ELEMENTE DE DREPT CIVIL

Conf. univ. dr. Elena Iftime

Asist. Negru Gabriela

DISCIPLINĂ DE SPECIALITATE LA SPECIALIZAREA

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

1
 CAPITOLUL I
PROPRIETATEA ŞI DREPTUL DE PROPRIETATE

A) Noţiune
Investigaţiile efectuate în sfera teoriei şi practicii dreptului civil evidenţiază un sens economic
şi un sens juridic, ce se atribuie conceptului de “drept de proprietate”.
În sens economic, proprietatea apare ca o categorie specifică vieţii economice, care reflectă
relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi repartiţie a bunurilor materiale 1. Ea desemnează, cu
alte cuvinte, substanţa sau conţinutul proprietăţii, raporturile ce fundamentează întregul sistem de
relaţii economice. Proprietatea dă expresie accesului suprem al omului – luat individual sau în
colectivitate – la însuşirea bunurilor naturale create prin activitatea umană 2. Ea exprimă o relaţia de
apropriere, de însuşire a premiselor materiale ale unui proces de producţie. Când această însuşire este
ocrotită şi garantată prin forţa de constrângere a statului, ea devine un raport, un drept de însuşire,
îmbrăcând forma dreptului de proprietate.
Se conturează astfel, sensul juridic al noţiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelişul
sau “haina juridică” a conţinutului economic.
Teoretic, deci, poate fi reţinută o asemenea distincţie între proprietate şi dreptul de proprietate 3,
dar practic, cei doi termeni apar ca sinonimi. Legislaţia existentă, literatura şi practica din acest
domeniu utilizează atât termenul de “proprietate” cât şi pe cel de “drept de proprietate” pentru a
desemna instituţia juridică cu acest nume.
Chiar legea fundamentală a ţării – Constituţia României din 21 noiembrie 1991 – foloseşte atât
denumirea de proprietate cât şi pe cea de “drept de proprietate”4.
Oprindu-ne asupra sensului strict juridic, trebuie să reţinem o accepţie largă şi una restrânsă a
noţiunii în discuţie. În sens larg, noţiunea de “drept de proprietate” este utilizată în literatura de

1
Despre controversele ce se poartă asupra proprietăţii, privită ca mod de realizare a puterii umane asupra bogăţiilor, a se
vedea: L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 31; G. Marty, R.
Raynaud, Droit civil, ed a II-a Sirey, Paris 1980, pag. 29.
2
C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în SDR nr. 1/1995 pag. 5.
3
C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit. pag. 26-27. Şi în legătură cu “dreptul de proprietate publică” reglementat
prin recenta Lege nr. 213/1998 se face precizarea că expresia menţionată este echivalentă cu cea de “proprietate publică”.
Vezi M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în
Dreptul nr. 6/1999, pag. 16.
4
Vezi art. 41 şi 135 din Constituţia României.
2
specialitate mai veche5, pentru a desemna: proprietatea imobiliară 6, proprietatea mobiliară7,
proprietatea unui uzufruct8, a unei creanţe9, proprietatea intelectuală10 sau proprietatea incorporală11. În
acest sens, a fi proprietar înseamnă “a deţine ceva în mod exclusiv şi absolut, a-i da destinaţia dorită, a-
l folosi după destinaţia sa, sau după interesul propriu avut”. Privit astfel, dreptul de proprietate nu
apare cu semnificaţia proprie de drept real, exclusiv, perpetuu, absolut (opozabil erga omnes).
Noţiunea de drept de proprietate are însă şi un sens restrâns propriu, având ca obiect bunuri
corporale12, mobile şi imobile. Acest sens este avut în vedere de Constituţia ţării în Titlul II, denumit
“Despre proprietate”, dar şi de alte reglementări legale în materie. Dintre acestea din urmă prezintă un
interes deosebit, pentru definirea dreptului de proprietate, art. 480 din Codul civil, potrivit căruia
“proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru, în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele prevăzute de lege”.
Definiţia formulată de Codul civil este încă actuală, dar susceptibilă de cel puţin două critici:
 enumeră doar atributele dreptului de proprietate, din care lipseşte “usus”;
 menţionează caracterul “absolut” în loc de “perpetuu”, caracter care luat strict ar face
antisocial şi antijuridic dreptul de proprietate pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea şi celelalte
drepturi reale13.
Aducând corectivele necesare, literatura de specialitate14 defineşte dreptul de proprietate ca
fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească
şi să dispună de un lucru, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în limitele
prevăzute de lege.

5
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 237.
6
Proprietatea imobiliară are ca obiect bunuri imobile. Vezi detalii în I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, ed. 1996, pag. 37 şi Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Editura Şansa SRL
Bucureşti, 1995, pag. 92.
7
Proprietatea mobiliară are ca obiect bunuri mobile. Vezi I. Filipescu, op. cit. pag. 37; Gh. Beleiu, op. cit. pag. 92.
8
E. Safta-Romano, Dreptul de uzufruct în Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Editura Graphix, Iaşi,
1993, pag. 192; P.M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Bucureşti, Editura All, 1994, pag. 70 şi urm.
9
I.P. Filipescu, Drepturile reale şi drepturile de creanţă, op. cit. pag. 23.
10
Vezi Legea 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în M.O. nr. 60/1996.
11
Proprietatea incorporală are ca obiect valori economice care au o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepute doar “cu
ochii minţii”; Gh. Beleiu, op. cit. pag. 97.
12
Proprietatea corporală are ca obiect bunurile corporale ce “au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor
noastre”; Gh. Beleiu, op. cit. pag. 97.
13
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. ediţia 1988, pag. 31.
14
L. Pop, op. cit. (1997), pag. 35-36; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 31-32; I. P. Filipescu, op. cit. (1996), pag. 77.
Pentru definiţia dreptului de proprietate publică şi privată a se vedea şi M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 3-4.
3
 B) Atributele dreptului de proprietate imobiliară
Prerogativele (atributele) dreptului de proprietate alcătuiesc substanţa însăşi a acestui drept, cu
unele particularităţi impuse de natura bunurilor ce formează obiectul său.
În textele Codului civil şi ale legislaţiei ce completează acest cod, atributele dreptului de
proprietate nu sunt clar precizate. De aceea, doctrina juridică acordă un spaţiu larg acestora, apelând nu
numai la terminologia dar şi la doctrina dreptului roman 15. Aceste atribute sunt: posesia (jus utendi),
folosinţa (jus fruendi), dispoziţia (jus abutendi).
Posesia – este o stare de fapt şi nu o stare de drept, care presupune puterea materială pe care o
exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al
existenţei dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.
În Codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin. 2 care prevede că
“posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau
de altul, în numele nostru.” Definiţia este, cum arătam, imprecisă, criticabilă, din cel puţin două
motive:
 foloseşte termenul de “deţinere” ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind susceptibil
şi de un alt înţeles juridic (detenţie precară);
 expresia “folosirea de un drept” poate, de asemenea, conduce la ideea, inexactă, a unei
concordanţe între posesie şi exerciţiul unui drept, ori, posesia poate exista chiar dacă posesorul nu
exercită un drept asupra lucrului.
Cât priveşte literatura de specialitate, aceasta oferă explicaţii variate acestui atribut. Autorul G.
Tabacovici16 vorbeşte despre posesie ca despre dreptul de a întrebuinţa o maşină, un cal etc., pe când în
opinia autorului M. Cantacuzino17 “jus utendi” “corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru
întrebuinţarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică”. Într-o manieră
asemănătoare, Florin Sion18 apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul “de a uza de
lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobila sau călări calul etc.)”. O
definiţie completă a posesiei formulează autorii G.N. Luţescu 19 şi C. Hamangiu20 care apreciază
posesia ca fiind “exerciţiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta faţă de
lucru ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea
de fapt exercitată prin acte materiale şi juridice”.

15
M.V. Jakotă, Conţinutul economic al proprietăţii, în op. cit. vol. II, pag. 311.
16
G. Tabacovici, Prime elemente de drept civil, vol. I, Bucureşti, Institutul de arte grafice C. Sfetea, 1910, pag. 599.
17
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag. 143.
18
Florin Sion, Curs de drept civil, vol. IV, Despre bunuri, Iaşi, Institutul de arte grafice Alexandru Terek, 1940, pag. 67.
19
G.N. Luţescu, op. cit. pag. 174.
20
C. Hamangiu, ş.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti, 1928, Editura Naţională S. Ciornei, pag. 187.
4
 Fiind o stare de fapt independentă de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege,
prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci, posesorul are anumite drepturi
în simpla sa calitate de posesor.
Folosinţa (jus fruendi) este acel atribut potrivit căruia proprietarul poate întrebuinţa lucrul în
interesul său, percepându-i fructele. El se desprinde chiar din conţinutul art. 480 Cod civil, ce
utilizează expresia “a se bucura” care într-o interpretare extensivă cuprinde nu numai posesia (pe care
acest articol n-o menţionează) ci şi folosinţa. Acest atribut îi conferă proprietarului posibilitatea de a
efectua toate actele de utilizare materială şi juridică, cum ar fi: cultivarea pământului, creşterea
animalelor, închirierea imobilelor etc. În literatura de specialitate acest atribut nu cunoaşte o definiţie
clară, complet formulată. În opinia unui autor21, jus fruendi este înţeles ca “dreptul de a te folosi, luând
fructele, fie naturale, fie civile: recolte, arenzi, chirii”. Într-o altă opinie 22, folosinţa corespunde “cu
toate puterile al căror exerciţiu are de scop de a trage din lucru toate foloasele economice pe care e
susceptibil să le procure, fără distincţiune între fructele propriu-zise, care se reproduc periodic fără
absorbire a substanţei producătoare a lucrului şi produsele care nu se pot extrage din lucru, decât prin
absorbirea lor”.
Edificatoare, pentru aspectul în discuţie, sunt şi art. 482 şi 483 Cod civil. Art. 482 Cod
civil prevede că “proprietatea dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca
accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial”. Iar art. 483 Cod civil adaugă că “fructele se cuvin
proprietarului, în puterea dreptului de accesiune”.
Dispoziţia (jus abutendi) este acea prerogativă care permite proprietarului să dispună
liber de bunul său. În doctrina juridică23 se face menţiunea că a dispune de bun înseamnă “a consuma, a
înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv, fără posibilitatea de reîncepere pentru
cel ce a uzat astfel”. Aprofundând discuţia, un alt autor24 arăta că dispoziţia rezumă, de fapt, atributele
distinctive ale dreptului de proprietate, de care proprietatea nu poate fi lipsită sau dezmembrată, fără a
înceta de a mai fi un drept real de proprietate. Un proprietar poate să înstrăineze sau să piardă, pentru
un timp, ori pentru totdeauna, unele caracteristici ale folosinţei sau posesiei, în cazul acesta dreptul de
proprietate fiind ştirbit. Dar înstrăinarea sau pierderea unor caracteristici ale dreptului de a dispune de
un lucru, înseamnă, totodată, înstrăinarea sau pierderea însuşi a dreptului de proprietate25.

21
G. Tabacovici, citat de P.M. Cosmovici în op. cit. pag. 15.
22
M. Cantacuzino, op. cit. pag. 143.
23
G. Tabacovici, op. cit. pag. 599.
24
M. Cantacuzino, op. cit. pag. 143.
25
Ibidem.
5
 C) Caracterele permanente ale dreptului de proprietate
Fiind un drept real, “cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru” 26, dreptul de proprietate
se defineşte prin unele caractere permanente şi anume: caracterul absolut (cu precizările pe care le vom
face), caracterul exclusiv, caracterul perpetuu, stabilirea prin lege a conţinutului şi limitelor dreptului
de proprietate.

Caracterul absolut
Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie înţeles doar în sensul că el este opozabil
tuturor (produce efecte “erga omnes”). Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, acest caracter
se referă la “eficacitatea şi opozabilitatea puterilor din care el se compune, în raporturile cu orice
persoană şi în raporturile cu societatea întreagă şi nicidecum la cuprinsul şi la întinderea puterilor, care
constituind atributele unui drept subiectiv sunt, prin însăşi natura lor juridică, neapărat reglementate,
adică îngrădite27. Deci, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să se înţeleagă că
“titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi şi de
a săvârşi toate actele juridice care răspund interesului său, fără a avea nevoie de concursul altei
persoane, dar în limitele legii”28.
Constituţia României29, cât şi reglementările speciale din domeniul dreptului civil stabilesc
unele îngrădiri dictate de interesele vieţii publice sau ale vieţii private. Îngrădirile aduse dreptului de
proprietate, într-un interes public, sunt numeroase: îngrădiri de interes edilitar şi de estetică urbană;
îngrădiri de interes de salubritate şi sănătate publică; îngrădiri de interes cultural, istoric, arhitectural;
de interes economic general sau fiscal; de interes de apărare a ţării; îngrădirile proprietăţii situate în
zona de frontieră. Unele dispoziţii în sensul arătat conţine chiar Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prin art. 2 prevede că “statul şi unităţile
administrativ-teritoriale exercită dreptul de proprietate publică, în limitele şi în condiţiile legii 30.
Aceeaşi Lege, prin art. 13 alin. 1 adaugă că “servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt
valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi
sunt destinate bunurile afectate. Cât priveşte servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în
domeniul public, şi acestea se menţin, în condiţiile în care nu sunt incompatibile cu uzul sau interesul
public” (art. 13 alin. 2). Legea menţionată nu face nici o distincţie cu privire la servituţi, de aceea în
26
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 75.
27
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921 Editura Cartea Românească, pag. 110. În acelaşi sens a se
vedea, I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 75.
28
I.P. Filipescu, op. cit. pag. 75.
29
Art. 41 pct. 1,6 din Constituţia României.
30
Prin “lege” în sensul prezentei reglementări se înţelege orice dispoziţie cu caracter normativ care reglementează
exerciţiul dreptului de proprietate publică şi anume: legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, regulamente, ordine,
instrucţiuni ale miniştrilor, sau altor conducători ai organelor de specialitate ale administraţiei de stat, acte ale autorităţilor
administraţiei publice locale etc.
6
doctrina juridică31 se apreciază că termenul în discuţie vizează atât servituţile naturale sau legale, cât şi
cele convenţionale32.
Îngrădirile legale de interes privat decurg din raporturile de vecinătate. Constituţia României se
referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi 33, iar Codul civil denumeşte
asemenea îngrădiri “servituţi naturale” (art. 578-585) şi servituţi legale (art. 586-619). O îngrădire
legală a dreptului de proprietate privată constatăm şi în Legea nr.112/1995, care în art.9 alin. final
menţionează expres că “apartamentele cumpărate de chiriaşi (în condiţiile acestei legi) nu pot fi
înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.”34
Pot exista şi îngrădiri ale dreptului de proprietate create prin convenţii 35 intervenite între
particulari ori chiar prin hotărâri judecătoreşti36.

Caracterul exclusiv
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate evidenţiază faptul că acest drept se exercită
numai de titularul său, cu excluderea celorlalte persoane şi fără a avea nevoie de concursul acestora
pentru exercitarea atributelor dreptului său. În lumina acestui atribut, un lucru nu se poate afla, în
totalitate, în acelaşi timp, în proprietatea mai multor persoane. Dar, aşa cum arătam mai sus, legea sau
voinţa titularului pot limita caracterul exclusiv al dreptului de proprietate (servituţi legale,
convenţionale, îngrădiri dictate de un interes public etc.). Unele limitări ale caracterului exclusiv pot fi
aduse din raţiuni bine definite şi prin anumite reglementări internaţionale. Primul Protocol Adiţional la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte unele norme de protecţie a dreptului de
proprietate, lăsând loc şi unor limitări, acolo unde în mod justificat se impun. Prin art. 1 documentul
amintit prevede că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile de drept internaţional”. Potrivit aceluiaşi articol “statele
au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori
amenzi. Statul se bucură de o largă apreciere, în privinţa acestor norme.”37

Caracterul perpetuu
31
M. Nicolae, op. cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 14.
32
Vezi art. 576 şi urm. din Codul civil.
33
Art. 41 pct. 6 din Constituţie prevede că “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului
şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin
proprietarului”.
34
Pentru aprofundarea problemei, prin prisma discuţiilor contradictorii ce se poartă în literatura de specialitate, a se vedea
O. Rădulescu, Interdicţia de înstrăinare a apartamentelor cumpărate de chiriaşi în baza Legii nr.112/1995 în Dreptul nr.
din 1998, pag.35 şi următ.
35
P.M. Cosmovici, Drept civil, op. cit. pag. 17. Din literatura franceză a se vedea Aubry et Rau, Cours de droit civil
français, Tome I 2e vol., pag. 21 şi urm.; B. Starck, Drept civil, Obligations, Paris, Libraires Techniques, 1972, pag. 84.
36
I.P. Filipescu, op. cit. pag. 181 şi urm.
37
Donna Gomien, Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1993, pag. 111.
7
 Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie înţeles în sensul că durata sa nu este
limitată în timp şi, deci, dreptul nu se stinge prin neîntrebuinţare din partea titularului, după cum nu se
pierde prin moartea acestuia. Chiar dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări succesive,
proprietatea continuă să existe, ca drept, în sensul că deşi se stinge în patrimoniul celui ce înstrăinează,
ea renaşte în patrimoniul dobânditorului. De asemenea, există şi situaţii juridice când dreptul de
proprietate se transmite altui titular. Cel ce posedă lucrul altuia pe timpul şi în condiţiile prevăzute de
lege, poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune38.
Deci, cât timp obiectul său material există, dreptul de proprietate este cesibil. Este posibilă însă,
schimbarea naturii şi conţinutului dreptului de proprietate prin trecerea de la un titular la altul, cum ar
fi cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică39.

38
Pentru detalii privind uzucapiunea, a se vedea L. Pop, op. cit. pag. 256.
39
Despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a se vedea, Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr.
33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 2/1995, pag. 17 şi F. Baias, B. Dumitrache,
Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994, în Dreptul nr. 4/1995, pag. 18-27; art. 7 lit. c din Legea nr. 213/1998.
8
 CAPITOLUL II
TITULARII DREPTULUI DE PROPRIETATE

Prezentare generală
În lumina atributelor şi caracterelor sale, dreptul de proprietate apare, de regulă, ca fiind unic în
sensul că aparţine în întregime unui singur titular (este un drept pur şi simplu) 40. Identificarea titularilor
acestui drept nu este o operaţie tocmai facilă, având în vedere că nici reglementările în vigoare şi nici
doctrina de specialitate nu oferă suficiente puncte de sprijin.

I. PROPRIETATEA DOMENIALĂ

A) Noţiune
În general, în delimitarea proprietăţii domeniale de alte componente ale proprietăţii, doctrinarii
pornesc de la unele texte ale Codului civil, care fac distincţie între bunuri domeniale (bunuri ale
statului) şi bunuri ce aparţin particularilor. Deşi are o formulare ambiguă, o semnificaţie deosebită
pentru aspectul în discuţie prezintă art. 475 al. 2 din Codul civil potrivit căruia “bunurile care nu
aparţin particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după formele şi regulile prescrise
anume pentru ele”. Articolul menţionat indică două categorii de bunuri ce formează obiectul a două
forme de proprietate: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. În acelaşi timp,
art. 475 al. 2 trebuie reţinut şi pentru că utilizează noţiunea de “drept de proprietate publică” în sensul
cel mai larg posibil (incluzând bunurile aparţinând domeniului public şi celui privat ale statului).
Articolul 476 Cod civil, adaugă că “Drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în
sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de
unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate
părţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale
domeniului public”. Articolul 477 se referă la averile vacante şi fără stăpân sau ale persoanelor ce nu
au moştenitori sau la a căror moştenire s-a renunţat, care aparţin, de asemenea, domeniului public.

40
În mod excepţional prerogativele dreptului de proprietate pot aparţine împreună şi concomitent mai multor persoane, ceea
ce conduce la proprietatea comună ca modalitate a dreptului de proprietate. Pentru detalii a se vedea: I.P. Filipescu, Drept
civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Bucureşti, Edit. Actami, 1996, pag. 148, E. Iftime, Dreptul de
proprietate, Ed. Univ. Suceava 2001, pag. 128 şi urm.
9
 Prezintă importanţă, de asemenea, art. 478 al. 1 din Cod civ. care se referă expres la domeniul
public şi al. 2 al aceluiaşi articol care, indirect, se referă la domeniul privat al statului. Articolul
menţionat are următorul cuprins: “Porţile, zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale
fortăreţelor fac şi ele parte din domeniul public” (al 1). „Aceste lucruri reintră în comerţ când nu mai
servesc uzului public” (al. 2). Această ultimă dispoziţie vizează “dezafectarea domeniului public în
favoarea, în primul rând, a domeniului privat al statului şi instituţiilor publice şi comunale” 41, de care
vorbeşte Codul civil în unele dintre articolele sale (cum este art. 1845 care consacră conceptul de
domeniu privat)42.
Analiza articolelor menţionate mai sus evidenţiază un sens larg şi un sens restrâns al noţiunii de
proprietate publică. În sens larg43, conceptul acoperă întreaga proprietate domenială (domeniul public
şi domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale). Este sensul ce se degajă din
formularea articolelor 475 al. 2 Cod civ. care, cum arătam, distinge două categorii de bunuri ce pot
forma obiect al dreptului de proprietate: “bunuri ale particularilor” şi “bunuri care nu aparţin
particularilor” – adică bunurile domeniale supuse unui regim special.
În sensul restrâns44, strict juridic al noţiunii, proprietatea publică priveşte domeniul public şi
sub aspectul regimului juridic se abate de la teoria proprietăţii din dreptul comun. Acest sens se
desprinde din conţinutul art. 478 al. 1, la care ne-am referit mai sus.
Consacrarea conceptului de “domeniu privat” prin art. 1845 Cod civil şi multiplele referiri care
se fac la domeniul public, pun în lumină, pe de o parte, distincţia între domeniul privat şi cel public al
statului, iar pe de altă parte, distincţia între proprietatea domenială şi proprietatea particularilor
(persoane fizice şi juridice).
În acest sens, în doctrina juridică45 se atrage atenţia că, distincţia, care coboară până în dreptul
roman, între bunuri aparţinând domeniului public (res quae sunt in usu publico) şi bunuri aparţinând
domeniului privat (res quae sunt in domenio fisci) îşi găseşte o exprimare clară în Codul civil român.

B) Evoluţie istorică
După al doilea război mondial cele două concepte (“domeniul public” dar mai ales “domeniul
privat”) nu au fost utilizate în legislaţia română şi evident nici în literatura de specialitate. În perioada
1948 – 1989, majoritatea autorilor au părăsit teoria domeniului public lăsând să se înţeleagă că această
noţiune a căzut în desuetudine. În locul noţiunii de domeniu public a fost folosită sintagma “avuţia
41
C. Oprişan, "Regimul general al proprietăţii în România", în SDR nr. 1/1995, pag. 6.
42
Art. 1845 din Codul civil prevede că “statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat,
sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca şi particularii şi ca şi aceştia le pot opune”.
43
Despre sensul larg al noţiunii de “proprietate publică” a se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.. Băicoianu,
Drept civil român, 1929, vol. I, pag. 917; G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Buc. 1947, pag. 153-154; M.
Uliescu, op. cit. în SDR nr. 3/1992 pag.214; I.P. Filipescu, op. cit. în Dreptul nr. 5-6/1994.
44
Acest sens este utilizat de C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag.7.
45
C. Oprişan, op. cit. pag. 9.
10
întregului popor” care reprezenta în fapt şi în drept “atotputernicia statului totalitar asupra bogăţiilor
solului şi subsolului iar domeniul privat şi, în general, proprietatea privată, erau reduse la proprietatea
personală”46.
Deci, aproape jumătate de veac, conceptele la care ne-am referit mai sus au fost, “artificial
exilate”47 prin “constituirea pe mai multe căi” 48, cele mai multe abuzive, a dreptului de proprietate
socialistă a întregului popor. Acest drept era definit ca “un drept real care aparţine întregului popor, de
a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele, exercitând asupra acestora – în forme adecvate –
posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu”49.
Întrucât titular al acestui drept apărea “întregul popor”, persoanele juridice (întreprinderi,
unităţi economice, instituţii bugetare, unităţi administrativ-teritoriale) nu aveau decât un element (un
dezmembrământ) al dreptului de proprietate (folosinţa) desemnat prin ceea ce legea denumea “drept de
administrare operativă directă”. Chiar dacă acest drept oferea şi posibilitatea efectuării unor acte şi
fapte ce excedau simpla folosinţă, persoanele juridice care îl deţineau nu puteau să dispună de bunurile
respective potrivit nevoilor reale apărute la un moment dat.
După decembrie 1989, abolirea sistemului politic şi economic totalitar şi a conceptului de
“avuţie a întregului popor” a readus în teoria şi practica dreptului civil conceptele de “domeniu public”
şi “domeniu privat”.
Realizând o adevărată premieră legislativă, Legea fondului funciar nr. 18/1991 a reintrodus
conceptele de “domeniu public” şi “domeniu privat” în relaţiile din sfera fondului funciar. Articolul 4
al legii menţionate delimitează clar proprietatea domenială de proprietatea particularilor (a persoanelor
fizice şi juridice), arătând că “Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor
drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau
privat al statului”.
Fără a defini domeniul public, art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată)
prezintă (dar nu limitativ) terenurile ce aparţin acestuia 50, iar art. 6 delimitează domeniul privat al
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale51.

