Etapele de constituire a Uniunii

Europene
Convenţional, istoria construcţiei Uniunii Europene
întruneşte cîteva etape:
Prima etapă (1951 – mijlocul anilor ’70), considerată şi
„veacul de aur al Comunităţii”. Perioada s-a manifestat prin
constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului,
constituirea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice, formarea Uniunii Vamale, formarea
relativ reuşită a Pieţei Agrare Unice, aderarea la CEE a trei noi membri:
Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Formarea pieţei comune a
condus la transformarea monopolurilor naţionale în transnaţionale şi la
trecerea ţărilor membre de la economia de tip închis la cea de tip
deschis.
 18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG,
Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a
intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind
încheiat pe o perioadă de 50 ani. CECO avea drept obiectiv crearea unei
pieţe unice sectoriale.
 20-23 octombrie 1954. În baza acordurilor de la Paris, la
Conferinţa de la Londra, au fost precizate modalităţile de extindere a
Pactului de la Bruxelles, transformat în Uniunea Europei Occidentale
( UEO).
 25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire
a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea
CEE a constat în promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a
activităţilor economice în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni,
asigurarea unui înalt nivel de angajare a forţei de muncă şi protecţie
socială, creşterea nivelului de trai etc. Mecanisme de realizare: Piaţa
comună, Uniunea Vamală. Instituţii: Parlamentul European, Consiliul
de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.
 4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care
a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).
 30 iulie 1962. A intrat în vigoare Politica Agricolă Comună
( PAC).
 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.
 22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a
permis lărgirea competenţelor Parlamentului European.
 9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la
Paris. În cadrul lui s-a luat decizia cu privire la reuniunile sistematice
 ale Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării Europene
(Parlamentului) prin sufragiu universal. S-a decis lansarea Fondului
European de dezvoltare regională (FEDER).
 22 iulie 1975. A fost semnat Tratatul privind consolidarea
puterilor bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de
Auditori. Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.

A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor

’90), caracterizată prin adoptarea programului de colaborare
valutară şi constituirea unui mecanism eficient de consultări. În
această perioadă, a fost atestată criza cunoscută sub numele „scleroza
europeană”, care s-a caracterizat printr-un nivel diferenţiat de
dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor recent aderate. În această
perioadă a fost adoptat Actul Unic European şi au continuat eforturile
de formare a Uniunii Europene.
 6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a
propus relansarea cooperării monetare prin crearea unui sistem
monetar european (SME).
 13 martie 1979. A fost lansat SME.
 17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat
tratatele de constituire a CEE.
 29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii
Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD).
 19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen.
 9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a
fost decisă crearea Uniunii Europene în baza Comunităţii Europene.

A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea

şi evoluţia în continuare a Uniunii Europene. A fost semnat Tratatul
Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară,
trecîndu-se la valuta unică euro.
 7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au
semnat Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”.
Tratatul prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici
comune, uniune economică şi monetară, politică externă şi de
securitate comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic
European (SEE).
 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen.
 13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. A
fost adoptat un Pact de stabilitate, care prevedea aplicarea de către
statele membre ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea
 sancţiunilor financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al
ratei de schimb şi crearea Institutului European Monetar.
 16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la
Amsterdam. A fost adoptat documentul intrat în istorie sub denumirea
Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999).
 1-3 mai 1998. S-a aprobat decizia privind etapa finală a UEM.
 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă
EURO.
 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat
în vigoare la 1 februarie 2003.
 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat
în circulaţie moneda unică.
 23 iulie 2002. A expirat Tratatul ce instituia Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe o perioadă de 50 de
ani.

A patra etapă (2004 – 2007) - contemporană. În această

perioadă a fost elaborată Constituţia Europeană şi propus spre
aprobare Tratatul de la Lisabona.
 29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia
Europeană, ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania,
Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia,
Slovenia şi Spania. Constituţia, care trebuia să intre în vigoare la 1
noiembrie 2006, a fost respinsă în cadrul referendumurilor din Franţa
şi Olanda. Pentru a ieşi din impas, Comisia Europeana a propus să fie
modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare la etapa
actuală, textul respectiv căpătînd denumirea de Tratatul de la Lisabona.
 13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii
Europene – Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale,
trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept
scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea
eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede
ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea
competenţelor Parlamentului European şi introducerea Cărţii
Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în
prezent nu au fost definitivate procedurile naţionale de aplicare a
Tratatului de Republica Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este
unica ţară care încă nu a ratificat Tratatul de la Lisabona.
Factori precum progresul tehnologic, costurile scăzute de transport şi liberalizarea politicilor în
interiorul Uniunii Europene şi în alte ţări terţe au condus la intensificarea schimburilor comerciale
şi a circulaţiei fondurilor între ţări. Acest aspect are consecinţe importante asupra funcţionării
economiei UE. Fenomenul globalizării, deşi reprezintă o sursă de mari beneficii şi oportunităţi,
implică faptul că Europa trebuie să facă faţă unei concurenţe acerbe, atât din partea unor
economii cu costuri scăzute, cum sunt cele ale Chinei şi Indiei, cât şi din partea unor economii
inovatoare, cum este cea a Statelor Unite.

