Copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga

6 APRILIE 2017 MARIUS DAVIDESCO5 COMENTARII

Când vine vorba de marile personalități ale culturii române cu
toții cunoaștem în mare parte cine au fost acestea, de unde au
venit și încotro s-au îndreptat. Din păcate, informațiile care ni s-
au dat la școală în legătură cu aceste personalități au trecut prin
mintea noastră destul de rapid și nu au rămas acolo. Cu toții am
trăit, măcar o perioadă, cu impresia că acești oameni s-au născut
pur și simplu poeți sau scriitori, și acesta a fost norocul lor, iar
noi acum trebuie să le învățăm operele petru a avea o cultură
generală. Dar foarte puțini cunoaștem detaliile, chiar cele mai
mici, care au schimbat pentru totdeauna destinul lor. Exact
aceste detalii sunt omise a se preda în școală. Profesorii sunt
destul de reticienți în a prezenta personalități ale literaturii
române altfel decât au fost prezentate din totdeauna. Și astfel se
creează anumite clișee care îi fac pe elevi să nu mai se simtă
atrași în niciun fel, nici de opera scriitorului și nici măcar de
scriitor însuși.
Am observat că și eu am anumite lacune în cunoștințele literare
din școală, și asta relativ recent, când din întâmplare, sau nu, mi-
au intrat pe mână câteva cărți prăfuite despre scriitori care nu
mai sunt la modă precum Eminescu, Vlahuță sau Blaga. La
început am fost destul de reticient în a le răsfoi, pentru că nu
știam ce aș mai putea afla despre acești scriitori atât de studiați
și suprastudiați odinioară, dar care astăzi aproape că nu mai
prezintă niciun interes. Ei bine am rămas surprins, mai întâi să
aflu că nu știam aproape nimic legat de viața lor personală, iar
mai apoi să observ cât erau de umani, iar acest lucru m-a făcut
să-i privesc dintr-o altă perspectivă, una nouă și revigorată. Așa
s-a întâmplat și cu Lucian Blaga, poet-filozof, trecut pe linie
moartă alături de tot ce înseamnă curent literar mai vechi de
secol XIX, inclusiv. Blaga povestește în cartea sa Hronicul și
cântecul vârstelor, cu lux de amănunte și într-un stil caracteristic mai
degrabă unui nuvelist, întreaga sa copilărie și tinerețe, despre
care nu știam aproape nimic. Este, dacă vreți, o splendidă
autobiografie, apărută la Editura tineretului în 1965. Cartea am
găsit-o în anticariat la un preț de nimic, aproape jignitor pentru
valoarea acestei cărți.
Încă de la începuturile vieții sale (9 mai 1895) Lucian Blaga nu
dădea de bănuit că ar fi un copil special înzestrat, ba din contră,
se părea că va fi un copil cu probleme, din moment ce până la
vârsta de 4 ani nu pronunțase niciun cuvânt, iar părinții
începuseră să își facă griji. Asta până într-o zi când mama sa îi
spuse că va trebui să vorbească, pentru că mâine copiii din sat
au să spună că ești mut. Acesta a fost momentul când tânărul
Lucian și-a deschis glasul, iar mai apoi a început să cugete într-o
manieră cu totul specială. Un episod amuzant, dar în același
timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani,
este acela când, împreună cu prietenul său Adam, își propune să
rupă cerul în două. Văzând că dacă merge pe uliță în sus cerul
vine după el, și dacă prietenul său merge în jos, cerul merge
deasemenea și cu acesta, atunci dacă o vor lua amândoi în părți
diferite vor rupe cerul. Iată episodul.
Ascultă, Adam, îi zic, tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță
în jos. Dacă cerul se ține, cum zici, și vine și cu mine, cum zic,
atunci crapă și vedem chiar îngerii…Și Adam înduplecat de
logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus,
iar eu pe uliță în jos. După ce mântuirăm sute de pași, fără a
auzi niciun pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria
albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt.
Merge cerul cu tine? Îl întreb. Mergea, zice Adam. Și cu mine
mergea, răspund eu, dar atunci de ce nu crapă în două?
Copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și
întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i
înțelege tainele. Mai apoi, la școala primară din Sebeș-Alba,
localitate aflată, ca de altfel întreaga Transilvanie, sub dominația
Imperiului Austro-Ungar, Blaga intră în contact cu cultura și
rigurozitatea germană. Bildung ist Freiheit! (cultura e libertate)
se citea pe frontispiciul școlii. Fără îndoială că acesta este un alt
eveniment marcant pentru devenirea lui Blaga. Cine ar fi crezut
că peste jumătate de secol, o inscripție în limba germană,
asemănătoare lingvistic dar totuși atât de diferită prin
consecințe, avea să facă milioane de victime – Arbeit macht frei!
(munca te eliberează), inscripție ce se regăsea la intrarea în
lagărele de concentrare naziste.
Dar nu școala este cea care l-a educat pe Blaga, și el, ca de altfel
multi alți scriitori români în frunte cu Eminescu, era un
autodidact desăvârșit. Momentul în care răsfoiește pentru prima
dată biblioteca tatălui său și găsește un fragment din Faust, la
vârsta de 13 ani, a deșteptat în mine cea mai nesățioasă patimă
a cititului,spune Blaga, nu mai eram singur. Mă întâlneam cu
cineva. Îmi confruntam gândurile cu ale unor semeni, care
gândiseră și ei la fel (…). Deși era preot, bătrânul Blaga era un
om cultivat care ținea o bibliotecă destul de stufoasă, în care se
regăseau cărți de filozofie, colecții ale Convorbirilor literare,
studii darwiniste și multe altele, majoritatea în limba germană,
limbă pe care Lucian Blaga avea să o stăpâneasacă la perfecție.
La puțin timp după această revelație culturală, tânărul Blaga
avea să trăiască poate cea mai mare dramă a vieții sale, când,
prematur, tatăl său se stinge după o boală de plămâni. Pentru a
se trata, bătrânul Blaga făcea periodic excursii în înaltul
munților, ultima sa călătorie curativă la Sebeș avea însă să-l
înapoieze acasă pe cetină de brad întins între două pături.
Nu-i adevărat. Tata? E cu neputință! Pe urmă, retras într-un
colț, m-am sfâșiat într-un neauzit și fără capăt scîncet interior –
ne-a trădat Muntele!
După moartea tatălui, Blaga s-a cufundat în lectură și studiu.
Material avea la îndemână din abundență – în biblioteca rămasă
de la Tata, ca un alodiu spiritual destinat mie, mă așteptau
operele complete ale lui Goethe, Schiller, Negruzzi, Alecsandri
și Eminescu.
În mod inevitabil, după cum și Noica spunea, când intri în
contact cu ideile altora, începi să ai și tu ideile tale. Astfel,
tânărul Blaga își încerca cu unghia zimții darului poetic. Începe
să scrie în principal versuri, pe unele le trimite revistei Țara
Noastră de la Sibiu, de la care primește drept răspuns o
încurajare. Și cât de importantă este o încurajare exact atunci
când ai nevoie. Familia a fost tot timpul alături de Blaga, frații
săi fiindu-i de mare ajutor în perioade grele, mai ales din punct
de vedere finanicar, pentru că tânărul Blaga pentru a-și continua
studiile se vedea silit să meargă la Brașov. Tot acum Blaga
începe să-și alcătuiască propria bibliotecă. Și nu ar trebui să ne
mire faptul că primele cărți pe care le-a cumpărat au fost cărți de
filozofie – Kant, Schopenhauer, Spinoza, Platon. Banii pentru
ele i-a obținut după ce vânduse hainele vechi ale fraților săi. Cu
toate acestea, tot poezia era cea care îl atrăgea în mod special pe
tânărul Blaga, iar în 1910, după ce i se reproșa, pentru întâia
oară în viață, că scrie versuri fără rimă, cotidianul Românul de
la Arad, cel mai important cotidian al românilor din
Transilvania, îi publică prima poezie, Noapte.
Un eveniment demn de menționat este acela când Blaga îl
intâlnește pe Aurel Vlaicu – a sosit la Brașov un tânăr
inventator(…) să caști ochii și să te crucești! Tânărul Aurel
Vlaicu (…) ținea în mână un mic aparat cu aripi albe, ca o
jucărie. Cine ar fi știut atunci ce avea să le rezerve destinul celor
doi tineri.