46
C. Oprişan, op. cit. pag. 9.
47
C. Oprişan, op. cit. pag. 6.
48
P.M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit. 1994, pag. 22.
49
Ibidem.
50
Potrivit art. 5 din legea menţionată, aparţin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes
public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră,
albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale,
ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile
şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care,
potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public..
51
Domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din terenurile care nu fac parte din domeniul
public (de interes local sau naţional), aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi modurile prvăzute de lege. A se
vedea, art. 6 din Legea nr. 18/1991 (republicată), art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123 al. 1 din Legea 215/2001.
11
 Cu toate că reglementările menţionate se referă la terenuri, cele două concepte vizând
domenialitatea “ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, supuse unor reglementări
derogatorii de la dreptul comun, fie şi numai printr-un drept de pază şi de protecţie a statului” 52, sunt
recâştigate teoriei şi practicii dreptului civil.
O consacrare lărgită şi funcţională, cunoaşte conceptul domenialităţii – publice şi private prin
Legea administraţiei publice locale nr. 69/199153. Art. 71 din această lege distinge între domeniul
public şi domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale indicând şi unele criterii de delimitare a
celor două domenii. Aceeaşi lege, prin art. 74 şi 76 trasează regimul juridic general al celor două
domenii. Legea nr. 215/2001, ce a abrogat Legea nr. 69/1991, prin art. 10, reiterează această distincţie
precizând că în calitate de persoane juridice de drept public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale
sunt proprietari ale bunurilor din domeniul public, iar în calitate de persoane juridice civile sunt
proprietare ale bunurilor din domeniul privat.54
În legătură cu aceste domenii trebuie făcută precizarea că ele nu au un scop în sine ci urmăresc
rezolvarea efectivă şi gestionarea treburilor publice ale colectivităţilor respective, satisfacerea şi
apărarea, în limitele legii, a intereselor acestora. Existenţa unui patrimoniu propriu al fiecărei comune,
oraş, judeţ, deţinerea, folosirea şi dispunerea de acesta, oferă posibilitatea legală de a participa direct şi
în nume propriu la raporturile juridice civile, asumându-şi răspunderea autonom, ca orice subiect de
drept civil.
Potrivit legii române (în acord şi cu Carta Europeană a autonomiei locale) 55, comunele, oraşele
şi judeţele au iniţiativa în tot ce priveşte administrarea intereselor publice locale.
Cu cât patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale este mai consistent, mai valoros, cu atât
posibilităţile de a rezolva, la nivel superior, treburile şi cerinţele colectivităţilor respective sunt mai
mari. Rezultă, de aici, obligaţiile şi răspunderile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale şi
judeţene, pentru sporirea, consolidarea şi buna administrare a bunurilor, apartenente celor două
domenii ale: comunei, oraşului, judeţului, după caz.
Cât priveşte domeniul public local sau judeţean, atât art. 72 din Legea 69/1991 cât şi art. 122
al.1 din Legea 215/2001 precizează că aparţin acestuia “toate bunurile care, potrivit legii, sau prin
natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de

52
C. Oprişan, op. cit. pag.8; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, pag. 9.
53
M. Preda, Curs de drept administrativ, Partea specială, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1995, pag. 452.
54
A se vedea şi art. 25, 26 din Decretul nr. 31/1954. Prezintă relevanţă pentru aspectul în discuţie şi art. 121, 122 din Legea
215/2001 privind administraţia publică locală. Art. 121 precizează că "patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale este
alcătuit din bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniul privat al
acesteia precum şi obligaţiile şi drepturile cu caracter patrimonial". Iar art. 122, al. 1 adaugă că "Apariţia domeniului public
de interes local sau judeţean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt
declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".
55
M. Preda, op. cit. pag. 455.

12
interes naţional”. Deci, delimitarea domeniului public local se face pe baza întrunirii cumulative a
următoarelor condiţii:
- bunurile să fie afectate unei utilităţi publice, să fie de uz public, sau, dacă nu sunt de uz
public, să fie cel puţin de interes public;
- să nu fie declarate prin lege ca fiind de interes naţional;
- prin natura lor să fie afectate unei utilităţi publice, uzului public sau să fie de interes public
local sau judeţean (nu naţional).
Prin art. 73, Legea nr. 69/1991 contura sfera domeniului privat al unităţilor administrativ-
teritoriale, care cuprinde bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care constituie domeniul public al
acestora (şi desigur proprietatea statului) aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi mijloacele
prevăzute de lege. Acelaşi conţinut rezultă şi din redactarea art. 123 al. 1 din Legea nr. 215/2001.
Din cele prezentate rezultă cu claritate distincţia, pe care Legile administraţiei publice locale
care s-au succedat în timp o fac între domeniul public şi domeniul privat, pe de o parte şi între
proprietatea domenială (incluzând cele două domenii) şi proprietatea particularilor (persoane fizice şi
juridice – altele decât statul şi unităţile administrativ – teritoriale), pe de altă parte.
Distincţia între domeniul public şi domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale rezultă implicit şi din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia.
Din modul în care este definită şi caracterizată proprietatea publică se poate deduce cu claritate
că domeniul statului şi al unităţilor administrativ teritoriale se divide în funcţie de natura sau destinaţia
bunurilor ce-l compun în domeniul public şi domeniul privat, aflate în proprietatea publică sau privată,
după caz.56
În concluzie, proprietatea publică şi cea privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
este puternic marcată de ideea domenialităţii şi aceasta ne ajută la delimitarea clară a formelor
dreptului de proprietate care se conturează în funcţie de titularii acestuia. Deci, sub impactul
domenialităţii cad numai cele două zone ale proprietăţii statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
(domeniul public şi cel privat).

56
Vezi art. 1-3 din Legea nr. 213/1998; M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 5.
13
 II. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

II. 1. NOŢIUNE
Întrucât proprietate publică priveşte domeniul public57, se impun, pentru început, unele
aprecieri în legătură cu noţiunea de domenialitate publică şi fundamentul juridic al acesteia.
Ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, domenialitatea 58 “constituie partea cea
mai importantă a dreptului administrativ al bunurilor, deoarece ea se referă la bunuri care aparţin
colectivităţilor publice”59. Deşi se compune din bunuri mobile şi imobile, domeniul administrativ nu se
confundă cu patrimoniul unităţilor administrativ – teritoriale, care are o sferă mai largă de cuprindere60.
Noţiunea de domenialitate publică nu are un fundament clar în textele Codului civil român sau
chiar în cele ale legilor constituţionale, ce au precedat Constituţia României din 1991. Codul civil, la
capitolul intitulat “Despre bunuri în raportul lor cu cei ce le posedă” foloseşte noţiunea de “domeniu
public” dar nu în sensul său opus “domeniului privat”, ci în sens de domeniu al statului. Deci Codul
civil nu relevă deosebirile dintre domeniul public şi domeniul privat, în baza unui criteriu prestabilit. A
revenit, de aceea, doctrinarilor (fie ei autori de drept civil sau de drept public) sarcina de a înlătura
această omisiune propunând unele criterii de delimitare a celor două domenii.
În literatura de specialitate, cu privire la aspectul în discuţie, s-a făcut sublinierea că “teoria
domeniului este una dintre acelea în care se manifestă, în modul cel mai pregnant, relativitatea
conceptelor şi construcţiilor juridice, menite să evolueze în funcţie de realităţile sociale pe care trebuie
să le exprime”61.
Cât priveşte jurisprudenţa62, aceasta a contribuit şi ea, cu unele ezitări inerente oricărui început,
la conturarea noţiunii, reflectând în cadrul soluţiilor sale când una, când alta dintre teoriile doctrinare.
Prin Legea nr. 213 / 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, au fost
aduse importante clarificări în definirea domeniului public, a componentelor sale şi regimului juridic
ce-i este aplicabil, a trăsăturilor ce-l separă de domeniul privat. În viziunea legii menţionate, noţiunea
de domeniu evocă ideea de totalitate a bunurilor care aparţin statului sau unităţilor administrativ –
57
Utilizăm în acest capitol sensul restrâns al noţiunii de “proprietate publică” ce corespunde domeniului public. Despre
sensurile ce se atribuie noţiunii de “proprietate publică” a se vedea Laurian Franţescu, Noţiunile de domeniu public şi
domeniu privat ale statului. Conţinut şi regim juridic, în Dreptul nr. 10 – 11/1993 pag. 41 – 47; C. Oprişan, op. cit. în SDR
nr. 1/1995 pag.7; Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu domeniul public în Dreptul nr. 8/1995 pag 34; I.P. Filipescu,
op. cit. ediţia 1996 pag. 79 şi următoarele.
58
Noţiunea de “domeniu” îşi are originea în cuvântul latin “domenium” care înseamnă stăpânire, proprietate.
59
Liviu Giurgiu, op. cit. pag. 34; M. Preda, Curs de drept administrativ, op. cit. vol. II, partea specială pag. 452 şi
următoarele. Pentru colectivităţile locale, a se vedea art. 3, pct. 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
60
Potrivit art. 121 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale
este compus din bunuri mobile şi imobile aparţinând domeniului public de interes local, domeniului privat şi din drepturile
şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale acestor unităţi.
61
Liviu Giurgiu, op. cit. pag. 34.
62
Vezi, în acest sens: decizia civilă 975/1995 a Curţii de Apel Suceava; decizia nr. 310/1995 a Tribunalului Botoşani;
decizia nr. 610/1995 a Curţii de Apel Suceava, menţionate de P. Perju în Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor
judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.
14
teritoriale. În funcţie de natura sau destinaţia bunurilor care-l compun, domeniul statului şi al unităţilor
administrativ – teritoriale se divide, la rândul său în domeniul public şi domeniul privat, aflate în
proprietate publică sau privată, după caz.
Domenialitatea publică este subsumată conceptului de proprietate publică şi este alcătuită din
bunurile determinate constituţional (art. 135, al. 4)63, din cele stabilite în Anexa legii64 şi din orice alte
bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau
de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege65.
Domenialitatea privată se circumscrie conceptului de proprietate privată şi este alcătuită din
bunurile proprietatea statului şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu fac parte din domeniul
public66.
Conceptul domenialităţii - publice şi private - îşi găseşte consacrarea şi în recenta Lege a
administraţiei publice locale nr. 215/2001. Articolul 10 din legea amintită precizează că: "Autorităţile
63
Potrivit articolului menţionat, fac obiectul exclusiv al domeniului public al statului: bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în
interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, alte bunuri
stabilite de lege.
64
Anexa Legii nr. 213/1998 (pct. 1) prevede că domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: bogăţiile de
orice natură ale subsolului, în starede zăcământ; spaţiul aerian; apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele
lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; pădurile şi terenurile destinate
împăduririi. Cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,
precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt
proprietate privată; terenurile care au aparţinut domeniul public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin
lucrări de îdiguiri, de desecări şi combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi
ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din
categoriile biologice şi de animale de rasă; parcurile naţionale; rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; patrimoniul
natural al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
împreună cu platoul continental; infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; tunelele şi casetele de
metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; drumuri naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene,
principale secundare; canale navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările
şi consolidările de maluri şi talazuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care
sunt realizate acestea; reţelele de transport al energiei electrice; spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie
de telecomunicaţii; canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; conductele de transport
al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care
activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşee pentru
atenuarea undelor de viitură; digurile de apărare împotriva inundaţiilor; lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
cantoanele hidrotehnice, spaţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; porturile maritime şi fluviale, civile şi
militare; terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea
navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi,
monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare
destinate activităţilor de navigaţie; terenuri destinate exclusiv instrucţiei militare; pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de
apărare a ţării; pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare, situate pe acestea şi
terenurile pe care sunt amplasate; statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; ansamblurile şi siturile
istorice şi arheologice; muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; terenurile şi clădirile în care îşi
desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi
ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale
Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare,
care constituie proprietatea privată a acestora.
65
Art. 3 al. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
66
Art. 4 din Legea nr. 213/1998.
15
administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resurse financiare, precum şi de
bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în conformitate cu
principiul autonomiei locale". Prin art. 121 aceeaşi Lege, se concretizează conţinutul naţiunii de
patrimoniu al unităţii administrativ teritoriale, în care se regăsesc: bunurile mobile şi imobile
apartenente domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia precum
şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. Cele două domenii ale proprietăţii autorităţilor
publice locale sunt apoi reglementate distinct prin articolele 122 şi 123 din Legea nr. 25/2001.

II. 2. NATURA JURIDICĂ

O analiză spaţială, dar şi istorică asupra concepţiilor privind domeniul public, evidenţiază
puncte de vedere variate, la diferiţi autori.

a) Teoria neproprietăţii
Până în secolul al XIX-lea, Proudhon, Ducrocq, Berthélemy, au negat idea proprietăţii, arătând
că bunurile din domeniul public nu sunt susceptibile de proprietate, întrucât asupra lor nu se pot
exercita cele trei atribute clasice ale dreptului de proprietate: usus, fructus, abusus, inalienabilitatea lor
fiind o dovadă peremtorie în acest sens. În concepţia lui H. Berthélemy, de exemplu, “bunurile din
domeniul public sunt constituite din porţiuni de teritoriu afectate uzului tuturor şi nesusceptibile de
proprietate privată. Asupra bunurilor din domeniul public nimeni nu are jus abutendi, jus fruendi există
doar excepţional, iar jus utendi aparţine tuturor”67.
La începutul secolului al XX-lea, L. Duquit şi G. Jéze au susţinut şi ei că în cazul arătat nu ar fi
vorba de un drept de proprietate pentru că, acceptând o asemenea idee “s-ar opera o tranziţie
nejustificată a unui concept civilist, de altfel inutil, fiind
suficientă ideea de afectaţiune”68. În lipsa unui drept de proprietate, administraţiei trebuie să i
se recunoască asupra bunurilor din domeniul public, doar un drept de pază şi supraveghere (droit de
garde et surintendance).
În Codul Civil francez ideea (inexactă) care neagă dreptul de proprietate al administraţiei
asupra bunurilor din domeniul public îşi are suportul în art. 538, potrivit căruia “domeniul public
cuprinde bunuri ce nu sunt susceptibile de proprietate privată”. Articolul 475 din Codul civil român nu
a mai reprodus această dispoziţie69, ceea ce demonstrează o cu totul altă viziune în tratarea problemei70.

67
H. Berthélémy, citat de L. Giurgiu în Dreptul nr. 8/1995, pag. 34; în acelaşi sens, a se vedea şi P. Perju, op. cit. în Dreptul
nr. 9/1996, pag. 98.
68
C. Oprişan, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 7.
69
Art. 475, al. 2 vorbeşte de “Bunurile care nu sunt ale particularilor”.
70
Cu toate acestea, în doctrina juridică românească mai veche au existat autori care s-au arătat ostili ideii de proprietate.
Vezi C. Hamangiu ş.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,1928, pag. 917.
16
 Teoria neproprietăţii şi a folosinţei în interesul general a fost supusă unei severe critici. I s-a
reproşat, de exemplu, că este prea restrictivă, de vreme ce limitează sfera bunurilor din domeniul
public la cele afectate uzului tuturor: căi de comunicaţie, pieţe, ţărmurile mării etc. Teza menţionată
exclude o categorie însemnată de alte bunuri care, deşi aparţin domeniului public, nu servesc uzului
tuturor71 (cazărmi, armament militar, fortăreţe etc.).
Pe de altă parte, nu are suport ideea că ar exista bunuri nesusceptibile de însuşire sub formă de
drepturi patrimoniale. În principiu “toate bunurile de pe pământ pot fi apropriate”72.

b) Teoria dreptului de proprietate

Alimentată de aceste critici, s-a conturat cea de-a doua teză care admite existenţa unui drept de
proprietate al administraţiei asupra bunurilor din domeniul public. Principalii susţinători ai teoriei
menţionate sunt L. Josserand, Planiol, Hauriou, Régard, Bonnard, Roland, Aurelian Ionaşcu
(România).
Acest punct de vedere (reţinut şi de actuala Constituţie, de Legea 213/1998 şi de Legea nr.
215/2001) recunoaşte că asupra bunurilor din domeniul public, titularii au şi exercită un veritabil drept
de proprietate, chiar dacă exerciţiul atributelor acestui drept îmbracă unele note specifice 73. “Esenţialul
dreptului de proprietate – susţinea E.D. Tarangul – nu este reunirea celor trei atribute ce au caracterizat
proprietatea quiritară74 în dreptul roman. Această proprietate şi-a schimbat caracterul, iar ceea ce
interesează, în primul rând, în societatea modernă, este aproprierea obiectului, adică un drept de
detenţiune şi de gestiune care poate avea o sferă mai mare sau mai mică de acţiune”75.
O asemenea concepţie se înscrie pe coordonatele evoluţiei proprietăţii “din ce în ce mai puţin
individualistă şi mai puţin absolută”76.
În perioada interbelică, jurisprudenţa românească 77 şi-a însuşit teoria pe care o analizăm,
admiţând, la rândul său, că administraţia are un drept de proprietate asupra domeniului public şi, de
asemenea, a decis că bunurile din acest domeniu sunt afectate uzului tuturor78.
În prezent consacrarea expresă a dreptului de proprietate publică prin Constituţia României
(art. 135), Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 stinge orice dispută cu privire la natura juridică a
dreptului asupra domeniului public. Iar teoria dreptului de proprietate a statului şi a unităţilor sale

71
E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, pag. 357.
72
Leon Duquit, Traité de droit constitutionnel, t III, Paris, 1923, pag. 342 şi următoarele.
73
J. Manofiu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principiale, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 39. Pentru prima oară în
legislaţia română Legea nr. 213/1998 prevede expres că statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia,
folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.
74
Pentru detalii privind proprietatea quiritară în dreptul roman, a se vedea M. Jacotă op. cit. vol. II.
75
. E.D. Tarangul, op. cit. pag. 359.
76
C. Oprişan, op. cit. pag. 8.
77
L. Giurgiu, op. cit. pag. 35 şi decizia civilă nr. 51/1935 a Tribunalului Judeţean Prahova, citată de acest autor.
78
E.D. Tarangul, op. cit. pag. 234.
17
administrativ – teritoriale, nu mai prezintă decât un interes istoric. Cu toate acestea, în literatura
juridică actuală se atrage încă atenţia că “deşi proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ – teritoriale, aceşti titulari nu sunt proprietari propriu-zis (în sensul Codului civil) 79. În
opinia menţionată “usus” aparţine publicului, “fructus” nu există, iar “abusus”, datorită
“inalienabilităţii domeniului public nu-i posibil”. Un asemenea punct de vedere este contrazis de faptul
că deşi inalienabile, bunurile publice pot suferi unele transformări, modificări, pot fi dezafectate sau
demolate, cu respectarea prevederilor legale. În anumite condiţii, titularii dreptului de proprietate
publică pot să dispună trecerea unor bunuri din domeniul public în cel privat. De altfel chiar Legea
213/1998 menţionează expres atributul dispoziţiei (art. 2).
De asemenea, s-a admis că apărarea dreptului de proprietate publică poate fi realizată şi prin
mijloace de drept civil, astfel că titularii au facultatea de a se opune încălcărilor din partea
particularilor, prin aceste mijloace, dacă le preferă căii administrative80.

II.3. DELIMITAREA PROPRIETĂŢII PUBLICE FAŢĂ DE PROPRIETATE PRIVATĂ

O problemă, de asemenea discutată, este aceea a criteriilor în raport de care se poate defini şi
delimita proprietatea publică în raport cu proprietatea privată a statului şi a unităţilor sale administrativ
– teritoriale (domenială) şi cea a persoanelor fizice şi juridice (de drept comun). Problema care se pune
este de a şti după care criterii se stabileşte că un bun aparţine domeniului public sau domeniului privat
al statului sau unităţilor administrativ – teritoriale, ori proprietăţii private de drept comun. Operaţia în
sine nu este facilă având în vedere faptul că faţă de proprietatea domenială privată, delimitarea este
relativă şi graduală, pentru că un bun proprietate publică poate fi dezafectat şi trecut în proprietatea
domenială privată şi invers. Faţă de proprietatea privată de drept comun delimitarea este ceva mai
clară, dar şi aici trebuie avut în vedere că un bun proprietate privată poate deveni obiect al dreptului de
proprietate publică, prin expropriere.
Investigând legislaţia în materie putem constata că aceasta nu ne vine prea mult în ajutor,
pentru o corectă şi clară delimitare. Textele care se referă la proprietatea publică utilizează expresii de
mare generalitate sau chiar formulări insuficient conturate, echivoce. Art. 475, al. 2 indică două
categorii de bunuri: bunuri ale particularilor şi bunuri care nu sunt ale particularilor şi care urmează a
fi administrate şi înstrăinate numai după regulile şi formulele anume prescrise pentru ele. Este o
formulare generală, ambiguă. Aceleaşi criterii generale apar prin antiteză şi în art. 476 Cod civil care
prevede că “Drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile
navigabile...” care nu sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale domeniului public.

79
P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.
80
C. Oprişan, op. cit. pag. 8.
18
 Reglementările adoptate după intrarea în vigoare a Codului civil nu cuprind o enumerare
exhaustivă a bunurilor ce alcătuiesc substanţa proprietăţii publice. Prin art. 18, Constituţia din 1938
menţionează că toate bunurile care nu sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale
domeniului public (este o formulare de asemenea discutabilă). Constituţia din 1938 ca şi cea din 1923,
de altfel, conţin şi unele enumerări, dar ele vizează segmentele limitate ale domeniului public, cum ar
fi: căile de comunicaţie (terestre, navale, maritime). Dispoziţii în acest sens constatăm şi în Legea
pentru drumuri din 11 februarie 1906, cu o sferă de aplicaţie, de asemenea, limitată.
După decembrie 1989, revenirea la instituţiile tradiţionale şi în materie de proprietate a
determinat o mai atentă şi profundă analiză a problematicii dreptului de proprietate, în general, a
formelor pe care le îmbracă acest drept, în special. Legea fondului funciar disociază clar conceptul de
proprietate domenială publică şi privată de cel de proprietate privată de drept comun. De asemenea,
Constituţia României, prin art. 135, al.2 prevede că: proprietatea este publică şi privată. Proprietatea
publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale (art. 135, al. 3). Art. 135, al. 4 din
Constituţie indică bunurile care aparţin domeniului public. La aceste reglementări putem adăuga H.G.
nr. 113 din martie 1992.
Dar nici în reglementările menţionate nu apare clar criteriul în raport de care pot fi identificate
bunurile ce aparţin domeniului public în raport cu cele ce aparţin proprietăţii private (domeniale sau de
drept comun). Cum arătam, Constituţia consacră cele două forme de proprietate printr-o apreciere de
ordin general, fără a indica şi criteriile ce stau la baza ramificării dreptului de proprietate în cele două
forme.
În schimb, Legea fondului funciar nr. 18/1991 reţine în mod expres drept criteriu de delimitare
a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor interesul naţional sau local. Art. 4, al. 2 din legea
menţionată precizează că “domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra
sa aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea asupra sa aparţine comunelor, oraşelor,
municipiilor, judeţelor”.
Într-o expresie sintetică, criteriul interesului naţional sau local stă la baza afectării categoriilor
de terenuri enumerate de art. 5 din Legea nr. 18/1991 unor servicii de utilitate publică.
Trebuie să arătăm că, deşi criteriul menţionat este operant doar în materie de terenuri şi numai
în sfera domeniului public (pentru a delimita domeniul public de interes naţional de domeniul public
de interes local), el prezintă un netăgăduit sprijin şi pentru trasarea liniei de demarcaţie dintre
proprietatea publică şi cea privată având în vedere faptul că “proprietatea privată este aceea care nu
este publică”81.

81
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. ed. 1996, pag. 83.
19
 În literatura de specialitate82 s-a propus ca acest criteriu (al interesului naţional sau local) să fie
extins şi asupra celorlalte categorii de bunuri mobile sau imobile care formează în general obiectul
dreptului de proprietate publică.
Receptive la aceste propuneri, Legea 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 fixează clar liniile de
demarcaţie între: domeniul public naţional, domeniul public judeţean şi domeniul public local.
Potrivit art. 3, al. 2 din Legea 213/1998, “Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile
prevăzute în art. 135, al. 4 din Constituţie, din cele stabilite la pct. 1 din Anexă, precum şi din alte
bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege”.
Art. 3, al. 3 din Legea nr. 213 / 1998 menţionează ca bunuri ale domeniului public judeţean,
bunurile stabilite la pct. II din Anexă şi bunurile de uz sau interes public judeţean, declarate ca atare
prin hotărâre a consiliului judeţean sau hotărâre guvernamentală.
În sfârşit, al. 4 al art. 3 din Legea nr. 213 / 1998 se referă la domeniul public local în conţinutul
căruia sunt incluse: bunurile precizate la pct. III din Anexă şi alte bunuri de uz sau interes public local,
declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local (dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes
public, naţional ori judeţean).
Cât priveşte Legea nr. 215/2001, distincţia clară dintre domeniul public de interes naţional şi
domeniul public de interes local rezultă din art. 122 (al. 1) potrivit căruia "Aparţin domeniului public
de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes
public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".

