ENERGIE ŞI SIMBOL

Ştim cu toţii că românii spuneau mai de mult putere, iar termenul energie a
apărut de câteva generaţii. Energie este un termen cu un conţinut simţitor mai
restrâns decât putere, care îl poate înlocui bine, mai ales că RE cu care se
termină îi arată cât se poate de clar esenţa şi scopul (vezi capitolul CREATOR ŞI
CREATIV). Şi totuşi cuvântul energie a ajuns să nu mai fie în plus, întrucât
oamenii din lumea ştiinţelor i-au imprimat ceva personal, care însă nu a fost
definitivat. Dar să analizăm puţin cuvântul energie, ca să-l putem înţelege.
Observăm imediat că RE (adică raze, multă lumină) este inversat faţă de
putere. De ce? Iar înaintea lui ER stă sunetul N, acela care indică ceva legat de
fiinţa omenească. Ce anume exprimă NER? O nevoie fundamentală a fiecărui
om: nevoia trăirii totale în lumină, şi lăuntric şi în afară. Când omul ajunge, chiar
şi numai pentru un moment, plin de lumină şi în plină lumină, el însuşi devine
luminos, lucru perfect verificabil de către oricine şi pe el şi pe alţii. Dar până
atunci omul încearcă mereu să ajungă la lumină şi să o absoarbă. Fenomenul
acesta este cumva invers faţă de cel de după împlinire, când radiază. De aici
nevoia adâncă şi acceptată de suflet de a se exprima printr-o inversare de sunete,
prin ER din energie, după care se va exprima prin RE, căci va avea putere. Setea
sufletelor nostre după lumină a făcut ca în vremurile acestea, destul de sumbre,
să se folosească atât de mult cuvântul energie. Iar E dinaintea lui N exprimă o
barare a ceva stricător, care vrea să pătrundă în omul exprimat de N, om aflat în
căutarea luminii. Dar GIA din final ce înseamnă? Unde trăiesc oamenii? Numai
pe planeta Pământ, Geea sau Gheea, cum o ştim din legendele antice greceşti. De
fapt acest nume, ca toate lucrurile bune, a fost doar preluat de către grecii antici
de la alţii, mai ales de la pelasgi, strămoşii noştri. Aşa că, fie că vrem, fie că nu
vrem, când spunem energie, spunem că omul îşi găseşte împlinirea destinului
aici, pe Pământ, că fapta aceasta este grea, dar şi că poate fi dusă la bun sfârşit.
Dar de ce noi spunem energia cu GIIA, nu cu GEEA? Să observăm mai
întâi că amândoi E, şi primul, lung, şi al doilea, scurt, sânt înlocuiţi cu doi I, tot
primul lung şi al doilea scurt. Această succesiune de durate, creatoare de ritm, nu
este întâmplătoare. Înţelesul adânc al acestor cuvinte, unit cu energia lor, a făcut
ca în ambele cazuri vocala scurtă să se unească într-un fel de diftong cu A final.
Dar vocalele E şi I au înţelesuri diferite şi astfel dau rezultate diferite la nivel de
diftongi, de silabe şi de cuvinte. E exprimă bararea, adică o acţiune care se
desfăşoară la acelaşi nivel ca până acum, pe orizontală; exprimă împiedicarea,
eventual blocarea unei mişcări spirituale sau materiale, a unei energii. Îl şi putem
arăta cu mâna pe E, dacă o plimbăm orizontal. I vorbeşte despre tendinţa de
înălţare, care este bazată pe ceva stabil. Şi pe I îl putem arăta cu mâna, dacă o
plimbăm vertical în sus.
Ca să ne lămurim, să spunem şi cu glas tare şi în gând EI şi IE. La EI
percepem ceva ca o decolare; puterea statică a lui E este baza orizontală, care se
continuă firesc prin I, cu dinamismul lui ascensional. La IE percepem cum
ascensiunea lui I este oprită la o anumită limită, pe care o stabileşte E. Cuvinte
ca derbedei, bordei, singurei, mă fripsei, muncei sau ieşi, hârtie, pălărie, tărie,
cucăie, călcîie ne pot lămuri şi mai bine ideea.
Cuvintele au rosturi adânci şi nu pot fi alcătuite sau folosite după bunul
plac, căci ele nu ne aparţin, aşa cum nu aparţin în niciun fel Universului, decât ca
formă şi manifestare. Rădăcinile lor sânt în veşnicie, ca şi rosturile lor. De aceea
puterea lor este atât de mare, iar cine se joacă cu ele păţeşte, ca ucenicul vrăjitor,
care, neînţelegând aceasta, ajunge el să fie stăpânit de urmările energiilor
declanşate din cuvinte şi prin cuvinte. Aşa se explică faptul că nimeni nu poate
forma cuvinte noi, dacă nu le înţelege. Şi de multe ori cuvintele zise noi sânt de
fapt cuvinte foarte vechi, care nu au mai fost folosite cu secolele sau cu
mileniile.
Aşadar cuvântul energie exprimă ceva vital pentru noi, ceva legat de
rosturile noastre majore; de aceea când îl rostim sau când îl auzim, sufletul
nostru face o pauză încărcată de aşteptări. Ce aşteptăm? O cercetare grăbită ne
spune că aşteptăm să vedem ce se întâmplă cu această energie. Dar care energie,
căci noi doar am spus sau am auzit cuvântul? În realitate noi facem pauza,
deoarece căutăm liniştea ce ne permite să înţelegem frământările din adâncul
fiinţei noastre. Căutăm să ne înţelegem pe noi înşine, să ştim cine sântem de fapt.
Dar de ce tocmai la cuvântul energie devenim profunzi? Fiindcă ea este suportul
spiritual al vieţii şi al întregii existenţe. Deşi energia are o existenţă pur
spirituală, ea se poate uni şi cu materia cunoscută de toţi, care este alcătuită din
substanţă şi câmp, dar se poate uni şi cu lucruri pur spirituale. Unirile acestea se
fac întotdeauna cât se poate de bine şi la timp. Asta înseamnă că energia nu
acţionează de la sine, căci atunci totul ar fi un haos nebun. Dar cum nu este aşa
niciodată, înseamnă că încontinuu ea este dirijată foarte precis; dar asta nu poate
fi, decât dacă, întotdeauna şi pretutindeni, informaţia potrivită este unită cu
energia corespunzătoare. Informaţia care însoţeşte energia, îi arată acesteia ce are
de făcut. Informaţia este proiectul, energia este puterea cu care el este pus în
practică, iar substanţa organizată, spirituală sau materială, este proiectul
înfăptuit. Dar orice proiect are nevoie de o concepţie şi de un impuls din afara lui
pentru a fi întocmit, pentru a începe să se deruleze, pentru a fi dus până la capăt
şi pentru a fi folosit. Toate acestea se fac de la sine, sau le face cineva aflat
deasupra lor? Varianta a doua este răspunsul bun şi clar. Aşa că se ridică
întrebarea: de unde provin ele? Iar răspunsul este: din gândire. Gândirea
produce, impulsionează şi coordonează totul. Dar gândirea este mereu la fel,
identică în toate momentele ei şi de un singur fel, sau nu? Bineînţeles că nu. Dar
cum este ea?