Lucian Blaga, în ciuda situației financiare dificile, mai ales după
moartea tatălui său, provenea dintr-o familie de oameni cu
preocupări intelectuale, în special pe linie paternă. Astfel, un
unchi mai îndepărtat de la Liceul Șaguna, unde Blaga învăța, îi
propune acestuia să îl însoțească într-o călătorie în Italia.
Neavând banii necesari, Blaga obține un împrumut de la banca
Sebeșană din Sebeș. Pentru tânărul poet călătoria în Italia, cu
doar câțiva ani înainte de izbugnirea Primului Război Mondial, a
fost o ocazie unică de a merge pe urmele celei mai mari
civilizații europene. În Italia, Blaga, parcă fiind ghidat de fiecare
dată de un destin implacabil, cumpără o banală revistă în
cuprinsul căreia găsește câteva note despre un oarecare Henri
Bergson. Fără să aibă habar, acest personaj avea să-i influențeze
în mod decisiv gândirea filozofică.
Viața amoroasă a lui Blaga avea să prindă și ea contur când,
invitat de prietenul Remus în satul Vinerea pentru a se mai
relaxa, o întâlnește pe domnișoara Roma C. Acesteia, Blaga îi
scria nenumărate poezii, versurile, ea le lua în primire
întotdeauna, cu un ușor țipăt de bucurie. Deși nu i-o mărturisea,
Blaga era îndrăgostit de ea. Existau zvonuri, iar când Roma îl
intreba, eu negam, simulând un calm, care o dezarma.(…) ce
bine că nu ești îndrăgostit de mine, știi, tu îmi ești foarte
simpatic, și n-aș vrea să suferi…dragostea e un lucru nesuferit
(…).
Roma avea să se logodească cu un alt tânăr, și niciun simptom
nu prevestea că peste doi ani avea să moară de tuberculoză.
Din cauza unor probleme de sănătate, Blaga se vede nevoit să își
termine studiile liceale în particular. Acest lucru era tot ce își
dorise din totdeauna, căci liceul din Brașov nu îl mai atrăgea de
mult. Acum puteam să mă cufund după bunul meu plac în
lecturile visate.
Și cum destinul, indiferent de căile sale, se împlinește negreșit,
Blaga avea să își întâlnească viitoarea tovarășă de viață chiar la
Brașov, la ultima petrecere cu dans a elevilor. Cornelia B., fata
unui om politic din Banat, îi atrage atenția imediat lui Blaga, dar
după ce se interesează de ea primește un răspuns dezamăgitor
din partea unui coleg – inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde
noi, căci s-a încântat de ea un tânăr profesor… Cum era să
ghicesc atunci că ochii mei întâlneau întâia oară ființa care
șpate ani mai târziu avea să devină tovarășa de viață? E de
mirat cu cât de puține antene ne-a înzestrat natura în raport cu
viitorul!
Ca de fiecare dată când suferim o dezamăgire, ne refugiem cu
toate energiile negative în alte activități care să ne distragă, iar
pentru mințile sclipitoare aceste activități sunt sinonime cu
lectura și studiul asiduu. Astfel, Blaga începe să facă studii
comparate de filozofie, îl confruntă pe Kant, pe Henri Poincaree,
pe Stuart Mill, într-un demers filozofic și științific fără nicun
rezultat concret. Printre aceste studii Blaga își făcea timp să se
pregătească și de bacalaureat. Cu toate acestea, în starea de
tensiune nervoasă ce mi-o da gândul examenului, și sub
apăsarea urâtului,Blaga scrie prima sa lucrare filozofică, pe
care o trimite ziarului Românul din Arad. Lucrarea o semnează
drept Ion Albu, căci de s-ar fi aflat că este scrisă de un licean nu
ar fi fost băgată în seamă. Astfel, prin acest tertip publicistic,
lucrarea lui Blaga este publicată în primăvara lui 1914. Tot
acum studiază teoria relativității a lui Einstein, teorie foarte
puțin cunoscută la acea vreme, și geometriile non-euclidiene, un
alt domeniu nou în matematică.