Criterii doctrinare

În lipsa consacrării, pe cale legală, a unor criterii după care dreptul de proprietate se ramifică în
cele două forme ale sale, i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina de a completa această lacună. Au
fost propuse, în acest sens, următoarele criterii:

a) Criteriul naturii bunurilor apare în doctrina şi jurisprudenţa mai veche. Berthélemy, de

exemplu, aprecia că intră în domeniul public bunurile care sunt în uzajul tuturor, fie prin natura lor, fie
prin destinaţie. În lumina criteriului naturii bunurilor fac parte din domeniul public toate bunurile care
nu sunt susceptibile de proprietate privată cum ar fi: căile de comunicaţie, porturile, fluviile care
servesc pentru transport, pieţele publice, care prin natura lor nu pot aparţine particularilor. Acest
criteriu rezultă din art. 476 Cod civil, care în parte sa finală prevede că aparţin domeniului public toate
părţile din pământul României care nu sunt proprietate particulară. De asemenea, criteriul este utilizat
de Legea fondului funciar, care prin art. 4, al. 1 şi art. 5, al. 1 prevede că bunurile, prin natura lor, sunt
82
E. Safta-Romano, op. cit. pag. 78.
20
de domeniul public ori de domeniul privat. Articolul 5 de exemplu precizează că: “Aparţin domeniului
public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţie, reţele
stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenuri cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi
fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale,
ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale,
monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru
nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public, oricare, prin
natura lor sunt de uz sau interes public”.
Şi Legea 213/1998 reţine criteriul naturii bunurilor, precizând prin art. 1 că "Dreptul de
proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care,
potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".
De asemenea, criteriul este menţionat în Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică
locală, în art. 122, care se referă la bunurile apartenente domeniului public de interes local sau judeţean
şi care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.
În doctrina juridică şi practică din acest domeniu, criteriul menţionat a fost primit cu anumite
rezerve întrucât există unele bunuri mobile sau imobile care, deşi susceptibile de a forma obiectul
proprietăţii private, fac parte din domeniul public.
Pe de altă parte, anumite bunuri care fac parte din domeniul public sunt susceptibile prin natura
lor să fie proprietate privată. Un exemplu în acest sens ne oferă art. 478, al. 2 din Codul civil care,
după ce în alineatul 1 declară anumite bunuri ca făcând parte din domeniul public, prin alineatul 2
adaugă că “Aceste bunuri reintră în circuit când nu mai servesc uzului public”. (Este vorba de porţile,
zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor).

b) Criteriul afectaţiunii bunurilor indică drept bunuri care aparţin domeniului public pe acelea
care sunt afectate serviciului public. Acest criteriu se sprijină pe teoria serviciului public 83 elaborată de
autorii de drept public, între care s-au remarcat în mod deosebit Leon Duguit şi Gaston Jéze (Franţa),
Paul Negulescu, C-tin Rarincescu (România). Pentru autorii francezi noţiunea de serviciu public
domină întreg dreptul administrativ. Domenialitatea publică, ca şi alte noţiuni ale dreptului
administrativ, sunt aşadar intim legate de serviciul public.
“Nu trebuie uitat niciodată” – preciza Duguit – “că fundamentul însuşi al domenialităţii publice
este ideea de afectare la un serviciu public. Acesta este punctul capital. Noţiunea de serviciu public

83
Noţiunea serviciului public este incertă: ea este o noţiune funcţională, servind unui anumit rezultat. În esenţă, serviciul
public este o activitate susceptibilă de reglementare administrativă, exercitată în interes public (distribuirea de apă potabilă,
căile de comunicaţie, învăţământul public, serviciile sanitare), profitabilă cetăţenilor sau ansamblului naţiunii. Vezi detalii
în M. Waline citat de C. Oprişan în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 12.
21
domină tot dreptul public atunci când este vorba de funcţii, organe sau lucruri” 84. Autorul menţionat
include în domeniul public toate bunurile mobile şi imobile, afectate direct, ca obiecte sau mijloace,
unui serviciu public. Datorită afectării unui serviciu public, bunurile sunt inalienabile şi
imprescriptibile. Pe de altă parte, regimul juridic nu este acelaşi pentru totalitatea bunurilor din
domeniul public. Urmărind scopul şi rolul pe care îl au în cadrul serviciului public, putem constata că:
“natura lor juridică este mai mult sau mai puţin diferită de cea a proprietăţii private, pentru că există un
fel de gradaţie în scara domenialităţii publice”.
Ideea de serviciu public stă la baza tuturor regulilor regimului juridic care, potrivit autorilor de
drept public, se numeşte domeniul public opus regimului juridic al proprietăţii private. De aceea,
afectarea la un serviciu public rămâne o condiţie necesară a domenialităţii publice, dar nu şi suficientă,
întrucât în acest domeniu nu se includ decât “lucrările care servesc direct unui serviciu public esenţial
şi cu condiţia ca în acest serviciu esenţial, lucrul să joace un rol principal”. În literatură 85 nu este
definită însă noţiunea de “serviciu public esenţial” şi nici nu este explicat rolul principal al bunului în
cadrul serviciului. Se indică doar câteva exemple semnificative. În această opinie, cazărmile, şcolile,
palatele de justiţie nu fac parte din domeniul public, întrucât edificiul (luat ca atare) nu joacă un rol
esenţial în cadrul serviciului. Acest rol îl au militarii, profesorii, magistraţii, ca îndeplinesc rolul
principal. În consecinţă, “mobilele afectate unui serviciu public nu fac parte din domeniul public,
întrucât
dispariţia unei arme, a unui tun, a unei cărţi sau obiect de artă nu comportă consecinţe asupra
serviciului public”86.
Asupra bunurilor astfel determinate administraţia nu exercită un drept de proprietate. Ele nu
aparţin nici unui individ şi aproprierea lor individuală a fost exclusă. Anumiţi agenţi publici sunt însă
însărcinaţi să vegheze la conservarea lor sau la menţinerea afectaţiunii bunurilor.
Aşa cum este prezentată, mai sus, teoria afectaţiunii bunurilor unui serviciu public se apropie
de teoria care neagă dreptul de proprietate al administraţiei asupra domeniului public.

c) Criteriul interesului general apare în teoria formulată de unii autori de drept public, atât
străini87, cât şi români88. Potrivit acestui criteriu, bunurile ce alcătuiesc domeniul public sunt afectate
unui interes general, din care cauză ele sunt supuse unui regim juridic special.

84
L. Duguit, op. cit. pag. 234.
85
Gaston Jézé, Les principes généraux du droit administratif, t I, II éme ed. pag. 245.
86
L. Giurgiu, op. cit. pag. 36.
87
Dintre aceştia amintim: M Hauriou, R. Bonard, citaţi mai sus.
88
Este teoria care în prezent domină literatura şi practica românească în materie.
22
 Susţinătorii acestei teze admit că asupra bunurilor respective administraţia are un drept
de proprietate care diferă de proprietatea civilă ordinară, în sensul că prerogativele usus şi fructus sunt
limitate, iar abusus este paralizat prin afectaţiune.
Controversele pe tema criteriilor de delimitare a proprietăţii publice sunt în prezent stinse, câtă
vreme recentele reglementări ale proprietăţii publice indică expres trei criterii care împreună servesc la
delimitarea celor două zone ale proprietăţii domeniale. Art. 1 din Legea 213/1998 prevede că “Dreptul
de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor care
potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public”. Iar Legea nr. 215/2001 precizează prin
art. 122 că " Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau
prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes
naţional".
Deşi prin reglementările menţionate sunt prevăzute trei criterii de identificare a bunurilor
aparţinând proprietăţii publice (legea, natura şi destinaţia bunului), în cele din urmă legea este cea care
face determinarea domeniului public, fie în mod direct (enumerând bunurile acestui domeniu), fie
indirect enunţând criteriile generale pentru determinarea lor (uzul sau interesul general).

23
 II.4. DOMENIUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII

A) Regimul domeniului public până în decembrie 1989

În încercarea de a reglementa relaţiile din sfera proprietăţii publice, Codul civil şi
reglementările ce i-au urmat pornesc de la expresii de mare generalitate ajungând la o noţiune
insuficient conturată şi în multe privinţe discutabilă.
Întrucât despre imperfecţiunile Codului civil în această materie, am mai discutat, vom urmări în
cele ce urmează modul în care noţiunea de domeniu public s-a reflectat în legile noastre constituţionale
adoptate până în 1990.
Coborând până la originile constituţionalismului, constatăm că în prima Constituţie a României
moderne este utilizată noţiunea de “domeniu public” în art. 19, care prevede că “Proprietatea de orice
natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt sacre şi inviolabile”. Alineatul final al aceluiaşi
articol adaugă că “libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şi
altor căi de comunicaţie este de domeniul public”. Totodată, Constituţia precizează că legile existente
cu privire la alinierea şi lărgirea străzilor din comune, precum şi a malurilor apelor ce curg prin
comune sau pe lângă comune, rămân în vigoare. Din dispoziţiile constituţionale citate rezultă că
legiuitorul constituant român de la 1866 a înţeles să stabilească regimul domenial, recunoscând
aplicabilitatea unor acte normative anterioare, îndeosebi a Regulamentelor organice pe care
jurisprudenţa continua să le invoce în soluţiile sale.
La fel ca şi redactorii Codului civil de la 1864, legiuitorul constituant nu a definit şi delimitat
clar noţiunea de domeniu public.
Constituţia din 1923 făcea, de asemenea, vorbire de bunuri publice şi domeniu public. Prin
articolul 20 această lege fundamentală preciza că “sunt domeniu public căile de comunicaţie, spaţiul
atmosferic, apele navigabile şi flotabile”. Se considerau, de asemenea, bunuri publice apele ce pot
produce forţa motrice şi acelea ce pot fi folosite în interes obştesc. Drepturile câştigate asupra acestor
bunuri se vor respecta şi se vor răscumpăra prin exproprierea pentru caz de utilitate publică, după o
dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin legi speciale se vor determina “limitele în care toate drepturile
menţionate, mai sus, vor putea fi lăsate în folosinţa proprietarilor, modalităţile exploatării, precum şi
despăgubirile cuvenite pentru utilizarea suprafeţei şi pentru instalaţiile în fiinţă”. Din prezentarea
acestui text rezultă că nici legiuitorul constituant din 1923 nu a dat o definiţie noţiunii de domeniu
public mărginindu-se să enumere bunurile ce aparţin acestuia.
Pe baza Constituţiei din 1923 a fost adoptată la 27 iunie 1924 Legea privind regimul apelor,
care a utilizat expresia “domeniul statului” ca sinonimă cu expresia “domeniul public”, (inclusiv
expresia “bunuri publice”), cu scopul de a indica bunurile ce aparţin domeniului public.

24
 Constituţia din 27 februarie 1938 a reprodus reglementarea constituţională anterioară şi, în
plus, a încercat să redea un criteriu de distincţie a domeniului. Astfel, prin art. 18, Constituţia
menţionată prevede că “drumurile mari şi mici, uliţele care sunt în sarcina statului, judeţelor,
municipiilor şi comunelor, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi
locul de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele, spaţiul
atmosferic, apele producătoare de forţă motrice de folos obştesc şi îndeobşte toate bunurile care nu
sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale domeniului public”.
La 7 noiembrie 1939 a fost promulgat un nou Cod civil, dar care ulterior nu a mai fost pus în
aplicare. Şi acesta conţinea o enumerare mai largă a bunurilor ce constituiau domeniul public al
statului, incluzând în această categorie de bunuri şi edificiile şi bunurile mobile. Art. 465 din acest Cod
arată că “Fac parte din domeniul public al statului: drumurile naţionale, judeţene, comunale precum şi
pieţele şi străzile, fluviile şi râurile navigabile şi plutitoare, cum şi toate apele ce pot produce forţă
motrice sau pot fi folosite în interesul obştesc, căile ferate, canalurile şi în general toate căile de
comunicaţie, izvoarele de energie, ţărmurile mărilor şi ale râurilor ce formează frontiera, porturile şi
aeroporturile, fortificaţiile, clădirile destinate folosinţei interesului public, cum sunt: bisericile,
muzeele, teatrele, gările şi aerogările, obiectele mobiliare care servesc uzului public, obiectele din
muzee, cărţile din bibliotecile publice, documentele din arhivele publice, precum şi în general, orice
lucru socotit de lege ca intrând în acest domeniu”.
Constituţiile din 1948, 1952, 1965, cu puţine excepţii, nu au mai folosit noţiunea de domeniu
public. Atât legiuitorul cât şi doctrina şi practica judiciară au renunţat la această instituţie tradiţională şi
a fost consacrată ideea de unicitate a proprietăţii statului asupra tuturor bunurilor, despre care, în mod
fals, se susţinea că aparţin întregului popor. Ca urmare, au dispărut distincţiile tradiţionale dintre
regimul de drept privat şi regimul de drept public al bunurilor statului.
Concomitent, a fost fundamentată teoria existenţei în patrimoniul unităţilor socialiste de stat a
unui drept real de tip nou, denumit “dreptul de administrare operativă directă”.
Prin Constituţia din 1965 (aşa cum a fost modificată ulterior) s-a consacrat principiul potrivit
căruia totalitatea bunurilor mobile şi imobile ce alcătuiau mijloacele de producţie sunt proprietate
socialistă. Cu alte cuvinte, întreg patrimoniul social constituia baza materială a acţiunii generale de
construire a societăţii socialiste, iar titularul acestui drept real era considerat întregul popor. Legea nr.
3/1983 cu privire la contractul angajament89 se referea, de exemplu, la calitatea statului de
administrator general al proprietăţii întregului popor. Deci, în condiţiile în care dreptul de proprietate
socialistă era privit ca un drept real aparţinând întregului popor, de a-şi apropria mijloacele de
producţie şi produsele, exercitând asupra acestora, în forme adecvate (specifice) posesia, folosinţa şi

89
Legea menţionată a fost abrogată prin decretul lege nr. 14 din 29 decembrie 1989.
25
dispoziţia, în putere şi în interes propriu 90, nu mai putea fi vorba de o divizare a patrimoniului general
global în domeniul public şi domeniul privat.

B) Regimul domeniului public după decembrie 1989

După decembrie 1989, legiuitorul român a confirmat distincţia dintre domeniul public şi
domeniul privat, provocând reintrarea în dreptul actual al celor două concepte, pentru început în Legea
fondului funciar nr. 18/1991, care în art. 4, al. 1, face o distincţie clară între domeniul public şi
domeniul privat (proprietatea domenială) şi proprietatea privată a particularilor. Articolul menţionat
precizează că "Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale,
având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.
Deşi legea se referă numai la terenuri, ea are o însemnătate incontestabilă pentru reintroducerea
celor două concepte91. Se reconsideră astfel o instituţie fundamentală şi tradiţională a dreptului
românesc.
Legea face distincţie între cele două domenii cărora le pot aparţine diferite bunuri precizând în
continuare că domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa aparţine
statului sau de interes local, caz în care proprietatea aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor (art. 4 al. 2).
În ambele situaţii, bunurile domeniului public sunt administrate potrivit principiilor prevăzute
de dreptul public, ca ansamblu al regulilor juridice care reglementează raporturile dintre autorităţile
publice, precum şi raporturile dintre acestea şi persoanele fizice 92. Administrarea domeniului de interes
public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de
interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi (art. 4 al. 3).
Prin art. 4, al. 4 din Legea nr. 18/1991 mai precizează că "terenurile din domeniul public sunt
cele afectate unei utilităţi publice". În lumina acestei ultime dispoziţii "determinarea apartenenţei unui
teren la domeniul public, când aceasta nu a fost făcută în mod expres de către legiuitor, se poate face
ţinând seama de natura sau afectaţiunea terenului respectiv"93
În general, natura sau afectaţiunea publică a unui teren se determină după uzul respectiv,
interesul public al bunului. Terenurile sunt de uz public, atunci când prin natura lor sunt destinate a fi
folosite de toţi cei administraţi (şi la care au acces toate persoanele) 94. Iar terenurile de interes public

90
P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 23.
91
A se vedea art. 5 al. 1 şi art. 6 din Legea nr. 18/1991 (republicată).
92
C. Ţigăeru, C. Jornescu, Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 – comentarii şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1992, pag. 36 – 40.
93
R. Motica, A. Trăilescu, Drept funciar şi publicitate imobiliară, Ed. all Beck, bucureşti 2001, pag. 15.
94
D. C. Tudurache, Domeniul public şi domeniul privat al statului în lumina legii fondului funciar în Dreptul nr. 5/1992,
pag. 19.
26
sunt destinate unor activităţi care interesează pe toţi membrii societăţii, deşi nu pot fi folosite de orice
persoană (aşa cum sunt terenurile pe care sunt amplasate: muzee, teatre, şcoli, spitale, biblioteci etc).
Constituţia României (intrată în vigoare la 8 decembrie 1991) a consacrat în mod expres cele
două forme ale proprietăţii: publică şi privată. După ce în alineatul 2 al art. 135 se precizează că
“Proprietatea este publică şi privată”, în alineatul 3 se adaugă că “Proprietatea publică aparţine statului
şi unităţilor sale administrativ - teritoriale”. Cât priveşte obiectul proprietăţii publice, acesta este
concretizat în alineatul 4 al aceluiaşi articol, potrivit căruia “Bogăţiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite
în interesul public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Din modul în care sunt formulate alineatele menţionate mai sus se poate observa că, spre
deosebire de Constituţiile anterioare (din 1866, 1923, 1938) legiuitorul constituant din 1991 nu mai
întrebuinţează noţiunea de “domeniu public”, care după opinia doctrinarilor95, trebuie subînţeleasă.
O consacrare lărgită şi funcţională a domeniului public realizează Legea administraţiei publice
locale nr. 69/1991, care în art.71 distinge între domeniul public şi domeniul privat al unităţilor
administrativ – teritoriale prevăzând şi unele criterii de delimitare ale acestora. Prin art. 74, Legea
69/1991 fixează regimul juridic general al celor două domenii. În raport cu reglementarea instituită
prin Legea administraţiei publice locale, atribuţiile în materie ale vechilor prefecturi au fost preluate de
către consiliile locale şi judeţene, ca efect al modificării implicite a dispoziţiilor art. 4, al. 3 din Legea
fondului funciar.
Importantă pentru conturarea conceptului de domeniu public este şi H.G. 113/1992 96 privind
stabilirea unor măsuri pentru defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor, oraşelor sau după caz, al
judeţelor, a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat al statului, precum şi
trecerea sub autoritatea consiliilor locale sau după caz, judeţene a regiilor autonome şi societăţilor
comerciale cu capital integral de stat, care prestează servicii publice.
După ce sunt enumerate prevederile legale potrivit cărora se determină bunurile şi valorile care
aparţin domeniului public, în art. 3, al. 2 al Hotărârii menţionate se prevede că delimitarea între
domeniul public de interes naţional şi domeniul public de interes local va avea în vedere uzul şi
interesul pe care îl reprezintă bunurile şi valorile respective. Prezintă relevanţă pentru aspectul în
discuţie şi Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993 97 privind achiziţiile publice, Ordonanţa Guvernului nr.
15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome (cu modificările
ulterioare), Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Hotărârea

95
A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. III. Ed. Hercules, Bucureşti, 1993, pag. 287; A. Iorgovan,
Noţiunea de domeniu public şi dreptul de administrare pentru uzul public în R.R.D. nr. 12/1988, pag. 47.
96
H.G. 113/1992 este publicată în M.O., partea a I-a, nr. 47 din 1992.
97
O.G. nr. 13/1993 este publicată în M.O., partea a I-a, nr. 202 din 23 august 1993.
27
Guvernului nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor
aparţinând instituţiilor publice (modificată şi completată prin H.G. nr. 966/1998).
Dispoziţii normative în vigoare prin care se reglementează domenialitatea publică mai sunt
cuprinse în unele reglementări speciale: Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime
interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României; Legea nr. 56/1992 privind frontiera de
stat a României; Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protecţia patrimoniului naţional cultural;
Ordonanţa Guvernului nr. 30/1995 privind regimul de concesionare a construcţiei şi exploatării unor
tronsoane de căi de comunicaţie terestre – autostrăzi şi căi ferate (aprobată şi modificată prin Legea nr.
136/1996); Legea petrolului nr. 134/1995; Codul silvic (Legea nr. 26/1996); Legea nr. 84/1996 a
îmbunătăţirilor funciare; Legea apelor nr. 107/1996; Legea locuinţei nr. 114/1996; O.G. 43/1997
privind regimul drumurilor; Legea minelor nr. 61/1998; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
63/1998 privind energia electrică şi termică.
Trebuie să mai adăugăm că dispoziţiile art. 475 al. 2, 476, 477, 499, 1310 şi 1844 din Codul
civil şi-au redobândit caracterul unor norme active constituind, la rândul lor, adevărate izvoare ale
dreptului public.
Punctul culminant în evoluţia reglementării domeniului public în România a fost atins prin
adoptarea unei reglementări speciale în această materie prin Legea nr. 213/1998. Prin menţionata lege
s-a reuşit întregirea şi conturarea mai vizibilă a regimului juridic al proprietăţii publice, asigurându-se
un caracter unitar reglementărilor ce vizează multiplele şi variatele aspecte cum sunt: noţiunea şi
caracterele juridice, conţinutul şi obiectul dreptului de proprietate publică, modurile de dobândire şi de
încetare, inclusiv modalităţile juridice de exercitare (darea în administrare, concesionarea, închirierea
sau darea în folosinţă gratuită a bunurilor de utilitate publică).
Pentru proprietatea domenială aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, prezintă o
deosebită importanţă Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, care aduce unele concretizări
conceptului de drept de proprietate publică mai ales în privinţa98: conţinutului material, regimului
juridic, evidenţei contabil financiare a bunurilor aferente domeniului public al autorităţilor locale,
modalităţile de executare a atributelor dreptului de proprietate publică.

98
Art. 121-125 din Legea nr. 215/2001.
28
 II. 5. CONŢINUTUL MATERIAL AL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Conţinutul material al dreptului de proprietate publică se regăseşte în bunurile sau valorile
economice apartenente acestui domeniu.
Pentru identificarea acestor categorii de bunuri trebuie să avem în vedere terminologia Codului
civil (art. 476)99 şi cea adoptată de jurisprudenţă şi doctrină care desemnează noţiunea de “bun public”,
în principal prin expresia “dependinţe ale domeniului public”. Precizarea de mai sus se impune
întrucât, pe de o parte se vorbeşte de domeniu ca despre o “totalitate de bunuri publice”, iar pe de altă
parte se atrage atenţia că în sfera de cuprindere a acestuia intră şi componente care nu sunt bunuri în
sensul strict, tehnic al noţiunii (aşa sunt porţiuni ale teritoriului, universalităţii de fapt: colecţii,
biblioteci).
Deşi în trecut în doctrina română au existat controverse, majoritatea autorilor au căzut de acord
că în domeniul public intră nu numai imobilele ci şi bunurile mobile. În această privinţă legislaţia
noastră actuală nu lasă nici o îndoială 100. Pe aceeaşi linie se axează şi doctrina occidentală 101 în materie,
cu menţiunea că în legislaţia ţărilor la care ne-am referit nu exista o enumerare legislativă a bunurilor
ce fac parte din domeniul public şi nici criterii sigure de determinare a acestora. Jurisprudenţa a fost
aceea care a elaborat unele criterii empirice şi mai apoi sistematice de stabilire a conţinutului material
al dreptului de proprietate publică.
Criteriul care s-a impus a fost acela al afectaţiunii directe a bunurilor (naturale sau artificiale)
uzului public sau serviciilor publice. Este criteriul ce se regăseşte şi în opiniile exprimate de cei mai
mulţi dintre autorii români. Legislaţia română (la care ne-am referit anterior) reţine drept criteriu sigur
afectaţiunea la uzul public, folosind în subsidiar sau în alternativă “interesul public”, fără să facă vreo
referire la afectaţiunea la serviciile publice.
Totuşi, din conţinutul unor dispoziţii normative ce privesc domeniul public se degajă ideea de
afectaţiune naturală sau artificială (prin natura bunurilor sau determinată de lege)102.
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică aduce mai multă precizie în această privinţă,
prevăzând expres criteriile de determinare a bunurilor care fac parte din domeniul public: declaraţia
legii, natura şi destinaţia bunului. Legea nr. 215/2001 privind administrarera publică locală reiterează
cele trei criterii în art. 122 al. 1 care prevede că "aparţin domeniului public de interes local sau
judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt
declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".