2
 Ca să aflăm aceasta, va trebui mai întâi să ştim despre ce gândire vorbim.
Oare prin gândire noi putem face o stâncă sau un electron? Evident că nu.
Aceasta o poate face numai gândirea lui Dumnezeu. Gândirea noastră are nevoie
neapărat de lucruri şi legi ale naturii deja existente, dar şi de ajutoare pentru a
face până şi cel mai mărunt lucruşor. Fără voinţă gândirea nu are nicio putere. Iar
dacă facem ceva în scârbă, sigur va ieşi cu defecte, aşa că gândirea trebuie să fie
sprijinită şi de sentiment. Dar orice treabă pe care vrem să o facem, inclusiv actul
gândirii, are nevoie şi de trupul nostru, cu tot ce este în el. Vedem cum la orice
înfăptuire contribuie întregul suflet şi întregul trup omenesc. Dar chiar dacă toate
acestea sânt pregătite, cine le dă impulsul iniţial, cine le armonizează, cine le
face să lucreze pentru ceva din afara întregii făpturi omeneşti? Numai
Dumnezeu. Dar cum întrebările noastre sânt lucruri noi, iar în Dumnezeu se află
începuturile tuturor lucrurilor vechi şi noi, dar şi sfârşitul lor, înseamnă că în El
găsim totul, inclusiv răspunsurile la întrebările noastre.
Am aflat unde şi cui trebuie să ne adresăm. Dar acum se ridică nişte
probleme grave: cum să întrebăm, cum să ascultăm răspunsul, cum să-l
înţelegem şi ce facem după aceea? Sculpturile cunoscute ale lui Brâncuşi din
Târgu Jiu, ca şi opera Edip a lui Enescu, ne spun totul. Să privim şi să ascultăm.
Cei doisprezece care stau în jurul Mesei, sântem şi noi, care întrebăm în
linişte pe Acela aflat în mijlocul nostru, şi care ne învaţă cum să aflăm totul. Ca
orice învăţătură, nici aceasta nu este statică. Dimpotrivă, ea cere incredibil de
multă energie, care ne depăşeşte toate resursele. Înseamnă că ne-am apucat de
ceva imposibil? Dar inginerii n-au voie să spună aşa ceva, căci inginer este acel
om atât de ingenios, încât face ca imposibilul să devină posibil şi pentru el şi
pentru alţii. Masa rotundă cu scaune rotunde ne dirijează pe Aleea scaunelor
pătrate. Acest pătrat este simbolul întregii lumi, al Universului. Pentru omul cu
adevărat conştient, străbaterea Aleii simbolizează străbaterea reală a întregului
Univers, de la o margine la alta, străbatere absolut necesară omului modern,
amăgit şi nefericit de specializarea mecanică, pe care o practică orbeşte, ca
sclavul grec. Invitaţia la odihnă pe scaune este simbolul tăcerii, care trebuie
păstrată şi adâncită în continuare, căci urmează proba cea mare: trecerea dincolo,
în necunoscut, care este prima din faptele concrete ale omului ingenios.
Simbolurile de pe Poartă ne vorbesc foarte clar: ; totul este inabordabil, toate
ne întorc acum spatele. Vedem simbolul străvechi al porţii închise P, săpat de la
un cap la altul în piatra care este simbolul veşniciei. Trecerea spre marele
necunoscut ne este interzisă pentru veşnicie. Şi totuşi nu există nicio cale de
răzbatere în afara Universului? Întrucât Brâncuşi a fost un om cu o cultură
imensă, numai câţiva dintre contemporani egalându-l, să încercăm să fim la fel.
Să ne amintim monologul lui Hamlet din actul III, unde el se întreabă cum pot
oamenii să rezolve problema cunoaşterii bune şi cum să o îngemăneze cu cea a
faptei. Se întreabă la un moment dat pe ce cale se pot rezolva:

…Să mori, să dormi,

3
 Să dormi visând, poate; mai şti?
Aici e greul, căci trebuie să cugeţi.

Acest greu este indicat foarte vizibil de Brâncuşi prin cea mai masivă şi
mai grea piesă a ansamblului: Poarta. Trebuie să cugetăm din greu, adânc,
cuprinzător, clar şi precis, căci avem în faţă veşnicia şi orice răspuns sau faptă
poate împietri acolo cu noi, sau ne poate călăuzi mai departe. Energia care ne-a
purtat până acum ne poate strivi sau ne poate ajuta. Aleea scaunelor, atât de
clară, s-a terminat. De acum este rândul nostru să nu mai mergem dirijaţi mereu
de altcineva, ci să folosim toate puterile de care dispunem, toate energiile, pentru
a înainta corect şi a transforma destinul din stăpân în instrumentul nostru. Aşa
răspunde Edip, aşa putea să continue Hamlet, aşa ne învaţă Brâncuşi. Puterea
timpului se transformă de acum în puterea veşniciei, în care, de acum, putem
intra nestingheriţi. Poarta este deschisă pentru noi: Π .
Trebuie să trecem prin poartă, prin veşnicie, căci altfel nu reuşim nimic.
Nu întâmplător în anii când Brâncuşi sculpta la Târgu Jiu, Nae Ionescu învăţa
despre timp şi veşnicie, cum veşnicia mărgineşte şi modelează timpul, şi că dacă
nu o cunoşti, nu poţi realiza nimic serios şi durabil. Şi tot atunci Enescu termina
Edip, în care arăta concret cum trăieşte timpul omul care ia contact cu veşnicia.
Numai că atunci când trecem, putem foarte uşor, ca din neatenţie, să mergem
“spre nicăieri, spre nimenea”, cum spunea Radu Gyr. Din toate drumurile care
pornesc de la Poartă, unul singur este bun, şi nu întâmplător el se numeşte al
eroilor. Numai că trebuie străbătut cu hotărâre până la capăt şi dincolo de capăt şi
abia atunci vom şti de ce se numeşte aşa. Atunci aflăm răspuns la întrebările
puse.
Deocamdată noi nu ştim răspunsurile, dar încercăm să le aflăm. Să ne
gândim mai întâi că timpul şi veşnicia despre care vorbim, trebuie să aibe
energiile lor; altfel timpul nu s-ar scurge, iar veşnicia nu l-ar putea preciza şi
dirija. Dar tot ce există în timp, există şi în spaţiu. Timpul şi spaţiul sânt unite în
mod indisolubil, permanent, fără discontinuităţi, întotdeauna şi pretutindeni. Să
observăm mai îndeaproape timpul.
El permite existenţa evenimentelor, care sânt mereu altele, măcar în unele
amănunte. Dar dacă acelaşi obiect din spaţiu, se află în aceleaşi condiţii şi totuşi
se manifestă diferit, măcar foarte puţin, înseamnă că timpul este neuniform şi
astfel permite schimbările, noutăţile. Dar neuniform înseamnă variabil, mereu
altfel. Desigur că pentru cei cu mintea anchilozată acest lucru pare respingător,
căci le dărâmă toate ideile fixe, dar şi diversele avantaje necinstite de care se
bucură mulţi din ei. Aceştia sânt cei care caută pe toate căile imaginabile să
interzică cercetările istoricilor cinstiţi. Dar de fapt această schimbare permanentă
a timpului ne îndeamnă şi ne permite să vedem frumuseţea lumii şi bogăţiile ei
nesfârşite, şi tot ea permite lărgirea cunoştinţelor, ca şi faptul că timpul cuprinde
atâtea evenimente, uneori mai multe ca în trecut. Dacă observăm câţiva ani, cu
multă atenţie, această variaţie a timpului, vom constata că ea nu este

4
întâmplătoare, ci este dirijată foarte atent şi cu o precizie desăvârşită. Aşa se
explică faptul că toate evenimentele se potrivesc perfect între ele. Aceste variaţii
ale timpului presupun că în permanenţă energiile alocate lui sânt variabile sub
diverse aspecte, nu numai ca mărime. Iar cum timpul este unit perfect cu spaţiul,
înseamnă că aceste variaţii necontenite ale timpului trebuie să fie însoţite de
modificări corespunzătoare ale spaţiului, aşa cum existase el în alte momente.
Aceasta este o cauză esenţială a impreciziilor măsurătorilor, care adesea sânt
extrem de precise şi sigure, numai că noi ne forţăm să măsurăm exact la fel, ceva
care se tot schimbă odată cu noi. Uneori sântem prea legaţi de trecut.
Dar să revenim la marea trecere şi să vedem ce facem mai departe.
Timpul, cu fenomenele lui din trecut, prezent şi viitor, dar şi cu toate faptele
noastre, se află în urmă; la fel spaţiul, cu toate obiectele lui, inclusiv noi. Sântem
dezorientaţi de nimicul pe care îl trăim, nimic despre care am vorbit la capitolul
MĂSURA. Brâncuşi a simbolizat tot ce fusese prin parcul plăcut, sigur şi
odihnitor de până acum. Dar după Poartă se termină toate acestea şi începe
oraşul, care are peste tot străzi, case şi oameni necunoscuţi. Mai departe există
un singur drum bun, drumul drept pe care trebuie să păşim. La fel ca noi Edip
părăseşte cetatea Tebei, unde trăia bine şi unde era rege. Dar de la înălţimea şi
măreţia situaţiei lui a văzut că asta nu este totul, ba chiar este aproape nimic.
Puterea lui îl face să trăiască mai intens ca oricare şi să fie măcar cu un pas
înaintea celorlalţi. De aceea ajunge el să nu mai fie înţeles de semenii lui, care nu
trăiesc sentimentul nimicniciei. Şi, aidoma prinţesei mezine din Sarea în bucate,
el, regele, renunţă la tot şi pleacă smerit şi hotărât spre altă împărăţie, cea a
dreptăţii, a Adevărului. Această hotărâre este rezultatul acceptării de către el a
noilor energii, specifice de acum veşniciei, nu timpului.
Dacă nu sântem superficiali, trebuie să ne punem acum o întrebare nouă:
care energii sânt mai mari, mai importante: ale timpului sau ale veşniciei? Dar
cum le putem evalua? Să ne gândim. Ce este mai greu: să te clatini după cum
bate vântul, sau să stai mereu neclintit şi să dirijezi şi acest vânt, astfel încât totul
să meargă bine? Unde este mai multă energie: în vânturile istoriei, care au
început şi sfârşit în timp, sau în tăria neclintită, ordonatoare, fără capăt a
veşniciei, aflată mai presus de timp? Desigur că energiile veşniciei sânt cele mai
importante. Cine înţelege aceasta, află una dintre tainele existenţei şi misiunii
poporului român. Acum putem răspunde şi la o altă întrebare: de ce energia este
ceva pur spiritual, nu şi material?
Să vedem cazurile care par posibile. Dar ca să înţelegem bine, trebuie să
cunoaştem ideile despre energie ca pe orice idei, adică până la capăt, dar să le şi
verificăm, adică să le vedem bine urmările. Mai întâi să presupunem că energia
este ceva pur material. Faci focul, nişte molecule se mişcă mai repede, se
ciocnesc cu altele, acestea cu altele, şi apa fierbe. Dar cum de se întâmplă
întotdeauna numai aşa, nu şi altfel? Cum de oamenii care habar n-au de
molecule, încălzesc adesea apa mai bine ca noi? Nimeni nu dă vreun răspuns, iar
vorbele cu legile naturii care acţionează de la sine, identic şi în tot Universul, au