Totul părea că merge cum trebuie în viața lui Blaga, însă lumea
era cea care mergea prost. În vara lui 1914 izbugnea Primul
Război Mondial. Frații lui Blaga sunt chemați pentru mobilizare
– Liviu, Lionel, Longin, și Liciniu. România rămânea
deocamdată pe poziții de neutralitate, dar românii din Ardeal
erau obligați să servească drapelul austro-ungar. Blaga primise
între timp o bursă pentru studii universitare în străinătate dar pe
care nu putea să o fructifice din cauza situației politice
tensionate. Momentul plecării fratelui Lionel pe front este unul
plin de emoție.
Am sosit cu Mama la Alba-Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară.
(…) Ostași români umpleau până la refuz vagoanele trenului
militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor,
care se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor.
Fratele Longin lupta deja de un an prin ținuturile Bosniei, și nu
se mai știa nimic de el. Tânărul Blaga încearcă să se detașeze de
evenimentele dramatice ce se petreceau în jurul său, și se
scufundă din nou în lectură și studiu, ca de fiecare dată când
viața l-a pus la încercare.
În singurătatea de acasă încercam să mă realcătuiesc și mă închinai scrisului. Am umplut, în
câteva zile, cu însemanările mele, un caiet întreg. Îmi puneam în funcție metoda – evadării făra
de pași- care de atâtea ori, de aici înainte, avea să mă scoată din impasuri. (…) Îmi era tot mai
greu să suport genul uman. Acest gen uman, care a fost în stare să înceapă un război atât de
incredibil pentru motive atât de stupide!

Deși cu toții sperau ca războiul să nu dureze foarte mult, acesta

se prelungește pe o perioadă nedeterminată. Blaga se vede astfel
nevoit să facă ceva pentru a nu fi la rândul său recrutat pe front.
Singura cale de a scăpa de armată era înscrierea la cursurile de
teologie de la Sibiu. Deși existau multe cereri de înscriere,
norocul îi surâde, și tânărul Blaga obține un loc la seminarul
teologic, și astfel se salvează de la stagiul militar. Deși nu avea o
predilecție către teologie, ba dimpotrivă, îl atrăgea mai degrabă
misticismul indian, Blaga își duce la bun sfârșit studiile
teologale, cu fregventări reduse ale cursurilor.
Norocul îi surâde iarăși lui Blaga, și după ce fratele său Lionel
revine de pe front, rănit, obținând scutirea de stagiul militar,
pleacă împreună cu acesta la Viena. Se întorc după câteva
săptămâni, exact în momentul când România intră și ea în
război. Era anul 1916. Încep deportările populației civile. Pentru
a se salva din nou, Blaga face la poliție o cerere de înscriere la
Universitatea din Viena. Primește răspuns pozitiv, spre
surprinderea lui, și pleacă în grabă către capitala Austro-
Ungariei, primind pentru ședere toate economiile lui Lionel.
Acum, tânărul Blaga se găsea singur, într-o capitală străină,
departe de familie si de cunoscuți. Dar cum destinul poetului
nostru pare să fi fost scris în stele, la Universitatea din Viena o
găsește înscrisă pe Cornelia B. , fata care îi sărise în ochi la
liceul din Brașov. Între cei doi se infiripă în curând o poveste de
dragoste. În tot acest timp Blaga face naveta între Viena și
Sebeș-Alba. După o ofensivă puternică prin care cuceresc
Brașovul, trupele române primesc o contraofenesivă germană și
pierd capitala, care este mutată la Iași. Situația era dramatică în
ambele tabere. Mâncarea se găsea din ce în ce mai greu, și în
cantități infime. Blaga însă continuă să scrie, și primul volum de
poezii era termiant în manuscris – Poemele luminii. Profitând de
acest lucru, și voind să-i facă o surpriză, iubita sa Cornelia a
trimis fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului
Sextil Pușcariu de la Cernăuți. (…) Aprecierile profesorului,
care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare.
Cuvintele erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să
mă întărească în hotărârea de a tipări volumul, de îndată ce se
va termina războiul.
În 1918, după 4 ani de vărsări de sânge, războiul se încheia.
Blaga împreună cu filozoful D.D. Roșca se înapoiază acasă, și
după o călătorie plină de peripeții ajung în România Mare.
Odată ajuns în țară, Blaga ezită în a-și publica volumul de poezii
și cel de aforisme (Pietre pentru templul meu). Aici era evident
vorba despre ezitarea tânărului debutant care consideră că
scrierile sale nu sunt suficieent de bune pentru a fi publicate.