99
Art. 476 din Codul civil prevede că “Drumurile mari, drumurile mici, uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi
râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public”.
100
Pentru detalii a se vedea art. 71 din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală; art. 2 din Hotărârea
Guvernului nr. 113/1992; Legea 213/1998.
101
André de Laubadere, M. Waline, Maurice Haurion, Christian Buniet, Léon Duguit, Bonnard, citaţi de C. Oprişan, op. cit.
în SDR nr. 1/1995 pag. 5 şi următoarele.
102
A se vedea pentru detalii art. 72 din Legea nr. 69/1991 şi art. 5, al. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 113/1992.
29
 Deşi legile menţionate enumeră trei criterii care împreună asigură delimitarea domeniului
public de domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, în final, aşa cum s-a
observat în literatura de specialitate103, criteriul de determinare este chiar declaraţia legii.
Într-o măsură sau alta, fiecare din criteriile arătate poate fi folosit pentru a stabili dacă un bun
aparţine domeniului public. Dar, în cele din urmă, bunurile apartenente domeniului public sunt
declarate ca atare de lege, legea fiind aceea care prevede că anumite bunuri prin natura sau destinaţia
lor aparţin domeniului public.
Legea poate enumera direct bunurile care fac parte din domeniul public în mod exclusiv sau
neexclusiv. Art. 135 al.4 din Constituţie precizează că “Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile
de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în
interesul public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Sau,
art. 4 din Codul silvic prevede că Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau
privată şi constituie bun de interes naţional. O formulă combinată de concretizare a conţinutului
material al dreptului de proprietate publică ne oferă Legea nr. 213/1998 care într-o manieră directă
precizează în art. 3 al.1 că "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 al. 4 din
Constituţie104, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege".
Acelaşi articol şi aliniat, adaugă în continuare, într-o manieră indirectă că fac parte din
domeniul public şi "orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes
public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de
lege".
În acest caz, legea stabileşte în mod indirect apartenenţa la domeniul public al unor bunuri prin
enunţarea criteriilor generice pentru determinarea lor: uzul sau interesul public. Criteriile menţionate
sunt reţinute şi de alte reglementări cu incidenţă în domeniul investigat 105. Bunurile de “uz public” sunt
cele care pot fi folosite, în acelaşi timp, în mod actual şi eventual de toţi membrii societăţii, cum este
cazul drumurilor publice, ori al cărţilor din bibliotecile publice. La aceste bunuri au acces toţi membrii
societăţii. Bunurile de “interes public” sunt cele destinate sau afectate funcţionării serviciilor publice 106
sau cele care prin importanţa social – economică, valoarea culturală sau istorică, fac parte din avuţia
naţională şi servesc interesele generale ale societăţii ori pe cele ale colectivităţilor locale 107. Asemenea
bunuri, prin natura lor “sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public,

103
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ed. 1996, pag. 83.
104
Art. 135 al. 4 din Constituţia României.
105
Art. 4 al. 4 şi art. 5 al. 1 din Legea nr. 18/1991 republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998; art. 122 al. 1 din Legea nr.
215/2001.
106
Asemenea bunuri sunt: clădirile, instalaţiile, echipamentele, laboratoarele afectate serviciilor publice.
107
Aşa sunt: zăcămintele de minerale, de substanţe solide sau fluide, muzeele, colecţiile de artă, statuile şi monumentele
declarate de interes public.
30
pentru realizarea unor activităţi care interesează întreaga societate sau o colectivitate, fără a avea acces
la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană sau toate persoanele” (aşa sunt: căile ferate,
reţelele de distribuire a energiei electrice, dotările tehnico – edilitare, clădirile şcolilor şi spitalelor,
teatrele şi muzeele statului, clădirile autorităţilor statului etc.).
Încadrarea unor asemenea bunuri în categoria celor de “uz public” sau de “interes public” se
face după natura şi afectaţiunea lor de către organele de stat sau, după caz. ale unităţilor administrativ –
teritoriale, potrivit competenţei lor legale.
Cât priveşte delimitarea domeniului public de domeniul privat, precum şi delimitarea
domeniului public naţional de domeniul public judeţean şi local, aceasta se poate face pornind de la
art. 3 din Legea nr. 213/1998 care, în mod generic, conturează sfera bunurilor proprietate publică.
Potrivit articolului menţionat “Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 135 al. 4 din
Constituţie, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte
bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat
sau de unităţile administrativ – teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.
Articolul 4 al aceleiaşi legi se referă la domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ
– teritoriale în conţinutul căruia sunt incluse bunuri aflate în proprietatea lor privată şi care nu fac parte
din domeniul public. În mod expres legea mai prevede că dreptul de proprietate al statului sau al
unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor din domeniul lor privat este supus regimului
juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.108 Legea nr. 213/1998, prin art. 3 (al. 2, 3, 4)
a uşurat mult sarcina delimitării bunurilor din domeniul public judeţean şi local faţă de bunurile din
domeniul public naţional. Până la adoptarea acestei legi pentru delimitarea domeniului public judeţean
şi local faţă de domeniul public naţional erau consultate dispoziţiile Legii nr. 69/1991, care, prin art.
72, prevedea că “Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care potrivit
legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de interes naţional”. Art.
115 din aceeaşi lege stabilea că defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor, oraşelor, municipiilor
sau, după caz, al judeţelor, a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public, precum şi din
domeniul privat al statului se vor stabili printr-o hotărâre a Guvernului. A fost adoptată, astfel, H.G. nr.
113/1992 privind stabilirea unor măsuri pentru defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor,
oraşelor sau, după caz, al judeţelor a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat
al statului precum şi trecerea sub autoritatea consiliilor locale sau, după caz, judeţene a regiilor
autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat, care prestează servicii publice109.

108
Art. 5 din Legea nr. 213/1998.
109
A se vedea H.G. 113/1992, în M.O., I, nr. 47/1992. Pentru detalii, a se vedea şi A. Trăilescu, Şt. Şerban, Probleme în
legătură cu determinarea patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale în Dreptul nr. 12/1993, pag. 70 – 73; Curtea
Supremă de Justiţie, sect. de contencios administrativ, dec. nr. 393/1994 în Dreptul nr. 6/1995, pag. 92 – 93.
31
 Pentru identificarea celor trei categorii de bunuri, Legea nr. 213/1998 face trimitere la
dispoziţiile constituţionale în materie (art. 135, al. 4) precum şi la punctele I, II, III din anexa la lege.
Aşa cum prevede art. 3, al. 2 din Legea nr. 213/1998, “Domeniul public al statului este alcătuit
din bunurile prevăzute în art. 135 (al. 4) din Constituţie, din cele stabilite la pct. 1 din Anexă, precum
şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare, prin lege”.
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile stabilite la pct. II din Anexă şi din alte
bunuri de uz sau interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu
sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional. Se poate constata că, spre deosebire de
bunurile din domeniul public naţional (care pot fi declarate ca atare numai prin lege), bunurile
apartenente domeniului public judeţean sunt precizate atât la pct. III din Anexa la Legea nr. 213/1998,
cât şi prin hotărâri ale consiliului judeţean sau hotărâri de guvern.
Domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor, inclusiv al sectorului
municipiului Bucureşti) este alcătuit aşa cum prevede art. 3, al. 4 din Legea nr. 213/1998, din bunurile
stabilite la pct. III din Anexă şi alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin
hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional sau
judeţean.
Dispoziţii asemănătoare, privind conţinutul material al dreptului de propriette publică ce are ca
titulari unităţile administrativ-teritoriale, sunt inserate şi în Legea nr. 215/2001 (art. 121 şi 122).
Reţinând, în concluzie, criteriul afectaţiunii naturale sau artificiale la uzul public sau la
serviciile publice, vom încerca să delimităm sfera de cuprindere a domeniului public cu cele două zone
ce se profilează: domeniul public natural şi domeniul public artificial.

A. Domeniul public afectat uzului public

Domeniul public natural

Domeniul public natural este alcătuit din acele dependinţe care rezultă din fenomene geografice
şi fizice afectate uzului public. Aceste componente sunt prezentate de Constituţia României din 1991,
Legea nr. 18/1991, art. 475 – 478 Cod civil, Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 şi sunt
următoarele:
a) Dependinţe ale domeniului public natural maritim
ţărmurile Mării Negre, inclusiv porturile litoralului alternativ acoperite şi descoperite de ape;
ţărmurile formate din aluviuni depuse pe litoral, deasupra nivelului atins de cele mai înalte
ape;
terenurile lăsate descoperite de mare şi care nu mai sunt acoperite de cele mai înalte valuri;

32
 solul şi subsolul mării teritoriale110 şi ale apelor maritime interioare111;
porturile naturale, radele, apele maritime interioare a căror existenţă este recunoscută de
uzanţele internaţionale, plajele, resursele zonelor mării şi ale platoului continental;
eleşteele dacă acestea conţin apă sărată, sunt populate cu peşte, comunică direct cu marea prin
canale sau golfuleţe.
Cât priveşte platoul continental, acesta este supus regimului juridic stabilit de legea
română, în măsura în care nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale, la care România este parte.

b) Dependinţe ale domeniului public natural fluvial

Intră, de asemenea, în domeniul public natural:
cursurile de apă navigabile sau flotabile - stabilite prin hotărâre a Guvernului, printr-un
nomenclator - din punctul unde încep să fie navigabile şi până la vărsarea lor în alte ape sau în mare;
lacurile navigabile sau flotabile, stabilite în condiţiile prevăzute mai sus;
cursurile de apă şi lacurile în lanţ sau în raze, despărţite, dar alcătuind un întreg – stabilite, de
asemenea printr-un nomenclator aprobat prin hotărâre a Guvernului;
cursurile de apă şi lacurile care asigură alimentarea cu apă a căilor navigabile, nevoile
agriculturii şi industriale, alimentarea populaţiei;
pânzele de apă subterane;
cuvetele şi albiile cursurilor de apă şi lacurilor prevăzute mai sus.
Apele care traversează frontierele ţării sunt supuse legii române în măsura în care nu se
prevede altfel în convenţiile internaţionale la care România este parte.
Dependinţele de mai sus (aparţinând domeniului public natural – maritim sau fluvial – sunt
socotite de interes naţional, proprietatea publică aparţinând statului). Trecerea lor în proprietatea
publică a unităţilor administrativ – teritoriale nu se poate face decât prin lege, care dispune, când este
cazul, şi asupra modificării nomenclatorului aprobat de Guvern.

Domeniul public artificial

Constituie dependinţe ale domeniului public artificial acele valori create prin activitatea umană
şi afectate uzului public, cu restricţiile de rigoare.

110
Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apele maritime interioare având lăţimea de 12 mile
maritime (22.224 m) măsurate de la linia de bază. În acest sens a se vedea art. 1 al.1 din Legea nr. 17/1990; Marţian Niciu,
Drept internaţional public, vol. II, Edit. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 103.
111
Art. 4 din Legea nr. 17/1990 defineşte apele maritime ca fiind “suprafeţele de apă între ţărmul mării şi limitele de bază
stabilite de art. 1 al aceleiaşi legi”. Vezi şi Marţian Niciu, op. cit. pag. 101.
33
 a) Dependinţele domeniului public artificial maritim sunt următoarele:
porturile – militare, comerciale, de pescuit, cu anexele lor utilitare;
lucrările efectuate în interesul navigaţiei, chiar dacă sunt situate în afara limitelor portuare;
lucrările de protecţie a proprietăţii private contra atingerilor mării;
terenurile artificiale sustrase acţiunii mării pe baza unei autorizaţii administrative sau în cadrul
unei concesiuni de îndiguire.

b) Dependinţele domeniului public artificial fluvial sunt următoarele:

porturile fluviale cu anexele lor utilitare;
râurile canalizate şi canalele de navigaţie cu rezervoarele lor de alimentare;
derivaţiile de ape artificiale, chiar situate pe terenuri proprietate privată;
lucrările publice construite pe albiile sau bordurile căilor navigabile sau flotabile, pentru
asigurarea securităţii şi facilităţii navigaţiei sau tragerii la mal;
barajele pentru producerea electricităţii.

c) Alte dependinţe ale domeniului public artificial sunt:

autostrăzile;
şoselele naţionale şi cele rapide, precum şi cele judeţene;
străzile urbane, drumurile rurale, cele vicinale;
canalele şi căile de scurgere a apelor;
arborii de pe căile publice, stâlpii, aparatele de semnalizare, pilonii, felinarele, podurile,
viaductele, pasajele de denivelări, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, locurile
de parcare şi staţionare, indicatoarele şi instalaţiile de circulaţie, cantoanele şi clădirile de serviciu şi
orice alte construcţii şi amenajări sau instalaţii destinate apărării sau exploatării căilor publice.
Sunt, de asemenea, dependinţe artificiale ale domeniului public şi toate elementele naturale sau
artificiale care servesc securităţii şi comodităţii celor ce folosesc căile publice, menţionate mai sus.

B. Domeniul public afectat serviciilor publice

Cum arătam anterior, legislaţia românească nu face nici o menţiune în legătură cu afectaţiunea
la serviciile publice.
Literatura de specialitate112 ia în discuţie acest criteriu atunci când analizează apartenenţa
bunurilor la domeniul public sau la cel privat. Dintr-un anumit punct de vedere se apreciază însă că

112
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 82, C. Oprişan, op. cit. pag. 14.
34
acest criteriu este prea larg pentru că ar conduce la concluzia că “multe bunuri ar face parte din
domeniul public numai pentru că sunt destinate unui serviciu public”113.
Făcând trimitere la doctrina occidentală114 în această materie, autorii români apreciază că sunt
dependinţe ale domeniului public şi cele care sunt afectate serviciilor publice prin natura sau
amenajarea lor specială ori particulară, adaptate unui scop determinat. Putem distinge, în sensul arătat
mai sus, următoarele sectoare ale domeniului public afectat serviciilor publice:
a) Domeniul public militar are ca dependinţe: pieţele amenajate special pentru exerciţii
militare, fortăreţele, posturile militare pentru apărare, stabilite, potrivit legii, de către Ministerul
Apărării Naţionale şi în aceleaşi condiţii, lucrările amenajate special în interesul satisfacerii serviciului
militar si apărării naţionale;
b) Domeniul public feroviar cuprinde ca dependinţe: căile ferate şi lucrările care fac parte
integrantă din ele sau îi asigură protecţia; terenurile concesionate situate de o parte şi de alta a căilor
ferate, lucrările efectuate pentru exploatare şi semnalizare, precum şi clădirile afectate recepţiei şi
transportului mărfurilor şi călătorilor, cum sunt gările şi magaziile de mărfuri;
c) Domeniul public aeronautic are ca dependinţe: aerodromurile cu terenurile special
amenajate pentru decolare, aterizare şi manevre, pistele de zbor şi instalaţiile anexe necesare traficului,
aerogările şi parcelele cuprinse în incinta aerodromurilor, în toate cazurile, dacă nu sunt proprietate
privată. Aerodromurile pot fi: deschise, speciale şi de uz restrâns;
d) Domeniul activităţilor de interes general, exercitate sub autoritatea unei persoane publice
– stat sau unităţi administrativ teritoriale – de natură artistică, culturală, sportivă, turistică, este, de
asemenea, o componentă a domeniului public afectat serviciilor publice;
e) Regimul special al unor bunuri mobiliare este impus de apartenenţa acestora la domeniul
public afectat serviciilor publice. Avem în vedere acele mobile care merită o protecţie împotriva
furturilor şi vânzărilor, cum sunt: colecţiile din muzee publice, lucrările din bibliotecile publice,
obiecte de artă expuse în edificii de cult, documente de arhivă, care sunt ataşate materialmente sau
psihologic unui imobil bun public, potrivit regulilor accesorietăţii, afară numai dacă bunurile mobiliare
în cauză nu sunt în domeniul privat sau în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice
private.

C. Dependinţe ale domeniului public aflate în situaţii speciale

Sunt apartenente domeniului public (natural sau artificial, după caz): rezervaţiile naturale,
parcurile naturale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, terenurile ocupate de
acestea, precum şi monumentele naturii.

113
I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996, pag. 83.
114
M. Waline, op. cit. pag. 14.
35
 Spaţiul aerian, solul, subsolul, cu bogăţiile lor, fac parte, potrivit Constituţiei, din domeniul
public.
Edificiile intră în domeniul public dacă sunt dependinţe ale terenurilor cuprinse în acest
domeniu, făcând corp comun cu ele, cu titlu de lucrări de artă sau construcţii accesorii, precum:
farurile, cheiurile porturilor, podurile peste cursurile de apă, fântâni, statui sau alte asemenea lucrări
plasate în pieţe publice.
Edificiile destinate serviciilor publice de învăţământ, cultură, artă, sănătate, sub rezerva ca ele
să nu fie deţinute cu titlu precar – închiriere, concesiune – de la o persoană fizică sau juridică sau de la
stat sau de la unităţile administrativ teritoriale din al căror domeniu fac parte, sunt componente ale
domeniului public afectat serviciilor publice.
Edificiile afectate cultelor intră în domeniul public naţional în cazul: catedralelor şi bisericilor
(cu acest statut) patriarhiei, mitropoliilor şi episcopiilor şi în domeniul public local, în celelalte cazuri.
Unele sublinieri se impun în legătură cu bunurile comune (res comunes) care prin valoarea lor
sunt neapropriabile sau care sunt destinate folosinţei comune. Ele nu trebuie confundate cu bunurile
domeniale, de aceea nu pot fi incluse în domeniul public sau privat al statului sau unităţilor sale
administrative.
Aşa, de exemplu, lumina, energia necaptată, aerul, apele de ploi în cădere sunt şi rămân
comune, nesusceptibile de apropriere individuală sau colectivă. Ele se găsesc în mod natural, în
folosinţa tuturor şi nu fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ
– teritoriale şi nici nu pot fi obiect al dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice sau juridice.
Tot astfel, islazurile, păşunile şi unele porţiuni de terenuri împădurite, care sunt folosite în
comun de către locuitori, rămân supuse regimului special pe care îl au în prezent, dacă o dispoziţie a
legii contrară, nu intervine. Ele sunt apartenente proprietăţii domeniale.
Nu fac parte din domeniul public (ci din cel privat) bunurile vacante şi fără stăpân, cum sunt
terenurile neocupate, vânatul, peştii, produsele mării (coralii, chihlimbarul, lucrurile părăsite în stradă
ca inutile sau degradate ori cele pierdute). Codul civil român prevede în mod expres că “Toate averile
vacante şi fără stăpân, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt
lepădate, sunt ale domeniului public”. Aici Codul civil foloseşte sensul larg al noţiunii de proprietate
publică echivalentă cu proprietatea domenială. Prin art. 646, acelaşi Cod adaugă că “Bunurile fără
stăpân sunt ale statului”.
În legătură cu anumite bunuri părerile sunt încă împărţite, în ceea ce priveşte apartenenţa
acestora la un domeniu sau altul al proprietăţii de stat.
Pădurile, de exemplu, care nu aparţin persoanelor fizice sau juridice, nu fac parte, după unele
opinii, din domeniul public, ci din cel privat al statului, judeţelor, oraşelor, comunelor.

36
 De asemenea, potrivit unor opinii115 nu sunt apartenente domeniului public: edificiile folosite
de serviciile administrative: ministere, consilii locale şi judeţene, prefecturi şi subdiviziuni ale
acestora. Ele aparţin domeniului privat116.

II.6. MODURI DE CONSTITUIRE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Constituirea proprietăţii publice a cunoscut o evoluţie în timp, care poate fi urmărită având ca
punct de reper Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale.

A. Până la adoptarea acestei legi (7 august 1990) proprietatea de stat s-a născut şi dobândit prin
unele moduri specifice şi anume: naţionalizarea, reproducţia lărgită, exproprierea, rechiziţia,
confiscarea, trecerea în proprietatea statului a unor bunuri.
- Constituţia din 1948 (art. 6) a permis elaborarea şi aplicarea mai multor acte normative
abuzive prin care s-a realizat “naţionalizarea” diferitelor categorii de bunuri proprietate privată sau
trecerea acestora pe diferite căi în proprietatea statului, care au prilejuit formarea proprietăţii statului
comunist. Dintre acestea pot fi amintite: Legea 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor
industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi; Decretul nr. 302/1948 pentru naţionalizarea
instituţiilor sanitare particulare; Decretul nr. 232/1948 pentru naţionalizarea unor întreprinderi de căi
ferate particulare; Decretul nr. 303/1948 pentru naţionalizarea industriei cinematografice şi
reglementarea comerţului cu produse cinematografice; Decretul nr. 83/1949 pentru lichidarea
proprietăţii moşiereşti rămasă după reforma agrară din 1945; Decretul nr. 92/1950 pentru
naţionalizarea unor imobile.
- La formarea acestei mari proprietăţi au contribuit şi actele normative referitoare la
expropriere (Legea nr. 19/1968 privind regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul
construibil al municipiilor şi oraşelor, art. 34 din Legea 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi
localităţilor urbane şi rurale, Decretul nr. 467/1979). Potrivit acestui din urmă act normativ, terenurile
treceau în proprietatea statului libere de orice sarcini. Exproprierea terenurilor cu sau fără construcţii
se făcea pe baza unui decret prezidenţial. Celui expropriat i se acorda o indemnizaţie117.
- Rechiziţia118 se aplica în cazuri excepţionale şi îşi avea sediul reglementării în Legea
nr. 10/1974.

115
Cu privire la aceste opinii a se vedea C. Oprişan, op. cit. pag. 16.
116
Pentru o opinie contrară a se vedea I.P. Filipescu, op. cit. pag. 87.
117
Vezi Decretul nr. 467/1979, în prezent abrogat.
118
Pentru actualele reglementări privind rechiziţia, ase vedea Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României (art.
13).
37
 - Confiscarea putea fi cu caracter de pedeapsă complementară, specială, ca măsură de
siguranţă şi contravenţională (Codul penal art. 68 - 70, 112 lit. f, 118, Legea nr. 32/1968 privind
contravenţiile).
- Amenzile penale, impozitele, taxele de timbru.
- Dobândirea de către stat a unor bunuri din patrimoniul naţional cultural în virtutea
Legii nr. 63/1974 care se referea la: bunuri de interes excepţional care au putut fi trecute în proprietatea
de stat, prin decret, cu plata despăgubirilor corespunzătoare; dobândirea prin donaţie sau prin
achiziţionare cu plată; dobândirea în urma exercitării dreptului prioritar de cumpărare; dobândirea
bunurilor arheologice, trecerea în proprietatea de stat, cu titlu de sancţiune, când dobândirea bunurilor
se dovedea nelegală.
- Dobândirea terenului aferent construcţiilor înstrăinate, cu plata unei despăgubiri în
temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974. Era vorba de situaţia în care s-a înstrăinat construcţia, iar terenul
aferent a trecut la stat. Dobânditorul construcţiei dobândea de la stat terenul în folosinţă.
- Dobândirea unor terenuri în municipii şi oraşe în condiţiile art. 58 din Legea nr.
4/1973. În lumina acestei dispoziţii, proprietarul terenului ce a putut fi folosit pentru construirea de
locuinţe avea posibilitatea să constituie o asociaţie cu alte persoane, în vederea construirii de clădiri cu
mai multe locuinţe. Pe data constituirii asociaţiei terenul trecea, în temeiul legii, în proprietatea de stat.
Deci, proprietarii locuinţelor aveau un drept de folosinţă asupra terenului, proprietar fiind statul119.
- Dobândirea de către stat a unor locuinţe proprietatea unor persoane, în baza art. 52 din
Legea nr. 4/1973. În sistemul acestei legi membrii unei familii nu puteau deţine decât o singură
locuinţă. Dacă ei dobândeau o a doua locuinţă prin moştenire, donaţie, prin căsătorie sau pe alte căi,
erau obligaţi să înstrăineze una din locuinţe, în termen de 1 an de la dobândire. Dacă nu se îndeplinea
această obligaţie, una din locuinţe trecea în proprietatea de stat prin decizia organului administrativ
competent120.
- Dobândirea de terenuri agricole de către stat, în condiţiile art. 45 din Legea nr.
59/1974. În baza legii amintite, terenurile se puteau transmite între persoane fizice numai prin
moştenire legală, iar moştenitorii trebuiau să asigure continuitatea muncilor agricole, având
cunoştinţele necesare muncilor agricole corespunzătoare. Dacă nu îndeplineau aceste condiţii,
terenurile treceau în folosinţa unor unităţi agricole. Terenurile se puteau restitui moştenitorilor, la
cerere, în termen de 2 ani, dacă îndeplineau cerinţele de a continua muncile agricole. Dacă nu se făcea
o asemenea cerere, terenul trecea în proprietatea de stat.

119
În prezent, în temeiul art. 35 al.3 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, proprietarul construcţiei dobândeşte în
proprietate acel teren aflat în folosinţă la data cumpărării construcţiei.
120
Această dispoziţie a fost abrogată prin Decretul lege nr. 61/1990 (art. 30).
38
 - Trecerea în proprietatea de stat a unor imobile în temeiul art. 13 din Legea nr. 59/1974
şi Decretul nr. 223/1974. Este vorba de imobile ale persoanelor care au părăsit definitiv ţara şi care au
trecut în proprietatea de stat, după distincţiile legii, cu plată sau fără plată.
- Trecerea unor bunuri în proprietatea de stat în temeiul Legii nr. 18/1968. Este vorba de
bunurile persoanelor fizice care au fost dobândite în mod ilicit. Trecerea în proprietatea de stat se făcea
prin hotărâre judecătorească.