5
răsuflat de mult. Oricât efort face un om modern ca să creadă în aşa ceva, este
degeaba; vremurile acestei naivităţi au trecut de mult, înecate în sângele sutelor
de milioane de oameni asasinaţi bestial de cei care propagau astfel de idei.
Dar poate că energia este o combinaţie de material şi spiritual. Sau poate
unele energii sânt materiale şi altele spirituale. Spun de la început că aceste idei,
aparent nevinovate, ca toate lucrurile egalitariste, sânt răspândite cu mult prea
puţină subtilitate de urmaşii direcţi şi interesaţi ai celor menţionaţi adineauri -
comuniştii. Ca să nu existe îndoieli, să examinăm lucrurile. Să ne amintim mai
întâi de la istoria adevărată, că înaintea uriaşelor crime comuniste alţii
propovăduiseră că totul, inclusiv energia, este materie sau că materia este
energie. Iar naivii i-au crezut şi ştim cu toţii urmările. Adică urmaşii de acum ai
criminalilor de ieri sânt nepoţii celor care au pregătit, cu bună ştiinţă, totul; ei
ştiu perfect din familie ce fac: îi pregătesc pe copiii lor în vederea viitoarelor
sclavii şi crime la nivel planetar. Iar dacă privim în istorie nu numai din a doua
jumătate a secolului XIX, ci încă un secol şi ceva în urmă, vedem exact aceleaşi
faze. Să luăm un singur exemplu: Franţa. După ce în secolul XVIII unii au
răspândit din interes aşa zisele “lumini”, a urmat lovitura politică din 1789. Noii
stăpâni ai Franţei au hotărât ca din populaţia de 26 000 000 de locuitori, să
omoare 20 000 000 şi apoi să vadă cât să mai continue; dar cum au căzut de la
putere după 10 ani, n-au reuşit să asasineze decât 6 000 000 de francezi. Bazaţi
pe experienţa lor, urmaşii acestora din secolul XX au reuşit să asasineze de 100
de ori mai mulţi oameni în întreaga lume. Dar dacă pătrundem şi mai adânc în
istorie, vom vedea la atât de lăudaţii greci antici, cum aceştia omorau, fie când
aveau chef, fie după un plan riguros, sute şi mii de oameni din marea majoritate
a populaţiei, sau contribuabili la bunăstarea stăpânilor - sclavii. Iar dacă vreunul
din stăpâni nu respecta regula era amendat de către ceilalţi, apoi închis şi
suprimat fără milă. Credeţi că e doar o întâmplare, că din secolul XVIII mai ales,
aceşti greci sânt lăudaţi şi daţi prin toată lumea ca modele? Noi trebuie să
deosebim clar şi să separăm hotărât realitatea şi adevărul de iluzie şi minciună.
Iar realitatea ne spune întotdeauna că partea materială a Universului, cea studiată
de fizică, chimie sau mecanică, nu este nici măcar inertă. Ea nu se poate menţine
nici măcar pe ea însăşi, este moartă, şi nici măcar în forma pe care o cunoaşten
n-ar putea exista, dacă nu i s-ar da din afara ei puţină energie. Chiar principiul
inerţiei din mecanică sau legea entropiei din termodinamică ne spun acest lucru.
Iar dacă i se dă mai multă energie, începe să lucreze şi, astfel, să aibă rost. Este
evident acum că scopul, rostul şi capacitatea de a înfăptui ceva ale materiei încep
din afara ei, se desfăşoară prin ea, păstrând-o aşa cum este şi depăşindu-i inerţia,
entropia, şi se termină când îşi ating scopul, care se află tot în afara materiei. Dar
cine din afara materiei îi imprimă acesteia posibilitatea de acţiune, zona precisă
de acţiune şi tăria de a acţiona până la capăt? Energia, dar nu singură, ci unită cu
informaţia şi cu gândirea. Ele nu se combină oricum. Dar nici materia nu se
uneşte cu energia la întâmplare. Existenţa în sine a ceva material anumit este
corelată precis cu energia care îi asigură acea existenţă, şi pe care o numim