Dar, spre surprinderea lui, profesorul Sextil Pușcariu prezenta
publicului român Poemele luminii în chipul cel mai elogois cu
putință, se scria deci despre volum înainte ca volumul să fi
apărut.
După ce i se oferea posibilitatea să își publice cele două volume,
promovarea fiind făcută cu ajutorul unor prieteni care mergând
să se înscrie la Universitatea din București iau cu ei câteva sute
de volume, Blaga trimite la rândul său câteva exemplare câtorva
personalități din generația mai veche – Iorga, Vlahuță, Duiliu
Zamfirescu, Ibrăileanu. Etc.. (…) n-au trecut bine două
săptămâni și Nicolae Iorga publică în Neamul Românesc un
articol de fond (…) – fii binevenit tinere Ardelean!
Impresia pe care o fac cele două volume ale lui Blaga depășește
cu mult așteptările poetului, și în curând începe să se discute
despre ele și la Academia Română.
Ziarele și revistele bucureștene începură a se ocupa de Poemele
luminii și de Pietre pentru templul meu, ca de-un dar pe care
Ardealul îl face României în ziua marii uniri.
Scrierile lui Blaga au venit la momentul potrivit, și au avut un
impact extraordinar în mediile academice. Acest lucru îl aduce
în scurtă vreme față în față cu marele Iorga.
Apăream în fața lui Nicolae Iorga. Inima mi se făcuse mică de
tot în fața ilustrului dascăl. (…) Câți ani ai? Douăzecișipatru,
răspund eu. Ei, ei, după poezii și aforisme credeam că ai
treizecișicinci!
Deși se întâlnise cu marele Iorga, Blaga avea în plan să
întâlnească un alt mare om de cultură al României, Alexnadru
Vlahuță. După ce află adresa scriitorului de la Academia
Română, Blaga pornește hai hui pe străzile Bucureștiului pe care
nu îl cunoștea deloc, în căutarea locuinței lui Vlahuță.
Îndrăzneala și mai ales instinctul l-au adus pe Blaga în cele din
urmă la reședința acestuia. Vlahuță, deși grav bolnav îl primește
pe tânărul Blaga în locuința sa.
Am primit volumașul dumitale. Și ca să vezi ce mult mi-a plăcut,
uite – îl țin sub pernă (…) forma aceasta neobișnuită a versului,
artificială la alții, dumitale îți vine bine, ca mânușa pe-o mână.
Vlahuță este cel care îl introduce pe Blaga în rândurile tinerilor
scriitori din București și îi deschide astfel drumul către o lume
nouă.
Cunoști pe tinerii scriitori de la București? Mă întreabă el. Nu
cunosc încă pe nimeni. Atunci, știi ce? Vino mâine la dejun aici,
am să mai invit vreo câțiva tineri, să vă cunoașteți.
Aici avea să-l cunoască Blaga pe Tudor Vianu, cu care va
rămâne prieten pentru totdeauna. Din păcate, în toamna aceluiași
an, Vlahuță avea să moară. Era anul 1919. În București Blaga
începe să fregventeze cafenelele și terasele unde încă de pe
atunci se întâlneau scriitorii. După ce primele exemplare din
volumele sale se epuizează rapid, reușește, pe un onorariu
consistent, să publice o a doua ediție, la Cartea Românească. Pe
plan profesional lucrurile mergeau bine pentru tânărul poet, însă
pe plan sentimental poetul suferea o decepție, care îl împiedica
să își mai găsească inspirația de a scrie în continuare.
În perioada în care Blaga se întorcea acasă de la Viena, Cornelia
pleca pentru o vreme la Paris. Trimetea o scrisoare prin care îi
spunea acestuia că se va întoarce la Viena pentru a-și continua
studiile, și spera sa se revadă în luna septembrie. Aici începe o
adevărata dramă sentimentală pe care poetul a reușit să o
prezinte foarte bine în cartea sa. Așteptând cu nerăbdare luna
septembrie, Blaga pleacă la începutul lunii către Viena. Ajuns în
capitala austriacă, merge la universitate. Înscrierile se făceau
deabia în octombrie. Numele Corneliei nu se regăsea pe lista
candidaților. Cuprins de teamă, începe să se îndoiască de
veridicitatea scrisorii. Blaga începe să vină la universitate de
două ori pe zi, în speranța că va găsi un semn, o scrisoare, orice,
de la persoana iubită. Începe să lucreze la Universitatea din
Viena, pentru a mai uita de starea de tensiune. O vede pe
Cornelia în fiecare femeie, în fiecare studentă.