Creşterea gradului de integrare economică la nivel internaţional, fenomen cunoscut, în general, sub numele
de globalizare, oferă multe oportunităţi. Întreprinderile din UE dobândesc mai uşor acces la noi pieţe aflate
în expansiune, la surse de finanţare şi la resurse tehnologice. Consumatorii de pe teritoriul UE se pot bucura
de o mai mare varietate de produse, la preţuri mai mici. Acest lucru îi deschide Uniunii perspectiva de a
obţine, potenţial, câştiguri semnificative în termeni de creştere a productivităţii şi de salarii reale. Comisia
Europeană estimează că aproximativ o cincime din creşterea nivelului de trai în Europa celor 15, în ultimii 50
de ani, se datorează globalizării. Acesta este motivul pentru care UE s-a pronunţat cu hotărâre în favoarea
unei mai mari deschideri economice. Politica sa comercială constituie un instrument important de orientare
către liberalizarea comerţului mondial.

Cu toate acestea, publicul asociează adesea globalizarea cu disponibilizările şi cu presiuni care afectează
negativ salariile şi condiţiile de muncă. Aceste nelinişti se bazează pe teama că o concurenţă mai mare din
partea ţărilor care practică salarii mai mici exercită o presiune prea mare asupra producătorilor şi a forţei de
muncă locale, putând avea ca rezultat închiderea completă sau parţială a fabricilor din ţară şi relocarea lor
peste hotare. Deşi aceste temeri nu sunt noi, ele par să se fi agravat odată cu afirmarea Chinei şi a Indiei pe
scena comerţului mondial. Utilizarea tehnologiei informaţiei pe scară largă erodează din ce în ce mai mult
frontierele dintre ceea ce poate şi ceea ce nu poate fi comercializat.

Identificarea unei soluţii adecvate pentru fenomenul globalizării poate fi văzută ca făcând parte din
provocarea mai complexă cu care se confruntă economiile dinamice - şi anume aceea de a face faţă cu
succes schimbării economice structurale. Pentru a putea culege roadele globalizării, se impune parcurgerea
etapelor unui proces de adaptare, pe măsură ce factorii de producţie - precum capitalul de investiţii - trec de
la activităţile şi întreprinderile care nu pot face faţă presiunii concurenţei acerbe la cele care ştiu să profite
de aceasta. Cu toate că s-a demonstrat că globalizarea nu este asociată fenomenului general al
disponibilizării, ajustarea structurilor economice presupune, într-adevăr, costuri care rezultă din transferul
resurselor între întreprinderi şi activităţi. Cu cât pieţele muncii, capitalurilor şi produselor sunt mai rigide, cu
atât ajustarea structurală este mai costisitoare şi mai greu de realizat, lucru care se poate resimţi puternic,
cel puţin pe termen scurt, în anumite sectoare şi în regiunile unde acestea sunt concentrate.

Provocarea politică este aceea de a transforma eventualele beneficii ale fenomenului globalizării în câştiguri
reale, reducând, în acelaşi timp, costurile sociale. Măsurile de îmbunătăţire a funcţionării pieţelor UE şi de
stimulare a performanţelor în materie de inovare vor contribui la reducerea duratei procesului de ajustare, în
timp ce anumite măsuri active, precum cele finanţate prin Fondul european de ajustare la globalizare, îi vor
sprijini pe lucrătorii afectaţi. Pe lângă aceste probleme interne, mai există şi importante provocări externe cu
care UE se confruntă şi care necesită soluţii politice, precum:

 încurajarea comerţului mondial şi menţinerea poziţiei Europei de principal bloc comercial la nivel
mondial
 gestionarea imigraţiei ca sursă de mână de lucru, ca răspuns la fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi
ca avantaj în favoarea dezvoltării
 menţinerea poziţiei UE de sursă şi destinaţie a investiţiilor străine directe (ISD)
 gestionarea problemei dezechilibrelor din economia globală în parteneriat cu alte ţări.