6
energie gravitaţională. Aceasta asigură şi posibilitatea pătrunderii în materie a
altor forme de energie, care dau atâta diversitate lumii.
La întrebarea de ce energia este ceva spiritual, nu şi material, noi am dat
un răspuns prin cuvinte. Dar Brâncuşi a răspuns sculptând, iar Enescu prin
muzică. Desigur că fiecare răspuns este diferit ca amănunte, dar în esenţă toate
sânt la fel. Întrebarea aceasta te întâmpină când treci de Poartă, tot aşa cum Edip
este întâmpinat de ea la plecarea din Teba; de fapt ea este partea mai profundă,
mai gravă a întrebării Sfinxului, şi la care nu se poate răspunde decât prin fapte
originale, adică printr-o acţiune personală, puternică, hotărâtă, clară şi precisă.
După ce trecem cum trebuie de Marea Poartă, ieşim din locul plăcut, dar de
acum prea limitat, şi pătrundem în largul lumii, care este simbolizat prin oraşul
întins şi ramificat. Pe aici o singură cale este bună, cea dreaptă, care duce clar în
biserică, în lumea spiritului. La fel Edip iese dintre zidurile închise ale Tebei şi
păşeşte în lumea largă. Să privim imaginile minunate de la Târgu Jiu, în timp ce
ascultăm muzica.
În pacea trăită a bisericii aflăm direct că energia nu aparţine materiei, ci
duhului, la fel cum în liniştea tainică a pauzelor aflăm împreună cu Edip acelaşi
lucru. Şi ştiind aceasta, ce face orice om normal? Înţelege că energia este un dar,
care trebuie folosit bine, nu risipit, şi devine recunoscător pentru el şi se
smereşte, îşi ţine în frâu puterile, exact ca Făt-Frumos când îşi alege din grajd o
gloabă, numai că aceasta mânca jeratic - un simbol străvechi al energiei - şi cu ea
învaţă să zboare - alt simbol al energiei - şi luptă biruitor - lupta este simbolul
suprem al energiei. Mârţoaga basmelor nostre este simbolul cel mai înalt al celei
mai adânci smerenii. Abia acum omul, care a trecut cu bine prin aceste încercări,
poate să-şi ridice privirile spre înălţimile de unde îi vin puterile şi să dorească să
se înalţe până acolo. Energiile pe care a ştiut cum să le primească şi să le
păstreze, învaţă acum să le folosească bine. Cine merge bine de la biserică mai
departe, trebuie să-şi ridice privirile spre Coloană. În acest timp Edip merge şi
vede lăuntric urcuşul spre Colona, nume ales de loc din întâmplare. Şi oricine
merge pe drumul bun şi îşi ridică ochii spre o coloană pusă anume acolo, ce află?
Că lumea spiritului şi lumea materiei nu sânt separate total, ci alcătuiesc
împreună Universul, lumea cea mare creată de Dumnezeu, care I-a imprimat
legile de existenţă. Dar mai află în mod direct că lucrurile şi legile celor două
părţi ale Universului se completează şi se grupează şi că nu pot acţiona decât
împreună. De exemplu, Pământul material nu se poate roti decât în jurul unei axe
imateriale, iar aceasta nu poate exista fără primul. Sau că Pământul nu se poate
roti în jurul axei sale, dacă energia ce îi este repartizată nu se uneşte cu materia
lui; materia lui în mişcare şi energia lui nu pot exista una fără alta. Însă aceste
lucruri se petrec într-o măreţie înaltă şi liniştită, măreţie care nu ne atrage prin
ceva atenţia. Dimpotrivă, noi trebuie să ne orientăm spre astfel de lucruri şi să
facem totul ca să luăm contact cu ele. Acesta este înţelesul frumoasei esplanade
în două trepte, pe care Brâncuşi a vrut mereu să o realizeze în jurul Coloanei, dar
care nu s-a realizat nici pînă acum din cauza multor împotriviri ascunse. Şi tot

7
aşa se explică faptul că marele complex sculptural are două părţi, unite prin
biserica dintre ele. Cine se află sufleteşte înainte de Poartă, nici măcar nu
bănuieşte acestea. De aceea drumul de la Poartă la biserică şi până la Coloană
este plicticos pentru atâţia, care nici măcar nu şi-l amintesc a doua zi. De aceea
drumul lui Edip spre coloana care îl aşteaptă şi ne aşteaptă, se petrece în liniştea,
nebăgată de obicei în seamă, dintre actele III şi IV ale operei. Acum putem
înţelege şi ideograma stră-străromânească a informaţiei unită cu energia, după
care s-a orientat Brâncuşi:
Dar numai în linişte poţi gândi şi afla ceva bine. Liniştea este numai
pregătirea pentru cele ce urmează. Cât timp sântem liniştiţi, putem să ne adunăm
în sinea noastră şi ne putem aduna astfel forţele pentru încercările mari care vor
urma. Dar încercări înseamnă energii manifestate clar, pe faţă. Iar trecerea prin
încercări înseamnă luptă, care presupune neapărat două grupe opuse de energii.
De unde vin ele şi încotro sânt orientate? Ele se orientează unele spre altele pe
acelaşi traseu. Unele vin din omul care s-a pregătit în perioada de răgaz şi a
adunat, a înmănuncheat tot ce crede că-i va fi necesar; altele vin de la acela care
se împotriveşte omului răzbătător. Catedrala din Târgu-Jiu, arătându-ne ce
urmează, ne-a pregătit teoretic prin frescele cu sfinţii care se luptă cu diavolii,
dar ne-a pregătit şi practic; numai că această pregătire se face numai dacă omul o
vrea, o acceptă şi coparticipă. Abia atunci omul devine cu adevărat răzbătător,
fiindcă el nu numai că vede cele ce vor urma, ci şi capătă puteri noi, pentru a
participa la crearea viitorului. Echivalentul faptelor şi trăirilor din biserică sânt,
în Edipul enescian, lupta lui Edip pentru a înţelege ce s-a întâmplat înainte, ajutat
de foarte bătrânul orb Tiresias, care este echivalentă cu lupta sfinţilor, dorinţa lui
fermă de a îndrepta totul în bine pentru ceilalţi, acceptarea realităţii ca etapă
fundamentală şi de neocolit în aflarea Adevărului şi autoorbirea însoţită de
vederea spirituală, echivalentă coparticipării.
Să facem o paranteză. Ce înseamnă că omul ajuns pe această treaptă vede
în viitor? El nu ghiceşte, nu-i spune cineva, fără ca el să priceapă, cum făcea
Pitia. El chiar înţelege ce va fi. Dar ce înţelege el şi ce înseamnă va fi? El
înţelege, mai întâi, că întregul Univers este alcătuit după un plan; deci cuprinde
informaţie, dar cuprinde şi gândirea care a produs acea informaţie şi a înglobat-o
în planul acesta. În al doilea rând, el înţelege că orice lucru nou are aceleaşi
principii de alcătuire ca cele vechi şi că el trebuie să se potrivească perfect cu
ele, lucru realizabil prin gândirea bună. Dar cum omul a înţeles lumea, Universul
existent şi doreşte ceva nou, ajuns aici, el înţelege posibilităţile care i se deschid
în faţă: una bună şi alta rea, dreapta şi stânga. De aceea Bulevardul Eroilor
merge puţin la dreapta către Coloană, către desăvârşire. Acesta este drumul
parcurs de Dismas, cel aflat în dreapta Mântuitorului pe cruce, nu drumul din
stânga, cel parcurs de Gestas, care era răstignit pe crucea din stânga. De aceea
Edip, după ce s-a smerit pînă în adâncul adâncurilor fiinţei sale, află acolo
lumina nestinsă vreodată, lumina care luminează şi în întuneric, şi de acum