B. Moduri specifice de constituire a dreptului de proprietate publică după adoptarea Legii nr.
15/1990.
- Interzicerea naţionalizării ca mod de dobândire a dreptului de proprietate publică.
Până la adoptarea Legii nr. 15/1990, naţionalizarea a fost principala cale prin care s-a
constituit marea proprietate de stat. În spiritul actualei reglementări constituţionale, naţionalizarea este
interzisă. Art. 4, al. 3 din Constituţia României prevede expres că “Nimeni nu poate fi expropriat decât
pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. În acest
sens s-a exprimat şi Curtea Supremă de Justiţie, arătând că: “Naţionalizarea nu este permisă în prezent
ca mod de dobândire a proprietăţii pentru că ea contravine regimului juridic al proprietăţii stabilit de
Constituţie”121. Este admisă numai exproprierea, dar între cele două moduri există numeroase
deosebiri.
- Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este admisă şi în prezent, ca o cale de
dobândire a dreptului de proprietate publică în baza art. 41, al. 3 din Constituţia României şi a Legii
speciale nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
În lumina reglementărilor menţionate, exproprierea apare ca un ansamblu de acte şi
operaţiuni administrative şi jurisdicţionale prin intermediul cărora statul sau unităţi ale administraţiei
publice impun cesiunea proprietăţii unor bunuri imobile aparţinând persoanelor fizice şi juridice cu sau
fără scop lucrativ, precum şi celor aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor,
judeţelor, în scopul de utilitate publică şi în schimbul unei indemnizaţii juste şi prealabile. Este un
procedeu specific dreptului public, ce are ca obiect proprietatea imobiliară.
Utilitatea publică se declară de către Guvern (pentru lucrări de interes naţional) sau de către
consiliile judeţene (consiliul local al municipiului Bucureşti) pentru lucrări de interes local.
În concepţia Legii nr. 33/1994 art. 6, sunt de utilitate publică lucrările privind: “prospecţiunile
şi explorările geologice, extractive şi prelucrarea substanţelor minerale utile, instalaţii pentru
producerea energiei electrice, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare, instalaţii pentru
protecţia mediului, îndiguiri, deviaţii de debite pentru alimentare cu apă, staţii hidrometeorologice,
seismice, lucrări de combatere a eroziunii solului, clădirile şi terenurile necesare pentru construcţii de
121
Vezi Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 4/1992 în M.O., I, nr. 182/1992.
39
locuinţe sociale122 sau altor obiective sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, administraţie
publică, autorităţi judecătoreşti, apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională”.
Enumerarea nu are caracter limitativ, astfel că, prin lege, şi alte lucrări pot fi declarate de
utilitate publică. Cât priveşte procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, aceasta a fost
inspirată de reglementările anterioare123 şi de principiile tradiţionale ale dreptului. Această procedură
este astfel concepută încât să asigure garanţii reale dreptului de proprietate privată. Ea se derulează pe
parcursul a două faze distincte: faza administrativă şi faza judiciară.
Cei interesaţi pot conveni asupra modului de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra
cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea condiţiilor legale de fond, formă, publicitate. În
cazul cesiunii amiabile, nu se declanşează procedura de expropriere propriu - zisă - acordul dintre părţi
având semnificaţia unei vânzări imobiliare (art. 4).
Dacă acordul asupra transferului dreptului de proprietate nu se realizează, se declară utilitatea
publică de către autorităţile menţionate mai sus. Declaraţia de utilitate publică este un act adminstrativ
prin care o anumită lucrare dobândeşte caracter special de lucrare de interes general supusă regimului
exproprierii. Odată adusă la cunoştinţa publică (M.O. sau afişare la Consiliul local) declaraţia de
utilitate publică declanşează procedura exproprierii (la cererea exproprietarului). Competentă este
instanţa (tribunal judeţean sau al municipiului Bucureşti) în raza căreia se află imobilul propus pentru
expropriere.
- Rechiziţia este de asemenea un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică,
ce se aplică în cazuri excepţionale, prevăzute în prezent de art. 13 din Legea nr. 45/7 iulie 1994 privind
apărarea naţională a României.
- Confiscarea îşi are temeiul juridic în dispoziţiile Codului penal sau a Legii nr. 32/24
noiembrie 1968 privind regimul contravenţiilor aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 12/1994. De asemenea, H.G. nr. 415/1992 şi H.G. nr. 662/1991 privind modul de valorificare a
bunurilor care au devenit proprietate de stat potrivit legii (modificată prin H.G. nr. 167/1994) se referă
la bunurile dobândite prin confiscare, cu excepţia celor confiscate prin hotărâri judecătoreşti.
Constituţia României prevede, cu privire la acest mod, că “bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni ori contravenţii, pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.
- Impozitele şi taxele de timbru sunt, de asemenea, o sursă de alimentare a
patrimoniului domeniului public. Cu privire la acestea au fost adoptate numeroase acte normative
dintre care amintim: Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale; Legea nr. 34/1994 privind
impozitele pe venitul agricol; Ordonanţa Guvernului nr. 8/1955 cu privire la taxele de timbru -

122
În concepţia Legii locuinţei nr. 114/1996, prin locuinţa socială se înţelege: “Locuinţa care se atribuie cu chirie
subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau
închirierea unei locuinţe din fondul locativ” (art. 1 lit. c).
123
Este vorba de art. 34 al Legii nr. 58/1974 şi Decretul nr. 467/1979.
40
abrogată prin Legea nr. 77/1995; Ordonanţa Guvernului privind stabilirea taxelor de timbru pentru
activitatea notarială; Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar; Ordonanţa
Guvernului nr. 24/1995 pentru modificarea şi completarea reglementărilor privind impozitele pe
venitul agricol şi impozitele şi taxele locale; Legea nr. 69/1993 privind instituirea taxei pentru folosirea
terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură şi silvicultură.

C. În legătură cu modul de constituire a domeniului public se impun unele precizări în legătură

cu încorporarea bunurilor în domeniul public, care poate avea loc prin: achiziţie, afectaţiune şi
delimitare.
- Achiziţia se realizează prin acte sau fapte de drept civil sau administrativ. Actele de
drept civil cum ar fi: cumpărarea, schimbul, donaţia, legatele, sunt supuse condiţiilor prevăzute de
legea civilă, care, după caz va fi completată cu dispoziţii administrative, restrictive impuse de natura şi
afectaţiunea bunului (cum sunt cele privitoare la autorizaţiile prealabile). Sunt supuse, de asemenea,
regimului de drept civil achiziţiile realizate prin fapte juridice cum sunt: uzucapiunea, accesiunea,
comasarea. Actele administrative cu titlu oneros cum sunt: exproprierea, rechiziţia, contractele
administrative sunt reglementate de normele dreptului administrativ.
Sunt asimilate cu achiziţiile, ca modalităţi de creştere a domeniului public şi investiţiile
realizate în condiţiile legii.
- Afectaţiunea unui bun la domeniul public este de asemenea o importantă modalitate de
încorporare a bunurilor în acest patrimoniu. Ea poate fi expresă, sub forma unei decizii administrative
unilaterale (în general cu îndeplinirea anumitor formalităţi) sau sub forma unui contract administrativ.
Afectaţiunea poate fi şi implicită, când rezultă indirect din alte acte cum sunt:
concesiunea, decizia executării unor lucrări, declararea utilităţii publice.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, este obligatorie utilizarea efectivă a bunurilor în
concordanţă cu obiectul afectaţiunii.
Afectaţiunea nu priveşte domeniul public natural (creat prin fenomene fizice naturale)
ci numai domeniul public artificial, în cadrul căruia pot interveni schimbări ale afectaţiunii. Dacă
bunul aparţine aceluiaşi proprietar, schimbarea o poate face acesta. Dacă însă bunul aparţine unor
persoane fizice diferite, schimbarea afectaţiunii nu se poate face decât prin lege. Un bun afectat
domeniului public artificial poate fi dezafectat şi trecut în domeniul privat al statului sau al oraşelor,
comunelor, judeţelor, dar numai prin lege ori în baza legii, transmis prin acte juridice în proprietatea
privată a persoanelor fizice sau juridice private.
- Delimitarea, ca posibilitate de încorporare a bunurilor în domeniul public, apare ca un
act unilateral, pur declarativ, întemeiat pe constatarea datelor fizice provenind de la administraţia

41
competentă şi prin care se tinde la fixarea limitelor domeniului public faţă de cel privat, precum şi faţă
de proprietarii particulari, când aceştia o cer.

II.7. EXERCITAREA ATRIBUTELOR DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Protecţia domeniului public

Bunurile care formează obiect al dreptului de proprietate publică au menirea de a servi la

realizarea funcţiilor şi sarcinilor statului (organelor centrale şi locale ale puterii de stat, a instituţiilor
bugetare etc.). De aceea, ele au un regim juridic special reflectat în însuşirile specifice:
inalienabilitatea, impresciptibilitatea, insesizabilitatea lor. Statul şi unităţile administrativ - teritoriale
nu pot înstrăina bunurile din domeniul public. Potrivit art. 135 pct. 5 din Constituţie, bunurile exclusiv
proprietate publică sunt inalienabile şi, în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Deci, dreptul de proprietate publică este o categorie specială a proprietăţii supus unui regim
administrativ, dar care în anumite privinţe este supus legii civile, care ocroteşte în general dreptul de
proprietate124.
Dreptul de proprietate publică conferă titularului său accesul la fructele naturale şi civile ale
bunului public, când natura acestuia permite, precum şi folosirea dependinţelor domeniului public, prin
formele specifice de utilizare prevăzute de lege.
Asupra domeniului public se exercită un drept de proprietate administrativă care implică
exerciţiul unui drept de folosinţă, denumit drept de utilizare (sau uz).
Titularul dreptului de proprietate publică îşi exercită dreptul de utilizare publică direct prin
administraţie, adică prin serviciile domeniului public organizate la nivelul ministerelor ori altor organe
centrale - pentru domeniul public al statului sau la nivelul consiliilor locale şi judeţene, pentru
domeniul public de interes local.
Exerciţiul dreptului de utilizare a dependinţelor domeniului public poate avea loc în
considerarea distincţiei dintre domeniul public naţional sau local, ca şi în luarea în considerare a
distincţiei dintre domeniul afectat serviciilor publice sau uzului public.
Persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat care beneficiază de dreptul de utilizare,
în sensul arătat mai sus, sunt denumite administraţi. Ele se bucură de anumite drepturi, dar vor suporta
şi unele servituţi administrative.

124
Pentru apărarea dreptului de proprietatte prin mijloace de drept civil, a se vedea, L. Pop, Dreptul de proprietate, op. cit.
pag. 2; E. Iftime, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 89 şi urm.
42
 Administraţia şi administraţii au drepturi şi obligaţii reciproce, potrivit prevederilor privind
protecţia dreptului de proprietate publică. Asemenea drepturi şi obligaţii au ca scop administrarea
dependinţelor domeniului public, concesiunea, exploatarea şi securitatea bunului public în aşa fel încât
să fie asigurată integritatea proprietăţii publice.
Utilizarea domeniului public îmbracă unele note specifice după cum este vorba de domeniul
public afectat uzului public sau uzului unui serviciu public.

Utilizarea domeniului public afectat uzului public

În cazul domeniului public afectat uzului public, utilizarea poate fi colectivă sau privativă, în
funcţie de natura şi destinaţia dependinţei domeniului public.
Avem în vedere, în primul rând, ţărmurile mării, cursurile de ape, spaţiul aerian şi cu deosebire
căile publice terestre.
Utilizarea colectivă corespunde unui uzaj direct nedeterminat şi neexclusiv, astfel încât uzajul
bunului public de către o persoană nu înlătură uzajul aceluiaşi bun de către alta. Utilizarea colectivă
este socotită normală ori de câte ori este conformă destinaţiei fixate în momentul afectaţiunii bunului
(cum ar fi circulaţia publică). În acest caz, utilizatorii se bucură de libertate, egalitate şi gratuitate. Sunt
şi situaţii când libertatea de utilizare poate fi supusă unor restricţii de interes social în funcţie de natura
bunului utilizat, inclusiv unor reguli de poliţie şi securitate. Cât priveşte egalitatea în utilizarea
bunului, aceasta nu poate fi asigurată decât înăuntrul aceleiaşi categorii de utilizatori. În schimb,
gratuitatea nu poate fi înlăturată decât printr-un text expres de lege prin care se pot institui taxe.
În regimul utilizării colective, căile publice terestre reprezintă cea mai importantă zonă a
domeniului public sau a dependinţelor acestuia. Utilizatorii comuni ai căilor publice au dreptul de a
circula liber pe aceste căi, de a staţiona, fără să împiedice drepturile riveranilor, constând în: accesul la
proprietatea lor, la vedere, la a face şanţuri protectoare, la scurgerea apelor, fără a li se recunoaşte
acestora o facilitate preferenţială la obţinerea unei permisiuni de a folosi domeniul situat pe marginea
căilor de comunicaţie.
În caz de dezafectare a căii publice, riveranii au dreptul la despăgubiri, dacă sunt privaţi de o
prerogativă importantă, iar în caz de vânzare a bunului declasat, au drept de preemţiune.
Puterile administraţiei privind bunurile aparţinând domeniului public afectat uzajului public se
limitează la măsuri de poliţie, de conservare şi securitate a bunului public şi în interesul ordinii
publice, dar în cadrul legii. Nu sunt admise interdicţiile sau limitările de orice fel, în vederea reducerii
cheltuielilor de întreţinere. Dacă prin lege se instituie restricţii mai mari datorită naturii bunului utilizat
şi specificului utilizării acestuia, precum şi în vederea utilizării normale a acestuia, administraţia poate
43
interveni prin măsuri speciale. Ea ar putea supune, de exemplu, utilizarea bunului unei autorizaţii
prealabile sau chiar unor interdicţii. În cazurile arătate, dacă utilizatorii nu respectă măsurile impuse 125,
pot fi obligaţi la repararea pagubelor produse.

Utilizarea domeniului public afectat unui serviciu public

În cazul domeniului public afectat serviciilor publice, utilizarea revine proprietarului, dacă
acesta este şi utilizator direct126. Dacă utilizatorul este distinct de proprietar, utilizatorul este stăpânul
activităţii, iar proprietarul are drept de control.
Dacă utilizarea este destinată unei persoane diferite de proprietar - persoană publică - se
instituie între aceştia un partaj de competenţă şi responsabilitate, în condiţiile dreptului comun
(aplicabil raporturilor dintre proprietari şi locatari).
Cât priveşte particularii, aceştia utilizează domeniul public prin intermediul serviciului public
şi în măsura în care le-a fost admis îl folosesc (cum ar fi căile ferate).
În schimb, particularii pot folosi domeniul public prin concesionarea serviciului public, care
implică un drept exclusiv, protejat prin acţiuni posesorii şi petitorii şi având acces la profituri,
compatibile cu afectaţiunea (companii de căi ferate, pieţe, târguri)127.
În caz de revocare a concesiunii, concesionarul are dreptul la indemnizaţie sau la simple
despăgubiri dacă au intervenit lucrări publice, care nu erau în interesul serviciilor publice. Dreptul la
despăgubiri este recunoscut şi în cazul în care revocarea a fost intempestivă sau nejustificată, sau când
dependinţa afectată serviciului public fiind dezafectată, concesionarul a fost lipsit de o prerogativă
importantă. În caz de vânzare a bunului declasat, este recunoscut concesionarului dreptul de
preemţiune.

II. 8. PROTECŢIA DOMENIULUI PUBLIC

Având o natură administrativă, proprietatea publică este ocrotită printr-un regim special, care îi
asigură preeminenţa atât faţă de proprietatea privată (domenială) care în principiu 128 are o natură
juridică civilă, cât şi faţă de proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice cu caracter strict civil.
125
Prin decizii administrative se pot institui de către organele de resort: reduceri de viteză în circulaţie pentru vehiculele
grele şi chiar autorizaţii speciale pentru ca acestea să circule; reduceri de timp de staţionare; parcuri, rezervaţii, staţionare
cu taxe; regim special pentru taxiuri, regim special pentru autostrăzi etc. Vezi detalii în C. Oprişan, op. cit. în SDR nr.
1/1995, pag. 20.
126
Art. 53 din Legea nr. 15/1990 prevede că: „Bunurile necesare activităţii administraţiei de stat, rezervele de stat şi altele
asemenea, se administrează direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.”
127
A se vedea art. 5 al. 2 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.
128
Legea nr. 213/1998 prin art. 5 al. 2 prevede expres că "Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu
dispune altfel.” Aceeaşi dispoziţie constatăm şi în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în art. 123 al. 2.
44
 În principal, protecţia domeniului public se realizează prin inalienabilitatea,
imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea sa.

a) Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică indică faptul că bunurile mobile sau

imobile ce formează obiectul acestui drept sunt scoase din circuitul civil. Trăsătura menţionată poate fi
explicată prin faptul că folosinţa şi utilitatea publică sunt, în cazul de faţă, directe, bunurile revenind,
potenţial, tuturor. Drept urmare, dacă ar fi introduse în circuitul civil ele nu şi-ar mai putea îndeplini
funcţiile sociale. Această însuşire rezultă din dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii fondului funciar. Art.
135 al. 5 din Constituţia României prevede expres că “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.
Tot astfel art. 5 al. 2 din Legea nr. 18/1991 menţionează că “Terenurile care fac parte din domeniul
public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Aceeaşi menţiune expresă constatăm şi în art. 1844 Cod civil, în Legea nr. 213/1998 (art. 11 al.
1) şi Legea nr. 54/1998 (art. 12 al. 3), Legea nr. 215/2001 (art. 122 al. 2).
În virtutea caracterului inalienabil, dependinţele domeniului public - ca universalitate de fapt
ori ca bunuri privite individual - nu pot fi înstrăinate nici cu titlu oneros nici cu titlu gratuit atâta timp
cât durează afectaţiunea lor uzului public sau serviciului public (numai în mod excepţional Codul
silvic aprobat prin Legea 26/1996 - prevede posibilitatea înstrăinării unui teren din fondul forestier
proprietate publică de stat, destinat realizării unor lucrări de importanţă deosebită - art. 54 - 55). În
cazurile acestea are loc ocuparea definitivă a unor terenuri din fondul forestier pe bază de schimb cu
alte terenuri apte de a fi împădurite şi echivalente ca suprafaţă şi bonitate. De asemenea, Ordonanţa
Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor prevede că “Pentru rectificări de traseu, de comun
acord cu proprietarul, se poate transmite prin schimb dreptul de proprietate asupra terenului ocupat de
traseul vechi al drumului”. În cazurile arătate, prin efectul subrogaţiei reale cu titlu particular, fiecare
teren dobândeşte situaţia juridică a celui pe care îl înlocuieşte.
De asemenea, dependinţele domeniului public nu pot fi grevate cu sarcini reale. Interdicţia
încetează în momentul dezafectării lor, caz în care aceste dependinţe vor putea trece, după caz, în
domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale sau chiar în proprietatea privată a
persoanelor fizice şi juridice.
Pentru apărarea drepturilor lor, titularii dreptului de proprietate publică au la dispoziţie
acţiunile posesorii129 şi orice acţiune petitorie130 (acţiunea în revendicare, confesorie, în grănţuire). În

129
Acţiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări pentru a menţine această stare ori pentru a
redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Vezi detalii în I.P. Filipescu, op. cit. pag. 63 şi urm.; P. M. Cosmovici, op.
cit. pag. 68; decizia nr. 1592/1991 a Curţii Supreme de Justiţie; decizia nr. 2010/1992 a Curţii Supreme de Justiţie în V.
Bogdănescu ş.a., Probleme de drept prin deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992) Bucureşti, Editura Orizonturi,
1993, pag. 256; pentru o cercetare monografică a posesiei a se vedea D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul
civil român, Editura Academiei, Bucureşti, 1986.
45
condiţiile legii, ei au la îndemână orice acţiune personală împotriva terţilor, şi dacă este cazul,
împotriva utilizatorilor domeniului public.
Deşi inalienabile, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, concesionate sau
închiriate în condiţiile legii.

b) Imprescriptibilitatea bunurilor aparţinând domeniului public operează atât sub aspect

extinctiv, cât şi achizitiv şi ea apare ca o consecinţă directă a caracterului inalienabil al dreptului de
proprietate publică. Art. 135, pct. 4 şi 5 din Constituţia României prevede că aceste bunuri sunt
exclusiv obiect al proprietăţii publice. De aceea, acţiunile reale sau personale privind aceste bunuri nu
sunt supuse prescripţiei extinctive.
De asemenea, art. 1844 Cod civil prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului public
arătând că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a
legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ.
În privinţa terenurilor, art. 5, al. 2 din Legea nr. 18/1991 prevede că “Dreptul de proprietate
asupra terenurilor care fac parte din domeniul public este imprescriptibil”. Dispoziţii asemănătoare
conţin şi: Legea nr. 69/1991 (art. 82, al. 1). şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică (art. 11,
al. 1); Legea nr. 215/2001 (art. 122 al. 2).
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil şi sub aspect achizitiv, în sensul că în
privinţa bunurilor imobile
nu este operantă uzucapiunea131 (ca mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară
printr-o posesie îndelungată în condiţiile legii). Iar în privinţa bunurilor mobile nu este aplicabil art.
1909 Cod civil potrivit căruia acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de
vreo curgere de timp132.
Aşa fiind, în ipoteza în care ar fi promovată o acţiune în revendicare pentru restituirea unui bun
mobil sau imobil, care face parte din domeniul public - aflat în posesia nelegitimă a unei persoane,
aceasta n-ar putea invoca simpla posesie pentru mobile sau posesia îndelungată pentru imobile - ca
temei al dreptului de proprietate.

130
Detalii cu privire la acţiunile petitorii a se vedea în C. Oprişan, Acţiunile petitorii, Dreptul nr. 9 - 12/1990 pag. 95 - 112;
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti 1996, vol. I, pag. 299; P. Perju,
Probleme privind acţiunea în grăniţuire, în Dreptul nr. 2/1995, pag. 32 şi următ.
131
Cu privire la uzucapiune a se vedea art. 1890 - 1895 din Codul civil român. Vezi şi P. Filipescu, op. cit. ed. 1996 pag.
203; M. Scheaua, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţie achizitivă în Dreptul nr. 5 -
6/1993 pag. 62-65; I. Adam, Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii
mai multor legi în timp, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 68; Sent. civ. 6809, 6810, 6866, 6970 din 1973 ale Judecătoriei
Sectorului 5 Bucureşti; decizia nr. 1264/1993 a Curţii Supreme de Justiţie în CD 1993; A. A. Tulus, În legătură cu
prescripţia extratabulară în Dreptul nr. 7/1995, pag. 25.
132
A se vedea art. 11 lit. c din Legea nr. 213/1998.
46
 c) Insesizabilitatea dreptului de proprietate publică aduce în discuţie posibila calitate de debitor
a titularului acestui drept (statul şi unităţile administrativ teritoriale). Problema care se pune este dacă
creditorii personali ai statului, persoane fizice şi juridice de drept privat, pot urmări bunurile ce
formează obiectul dreptului de proprietate publică (deci dacă pot fi folosite căile ordinare de executare
silită). În identificarea răspunsului la această întrebare trebuie să pornim de la ideea că statul este
considerat a fi întotdeauna solvabil133 şi ca atare bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate publică sunt insesizabile. În acest sens putem aminti art. 41 al. 1 din Constituţia României
potrivit căruia “creanţele asupra statului sunt garantate”. Deci, creditorii pot urmări, pentru satisfacerea
creanţelor lor, numai mijloacele băneşti ale statului. Este, de altfel, un mod de satisfacere a creanţelor
faţă de stat mai avantajos decât urmărirea silită asupra bunurilor. Această trăsătură a dreptului de
proprietate publică este menţionată expres şi în Legea nr. 213/1998, art. 11, al. 1, precum şi în Legea
nr. 215/2001 (art. 122 al. 2).
La trăsăturile arătate mai sus, trebuie să mai adăugăm că bunurile din domeniul public nu pot fi
grevate de servituţi, deoarece acestea sunt incompatibile cu afectaţiunea specială a domeniului public.
Dacă sunt constituite înainte de încorporarea bunurilor în domeniul public, servituţile se pot păstra, în
măsura în care nu sunt incompatibile cu afectaţiunea dobândită.
Bunurile aparţinând domeniului public sunt supuse însă dispoziţiilor art. 41 al. 6 din Constituţie
potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi.
Bunurile publice nu pot fi expropriate sau rechiziţionate. Nici o cesiune totală nu este permisă
asupra lor. De asemenea, dreptul de proprietate asupra bunurilor publice nu este susceptibil de
dezmembrare134, prin constituirea unor drepturi reale imobiliare. Iar în ce priveşte măsurile de
publicitate imobiliară135, acestea nu sunt aplicabile bunurilor din domeniul public, întrucât asemenea
bunuri sunt scoase din circuitul civil.
Bunurile proprietate publică pot fi închiriate sau concesionate, în condiţiile legii sau, potrivit
acesteia, în condiţiile stabilite prin hotărâri ale Guvernului sau ale consiliilor locale sau judeţene, după
caz. Ele pot fi date, de asemenea, în administrare regiilor autonome şi instituţiilor publice (privite în
sensul larg al noţiunii)136. Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau
a consiliului judeţean respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Terţii nu au acţiuni posesorii şi nici petitorii împotriva titularilor dreptului de proprietate
publică. Ei au însă asemenea acţiuni împotriva utilizatorilor domeniului public, în condiţiile legii.
133
G. N. Luţescu, op. cit. pag. 160 – 161.
134
Marilena Uliescu, op. cit. în SDR nr. 3/1992, pag. 16.
135
Despre publicitatea imobiliară, aşa cum este în prezent reglementată, ase vedea Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi
publicitatea imobiliară, publicată în M.O. nr. 61 din 1996, I. Albu, Publicitatea imobiliară în dreptul român, Noile cărţi
funciare în Dreptul nr. 11/1996, pag. 3.
136
Art. 12 al. 1 din Legea nr. 213/1998.
47
 Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică, analizate mai sus, asigură acestui drept
un regim special, ce apare ca o consecinţă directă a funcţiei sale social - economice, satisfacerea
permanentă şi neîntreruptă a unor interese de ordin general. De aceea toate actele juridice încheiate cu
încălcarea regimului juridic asigurat prin inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, insesizabilitatea
bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută (art. 11, al.2 din Legea nr. 213/1998).

