îl determină pe al doilea şi tot aşa: societatea este un produs uman; societatea este o
realitate obiectivă și omul este un produs social.
Deşi omul ştie că realitatea socială este la baza una subiectivă totuşi, prin obiectivizare, acesta îi
oferă caracterul obiectiv. Omul se construieşte pe sine în relaţia cu ceilalţi iar acest lucru produce
acţiune a socială. În izolare omul nu se poate dezvolta ca om. În lipsa societăţii acesta decurge la
un comportament animalic.
Trăsăturile umane specifice sunt dobândite în sfera socialului de acea construcţia sa naturală se
întrepătrunde cu construcţia sa socială, de aici rezultă că Homo Sapiens este în acelaşi timp şi
Homo Socius.

REZUMAT
Sociologia apare ca știință după cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în
contextul apariţiei şi dezvoltării industrializării, al descoperirilor majore în domeniul
ştiinţelor naturii cât şi a extinderii colonialismului european. Printre cei mai importanți
iniţiatori ai acestei noi ştiinţe îi reținem pe: Auguste Comte, Emile Durkheim, Max
Weber și Talcott Parsons. Sociologia s-a confruntat cu o serie de probleme de ordin
epistemologic care puneau accentul pe condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească
această disciplină pentru a fi socotită o ştiinţă de sine stătătoare.
Obiectul de studiu al sociologiei îl constituie socialul şi sfera acestuia, mai exact:
colectivităţile umane, relaţiile şi comportamentul uman în cadrul acestora. Printre cele
mai importante funcţii, pe care le îndeplineşte sociologia, se numără: funcţia expozitivă,
explicativă şi cea critică.
Realitatea socială trebuie privită ca o construcţie aflată mereu în schimbare, cu o
serie de caracteristici particulare faţă de alte realităţi studiate (ex. ştiinţele naturale – unde
aspectul dinamic este mai puţin pronunţat) şi, în acelaşi timp, că aceasta face referire la
interacţiunea dintre om şi lumea socială. În cadrul acestui proces sunt importante trei
momente cheie şi anume: externalizarea, obiectivizarea şi internalizarea.

15
Sociologie. Politici sociale și de sănătate

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
Peter L. Berger și Thomas Luckmann, Construirea socială a realităţii , Ed. Art, București, 2008;
Mihai Uță, Legea celor trei stări î n filosofia lui Auguste Comte , Ed. Aius, Craiova, 2013;
Emile Durkheim, Formele elementare ale vieț ii religioase, Ed. Antet, București, 2005
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului , Ed. Antet, București, 2004;
Max Weber, Omul de știință și omul politic, Ed. Humanitas, București, 2011.
 RESURSE WEB:
- http://sociology.about.com/
- https://sociologie.revues.org/

TEME DE REFLECȚIE ȘI APLICAȚII

- De ce era nevoie de o știință ca sociologia la începutul secolului XIX?

SURSE FACULTATIVE DE INFORMARE

Documentar video: ,,Istoria lumii în două ore’’
http://www.descoperauniversul.ro/istoria-lumii-in-doua-ore

16