8
renunţă la încâlceala din viaţa obişnuită şi merge hotărât pe singurul drum bun,
acela care duce drept la Coloană.
Revenind la omul aflat la această răspântie spirituală, el poate alege ceva
viabil sau ceva trecător, bun sau rău, ca Pavel sau ca Iuda. Potrivit informaţiei
din proiectele viitorului care i se oferă, el înţelege concepţia şi scopul fiecăruia şi
alege să meargă încet şi sigur, dar cu puterile lui, spre chemarea pe care o are,
sau repede şi buimac, dar cu puterile altuia, spre nicăieri. Despre această alegere
şi urmările ei ne vorbesc Petre Ispirescu în basmul Ciobănaşul cel isteţ şi
ţurloaiele blendei şi Radu Gyr în poezia Cavalcadă (În tunet lung, de mare
trapăt). Iar cine a ales drumul bun, merge fără să şovăie pe el şi ajunge la
Coloană, unde îşi pune noi întrebări: de ce ea stă între pământ şi cer, cum şi
pentru ce? Desigur că stă, fiindcă are o energie neclintită. Ce înseamnă asta?! vor
întreba unii. Până acum noi ştiam că energia produce mişcare materială sau
spirituală, căci energia este o măsură a mişcării. Cine a pomenit energie să stea?
Dar nu vorbeam chiar noi mai devreme despre energiile veşniciei neclintite, care
le modelează pe cele ale timpului dinamic, la fel cum fundul albiei şi malurile
neclintite modelează cursul râului? Numai că energiile acestea sânt mult mai
mari decât celelalte, iar noi trăim ca tebanii lui Edip, închişi între nişte biete
ziduri, care de fapt nu ne apără de nimic. Acesta şi este înţelesul puternicului
simbol al ciumei, care bântuia prin Teba. Scaunele de pe Alee, adică noi, s-au
adunat la un loc, şi-au înmănunchiat puterile, au devenit una, au renăscut prin
nesfârşirea energiei în Coloana fără început şi fără sfârşit, căci unirea fraţilor
face puterea. Cel ajuns aici îşi vede împlinită o dorinţă adâncă, general umană:
acum nu mai este singur. El este împreună cu fraţii lui (buni sau de cruce), ca
Greuceanu, şi poate să facă tot ce doreşte, ba chiar şi mai mult. Dumnezeu i-a
cerut mai mult decât putea face, după care i-a dăruit mai mult decât are nevoie.
El a putut face mai mult împreună cu fraţii lui, cu care acum împarte totul.
Romboedrii sudaţi ai Coloanei sânt simbolurile oamenilor împliniţi şi puternici,
care se au ca fraţii şi la rău şi la bine. Să ne amintim că Greuceanu a acţionat
numai împreună cu fratele lui şi cu Faurul pământului, cu care era frate de cruce.
Edip acţionează împreună cu Antigona şi cu Tezeu. Unirea de acum este atât
lăuntrică, a puterilor personale pe care fiecare şi le adună într-o forţă bine
orientată, cât şi exterioară, a celor care seamănă şi au idealuri comune, a fraţilor
care sânt mereu împreună.
Dar de unde apare ideea unirii între oamenii liberi, cum este primită ea,
cum este acceptată, cum este pusă în practică şi în ce scop? Sânt cinci întrebări
care se completează cu celelalte cinci din capitolul Realitate şi intelect, la fel
cum se completează degetele de la mâna dreaptă cu cele de la mâna stângă.
Unirea adevărată, temeinică, nu poate exista decât între oamenii împliniţi,
care şi-au cucerit libertatea lăuntrică, fără de care libertatea exterioară nu există
decât ca o vorbă goală, căci ceilalţi se unesc prin iluziile lor comune, câtă vreme
acestea sânt menţinute active de către alţii, interesaţi. Iar un om adevărat este un
om responsabil, care ştie şi recunoaşte ce a greşit, după care face totul ca să