48
 II. 9. MODALITĂŢI JURIDICE DE EXERCITARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

PUBLICĂ

A. Administrarea generală a bunurilor din domeniul public

Potrivit reglementărilor în vigoare137 proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor

administrativ teritoriale, persoanele fizice şi celelalte persoane juridice neputând deţine, ca titulare ale
dreptului de proprietate bunuri care, potrivit legii sau naturii lor, sunt de utilitate publică.
Titularii dreptului de proprietate publică organizează exercitarea acestui drept prin intermediul
organelor centrale ale puterii executive138 (cu privire la bunurile din domeniul public naţional) şi
autorităţilor publice locale (cu privire la bunurile din domeniul public de interes local). Organele
menţionate realizează “administrarea generală” a domeniului public, acţionând exclusiv ca autorităţi
publice (subiecte de drept administrativ sau public).
Chiar dacă unele dintre ele au personalitate juridică, organele administraţiei publice nu au
calitatea de subiect de drept civil, de aceea drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul activităţii de
“administrare generală” a domeniului public vizează numai acele atribuţii cuprinse în sfera
competenţei pe care le-o conferă legea.
Noţiunea de “administrare generală” exprimă, aşadar, exerciţiul atributelor de putere care revin
acestor autorităţi şi nu conţinutul unui drept real de natură civilă (dreptul de proprietate) care nu poate
să aparţină decât persoanelor fizice şi persoanelor juridice (în calitatea lor de subiecte de drept civil).
În privinţa exercitării dreptului de proprietate publică, distingem aşadar anumite atribute de
putere, ce se manifestă în organizarea exercitării acestui drept şi atributele 139 ce intră în conţinutul
juridic al dreptului de proprietate publică, ce ţin de sfera dreptului civil.
Organele care realizează administrarea generală a bunurilor apartenente domeniului public au
competenţa, stabilită de lege, de a organiza exercitarea dreptului de proprietate publică. În acest cadru
ele pot hotărî ca atributele ce intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate să fie exercitate
direct de către ele însele sau de alte autorităţi publice existente sau înfiinţate în acest scop. Situaţiile de
felul celor menţionate apar mai rar în practica vieţii juridice din acest domeniu şi ele presupun că
autorităţile respective au şi personalitate juridică civilă. Aşa, spre exemplu, bunurile care rămân în
proprietatea statului (clădiri guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării activităţii administraţiei,

137
Vezi art. 135 al. 3 din Constituţia României şi art. 1 din Legea nr. 213/1998.
138
Este vorba de Guvern, ministere şi celelalte autorităţi centrale.
139
Trebuie menţionat că organizarea exercitării dreptului de proprietate publică de către autorităţile publice competente este
o condiţie necesară pentru exercitarea atributelor ce-i alcătuiesc conţinutul său în planul dreptului civil.
49
rezervele statului) se înregistrează la Departamentul Rezervelor de Stat şi se administrează direct de
către instituţiile cărora le sunt date în folosinţă. Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă
de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel.
De asemenea, statul îşi poate rezerva activităţi economice pe care să le desfăşoare în mod
exclusiv cu titlu de monopol de stat (monopolurile şi modul lor de administrare se stabilesc prin lege -
art. 40 din Legea nr. 15/1990).
Aparţin domeniului public şi terenurile instituţiilor de cercetare ştiinţifică pentru seminţe şi
material săditor şi animale de rasă. Asupra acestora instituţiile menţionate exercită un drept de
administrare în condiţiile Legii nr. 18/1991 - art. 35, al. 2. În acelaşi regim (de administrare) se află şi
terenurile folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol şi silvic, care aparţin, de asemenea,
domeniului public (art. 35, al. 3 din Legea nr. 18/1991).
Mai frecvente sunt cazurile în care exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică se
realizează prin intermediul unor subiecte de drept civil. În scopul arătat, bunurile proprietate publică
sunt încredinţate, prin acte de putere sau prin contracte, unor persoane juridice special constituite sau
altor persoane fizice şi juridice în condiţiile legii.
Încredinţarea bunurilor proprietate publică, în vederea punerii lor în valoare, unor subiecte de
drept civil are ca temei legal dispoziţiile constituţionale din art. 135 al. 5 140 dezvoltate de Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia precum şi de Legea nr. 219/1998
care stabileşte regimul juridic general al concesiunilor de orice fel (bunuri, activităţi şi servicii publice
de interes naţional sau local). Este relevantă pentru aspectul în discuţie şi Hotărârea Guvernului nr.
841/1995 (cu modificările ulterioare) privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a
bunurilor aparţinând instituţiilor publice.
În lumina acestor reglementări se profilează principalele modalităţi juridice prin care statul şi
unităţile administrativ - teritoriale exercită dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public:
darea în administrare, concesionarea şi închirierea.

a) Darea în administrare
Temeiul legal al dării în administrare a bunurilor proprietate publică se află în textele
constituţionale, dezvoltate de Legea nr. 213/1998. 141 Potrivit acestei ultime reglementări (cu caracter
special) darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau Consiliului
Judeţean (respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti) ori a Consiliului local, în funcţie
de apartenenţa bunurilor care fac obiectul dării în administrare (art.12, al. 1 din Legea nr. 213/1998).

140
Art. 135 pct. 3 din actuala Constituţie a României prevede expres că bunurile proprietate publică pot fi date în
administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
141
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală conţine o dispoziţie privind administrarea bunurilor apartenente
proprietăţii domeniale în art. 125 al. 1.
50
După cum se poate constata, dreptul de administrare are ca suport acte administrative cu caracter
individual şi nu acte de natură contractuală.
În doctrina juridică142 s-a pus problema dacă administrarea bunurilor din domeniul public apare
ca un drept real sau ca simplă competenţă de gospodărire şi gestionare a acestor bunuri. Întrebarea era
justificată în măsura în care legislaţia şi doctrina anterioare adoptării Legii nr. 213/1998 nu ofereau un
răspuns clar, explicit. Legea menţionată prin art. 12, al. 3 prevede expres că titularul dreptului de
administrare poate să posede, să folosească şi să dispună de acestea, în condiţiile actului prin care i-a
fost dat bunul în administrare. Se conturează, aşadar, clar atributele unui drept real principal derivat din
dreptul de proprietate publică. În condiţiile şi limitele actului constitutiv, titularul dreptului de
administrare poate deţine şi se folosi de bun, poate să culeagă în deplină proprietate fructele şi chiar
productele acelui bun. În anumite limite el poate chiar dispune de bunul dat în administrare143.
Cum arătam, dreptul de administrare apare ca un drept real principal derivat din dreptul de
proprietate publică, “premisa naşterii, existenţei şi exercitării sale” fiind însuşi dreptul de proprietate
publică144. Deşi apare ca o modalitate juridică de exercitare, în planul dreptului civil, a dreptului de
proprietate publică, dreptul de administrare are o configuraţie juridică proprie, de sine stătătoare. Un
argument în acest sens ne oferă chiar legea145 ce reglementează regimul juridic al proprietăţii publice
care prevede că, sub aspect procesual, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă,
titularul acestui drept va sta în nume propriu, fiind însă obligat să arate instanţei cine este titularul
dreptului de proprietate publică.
Având în vedere unitatea şi interdependenţa celor două drepturi, caracterele dreptului de
proprietate publică se transmit şi dreptului de administrare. Astfel, dreptul de administrare este
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Aceste caractere rezultă clar şi din analiza reglementărilor în
vigoare privind dreptul de proprietate publică şi mijloacele juridice de exercitare a acestuia 146. Aşa, de
exemplu, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/1993, privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii
regiilor autonome, se prevede, printre altele, că, bunurile proprietate publică se evidenţiază distinct în
patrimoniul regiei “fiind inalienabile”. De asemenea, în cazul reorganizării regiilor autonome ca
societăţi comerciale, bunurile proprietate publică nu pot fi aduse ca aport la capitalul societăţilor
comerciale rezultate din reorganizare. Se interzice, totodată, regiilor autonome, să constituie garanţii
de orice fel asupra bunurilor proprietate publică.
142
L. Pop, op. cit. pag. 73.
143
De exemplu, o instituţie publică poate transmite, fără plată, unei alte instituţii cu acelaşi caracter bunuri de care nu mai
are nevoie şi care sunt în stare de funcţionare; transmiterea bunurilor se face, în acest caz, pe baza unui proces verbal de
predare-primire aprobat de ordonatorul principal de credite al instituţiei publice care a solicitat bunul şi de cel al instituţiei
care îl are în administrare; pentru detalii, a se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 841 din 1995 - modificată şi completată
prin Hotărârea Guvernului nr. 966 din 1998.
144
L. Pop, op. cit. pag. 73.
145
Vezi art. 12 al.4 din Legea nr. 213/1998.
146
Vezi Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 1993 şi Decretul 152/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios
administrativ în Dreptul nr. 6/1995, pag. 93.
51
 Ca orice drept real principal, dreptul de administrare prezintă şi caracterele juridice comune
drepturilor reale principale, ce le deosebesc de drepturile de creanţă. Dintre acestea prezintă, în primul
rând, relevanţă pentru particularizarea dreptului de administrare, caracterul absolut ce face acest drept
opozabil “erga omnes”.
Analizând însă raporturile existente între titularii dreptului de proprietate publică şi titularii
dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, se poate constata că acest din urmă drept este
opozabil celorlalte persoane fizice şi juridice, dar este inopozabil proprietarului (care poate fi statul sau
unităţile administrativ teritoriale). Această particularitate se explică prin natura raporturilor juridice
existente între titularii dreptului de proprietate publică şi titularii dreptului de administrare. În cadrul
acestor raporturi, dreptul de administrare apare ca un drept real de natură administrativă, care nu
dezmembrează dreptul de proprietate publică. Fiind raporturi juridice de subordonare (de drept public)
raporturile dintre titularii dreptului de proprietate publică şi titularii dreptului de administrare exclud
opozabilitatea dreptului de administrare faţă de proprietar.
Aşa fiind, indiferent de modalitatea prin care a fost constituit sau dobândit 147 dreptul de
administrare poate fi revocat de către autoritatea publică ce are competenţa în acest sens. Legea nr.
213/1998 reglementează expres revocarea dreptului de administrare “dacă titularul său nu-şi exercită
drepturile sau nu-şi execută obligaţiile din actul de transmitere” (art. 12, al. 3). În practică, revocarea
are de cele mai multe ori ca finalitate redistribuirea unor bunuri proprietate publică între regiile
autonome şi instituţiile publice. Măsura revocării poate urmări însă şi alte scopuri cum ar fi: trecerea în
domeniul privat al unor bunuri sau concesionarea ori închirierea directă a unor bunuri apartenente
domeniului public.
Revocarea dreptului de administrare se dispune prin acte de putere, de către organul competent,
ceea ce exclude apărarea acestui drept prin mijloace de drept civil, cum ar fi: acţiunea în revendicare,
acţiunile posesorii, acţiunea în grăniţuire etc. Dacă însă revocarea este făcută de către o autoritate
publică necompetentă, în acest sens, titularul dreptului de administrare se poate apăra printr-o acţiune
în contencios administrativ148, în condiţiile Legii nr. 29/1990.
Titularul dreptului de administrare a bunurilor aparţinând proprietăţii publice se poate apăra şi
prin mijloace de drept civil, ori de câte ori dreptul său a fost încălcat de către subiecte de drept civil
(fie ele şi autorităţi publice).

b) Subiectele dreptului de administrare

147
Potrivit Legii nr. 213/1998, dreptul de administrare poate fi constituit prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului
judeţean (respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti) sau hotărâre a consiliului local.
148
Din practica CSJ a se vedea Decretul nr. 74/1994 şi 393/1994 a secţiei contenciosului administrativ în Dreptul nr.
6/1995, pag. 92, 93.
52
 Subiectele dreptului de administrare sunt precizate prin art. 12, al. 1 din Legea nr. 213/1998
potrivit căreia “pot fi date în administrare bunuri din domeniul public: regiilor autonome, prefecturilor,
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale ori altor instituţii publice de interes naţional,
judeţean sau local, după caz”. De asemenea, Legea nr. 215/2001 prin art. 125 al. 1 face menţiunea
expresă că titularii dreptului de administrare a domeniului public sau privat de interes local sau
judeţean sunt: regiile autonome şi instituţiile publice.
În lumina acestor reglementări apar următoarele categorii de titulari ai dreptului de
administrare a bunurilor din domeniul public: regiile autonome, instituţiile publice (privite în sensul
larg al noţiunii).

1. Regiile autonome
În calitate de autorităţi care administrează domeniul public, regiile autonome de interes
naţional se înfiinţează prin hotărâre de Guvern, iar cele de interes local, prin hotărârea consiliului
judeţean sau, după caz, a consiliului local municipal. Ca persoane juridice, regiile autonome îmbracă o
natură mixtă: de drept public şi de drept privat. În măsura în care ele au ca obiect de activitate
administrarea de bunuri publice (inclusiv prestarea de servicii publice prin punerea în valoare a acestor
bunuri), statutul lor de persoane juridice de drept public este evident, ele acţionând în numele statului
sau, după caz, a unităţilor administrativ teritoriale. Altfel spus, îşi desfăşoară activitatea la ordinele,
instrucţiunile, comanda şi sub controlul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale
competente149.
În ultimii ani procesul de organizare a regiilor autonome a fost foarte dinamic, el cuprinzând
reorganizarea interioară a aceleiaşi regii, desprinderea unor elemente componente dintr-o altă regie,
desprinderea unor element componente şi organizarea lor ca societăţi comerciale, desfiinţarea regiei
iniţiale şi organizarea mai multor regii. De asemenea, prin reglementări repetate, au fost modificate sau
completate hotărârile iniţiale de înfiinţare cu privire la: obiectul de activitate 150, fonduri151, surse de
finanţare152, corelarea salariilor153, organizarea şi funcţionarea internă etc.154
Cu o semnificaţie aparte se evidenţiază a fi, pentru aspectul în discuţie, Hotărârea Guvernului
nr. 30/1997 (cu modificările ulterioare) care prevede ca majoritatea regiilor autonome să se transforme
în societăţi comerciale de interes naţional sau local, ceea ce va restrânge în viitor această categorie de
agenţi economici.

149
Vezi A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 2, Editura Nemira, Bucureşti 1996, pag. 103.
150
Hotărârea Guvernului nr. 115 din 5.03.1992.
151
Hotărârea Guvernului nr. 135 din 5.06.1992.
152
Hotărârea Guvernului nr. 81 din 19.02.1992.
153
Hotărârea Guvernului nr. 364 din 27.06.1992.
154
Hotărârea Guvernului nr. 334/1992.
53
 2. Instituţia publică
Noţiunea de “instituţie publică” poate fi analizată într-un sens larg care ar cuprinde “orice
organ de stat sau al administraţiei locale autonome care nu este nici regie autonomă şi nici societate
comercială”155.
Constituţia României din 1991 (art. 135) precum şi Legea nr. 213/1998 privind dreptul de
proprietate publică sau Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală au în vedere, însă un
sens mai restrâns. Aşa cum apare, alături de noţiunea de regie autonomă, instituţia publică nu poate
viza marile instituţii ale republicii (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul, Curtea Constituţională, Curtea
Supremă de Justiţie), dar nici consiliul judeţean sau consiliul local. Aşa cum am afirmat în cele ce au
precedat, bunurile domeniului public local sunt în proprietatea judeţului sau comunei (oraşului), dar
prerogativele de persoană de drept public se exercită prin intermediul consiliului judeţean sau al
consiliului local. Ca atare, este exclusă atribuirea acestor bunuri în administrarea consiliului judeţean
sau local pentru că ar însemna ca aceste autorităţi să-şi atribuie bunuri din domeniul public. De altfel,
Legea nr. 24/1996 care modifică redactarea iniţială a Legii nr. 69/1991 stabileşte fără echivoc că
autorităţile locale alese (consiliile judeţene şi locale) “hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului
public sau privat să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie
concesionate ori să fie închiriate”156. Aceeaşi dispoziţie reapare în Legea nr. 215/2001 care a abrogat
Legea nr. 69/1991. Actuala lege a administraţiei publice locale precizează, prin articolul 125 al. 1 că
autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale "hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului
public sau privat de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome
şi instituţiilor publice".
În concluzie, noţiunea de instituţie publică (privită ca autoritate ce administrează domeniul
public) nu poate viza decât acele instituţii finanţate exclusiv din banii publici, aflate sub controlul
Curţii de Conturi, cu precizările pe care le-am făcut mai sus, în sensul că nu orice structură statală sau
locală finanţată exclusiv din banii publici poate să apară ca administrator al domeniului public157.

155
A. Iorgovan, op. cit. pag. 104.
156
A se vedea art. 84, al. 1 din legea nr. 24/1996.
157
Desigur, nu este exclus ca legea să dea în administrare un bun al domeniului public unui minister sau chiar Guvernului
sau Parlamentului sau unui consiliu local, rămânând să se discute dacă o atare soluţie a fost avută în vedere şi de legiuitorul
constituant.
54
 3. Obiectul dreptului de administrare
Reglementările privind dreptul de proprietate publică (în special Legea nr. 213/1998) nu fac
vreo precizare anume cu privire la obiectul material al dreptului de proprietate publică.
De aceea, apreciem că pot fi date în administrare, în condiţiile legii, orice bunuri (mobile sau
imobile) care fac parte din domeniul public de interes naţional, judeţean, local.

4. Conţinutul juridic al dreptului de administrare

Fiind un drept real, dreptul de administrare cuprinde, în conţinutul său, atribute similare cu cele
ale dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi în anumite limite dispoziţia materială a bunului).
Legea nr. 213/1998, al. 3, prevede expres că titularul dreptului de administrare poate să posede, să
folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în
administrare. În lumina acestor reglementări (şi în limitele actului constitutiv) titularul dreptului de
administrare poate deţine şi folosi bunul, poate să culeagă în deplină proprietate fructele şi chiar
productele acelui bun. El poate chiar dispune de bunul dat în administrare. Spre exemplu, o instituţie
publică poate transmite către o altă instituţie publică, fără plată, bunuri aflate în stare de funcţionare
(cu excepţia clădirilor) care nu-i mai sunt necesare. Transmiterea se face în baza unui proces verbal de
predare – primire, aprobat de ordonatorul principal de credite al instituţiei publice care a solicitat să îi
fie transmis bunul respectiv, precum şi de ordonatorul de credite care îl are în administrare158.
Atributele dreptului de administrare prezintă unele note specifice având în vedere fizionomia
juridică aparte a acestui drept.
Posesia, ca prerogativă a dreptului de proprietate de a stăpâni bunul, presupune două elemente:
“corpus” (stăpânirea materială a bunului) şi “animus” (intenţia sau voinţa titularului dreptului de a
stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta ca titular al dreptului respectiv). Sub aspect intenţional
însă, posesia proprietarului se deosebeşte de cea a titularului dreptului de administrare pentru că acesta
din urmă stăpâneşte bunurile din domeniul public cu intenţia de a se considera doar titular al acestui
drept, fără a se comporta ca fiind proprietarul lor.
Folosinţa este atributul în temeiul căruia proprietarul poate întrebuinţa bunul potrivit
destinaţiei sale culegând sau percepând în proprietate fructele şi veniturile pe care bunul le poate
produce. Atributul menţionat îi conferă titularului dreptului de administrare, posibilitatea de a utiliza
bunurile proprietate publică în scopul îndeplinirii obiectului său de activitate. Exercitarea acestui

158
Procedura pentru un asemenea transfer este detaliată prin Hotărârea Guvernului nr. 841/1995 (modificată şi completată
prin Hotărârea Guvernului nr. 966/1998).
55
atribut are loc în puterea proprietarului şi conform destinaţiei fiecărui bun (de regulă, pentru uzul
public sau interes public).
Cu toate că folosinţa bunurilor se face pentru uz sau interes public, regiile autonome şi
instituţiile publice pot să culeagă fructele naturale şi industriale pe care acestea le produc. Dacă
bunurile proprietate publică aparţin unei instituţii publice, fructele culese devin proprietate privată a
statului sau unităţii administrativ teritoriale (căreia aparţine instituţia). Dacă bunurile aparţin unei regii
autonome, fructele culese intră în proprietatea privată a acesteia. O anumită categorie de fructe
naturale sau industriale poate fi chiar înstrăinată cu titlu oneros, banii obţinuţi fiind însă supuşi unui
regim juridic distinct (după cum dreptul de administrare aparţine unei regii autonome 159 sau unei
instituţii publice160).
Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate privată prezintă un dublu aspect: material şi
juridic. Dreptul de proprietate publică conferă titularului său numai dispoziţia materială (şi aceasta în
anumite limite). El este incompatibil cu dispoziţia juridică datorită caracterului inalienabil (negrevabil
cu dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau cu drepturi reale accesorii).
Aşa fiind, dreptul de administrare nu poate conferi titularului său mai multe atribute decât
dreptul de proprietate însuşi (pe temeiul căruia se naşte şi există). Atributul de dispoziţie materială este
recunoscut însă, în anumite cazuri, şi cu privire la anumite bunuri şi titularului dreptului de
administrare.
Încetarea dreptului de administrare poate avea loc prin mai multe moduri:
prin revocare, în condiţiile art.12 al.3 din Legea nr. 213/1998, dacă titularul dreptului de
administrare nu-şi exercită drepturile sau nu-şi execută obligaţiile din actul de transmitere;
prin trecerea bunului în administrarea altui titular, dispusă, după caz, prin hotărâre a
Guvernului sau a consiliului local ori judeţean. Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al dreptului
de proprietate publică nu menţionează expres o asemenea cauză de încetare, dar în practică ea are o
frecventă aplicare;
prin transmitere, fără plată a bunului, în administrarea altuia, dacă folosinţa lui nu mai este
necesară administratorului actual161.

159
Întrucât regia autonomă funcţionează pe principii economice, ea este obligată să-şi acopere toate cheltuielile (inclusiv
dobânzi, amortizarea investiţiilor, rambursarea creditelor) din veniturile provenite din activitatea sa şi să obţină profit; în
principal, aceste venituri se compun din sumele de bani obţinute prin valorificarea fructelor naturale şi industriale, precum
şi din cele obţinute cu titlul de fructe civile.
160
Fructele naturale şi fructele industriale obţinute de instituţiile publice pot fi valorificate direct în activitatea lor proprie
sau prin vânzare, obţinându-se anumite sume de bani; sumele de bani astfel obţinute şi nefolosite, precum şi fructele civile
se varsă la bugetul de stat, în condiţiile legii, în cursul anului sau la încheierea exerciţiului bugetar.
161
Vezi Hotărârea Guvernului nr. 841/1995.
56
 B. Concesionarea bunurilor din domeniul public. Sediul reglementării

Din cele ce au precedat rezultă că dreptul de administrare al bunurilor din domeniul public este
un drept real principal derivat, constituit în temeiul unor acte de putere care nu dezmembrează dreptul
de proprietate publică, fiind revocabil în condiţiile legii. Cu toate acestea, chiar Constituţia României
prevede162 că astfel de bunuri pot fi concesionate sau închiriate, potrivit legii, unor terţe persoane.
Cadrul legal general al concesionării163 bunurilor din domeniul public a fost iniţial stabilit prin
Legea nr. 15/1990 (art.25-31) şi Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990 privind aprobarea metodologiei
concesionării164, închirierii şi locaţiei de gestiune. Dar între 1990 şi 1998, numeroase acte normative 165
au derogat de la prevederile Legii nr. 15/1990 stabilind regimuri juridice distincte pentru contracte de
concesiune cu referire la anumite bunuri, activităţi sau servicii publice.
Pentru a asigura un caracter unitar reglementărilor din acest domeniu, a fost adoptată Legea nr.
219/1998 privind regimul concesiunilor, în aplicarea căreia au fost adoptate Normele metodologice -
cadru, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 216/1999. Aplicarea acestei legi a generat unele
controverse în doctrina juridică. Într-o primă opinie s-a susţinut că legea menţionată abrogă tacit toate
dispoziţiile legilor speciale anterioare privind contractele de concesiune, întrucât “ea şi-a propus
unificarea regimului aplicabil diferitelor contracte de concesiune”166. În sprijinul acestei opinii s-ar
putea invoca şi împrejurarea că Legea nr. 219/1998 enumeră, între bunurile, serviciile publice şi
activităţile care fac obiectul concesiunii, bunuri, activităţi ori servicii publice care fac obiectul
reglementărilor speciale167.
Pe de altă parte, însă, s-a observat că art. 42 din Legea nr. 219/1998 abrogă în mod expres şi
direct numai art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1-17 şi 25 şi anexele din Hotărârea Guvernului nr.
1228/1990. Deci, atunci când s-a urmărit abrogarea unei anumite norme legale s-a făcut menţiune
expresă în Legea nr. 219/1998. Or, în legătură cu reglementările speciale (cum ar fi cele privind
petrolul, minele, energia electrică şi termică) legea nu face nici o menţiune, ceea ce înseamnă că
acestea rămân în vigoare, pentru că “o normă generală nu poate abroga o normă specială decât în mod

162
Vezi art. 135 pct. 5 (partea finală).
163
Pentru detalii a se vedea şi S. David, Contractul de concesiune, în Dreptul nr. 9/1991, pag. 37-52.
164
Vezi art. 6-17 din Metodologie, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 140/12.12.1990.
165
Amintim dintre acestea: Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor (republicată în 13.01.1997 în Monitorul Oficial, partea I, nr. 3/1997); Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor
libere (Monitorul Oficial, partea I, nr. 182/1992); Legea nr. 134/1995 a petrolului (Monitorul Oficial, partea I, nr.
301/1998); Legea nr. 61/1998 a minelor (Monitorul Oficial, partea I, nr. 113/1998); Ordonanţa Guvernului nr. 30/1995
privind regimul de concesionare a construirii şi exploatării unor tronsoane de căi de comunicaţii terestre - autostrăzi şi căi
ferate (Monitorul Oficial, partea I, nr. 203/1995); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică
şi termică (Monitorul Oficial, partea I, nr. 519/1998).
166
A. Sebeni, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999, pag. 4.
167
Este cazul infrastructurilor rutiere şi feroviare reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/1995 sau exploatarea
zăcămintelor minerale reglementate prin Legile nr. 134/1995 şi nr. 61/1998.
57
expres”168. De altfel, este consacrată regula că normele speciale se aplică prioritar faţă de norma
generală, chiar dacă norma specială este mai veche. Legile speciale se vor completa însă, dacă este
cazul, cu prevederile generale înscrise în Legea nr. 219/1998.

Natura contractuală a dreptului de concesiune

Contractul de concesiune a fost reglementat şi în legislaţia românească interbelică şi el a fost
analizat în doctrina de drept administrativ. Natura juridică a contractului de concesiune a bunurilor şi
serviciilor publice a fost şi este o problemă viu şi amplu dezbătură, instrumentul juridic amintit fiind
calificat ca un contract “sui generis”, contract privat, contract bilateral de drept public, contract mixt
sau complex, contract administrativ etc.169. Opinia dominantă a doctrinei de drept administrativ
româneşti este axată pe ideea că suntem în prezenţa unui contract complex, mixt, de drept public şi de
drept privat170. Numai în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri private şi activităţi
economico-industriale, contractul de concesiune are un regim juridic de drept privat în care părţile se
află pe o poziţie de egalitate juridică.
Contractul de concesiune este un contract solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ ori
cu executare succesivă. El este un contract intuitu personae, subconcesionarea fiind interzisă prin
dispoziţii exprese ale legii şi poate primi denumiri diferite: licenţa minieră, acord petrolier etc.
Dacă obiectul concesiunii este format din bunuri proprietate publică (sau proprietate privată),
contractul de concesiune este un contract constitutiv de drepturi reale, iar în situaţiile prevăzute de art.
40 al. 1 din Legea nr. 219/1998, contractul de concesiune este forţat.
Conţinutul cadru al contractului de concesiune este stabilit de către Legea nr. 219/1998. Există
o parte legală sau reglementară în care sunt cuprinse clauzele prestabilite în mod unilateral de lege sau
de către concedent şi prevăzute în caietul de sarcini171, căreia i se aplică regimul juridic de drept
administrativ sau public. A doua parte este cea negociată (contractuală) care dă expresie intereselor
private ale celor două părţi, cuprinzând clauzele convenite de părţile contractante, în completarea celor
din caietul de sarcini şi fără a contraveni obiectivelor concesiunii stabilite în caietul de sarcini. Aceste
clauze sunt supuse regimului de drept privat.