Comisia Europeană joacă un rol important în elaborarea unei strategii politice coerente, pentru a răspunde
provocărilor pe care le implică fenomenul globalizării. Ea analizează îndeaproape evoluţia principalelor
tendinţe ale comerţului mondial şi ale fluxurilor ISD, precum şi performanţele UE în această privinţă. De
asemenea, analizează în mod sistematic impactul pe care fenomenul globalizării îl are asupra performanţei
economice a UE şi furnizează consultanţă politică pe baza rezultatelor acestei analize.

Serii despre postmodernism

Anterior: Modernism

Modernism
Postmodernism
Globalizare Postmodernitate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă Filozofia postmodernă

Globalizarea este termenul întrebuințat pentru a descrie un proces multicauzal Arhitectura postmodernă

au
care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului Arhitectura deconstructivistă

repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor Literatura postmodernă

din alte părți ale globului. Muzica postmodernă

Cuprins Teoria critică - Postmodernism

[ascunde] Globalizare
Minimalismul în artă
1 Globalizarea Minimalismul în muzică

2 Tipuri de Consumism

globalizare
3 Istorie

4 Critică

[modificare]Globalizarea

Nu există o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată și, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că
globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei
societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială, care rezultă
din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Descrie creșterea comerțului și a investițiilor
datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape
exclusivă, la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.

Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică și economică(care nu
ar fi fost posibile fără susținerea dezvoltării intelectualilor europeni, în special), un număr important al activităților
umanității se situează pe o scală și un orizont atât de mari, încât au depașit granițele naționale, în limitele cărora
statele suverane își exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde
mai multe decât lasă să se înțeleagă. Pe masură ce domeniul activităților umane se extinde dincolo de reglementările
statului-națiune, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte.
Noii jucători au trebuit să facă față provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporațiile
multinaționale, piețele financiare globale, organizațiile non-guvernamentale, dar și organizații criminale și rețele
teroriste internaționale.

Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaționale, care se bazează pe înțelegeri formale între
statele-națiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să găsească un teren comun pentru înțelegeri care
vizează problema globalizării.

Între 1910 și 1950 o serie de schimbări economice și politice au redus dramatic volumul și importanța fluxurilor
comerciale internaționale. Dar, începând cu Primul Război Mondial și continuând cu cel de-al Doilea Război Mondial,
când au fost create FMI și GATT, trendurile s-au inversat. În mediul de după cel de-al Doilea Război Mondial, stimulat
de către instituții economice internaționale și programe de reconstrucție și dezvoltare, comerțul internațional a crescut
brusc. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerț deveneau mult mai vizibile atât în privința beneficiilor, cât și
ca efecte distrugătoare.

Chiar dacă aceste trei aspecte sunt întrețesute, este util să distingem efectele globalizării în fiecare din mediile
economice, politice și culturale. Alt aspect cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie și inovație, în special în
sectoarele transporturilor și telecomunicațiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea satului global primordial.
Mondializarea este o mișcare mondială care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui
teritoriu specific – un oraș, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internațional, mondial, cu responsabilități și
drepturi la scară internațională.

[modificare]Tipuri de globalizare

Redusă la conceptele economice, se poate spune că globalizarea contrastează cu naționalismul economic și cu

protecționismul. Este înrudită cu economia de piață liberă și neo-liberalismul. Împarte o parte din caracteristici cu
internaționalizarea și este, deseori, interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să folosească termenul de globalizare
pentru lărgirea găurilor din granițele naționale sau statale. Formarea satului global – o mai mare apropiere între
diferite părți ale lumii odată cu creșterea posibilităților de schimburi personale, întelegere mutuală și prietenie între
cetățeni “internaționali”, și crearea civilizației globale.

Globalizarea economică – patru aspecte se referă la globalizarea economică ce indică patru tipuri de fluxuri peste
granițe, și anume: fluxuri de bunuri/servicii; de exemplu, liber schimb; fluxuri de persoane (migrația), de capital și de
tehnologie. O consecință a globalizării economice este îmbunătățirea relațiilor dintre dezvoltatorii aceleiași industrii din
diferite părți ale lumii (globalizarea unei industrii), dar și o erodare a suveranității naționale asupra sferei economice.
FMI-ul definește globalizarea ca și “creșterea în interdependența economică a țărilor din întreaga lume, prin creșterea
volumului și a varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și
mai rapid, dar și o difuziune mai largă a tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială
definește globalizarea ca “Libertatea și capacitatea indivizilor și a firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu
rezidenți ai altor țări”.