9
îndrepte urmările greşelii, ba chiar caută să facă acelaşi lucru şi pentru alţii.
Acesta este omul care merge la biserică şi face acolo tot ce trebuie, iar în afara ei
face ce a învăţat în biserică. La spovedanie omul adevărat îşi vede greşelile până
la capătul adâncului lor, iadul, vede şi dincolo de acest adânc şi se poate
împărtăşi; primeşte direct şi perceptibil energii necreate. În noua lumină a lor el
îşi vede faptele din trecut cu alţi ochi şi înţelege de ce ieşirea din biserică se face
tot pe uşa de intrare, dar în sens opus, aşa că acum se întoarce spre trecutul lui,
după care merge iar înainte. Observăm că traseu acesta este o spirală, este
ideograma energetiei regenerative, care datează din epoca pietrei cioplite.
Aceasta este concepţia teologică exprimată de Brâncuşi, care, să ne amintim
mereu, era diacon. Enescu, muzicianul care a trăit la fel de adânc ca Brâncuşi, ni-
l arată pe Edip trecând prin aceleaşi purificări, dar potrivit vremurilor de atunci,
la fel cum Biblia ni-l arată pe Melchisedec, care devine preot al Dumnezeului cel
viu cu mult înainte de Cristos. Întotdeauna Dumnezeu ne vrea liberi şi uniţi.
Dar această idee dumnezeiască a unirii şochează atât pe cei nepregătiţi,
încât ei o resping şi se întorc în vechea mizerie, pe care acum o sporesc prin
refuzul binelui, a luminii noi, ce ar fi putut-o primi în dar. Iar cei pregătiţi o
primesc ca pe orice revelaţie înaltă. Numai că aceste revelaţii sânt foarte
puternice, aşa că pentru a le putea primi, a le păstra şi a le folosi bine oamenii
aceştia trebuie să fie echilibraţi, tari, conştienţi de lipsurile pe care le au şi
dornici de împlinire. Dumnezeu a vorbit despre ei în prima dintre cele nouă
fericiri şi i-a indicat cu expresia “fericiţi cei săraci întru duh”, arătând în acelaşi
timp şi scopul unirii despre care vorbim: “căci a lor este împărăţia cerurilor”.
După ce omul a primit ideea unirii, a înţeles-o perfect, înţelege imediat şi
altceva: că unirea, care este o manifestare nobilă a energiei, nu o face vreun om,
oricât de puternic ar fi; ea se face numai prin comunicarea şi conlucrarea
adâncului fiecăruia cu adâncurile altora. Dar adâncul acesta este al lui
Dumnezeu. Aici Îl găsim, iar noi vom fi uniţi atunci ca nişte vase comunicante,
prin adâncul din noi, prin Dumnezeu, care a spus: “Împărăţia lui Dumnezeu este
în adâncul vostru. Pe ea s-o căutaţi mai presus de orice”. Numai prin unirea
acestor adâncuri îşi găseşte omul libertatea şi urmarea ei directă: pacea, după
care oamenii de azi aleargă mai disperaţi ca oricând. Vedeţi că omul este o fiinţă
religioasă, lucru cunoscut prea bine de către oamenii de ştiinţă, numai că depinde
cărei religii i s-au alipit. De exemplu, aceia care exaltă libertatea individuală,
mint 100%, căci aşa ceva nu există. Cine îşi rupe legătura cu adâncimile proprii,
adică de legătirile cu semenii, se uneşte automat cu Celălalt, cel care taie
legăturile dintre oameni, pentru a-i face slabi, a-i supune şi a le folosi energiile în
interes propriu. Simbolul lui este crucea cu susul în jos şi cu braţele rupte ,
braţele crucii fiind simbolul legăturilor cu ceilalţi; reuşita acestei acţiuni malefice
înseamnă izolarea omului respectiv în lumea întoarsă pe dos, în haosul nebuniei,
care are simbolul . Dacă veţi fi atenţi, veţi remarca imediat că oamenii
degradaţi spiritual până aici, se dregradează şi fizic, psiho-somatic, şi nu-şi mai
pot controla mintea şi mişcările bine; de exemplu, ei nu mai au puterea de a-şi

10
face cruce bine şi încep să aibă mişcări de mecanism, iar între ideile lor apar
discontinuităţi, pe care nu şi le înţeleg. Dacă la unii, precum mulţi cântăreţi de
folk, acestea sânt mai ascunse, la cântăreţii de pop, rock şi alţii ca ei semnele
acestea sânt vizibile chiar şi pentru copii.
Romboedrii din care este alcătuită Coloana au în ax un stâlp metalic
comun, care îi susţine şi îi ţine uniţi. În urma discuţilor artistice, tehnice, estetice,
filozofice şi religioase pe care le-a avut cu inginerul Nicolae-Georgescu Gorjan,
care a executat Coloana, Brâncuşi a conceput acest stâlp de rezistenţă ascuns
drept simbolul adâncurilor nesfârşite, pe care Dumnezeu le dăruieşte oamenilor
şi pe care toţi cei normali le acceptă şi pătrund în ele cât pot. Acolo fiecare se
regăseşte pe sine. Dar regăsirea are loc datorită faptului că fiecare este oglindit şi
înţeles de alţii, de toţi cei care parcurg împreună acelaşi drum. Ei primesc acum
din lumina pe care o presimţeau încă de la început cei care fuseseră simbolizaţi
de scaunele grupate în jurul primei mese. Ei înşişi lăsându-se transfiguraţi,
cunosc de acum în ce fel pot folosi bine toate energiile, inclusiv energia cu care
poţi să treci cu bine prin poarta morţii, despre care ştim din Mioriţa. Ei au
devenit ca nişte lumini pentru ceilalţi. Acesta este înţelesul simbolic al metalului
strălucitor al Coloanei înalte. Totul se umple acum de lumină, şi cele de sus şi
cele de jos şi cele de dedesubt, cum a explicat o dată Brâncuşi, citând din slujba
Învierii. Acelaşi înţeles îl găsim în basmul lui Greuceanu, când acesta trimite
Soarele şi Luna la locul lor pe cer, totul umplându-se de lumină, şi cele de sus
(cerul), şi cele de jos (omenirea cu întreaga lume), şi cele de dedesubt (zmeii,
adică diavolii, cu toată lumea lor).
Unirea, despre care am vorbit, ne umple de energii proaspete, dar mari. Ce
facem acum? Trebuie să le folosim, nu avem încotro; dar ca faptele noastre şi noi
înşine să avem rost, trebuie să le folosim cu un scop precis. Iar dacă vrem să
avem un rost bun, trebuie să avem un scop bun şi potrivit. Care să fie acela? Cine
ne învaţă? Acela care a ajuns să aibă contact conştient cu energiile necreate, cele
care formează şi menţin toate, ştie că în imensitatea de obiecte şi fenomene care
există, nu te descurci cum trebuie, decât dacă te călăuzeşte Duhul Adevărului,
sau, mai popular, Sfântul Duh. El desăvârşeşte, El împlineşte toate. El este
Dumnezeu, aşa că şi El creează şi trimite ceva din energiile dumnezeieşti
necreate. Dacă vrei să-L simbolizezi prin ceva, trebuie să foloseşti simboluri ale
veşniciei. De aceea Brâncuşi a făcut ultima masă tot din piatră şi tot rotundă, ca
şi prima. Piatra este simbolul veşniciei, iar cercul al lui Dumnezeu. Dar această
masă mai conţine un simbol esenţial. Brâncuşi arată cum Dumnezeu se uneşte cu
omul şi omul cu Dumnezeu. Ultima masă este simbolul şi al ucenicului împlinit,
care a ajuns la rândul lui învăţător şi îi călăuzeşte pe alţii, ca să devină ca el. Ca
şi Duhul Sfânt, el este, desigur că la alt nivel, o sursă de energie pentru ceilalţi,
chiar dacă destui nu-l pot înţelege şi nu cred în aşa ceva.
Dar cu aceasta s-a terminat totul? Diaconul Brâncuşi ştia prea bine că la
cincizeci de zile de la Înviere Sfântul Duh s-a pogorât peste apostoli, iar aceştia
l-au primit în toată fiinţa lor. Dar mai ştia că de la acest eveniment şi până în