168
G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 16.
169
Pentru detalii privind aceste opinii, a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, 1996, pag. 93
şi următoarele.
170
S. David, Contractul de concesiune, op. cit. pag. 45, 46; A. Iorgovan, op. cit. pag. 113; L. Pop, op. cit. pag. 81.
171
Asemenea clauze pot privi: condiţiile de exploatare sau de folosire a obiectului concesiunii; preţurile pe care le poate
practica concesionarul în raporturile sale contractuale cu terţii; dreptul concedentului de a da dispoziţii concesionarului, de
a-l controla; dreptul concedentului de a modifica unilateral unele clauze ale contractului pentru adaptarea concesiunii la
nevoile şi cerinţele interesului general.
58
 Subiectele dreptului de concesiune
Contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică (numită concedent) şi o persoană
fizică sau juridică privată (numită concesionar). Art. 5 din Legea nr. 219/1998 precizează că pot avea
calitatea de concedent:
ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale pentru bunurile
proprietate publică sau privată a statului ori pentru serviciile sau activităţile de interes naţional;
consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local pentru bunurile
proprietate publică ori privată a unităţilor administrativ teritoriale ori pentru activităţile şi serviciile de
interes local.
Art. 5 al. 2 din Legea nr. 219/1998, referindu-se la concesionar arată că acesta poate fi
orice persoană fizică172 sau juridică de drept privat. Sub acest aspect concesionarea se deosebeşte de
darea în administrare, pentru că nu admite ca subiect (concesionar) o persoană juridică de drept public.

Obiectul contractului de concesiune

În principiu, orice bun proprietate publică poate face obiectul unei concesiuni (o universalitate
de bunuri, un bun imobil, o lucrare publică, un serviciu public, exploatarea bogăţiilor subsolului). Fac
excepţie bunurile interzise prin legi organice speciale (cum sunt pădurile proprietate publică de stat 173),
sau cele în privinţa cărora nu există autoritate de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în ceea
ce priveşte preţurile şi tarifele practicate de concesionari174.
Art. 2 al. 2 din Legea nr. 219/1998 enumeră (dar exemplificativ) anumite bunuri care pot face
obiectul concesiunii, cum ar fi: infrastructurile rutiere, feroviare, portuare şi aeroportuare civile;
reţelele de transport şi distribuţie pentru telecomunicaţii; terenurile proprietate publică; plajele,
cheiurile şi zonele libere, reţelele de transport şi distribuţie a energiei electrice şi termice, precum şi a
petrolului ori gazelor combustibile.
De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 219/1998 pot face obiectul concesiunii orice alte
bunuri din domeniul public a căror concesionare nu este interzisă prin legi organice speciale, precum şi
orice bunuri din domeniul privat al statului ori unităţilor administrativ teritoriale (altele decât cele
prevăzute în art. 2 al. 2).
Bunurile enumerate mai sus sunt în majoritatea lor afectate unor servicii publice, de aceea
concesionarea acestora se va face concomitent cu concesionarea serviciului public (ca un accesoriu al

172
Totuşi, trebuie arătat că în anumite situaţii, persoana fizică nu poate avea calitatea de concesionar; operaţiunile petroliere
sau activităţile miniere de exemplu, se pot efectuate, de regulă, numai de către persoane juridice (art. 2, lit. j din Legea nr.
134/1995 şi art. 3, pct. 3 din Legea nr. 61/1998).
173
Vezi art. 12 din Codul silvic, Legea nr. 26/1996. Nu pot forma obiectul unei concesiuni nici serviciile publice care
presupun exerciţiul suveranităţii de stat, cum ar fi, de exemplu: apărarea naţională, justiţia, poliţia ori colectarea
impozitelor.
174
Vezi art. 2 al. 3 din Legea nr. 219/1998.
59
acestuia). Aşa, de exemplu, reţeaua naţională de transport a energiei electrice, cât şi serviciul public de
transport al energiei electrice sunt concesionate Companiei Naţionale de Electricitate SA (CONEL175).
În situaţiile menţionate, când concesiunea de bunuri apare ca un accesoriu al concesiunii de
servicii, efectele contractului vor fi guvernate de regulile aplicabile contractului principal176.
De aceea, contractul de concesiune de bunuri îşi va produce efectele sale specifice numai în
cazul în care bunurile (obiect al acestuia) sunt afectate unei activităţi care nu este un serviciu public.
În sensul arătat, pot face obiectul concesiunii de bunuri (fără a fi accesoriul unui contract de
concesiune a serviciilor
publice) terenuri proprietate publică, plajele177, cheiurile şi zonele libere178.

Conţinutul dreptului de concesiune

Dacă în cazul dreptului de administrare, reglementările în vigoare fac menţiuni exprese cu

privire la conţinutul acestuia, în cazul dreptului de concesiune asemenea precizări lipsesc. Se poate
însă constata că anumite reglementări arată că dreptul obţinut prin darea în concesiune este un drept
distinct de cel de proprietate. Este cazul Legii petrolului nr. 134/1995 (art. 18) sau al Legii minelor nr.
61/1998 (art. 17). Prin analogie cu celelalte drepturi reale se poate afirma că dreptul de concesiune are
în conţinutul său atributele specifice: posesia, folosinţa, dispoziţia. Atributele acestea vor fi exercitate,
însă de titular, în condiţiile legii şi ale actului prin care i-a fost dat bunul în concesiune. Sub aspectul în
discuţie trebuie cercetate atât reglementările speciale, cât şi cele generale (ale legii cadru) pentru că
între acestea pot să apară divergenţe. Aşa, de exemplu, art. 14 din Legea minelor nr. 61/1998 prevede
că titularul unei licenţe de dare în concesiune poate transfera unei alte persoane juridice drepturile
dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Tot astfel, Legea
nr. 134/1995 prin art. 16 prevede că titularul unui acord petrolier poate transfera altei persoane juridice
drepturile dobândite şi obligaţiile asumate cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Dimpotrivă,
Legea cadru nr. 219/1998 privind contractul de concesiune instituie, ca regulă generală, interdicţia de
subconcesionare, în tot sau în parte, a obiectului concesiunii, unei alte persoane 179. Privit, deci, prin

175
Prin HGR nr. 627/2000, Compania Naţională de Electricitate "CONEL" se reorganizează în patru entităţi, respectiv
Compania Naţională de transport al energiei electrice "TRANSELECTRICA" SA şi trei societăţi comerciale: pentru
producerea energiei electrice si termice "TERMOELECTRICA" SA, pentru producerea energiei electrice
"HIDROELECTRICA" SA şi pentru distribuţia şi furnizarea energiei electrice "ELECTRICA" SA, aceasta din urmă cu 42
de sucursale de distributie şi furnizare a energiei electrice.
176
Vezi O. Raymundie, Gestion déléguée des services publics en France et en Europe, Ed. Le Moniteur, Paris, 1995, pag.
60.
177
Plajele vor fi concesionate Companiei Naţionale “Apele Române” prin atribuire directă în temeiul art. 40 din Legea nr.
219/1998.
178
Cât priveşte concesiunea terenurilor şi construcţiilor aflate în zonele libere, aplicabile sunt dispoziţiile Legii nr. 84/1992
şi ale Metodologiei pentru concesionarea acestora (Hotărârea Guvernului nr. 311/1994).
179
Vezi art. 28, al. 6 din Legea nr. 219/1998.
60
prisma reglementărilor generale, dreptul de concesiune nu conferă titularului său prerogativa
dispoziţiei180.
Potrivit art. 53 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 219/1998, concesionarul
are dreptul de a exploata, în mod direct, bunul concesionat, să-l folosească în scopul stabilit de părţi şi
să culeagă fructele produse de acesta. De asemenea, concesionarul are dreptul de a încheia contracte cu
terţe persoane, dar fără a transmite dreptul de concesiune.

Natura juridică a dreptului de concesiune

Pornind de la faptul că dreptul de concesiune conferă titularului său prerogativa de a exploata

în mod direct şi nemijlocit bunul concesionat, se poate afirma că acest drept este un drept real,
temporar, inalienabil. În literatura de specialitate181 se atrage atenţia însă, că dreptul de concesiune are
o natură civilă, nefiind un drept de putere publică sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate
publică182.

Încetarea dreptului de concesiune

Aşa cum prevede Legea nr. 219/1998, dreptul de concesiune se stinge prin încetarea
contractului de concesiune. Cauzele de încetare a acestui contract sunt prezentate (exemplificativ) prin
art. 35 din Legea nr. 219/1998, ele fiind obligatorii pentru toate contractele de concesiune.
Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul este o primă cauză de încetare de
drept a acestuia, cu excepţia cazului în care părţile au convenit prelungirea termenului (în condiţiile
art. 30, al. 3 din Legea nr. 219/1998 şi a art. 68 din Normele metodologice cadru aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 216/1999). Potrivit acestor reglementări prelungirea contractului de
concesiune se poate face pentru o perioadă de maxim jumătate din durata iniţială a contractului. Iar în
privinţa momentului când poate fi convenită prelungirea contractului trebuie precizat că aceasta nu
poate fi decisă în momentul încheierii contractului pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 30, al. 1 din
Legea nr. 219/1998, care prevede că termenul maxim de încheiere a concesiunii este de 49 de ani. De
asemenea, contractul de concesiune nu va putea conţine clauze care să-l oblige pe concedent la
prelungirea concesiunii;
Răscumpărarea concesiunii sau denunţarea unilaterală de către concedent a contractului
poate fi operantă ori de câte ori autoritatea concedentă apreciază că modul în care este realizat obiectul

180
A. Sebeni, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999, pag. 12.
181
Ibidem.
182
Legea nr. 139/1995 a petrolului prevede clar că “Dreptul obţinut prin concesionare este un drept distinct de cel de
proprietate”.
61
contractului de concesiune nu mai corespunde interesului general. Dreptul concedentului de a denunţa
unilateral contractul are acelaşi fundament ca şi dreptul de modificare unilaterală a părţii reglementare
a contractului de concesiune. Acest drept există indiferent că a fost sau nu menţionat în contractul de
concesiune şi el nu poate fi limitat sau suprimat prin voinţa părţilor contractante (sub sancţiunea
nulităţii absolute). Denunţarea unilaterală poate interveni independent de existenţa vreunei culpe a
concesionarului cu executarea contractului, dar concedentul nu va putea exercita acest drept în temeiul
unor simple interese materiale ci numai dacă interesul naţional sau local o impune. Mai trebuie
precizat că denunţarea unilaterală a contractului de către concedent se va face numai cu plata unei
despăgubiri juste şi prealabile, în favoarea concesionarului. Sub acest aspect denunţarea unilaterală se
deosebeşte de refuzul concedentului de a prelungi concesiunea, care nu implică obligaţia de plată a
despăgubirilor. Aşa cum precizează art. 31 din Legea nr. 219/1998, despăgubirea are un caracter
prealabil, de aceea contractul de concesiune nu va înceta decât în momentul în care concedentul a plătit
despăgubirea concesionarului183;
Rezilierea unilaterală a contractului de concesiune (de către concedent sau concesionar)
poate interveni în ipoteza nerespectării obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Este o situaţie
prevăzută expres de către art. 35 lit. c şi d din Legea nr. 219/1998. Articolul menţionat prevede că,
încetarea contractului de concesiune poate avea loc (prin altele) “prin reziliere unilaterală de către
concedent cu plata de despăgubiri în sarcina concesionarului184“. În cazul în care concedentul nu şi-a
respectat sarcinile contractuale, încetarea contractului poate avea loc prin rezilierea unilaterală de către
concesionar, cu plata de despăgubiri în sarcina concedentului185.
Normele metodologice adoptate în aplicarea Legii nr. 219/1998 menţionează clar caracterul
judiciar al rezilierii, astfel că numai instanţa judecătorească se poate pronunţa asupra acesteia.
Cât priveşte condiţiile rezilierii şi procedura de urmat în acest caz, sunt supuse dreptului
comun186.

 Forţa majoră şi cazul fortuit sunt de asemenea cazuri de încetare a contractului de

concesiune prevăzute expres de Legea nr. 219/1998, cu distincţia ce se impune între concesiunea de
bunuri şi concesiunea de servicii şi activităţi. Art. 35 lit. e din legea menţionată prevede că un contract
de concesiune poate înceta “la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în
183
Despăgubirea va trebui să acopere atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum
cessans).
184
Art 35, lit. c.
185
Art 35, lit. d.
186
În dreptul comun acţiunea în rezilierea contractului este susţinută de neexecutarea culpabilă a unora dintre obligaţiile
contractuale, neexecutarea trebuind să fie suficient de importantă pentru a lipsi de cauză executarea obligaţiilor reciproce.
Pentru detalii a se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993, pag. 81; L. Pop,
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 78 şi următoarele; V Stoica, Rezoluţiunea şi
rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 54 şi următoarele; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 291.
62
cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata unei
despăgubiri”. În completarea acestui text, art. 71 din Normele metodologice adaugă că “numai forţa
majoră duce la exonerarea concesionarului de obligaţiile asumate prin contractul de concesiune”. De
aceea, dacă bunul piere dintr-un caz fortuit, concedentul va putea cere rezilierea contractului şi
obligarea concesionarului la plata de daune interese. Dacă legea nu face nici o menţiune în acest sens,
părţile pot determina prin contractul de concesiune conţinutul noţiunii de forţă majoră.
 Renunţarea concesionarului la concesiune este prevăzută expres de art. 35 din Legea nr.
219/198 şi ea poate duce la încetarea contractului, în cazul imposibilităţii obiective de exploatare a
bunului concesionat. În situaţia aceasta, renunţarea are doar rolul unei notificări 187 a forţei majore ori a
cazului fortuit şi ea trebuie făcută de îndată, în caz contrar concesionarul putând fi obligat la repararea
eventualelor prejudicii.

C. Închirierea bunurilor din domeniul public

Închirierea bunurilor proprietate publică are loc în baza unui contract, care, în esenţă, nu diferă
de contractul de închiriere reglementat de Codul civil. În dreptul comun contractul de închiriere
(locaţiune) apare ca un acord de voinţă prin care o parte numită locator pune la dispoziţia celeilalte
părţi numită locatar, folosinţa temporară a unui bun neconsumptibil, individual determinat, în schimbul
unei sume de bani, numită chirie (art. 1411 Cod civil)188.
Având în vedere particularităţile obiectului acestui contract, în domeniul pe care-l avem în
vedere, el prezintă unele note specifice.
În primul rând, sediul reglementării închirierii bunurilor din domeniul public al statului se află
în art. 135 din Constituţia României, art. 30-31 din Legea nr. 15/1990 (care nu au fost abrogate, Legea
nr. 219/1998, abrogând expres numai textele referitoare la concesiune); art. 18-21 din Hotărârea
Guvernului nr. 1228/1990 şi art. 14-16 din Legea nr. 213/1998.
Apoi, deşi contractul de închiriere este o modalitate juridică de administrare a domeniului
public, el se deosebeşte de celelalte modalităţi (în special de concesiune) sub aspectul efectelor pe care
le produce. Contractul de închiriere este un contract constitutiv de drepturi de creanţă şi el se poate
încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică română sau străină, de către titularul dreptului
de proprietate sau de administrare. În anumite condiţii, când titularul dreptului de administrare are
opţiunea între a concesiona şi a închiria, închirierea poate fi o modalitate preferată, întrucât aşa cum

187
Vezi art. 71 din Normele Metodologice.
188
Detalii cu privire la acest contract a se vedea în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, pag. 87 şi următoarele; D. Chirica, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj Napoca, 1994, pag.
185.
63
chiar legea189 prevede, titularul dreptului de administrare care închiriază un bun poate reţine un procent
de 20-50% din chirie (pe când în cazul concesiunii, redevenţa se face venit la bugetul statului sau la
bugetele locale, după caz)190.
Contractul de închiriere a bunurilor din domeniul public se încheie numai prin licitaţie publică,
sub sancţiunea nulităţii absolute a acestuia. Licitaţia publică se aprobă, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, iar contractul de închiriere trebuie să
cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
Prin actul de aprobare a închirierii se stabileşte şi dacă sumele încasate din închiriere se fac
venit la bugetul de stat sau la bugetele locale în totalitate sau numai parţial (titularul dreptului de
administrare având, cum am arătat, dreptul de a încasa din chirie o cotă parte între 20-50%).

2.10. ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al dreptului de proprietate publică conţine unele
dispoziţii şi cu privire la modalităţile de stingere a dreptului de proprietate publică. Art. 10 din legea
menţionată precizează că “Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut
în domeniul privat”.
a) Pierirea fizică a bunului ce aparţine proprietăţii publice este un mod de încetare a acestui
drept, întrucât raportul juridic de proprietate rămâne fără suport. Cu pierirea fizică a lucrului trebuie
asimilate şi cazurile când bunurile apartenente domeniului public sunt casate ori demolate.
b) Cât priveşte cea de-a doua modalitate, trebuie precizat că “trecerea din domeniul public în
domeniul privat se face după caz prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Judeţean (respectiv a
Consiliului General a Municipiului Bucureşti), a consiliului local, dacă prin Constituţie sau lege nu se
dispune altfel”191.
După cum se poate constata, art. 10 al. 2 din Legea nr. 213/1998 face trimitere la Constituţie,
deşi aceasta nu reglementează nici un caz în care bunurile proprietate publică pot trece în domeniul
privat al statului. Sunt însă situaţii când prin lege se prevăd şi alte moduri prin care are loc trecerea
bunurilor din domeniul public în domeniul privat. Aşa, de exemplu, potrivit art. 35 din Legea nr.
33/1994192 trec în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, după caz,
bunurile imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care
au fost preluate de la expropriat, respectiv dacă lucrările nu au fost începute. În cazul menţionat foştii
proprietari pot să ceară retrocedarea, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

189
Vezi art. 16, al 2 din Legea nr. 213 /1998.
190
Vezi art. 4, al. 1 din Legea nr. 219/1998.
191
A se vedea art. 90, al. 2 din Legea nr. 213/1998.
192
Legea nr. 33/1994 priveşte exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
64
 Dispoziţii asemănătoare conţine şi Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată) cu privire
la retrocedarea terenurilor cu vegetaţie forestieră, a pădurilor, zăvoaielor, tufărişurilor, păşunilor sau
fâneţelor împădurite, trecute în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale. În
vederea restituirii193 acestor terenuri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, are loc trecerea
terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat (ope legis), în limita suprafeţelor ce
urmează a fi restituite194.

193
Art. 45-46 şi 48 din Legea nr. 18/1991 modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997, republicată în M.O., partea I,
nr. 1 din S.I. 1998.
194
Vezi şi Legea nr. 1/2000 în M. O. I, nr. 8/12.01.2000 (art. 24, al. 1).
65
 III. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ APARŢINÂND DOMENIULUI PRIVAT
AL STATULUI

III.1. GENERALITĂŢI

În art. 135 pct. 2 din Constituţia României sunt consacrate cele două forme de proprietate,
proprietatea publică şi privată. Constituţia nu defineşte proprietatea privată, dar pe cale de consecinţă,
proprietatea care nu este publică este privată. Concluzia se impune întrucât acestea sunt singurele
feluri (forme) ale proprietăţii consacrate şi recunoscute de legislaţia în vigoare clasificarea fiind
“summa divisio”195.
Întrucât proprietatea publică priveşte domeniul public al statului, noţiunea de proprietate
privată acoperă atât proprietatea domenială privată 196, cât şi proprietatea privată de drept comun a
persoanelor fizice şi juridice. Pornim de la premisa că bunurile din domeniul privat al statului
constituie în cele din urmă obiecte ale proprietăţii private, dar care aparţine statului sau unităţilor
administrativ - teritoriale (adică persoanelor juridice de drept public). Iar în măsura în care prin lege nu
se prevede altfel, proprietatea domenială privată este supusă regimului de drept comun aplicabil
proprietăţii private aparţinând particularilor (persoane fizice şi juridice). Edificatoare în acest sens sunt
şi dispoziţiile art. 41 pct. 2 din Constituţie, potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular. Deci statul sau unităţile administrativ teritoriale, ca titulari ai bunurilor ce
alcătuiesc domeniul privat, sunt ocrotiţi în mod egal ca şi persoanele fizice ori persoanele juridice de
drept civil ca titulare de proprietate privată. Articolul menţionat s-a aflat şi în atenţia Curţii
Constituţionale care l-a interpretat în sensul că se referă la “ocrotirea în mod egal a proprietăţii
aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor
ce formează obiectul proprietăţii private a statului”. În legătură cu acelaşi text din Constituţie, Curtea a
mai decis că “ocrotire egală înseamnă ocrotire procesuală egală”, astfel încât a constatat abrogarea unei
dispoziţii legale anterioare Constituţiei, care consacra pe plan procesual soluţii diferite în cazul
persoanelor fizice, a celor juridice şi a statului197.

195
I. P. Filipescu, op. cit. ed. 1996, pag. 79.
196
Pentru delimitarea proprietăţii domeniale private de proprietate publică a se vedea I. P. Filipescu, Importanţa distincţiei
domeniului public şi a domeniului privat, în op. cit. pag. 84-85.
197
I. P. Filipescu, V. M. Ciobanu, Practica Curţii Constituţionale române privind garantarea proprietăţii în Dreptul nr.
2/1995, pag. 14 şi decizia Curţii Constituţionale prezentată.
66
 III.2. PROPRIETATEA DOMENIALĂ PRIVATĂ

Noţiune

Proprietatea domenială privată aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale. Obiectul

proprietăţii domeniale private îl formează bunurile care fac parte din domeniul privat al statului şi
unităţilor administrativ - teritoriale, ca persoane de drept privat. Altfel spus, această formă de
proprietate reuneşte toate bunurile domeniale care nu aparţin domeniului public. Deşi sunt proprietate
de stat, aceste bunuri nu sunt afectate uzului public. Sunt bunuri pe care statul sau unităţile sale
administrative le stăpânesc la fel ca orice persoană fizică sau juridică, adică pe care statul le foloseşte,
care-i produc venituri şi pe care, de obicei, le poate înstrăina (L. Pop, op. cit. pag. 53)198.

Conţinutul material al dreptului de proprietate domenială privată

Fac parte din domeniul privat al statului toate bunurile care nu sunt declarate dependinţe ale
domeniului public199 ori sunt dezafectate acestui domeniu şi asupra cărora nu s-a constituit, în
condiţiile legii, un drept de proprietate privată al persoanelor fizice sau juridice private, altele decât
statul şi unităţile administrativ teritoriale (ca persoane juridice civile).
Mai fac parte din proprietatea domenială privată: drumurile declasate, fără să fie reclasate, din
categoria căilor publice sau porţiuni din acestea, rezultate din retrasarea de aliniamente; albiile
declasate din cursurile de ape din domeniul public, insule, insuliţe sau aterasamente ale acestora;
pădurile care nu aparţin persoanelor fizice sau juridice, ori nu sunt folosite în comune, în condiţiile
legii în interesul populaţiei; sursele de apă minerală sau afectate stabilimentelor termale; imobilele
utilizate de servicii publice, cărora nu li s-a dat afectaţiune specială pentru uz public sau servicii
publice; bunurile vacante; bunurile abandonate; epavele, spaţiile de unde s-a retras definitiv marea,
atribuite prin lege, bunurile confiscate sau intrate în proprietatea statului ca urmare a expirării

198
L. Pop, op. cit. pag. 53.
199
Despre delimitarea domeniului public a se vedea Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.
67
termenului de prescripţie200, de care, potrivit legii, nu beneficiază debitorul; bunurile care rezultă din
exerciţiul dreptului de preemţiune201 construcţiile dobândite în orice mod, în proprietate202.
De asemenea, se includ în domeniul privat bunurile mobile cumpărate, cum ar fi mobilierul
afectat unor servicii publice, a căror încorporare în domeniul public este inutilă sau bunurile aflate în
administrarea regiilor autonome, altele decât cele din domeniul public.
O categorie aparte de bunuri sunt cele cu caracter incorporal: dreptul de pescuit, vânat în
pădurile domeniale private; brevetele de invenţii şi mărcile de fabrică, când, potrivit legii, nu fac
obiectul unui drept de proprietate industrială privată; acţiunile şi părţile sociale, obligaţiile cu care
statul participă la formarea capitalului social în societăţile comerciale cu capital, total sau parţial de
stat.