În Management, globalizarea este un termen de marketing sau de strategie care se referă la apariția unor piețe
internaționale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi și gusturi similare ale clienților, reușind astfel, de
exemplu, să vândă aceleași mașini sau săpunuri sau produse alimentare prin campanii de publicitate similare, unor
persoane ce aparțin unor culturi diferite. Această uzanță contrastează cu internaționalizarea, care descrie activitățile
companiilor multinaționale ori în instrumente financiare, mărfuri, ori în produse care sunt exclusiv destinate piețelor
locale.

În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de internaționalizare și localizare.
Efectele negative asupra companiilor multinaționale axate pe profit – folosirea unor metode legale și financiare
sofisticate de a atinge limitele legilor și standardelor locale pentru a controla balanța dintre muncă si servicii ale unor
regiuni inegal dezvoltate și a le întoarce împotriva lor. Răspândirea capitalismului din țările dezvoltate către țările în
curs de dezvoltare.

“Conceptul de Globalizare se referă la micșorarea lumii și la mărirea gradului de conștientizare a lumii ca un întreg”
– Roland Robertson.

[modificare]Istorie

Atâta timp cât lumea are, în același timp, înțelesuri tehnice și politice, grupuri diferite vor avea istorii diferite ale
globalizării. De altfel, în termeni generali, folosiți în economie și economie politică, este o istorie a creșterii comerțului
inter-statal bazat pe instituții stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai ușor bunuri.

Termenul de liberalizare este o combinație între teoria economică a liberului schimb și îndepărtarea barierelor în care
se mișcă bunurile. Aceasta a dus la creșterea specializării țărilor în exporturi și la presiuni care să termine o dată
pentru totdeauna cu tarifele protecționiste și a altor bariere în fața comerțului.

Perioada liberalizării și cea în care aurul definea standardul economic este, deseori, numită “Prima eră a Globalizării”.
Bazată pe Pax Britannica și pe schimbul de bunuri în numerar, această eră a crescut odată cu industrializarea. Baza
teoretică a fost munca lui Ricardo în Avantajul comparativ și Legea generală a echilibrului a lui Say. Cei doi susțineau
că țările vor face comerț eficient și că orice neajunsuri temporare în cerere sau ofertă se vor corecta automat.
Instituirea standardului în aur s-a realizat, treptat, în țările intens industrializate, între anii 1850 și 1880.

“Prima eră a Globalizării” se crede că s-ar fi împărțit în etape odată cu Primul Război Mondial și, apoi, căzând sub
criza standardului în aur, spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Țările ce începuseră să îmbrațișeze era
globalizării, incluzând nucleul european, câteva state de la marginea Europei și câteva lăstare europene din cele
două Americi și Oceania prosperau. Inegalitatea dintre acele state dispărea în timp ce bunurile, capitalul și forța de
muncă formau, în mod excepțional, fluxuri libere între state.

Globalizarea în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost condusă prin runde de negocieri în prima
fază sub auspiciile GATT, ce a dus la mai multe înțelegeri în îndepărtarea restricțiilor asupra liberului schimb. Runda
Uruguay a dus la semnarea unui tratat prin care se creează Organizația Mondială a Comerțului (WTO), cu rolul de a
media dispute comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale, inclusiv secțiuni ale Tratatului de la Mastricht și NAFTA,
au fost, de asemenea, semnate cu scopul de a reduce tarifele vamale și barierele comerciale.

Există și un aer de scepticism față de procesele economice globale și optimism față de posibilitățile de control ale
economiei internaționale și față de viabilitatea strategiilor politice naționale. Un efect deosebit de important al
conceptului de globalizare a fost paralizarea strategiilor naționale de reformă radicală, fiind privite ca imposibil de
realizat din punct de vedere rațional și al evoluțiilor piețelor internaționale.

[modificare]Critică

După părerea unui critic al globalizării: [necesită citare]

 Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și
analizat în mod diferit de către cei ce și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize,
globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră.
Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat și de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica
globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu.

Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăiește în același timp pe fondul unei
crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al
barbarizării societății viitorului.

Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e
eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat,
omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit
de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluția
umanității sau "ultimul om". În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

Categorii:
 Relații internaționale
 Geopolitică
 Globalizare