11
vremea când elabora grandioasele monumente de la Târgu-Jiu, trecuseră 1900 de
ani şi că timpul tot mai urma să se scurgă. De aceea ultima piesă a ansamblului,
pe care o vedem cu ochii materiali, este doar încheierea unei etape între multe
altele, pe care le vedem mai ales cu ochii spirituali. El însuşi spunea foarte des,
că omul creator lucrează ca Dumnezeu: nu termină când cred ceilalţi, după cum
nici nu începe când cred ei, ci îi atrage şi pe aceştia în munca lui. Coloana aflată
lângă masa a doua ne vorbeşte acum mai puternic decât oricând despre unire, dar
nu numai despre unirea contemporanilor, ci a generaţiilor de dinainte cu cea de
acum şi cu cele care vor urma. Dacă vom avea vreodată ocazia să analizăm
aceste capodopere, şi le vom înţelege măcar puţin rostul simetriilor spaţiale şi
temporale, ca şi armoniile din fiecare şi din ansamblu, ne va deveni limpede cum
şi de ce a exprimat Brâncuşi ideea acestei mari uniri, idee specifică neamului
românesc. Ea covârşeşte tot ce am descoperit noi astăzi la Brâncuşi, căci toate
ideile de până acum sânt fragmente ale acesteia. Vom vedea atunci cum savantul,
artistul şi sfântul şi-au dat mâna ca să dezlege marea taină a Universului şi vom
descoperi trei piloni - reflex al Sfintei Treimi - care sânt fundamentali: naţiunea,
familia şi omul ca persoană, care, împreună, alcătuiesc tăria întregului Univers.
Această tărie este dată de energii neobişnuite, care le domină pe toate celelalte
din Univers; pe ele le presimt de la o vreme mulţi oameni de ştiinţă şi le caută.
Care sânt aceste energii? Sânt energiile veşniciei şi ale timpului, care, prin
unirea lor, creează armonia. La Târgu Jiu, Brâncuşi le-a unit atât de bine, încât
ansambul sculptural nu a putut fi distrus, în ciuda multor încercări ale
comuniştilor din 1950 până acum.
V-aţi întrebat de ce tot ansambul este dezvoltat perpendicular pe râul Jiu,
care curge în imediata apropiere? Timpul care trece din viitor spre trecut, este
simbolizat din străvechime de râul care curge de la izvor spre vărsare. Dar râul
este mărginit, modelat şi orientat de către malurile unite pe sub el, iar timpul de
către veşnicie. De aceea, ca şi Enescu sau Ispirescu, Brâncuşi, care întotdeauna
căuta imposibilul, ne-a îndemnat cu hotărâre spre ieşirea din trecător, din timp, şi
spre ancorarea noastră în veşnicie. Dar aceasta nu se poate face fără multă
energie, mult mai multă decât pentru acţiunile obişnuite, dar folosită altfel. De
unde o luăm? Toţi trei au dat acelaşi răspuns, dar în forme diferite, lucru care îi
face pe oamenii superficiali să spună că fiecare din ei are alte “idei”. Dar ce
înseamnă “idei” în cazul oamenilor superficiali? Ele sânt doar păreri, opinii ale
oricărui om leneş şi nepriceput, despre ceva aflat cu mult mai presus decât
înţelegerea lui, căci el percepe doar partea exterioară a învelişului. Când un
bărbat cu voce de bas spune că 2+2=4, iar o femeie cu voce subţirică zice 2+2=4
şi copilul lor repetă şi el cu vocea lui de copil 2+2=4, iar cineva spune că fiecare
din cei trei zice altceva, ce spunem despre acest om? Că nu pricepe nimic.
Numai cine a învăţat cât trebuie şi gândeşte, pricepe bine. La fel trebuie să
înţelegem că Ispirescu, Enescu şi Brâncuşi au folosit mijloacele pe care le oferea
arta fiecăruia, şi, prin metodele lor personale, au spus acelaşi lucru. Şi care este
acest lucru? Exact ce am spus la început: că omul îşi găseşte împlinirea

12
destinului aici pe Pământ, că aceasta este o treabă dificilă, dar că poate fi dusă la
bun sfârşit, iar prin contactul profund şi durabil cu energiile necreate, omul se
poate îndumnezei.

Septembrie 2012

13