Cornelia însă nu-i aici. Dar trebuie să intre, în fiecare clipă. E
cu neputință să nu intre. Aud ușa de la intrare cu același sunet
de învârtire a unei aripi țintuită în resorturi. Ridic capul. Nu e
ea.
Așteptarea este insuportabilă, trec zile, săptămâni, și niciun
semn. Blaga bântuie străzile Vienei, fiind total absent. Gândul
este numai la Cornelia. Îi vin în cap tot felul de scenarii.
Deodată, în minte îi răsare un gând sfâșietor – Cornelia nu mai
vine la Viena! Încearcă să îl alunge…dar poate că este
adevărat. Parisul este departe, poate că m-a uitat. După o lună
întreagă în care Blaga nu se mai regăsește, se aștepta acum să
primească o scrisoare de la mamă, care ne mai știind nimic de el,
îl aștepta acasă. Dar, pe 7 octombrie, venind ca în fiecare zi la
universitate, își vede numele pe tabla scrisorilor. Își pierduse
orice speranță de a o mai vedea pe Cornelia, și era ferm convins
că scrisoarea venea de la a sa mamă. Portarul îmi întinde o
carte-poștală, cu câteva rânduri de la – Cornelia. – Am sosit. Ne
întâlnim mâine la 10 la Bibliotecă.
Inimia începe să i se umple de bucurie. Plin de entuziasm, a
doua zi merge la Bibliotecă, locul în care s-au întâlnit pentru
prima dată – ea venise atunci să se înscrie la medicină, dar
poposise în bibliotecă pentru a citi un roman de Dostoievski, iar
el, un tânăr aspirant în ale poeziei, venise să se înscrie la
Universitatea din Viena pentru a scăpa de război. Sfârșitul cărții
este de o sensibilitate aparte, demnă de un roman de dragoste.
Căutându-se prin mulțimea de studenți, cei doi se întâlnesc după
mai bine de șase luni, când deznădajduirea pusese stăpânire pe
tânărul poet.
Ce-i cu tine, arăți foarte rău. Haide liniștește-te, știi că în
curând ne vom căsători? Cine, cum? Întreb eu. Noi doi. Și
Cornelia începe a-mi spune că, unul din motivele pentru care s-
a dus la Paris, a fost de-al îndupleca pe fratele ei, adică familia,
să-și dea consimțământul la această căsătorie.
Cum se face că ai întârziat așa de mult? mi-ai scris că pe la
începutul lui speptembrie ești al Viena!…întreb.
Nu te supăra, răspunde Cornelia, pricina întârzierii e foarte
meschină, dacă vrei, dar ce era să fac? Croitoreasă nu-mi mai
termina rochiile comandate…
(…)
De când ești la Viena?
De la începutul lui septmebrie!…telegramele mele le-ai primit?
Mi-ai telegrafiat? Face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus
tot timpul că nu s-au reluat legăturile poștale. În ultimele două
săptămâni n-am mai trecut pe acolo… Haide, liniștește-te acum.
Nu-înțelegi?
Am sosit!
Nu te bucuri?
Sunt aici.

Acesta este finalul cărții. O dragoste pe timp de război care

învinge vicisitudinile soartei și, pentru că este inspirată din
realitate, depășește cu mult prin dramatism și desfășurare orice
închipuire a vreunui romancier.
Mijloacele de comunicare moderne au adus oamenii mai
aproape, aceste este un lucru bun, azi nu mai trimitem telegrame
persoanei iubite, așteptând cu sufletul la gură un răspuns, ci
apăsăm pe un singur buton și persoana iubită este la dispoziția
noastră. Poate că și din această cauză relațiile au devenit atât de
superficiale, pentru că totul ne este la îndemână, totul este prea
ușor.
Poate că datorită acestor mijloace de comunicare moderne nu
vom mai vedea o astfel de poveste de iubire în zilele noastre. Nu
va mai exista niciodată o Cornelia și un Lucian.
Odinioară, iubirea însemna sacrificiu, astăzi o considerăm un
viciu.