Constituirea dreptului de proprietate domenială privată

Proprietatea domenială privată se constituie prin modalităţi de drept civil şi prin modalităţi
specifice.
Dintre modalităţile de drept civil amintim ca cele mai importante: achiziţiile prin cumpărare
sau construire, dobândite prin vânzare forţată (licitaţie în cadrul executării silite), schimbul imobiliar,
donaţii legate, bunuri dobândite prin accesiune, uzucapiune, ocupaţiune.
Sunt considerate modalităţi specifice - pentru că ele nu pot fi folosite de particulari -
dobândirea în condiţiile legii, a bunurilor fără stăpân sau abandonate sau rătăcite; dobândirea bunurilor
vacante203; confiscările de orice fel, exproprierea şi excepţional rechiziţia; exercitarea dreptului de
preemţiune special al statului, când legea permite dezafectarea dependinţelor domeniului public.
Cât priveşte dezafectarea bunurilor din domeniul public şi trecerea lor în domeniul privat,
aceasta se face printr-un act juridic administrativ de către organul stabilit de lege. Dar dezafectarea
poate rezulta şi din simpla dispariţie a circumstanţelor care au justificat încorporarea bunurilor în
domeniul public. Odată cu dezafectările dispar facilităţile proprietarilor riverani, care însă, în condiţii
determinate, au drept la despăgubiri şi chiar un drept de preemţiune.
200
Avem în vedere prescripţia extinctivă, vezi detalii în Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Ediţie revăzută şi adăugită,
Casa de editură şi presă, Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 197 şi următoarele.
201
Fr. Deak, Dreptul de preemţiune, în Dreptul nr. 7/1992, pag 34-43; L. Pop, op. Cit. Pag. 130 şi art. 9 din Legea 16/1994
a arendării.
202
Este vorba despre construcţii dobândite prin: donaţii, legate, accesiune.
203
Asemenea bunuri pot fi terenurile neculese de moştenitori. Art. 17 al. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede
că “Terenurile din extravilan aduse sau preluate în orice mod în patrimoniul cooperativei de la cooperatori sau alte persoane
care au decedat şi nu au moştenitori, precum şi terenurile pentru care nu s-au făcut cereri de restituire rămân la dispoziţia
comisiei”. Alineatul 3 al aceluiaşi articol adaugă că “Terenurile neatribuite rămase la dispoziţia comisiei trec în domeniul
privat al statului”.
68
 Regimul juridic al proprietăţii domeniale private

Regimul juridic al proprietăţii domeniale private este diferit de cel al proprietăţii publice. Dar
el se aseamănă, în multe privinţe este identic, cu regimul proprietăţii aparţinând particularilor.
Acest regim se regăseşte în următoarele caractere: alienabilitatea, prescriptibilitatea (sub aspect
achizitiv) a dreptului de proprietate domenială privată.
a) Bunurile care alcătuiesc obiectul proprietăţii amintite sunt alienabile, dacă o dispoziţie
legală contrară nu intervine în cazuri determinate. Ele pot fi deci înstrăinate, concesionate, închiriate
sau date în locaţie de gestiune.
Cât priveşte înstrăinarea bunurilor aparţinând domeniului privat, trebuie arătat că ea nu se poate
face forţat, pe calea executării silite. În cazuri de excepţie poate avea loc o înstrăinare forţată, dar
numai pe calea exproprierii sau rechiziţiei. De asemenea, înstrăinările voluntare nu se pot face decât
prin adjudecare publică, respectându-se normele metodologice stabilite de lege şi fiind supuse
regimului de publicitate. Dacă nu plătesc preţul stabilit la scadenţă, persoanele care au achiziţionat
bunurile, în condiţiile arătate mai sus, sunt decăzute din dreptul de a dobândi. Prin lege se stabilesc
interdicţiile sau condiţiile speciale pentru înstrăinarea anumitor categorii de bunuri (cum ar fi pădurile,
terenurile).
Bunurile proprietate domenială privată nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit. Iar darea în
plată204 sau schimbul205 bunurilor mobiliare, este interzis.
Aceste bunuri pot fi însă concesionate, închiriate, date în locaţie de gestiune, în condiţiile
legii206. Regimul închirierii este cel de drept comun207 incluzând prelungirile legale şi revizuirile, dacă
închirierea este pe termen lung. Metodologia închirierii este cea stabilită prin Hotărârea Guvernului nr.
1228/12 dec. 1990 modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 858/1991 (care modifică punctele 4-7 din
Anexa 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990). Interesează de asemenea, pentru aspectul în discuţie
şi Hotărârea Guvernului nr.140/1991 republicată în 18 aug. 1992 pentru atribuirea în locaţie a gestiunii
sau închirierii unor subunităţi prin licitaţie directă.
Actele normative amintite mai sus, sunt aplicabile şi locaţiei de gestiune întrucât concesiunea a
primit o nouă reglementare prin Legea nr. 219/1998.

204
Despre dare în plată, ca mod de stingere a obligaţiilor a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit. pag. 334.
205
Vezi contractul de schimb în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti
1993, pag. 83-86.
206
Aceste condiţii sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990; Hotărârea Guvernului nr. 859/1991 care aduce
unele modificări Metodologiei aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.140/1991, republicată în 1992 pentru atribuirea în
locaţie a gestiunii sau închirierii unor subunităţi prin licitaţie directă.
207
Vezi Contractul de închiriere în Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 87 şi următoarele.
69
 Prin contractul de concesiune o parte, concedentul, transmite celeilalte părţi (concesionarului)
spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate
economică, în serviciul public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat (art. 1414 Cod
civil)208.
Anumite bunuri din domeniul privat pot fi afectate unui serviciu public sau unei destinaţii de
interes general, printr-un act
administrativ, prin lege sau contract civil, fără să intre prin aceasta în domeniul public209.
Cât priveşte gestiunea bunurilor proprietate domenială privată, aceasta se face de către titularii
acesteia, prin utilizarea directă sau prin alţi utilizatori. Utilizările privative de către alte persoane se pot
face şi în baza unui act unilateral, dar utilizatorul este supus dreptului comun, chiar dacă actul are
caracter administrativ.
Având un caracter privat, proprietatea domenială la care ne referim poate fi grevată de servituţi
în condiţiile dreptului comun. Delimitarea unor terenuri proprietate domenială se face, de asemenea, în
condiţiile dreptului comun prin grăniţuire210.
Apărarea proprietăţii domeniale private împotriva oricăror atingeri se face prin mijloace
nespecifice sau mijloace specifice de apărare a acestui drept: acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.
Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale. Se includ în această categorie: acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii,
acţiunile de grăniţuire, acţiunile negatorii, acţiunile de prestaţie tabulară.
Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale prin care se urmăreşte apărarea posesiei 211 (ca o
situaţie de fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice).
Litigiile de orice fel, care se nasc în legătură cu proprietatea domenială privată sunt supuse
jurisdicţiei de drept comun, afară numai dacă nu a intervenit un act administrativ ilegal sau clauze care
exced dreptul comun, caz în care competenţa este de contencios administrativ, fără însă să producă
vreo ingerinţă în raporturile de drept civil.
b) Bunurile care alcătuiesc obiectul proprietăţii private domeniale sunt prescriptibile, deci se
pot dobândi prin prescripţie achizitivă (bunurile imobile) ori prin posesia de bună credinţă (bunurile
mobile). În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că “în condiţiile actuale se pot uzucapa şi
imobilele aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, întrucât
numai cele din domeniul public sunt legal inalienabile şi imprescriptibile” 212. Înainte de 1989 existând
208
Sunt stabilite prin Legea nr. 219/1998 privind concesionarea bunurilor proprietate domenială privată şi Normele
metodologice cadru aplicate prin H.G. 216/1999.
209
C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag. 27.
210
Despre grăniţuire a se vedea Pavel Perju, Probleme privind acţiunea în grăniţuire, în Dreptul nr. 3/1992, pag. 32.
211
Detalii despre posesie a se vedea în D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei,
Bucureşti 1986, I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, Ediţia 1996, pag. 45 şi următoarele.
212
Despre uzucapiunea extratabulară a se vedea A. A. Tulus, În legătură cu uzucapiunea extratabulară, în Dreptul nr.
7/1995, pag. 26.
70
doar proprietatea socialistă asupra bunurilor aparţinând statului, fără nici o distincţie între domeniul
public şi cel privat, nu era posibilă uzucapiunea.
Sub aspect extinctiv, dreptul de proprietate privată al statului şi unităţilor administrativ
teritoriale este imprescriptibil.
c) Cât priveşte sesizabilitatea proprietăţii domeniale private, trebuie arătat că această trăsătură
se regăseşte cel puţin în privinţa datoriilor regiilor autonome şi instituţiilor publice cu privire la
bunurile pe care le au în patrimoniu. În schimb, bunurile aflate în proprietatea domenială privată nu
vor putea fi sechestrate şi urmărite pentru datoriile statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care
sunt întotdeauna subiecte de drept solvabile. Datoriile acestor subiecte se înscriu în bugetele de stat sau
în bugetele locale pentru a fi plătite.213

Proprietatea privată de drept comun

Proprietatea privată de drept comun aparţine particularilor (persoane fizice şi juridice) sau
organizaţiilor cooperatiste şi se deosebeşte radical de proprietatea domenială publică şi în unele
privinţe chiar de proprietatea privată domenială a statului şi unităţilor administrativ - teritoriale.
Proprietatea privată este recunoscută tuturor persoanelor, fiind ocrotită şi garantată în mod egal
de către stat. Constituţia României prin art. 41 al. 2 prevede în mod expres că “proprietatea privată este
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Ea asigură exercitarea deplină a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi cu plata
unei juste şi prealabile despăgubiri, stabilită de instanţa de judecată. Prin lege 214 se determină cazurile
de utilitate publică şi modul de expropriere. În cazurile prevăzute de lege, proprietarul unui bun mobil
sau imobil poate fi lipsit temporar, prin rechiziţie, de folosinţa bunului său. Rechiziţia poate fi şi
definitivă, dacă legea prevede aceasta, ori de câte ori priveşte bunuri consumptibile.
Dreptul de proprietate privată trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege. Exercitarea
abuzivă a acestuia atrage, în cazul actelor juridice, sancţiunea nulităţii sau impozabilităţii acestora, iar
în cazul faptelor juridice, răspunderea civilă delictuală.
Obiectul dreptului de proprietate privată îl constituie orice bun care nu este scos prin lege din
circuitul civil. Proprietarul este îndreptăţit să posede şi să folosească bunul potrivit destinaţiei
economice şi sociale a acestuia, să-şi însuşească produsele, fructele şi veniturile şi să dispună de bun
prin fapte materiale şi acte juridice, în condiţiile stabilite de lege, potrivit normelor de convieţuire
socială şi în concordanţă cu interesele societăţii.

213
L. Pop, op. cit. pag. 53.
214
Utilitatea publică se declară de către Guvern (pentru lucrări de interes naţional) sau de către consiliile judeţene (Consiliul
local al municipiului Bucureşti) - pentru lucrări de interes local, în condiţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică.
71
 Anumite particularităţi prezintă proprietatea cooperatistă care, aşa cum arătam, este o formă a
proprietăţii private215.
Această proprietate aparţine organizaţiilor cooperatiste: cooperative meşteşugăreşti;
cooperative de consum şi de credit; uniunilor acestor cooperative (judeţene şi centrale); întreprinderilor
formate de unele organizaţii cooperatiste. Pot exista forme de cooperare în producţie între
cooperativele meşteşugăreşti şi regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.
În sensul arătat, art. 35 din Legea nr. 15/1990 prevede că regiile autonome şi societăţile
comerciale cu capital de stat se pot asocia între ele sau terţe persoane juridice sau fizice, în scopul
creării de noi societăţi comerciale.
Asociaţiile intercooperatiste sau de stat şi cooperatiste de orice profil s-au putut reorganiza în
societăţi comerciale pe acţiuni în termen de 90 zile de la publicarea Legii fondului funciar216.
Pot exista, de asemenea, forme de cooperare între cooperativele de consum şi credit cu
particulari ori persoane juridice fără naştere de noi subiecte de drept sau crearea unor asemenea
subiecte.
Obiectul dreptului de proprietate cooperatistă îl constituie: mijloacele fixe, mijloacele
circulante, produse, fondurile băneşti aparţinând acestor subiecte de drept. Cât priveşte constituirea
proprietăţii cooperatiste, aceasta s-a făcut atât prin modurile de dobândire a dreptului de proprietate
prevăzute de dreptul comun, cât şi prin unele moduri specifice, cum sunt: cooperativizarea, reproducţia
lărgită (ceea ce codul civil denumeşte accesiune, dar care de fapt este exerciţiul normal al dreptului de
proprietate); atribuirea de către stat a unor terenuri în proprietatea sau folosinţa cooperativelor.
Proprietatea privată de drept comun se defineşte prin următoarele caractere:
Alienabilitatea acestei proprietăţi se exprimă în însuşirea obiectelor sale de a fi în circuitul
civil. Eventualele restricţii privesc pe titularii acestui drept şi nu dreptul în sine217;
Prescriptibilitatea proprietăţii private de drept comun trebuie analizată numai sub aspect
achizitiv, pentru că sub aspect extinctiv ea este imprescriptibilă 218. Dreptul de proprietate privată poate
fi dobândit printr-o posesie de lungă durată, exercitată în condiţiile prevăzute de lege 219. Uzucapiunea
trebuie constatată pe cale judiciară. Pot fi dobândite prin uzucapiune terenuri şi construcţii;
Sesizabilitatea dreptului de proprietate privată se explică prin aceea că bunurile ce formează
obiectul acesteia pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor. Urmărirea silită se face după
procedura prevăzută de lege.
215
Sediul reglementării acestei forme de proprietate se află în Decretul 66/1990 privind cooperaţia meşteşugărească şi
Decretul 67/990 privind cooperaţia de consum şi credit.
216
Art. 29 din Legea nr. 18/1991.
217
De exemplu, pentru raţiuni bine definite, vânzările între soţi sunt interzise, Sau bunurile cumpărate cu plata în rate nu
pot fi înstrăinate până la achitarea integrală a ratelor. Acelaşi regim urmează şi locuinţele cumpărate cu credite de la stat,
restricţii derivând din dreptul de preemţiune.
218
Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă, în op. cit. pag. 209; Decizia 539/1953 a fostului T.S. în CD 1952 -1954, pag. 42.
219
Pentru detalii privind uzucapiunea, a se vedea E. Iftime, op. cit. pag. 203 şi urm.
72
 În lumina celor prezentate mai sus cu privire la dreptul de proprietate privată
(domenială sau de drept comun), putem conchide că acest drept aparţine statului, unităţilor
administrativ teritoriale şi particularilor, care exercită asupra unor bunuri atributele dreptului de
proprietate, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în condiţiile prevăzute de
lege220.

CAPITOLUL III
MODURI GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE
PROPRIETATE ŞI A DREPTURILOR REALE DERIVATE DIN
ACESTA

1. SEDIUL REGLEMENTĂRII ŞI CLASIFICARE

Codul civil enumeră modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi

reale prin art.644 şi 645. Art.644 precizează că “proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite
prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune”. Art.645 adaugă că “proprietatea se mai
dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune”.

220
Pentru definiţia dreptului de proprietate privată, a se vedea şi M. Nicolae, op. cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 4.
73
 În general, se apreciază că modurile de dobândire menţionate mai sus se aplică şi drepturilor
reale derivate din dreptul de proprietate, cu unele particularităţi impuse de natura acestor drepturi. De
asemenea, ele se aplică şi proprietăţii publice sau proprietăţii cooperatiste, care cunosc, însă, şi moduri
specifice de dobândire.
În doctrina juridică, enumerarea făcută de Codul civil este criticată pe motiv că este
incompletă, iar unele moduri sunt discutabile, sub aspectul formulării textuale.
Enumerarea este incompletă, întrucât Codul civil nu a menţionat printre modurile de dobândire
a dreptului de proprietate: posesia de bună credinţă a bunurilor mobile 221, dobândirea în proprietate a
fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer222 şi hotărârile judecătoreşti constitutive
de drepturi.
De asemenea, în privinţa succesiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a
celorlalte drepturi reale, legiuitorul a omis să facă precizarea că este vorba de succesiunea legală, câtă
vreme succesiunea testamentară este prevăzută ca un mod distinct de dobândire (legatele223).
Iar cât priveşte legea - ca mod de dobândire a dreptului de proprietate – discuţiile ce se poartă
în doctrina juridică sunt controversate. Unii autori224 încadrează, în acest mod de dobândire, toate acele
moduri care nu sunt nominalizate în Codul civil. Iar alţii, consideră că şi unele moduri de dobândire
indicate separat au ca suport legea (cum sunt: accesiunea, prescripţia achizitivă).
Dominantă este opinia potrivit căreia, “prin sine însăşi, legea nu constituie un mod separat, de
sine stătător, de dobândire a dreptului de proprietate” 225. Apreciem ca justă această ultimă opinie,
întrucât, chiar atunci când legea instituie o prezumţie de proprietate, temeiul acelei prezumţii îl
constituie, în realitate tot un fapt sau act juridic. Astfel, dobândirea fructelor de către posesorul de bună
credinţă al bunului frugifer nu are loc “ex lege”, ci în temeiul unui fapt juridic (posesia de bună
credinţă)226.
Rezultă că pot fi analizate ca moduri generale de dobândire a dreptului de proprietate şi a
celorlalte drepturi reale:
1. contractul (convenţia) translativă sau constitutivă de drepturi reale;
2. succesiunea legală;
3. succesiunea testamentară;
4. uzucapiunea (prescripţia achizitivă);
5. accesiunea;
6. posesia de bună credinţă a bunurilor mobile;
7. dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer;
8. tradiţiunea;
9. ocupaţiunea.
Analizate global, modurile de dobândire a dreptului de proprietate privesc toate acele mijloace
reglementate de lege (acte şi fapte juridice), prin care se poate dobândi dreptul de proprietate,
indiferent de forma sub care se prezintă.
Ele pot fi grupate după criterii variate, dintre care reţinem, ca fiind mai importante: întinderea
dobândirii; momentul când operează transmisiunea, situaţia juridică a bunului şi caracterul
transmisiunii.
1. După întinderea dobândirii putem distinge:
1.1 moduri de dobândire universală sau cu titlu universal;
1.2 moduri de dobândire cu titlu particular.

221
Art. 1909 al.1 Cod civil
222
Art.485 Cod civil
223
Legatele sunt dispoziţii testamentare prin care o persoană fizică dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte.
224
În această opinie, legea ar fi mod de dobândire a fructelor prin posesia de bună credinţă a posesorului unui bun frugifer,
sau, mod de dobândire a dreptului de proprietate mobiliară prin posesia de bună credinţă sau a coproprietăţii zidului comun
(art.597 şi 598 Cod civil).
225
L. Pop, op. cit., 1997, pag.239.
226
Art. 485 Cod civil prevede: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credinţă”.
74
 Dobândirea universală sau cu titlu universal poartă asupra unui întreg patrimoniu sau a unei
fracţiuni dintr-o universalitate de bunuri, pe când dobândirea cu titlu particular poartă asupra unuia ori
mai multor bunuri determinate (singulare).
Interesul acestei clasificări constă în aceea că la dobândirea sau transmisiunea universală şi
cu titlu universal, dobânditorul răspunde de plata datoriilor autorului integral sau fracţionat, pe când, la
dobândirea cu titlu particular dobânditorul nu este ţinut de datoriile autorului său.
2. După momentul când operează transmisiunea, distingem:
2.1 moduri de dobândire între vii (inter – vivos);
2.2 moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa).
Modurile de dobândire “inter – vivos” îşi produc efectul translativ de proprietate în timpul
vieţii părţilor. Majoritatea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate au acest caracter
(contractele translative de proprietate, accesiunea, uzucapiunea, ocupaţiunea).
Modurile de dobândire “mortis causa” îşi produc efectul translativ de proprietate numai în
momentul morţii proprietarului actual (succesiunea legală, succesiunea testamentară).
3. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii
3.1 moduri de dobândire a dreptului de proprietate originare;
3.2 moduri de dobândire a dreptului de proprietate derivate.
Modurile de dobândire originare nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de
proprietate de la o persoană la alta pentru că, înaintea dobândirii, bunul nu a mai aparţinut altei
persoane. Aşa este ocupaţiunea (luarea în posesie a unui bun care nu a aparţinut nimănui, cu intenţia de
deveni proprietar), ori dobândirea de către posesorul de bună credinţă a fructelor bunului.
Modurile de dobândire derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o
persoană la alta. Asemenea moduri sunt: contractele, succesiunea legală, succesiunea testamentară,
tradiţiunea.

4. După caracterul transmisiunii există:

4.1 moduri de dobândire cu titlu gratuit;
4.2 moduri de dobândire cu titlu oneros.
Modurile de dobândire cu titlu gratuit asigură dobânditorului un folos patrimonial, fără ca
acesta să aibă vreo obligaţie în schimbul dobândirii. Fac parte din această categorie: contractele
translative de proprietate cu titlu gratuit (donaţia), uzucapiunea, succesiunea legală, succesiunea
testamentară.
Modurile de dobândire cu titlu oneros sunt cele prin care dobânditorul este obligat să dea
un lucru sau să execute o prestaţie în schimbul dobândirii. De cele mai multe ori dobânditorul se obligă
la plata unei sume de bani (vânzarea – cumpărarea, accesiunea).
Interesul acestei clasificări se manifestă sub mai multe aspecte. Aşa, de exemplu, actele cu
titlu gratuit (testamentele, donaţia), sunt supuse unor condiţii de formă mai riguroase. De asemenea,
revocarea actelor gratuite făcute în frauda creditorilor, este permisă mai uşor decât revocarea actelor
oneroase. Tot astfel, în dreptul succesoral, apare adesea problema dacă înstrăinările gratuite respectă
sau nu cotitatea disponibilă.
Cât priveşte actele cu titlu oneros, ele sunt supuse în privinţa formei, principiului
consensualismului şi numai în mod excepţional principiului solemnităţii (formalismului).
Dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate unele au o aplicaţie practică mai
restrânsă (tradiţiunea, ocupaţiunea), de aceea vom face unele referiri sumare la ele, urmând să ne
oprim, mai pe larg la acele moduri care, având în vedere succesiunea actelor normative în timp, au
ridicat şi continuă să ridice nenumărate probleme în doctrina juridică, dar mai ales în practica dreptului
civil.

2. TRADIŢIUNEA
Tradiţiunea presupune predarea sau remiterea materială a lucrului.
În dreptul roman, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate avea o largă aplicare,
deoarece convenţia simplă nu avea efect translativ de proprietate. Convenţia părţilor avea ca efect
75
obligaţia de a transfera proprietatea. Transferul efectiv se făcea prin tradiţiune, care în dreptul modern
îşi pierde mult din importanţă. Cum este cunoscut, în prezent, transferul proprietăţii operează prin
simplul acord de voinţă al părţilor, chiar dacă este neurmat de predarea materială a lucrului. Remiterea
lucrului nu are decât semnificaţia executării materiale a transferului proprietăţii.
Tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul titlurilor de valoare la purtător (când o
persoană predă alteia un titlu de valoare). Operează, de asemenea, în cazul darului manual, când o
persoană dă alteia cu titlu gratuit un bun mobiliar – (de la mână la mână) – donaţie ce se execută
imediat prin predarea materială fără să fie necesară vreo formă specială.
Tot astfel, în cazul bunurilor de gen, transferul proprietăţii operează nu în baza convenţiei
părţilor, ci în momentul individualizării şi determinării bunului, tradiţiunea fiind, şi în acest caz,
executarea acestei transferări (tradiţia stabileşte posesia care creează prezumţia de proprietate).

3. OCUPAŢIUNEA
Este definită în literatura de specialitate 227, ca fiind acel mod de dobândire a dreptului de
proprietate, prin luarea în posesie a unui bun fără stăpân (care nu aparţine nimănui), cu intenţia de a
deveni proprietarul lui. În sistemul de drept românesc, însă, ocupaţiunea are o sferă de aplicaţie
limitată, având în vedere că în lumina art.477 şi 648 din Codul civil, “toate bunurile vacante şi fără
stăpân, precum şi cele ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moştenitori nu le-au
acceptat, se cuvin statului”228. Deci, în prezent229, se consideră că se pot dobândi prin ocupaţiune, doar
anumite bunuri mobile comune, cum ar fi: vânatul230, peştele prins231, (cu condiţia să se fi respectat
dispoziţiile legale), apa dintr-un izvor folosită pentru necesităţile casnice.

4. ACCESIUNEA
Este înţeleasă ca unirea materială a unui lucru mai puţin important cu un lucru mai
important, proprietarul celui din urmă devenind proprietarul celui dintâi, dacă lucrurile au aparţinut
unor proprietari diferiţi. Dacă lucrul încorporat nu aparţinea nimănui, accesiunea este, de fapt, o
ocupaţiune. Codul civil nu defineşte, în înţeles strict, accesiunea, ci numai într-un sens mai larg,
precizând prin art.482 că “proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce
lucrul şi asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul, în mod natural sau artificial. Acest drept se
numeşte drept de accesiune. În doctrină, definiţia dată accesiunii de către Codul civil este criticată, pe
motiv că dobândirea fructelor apare ca o consecinţă firească a dreptului de proprietate şi nu ca un efect
al accesiunii232.
Se referă, de asemenea, la accesiune, art.488 din Codul civil care prevede că “tot ceea ce se
uneşte sau încorporează cu un lucru se cuvine proprietarului lucrului”. Analiza reglementărilor de mai
sus conduce la concluzia că accesiunea este operantă numai atunci când două lucruri, având proprietari
diferiţi s-au unit în aşa fel încât despărţirea lor nu este posibilă decât cu deteriorarea ambelor bunuri

227
P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, op. cit., pag.88; I. P. Filipescu, Dreptul de
proprietate, op. cit., pag.189; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Univ.
Bucureşti 1988, pag.271; Julieta Manoliu, Gh. Durac, Drepturi reale principale, op. cit.,
pag.146; E. S. Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată, op. cit., pag.189.
228
Decretul nr.111/1951 reglementează situaţia bunurilor fără moştenitori sau fără stăpân.
229
În dreptul roman sfera de cuprindere a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate
era foarte largă. Puteau fi dobândite pe această cale: prada de război, animalele sălbatice,
peştii, păsările, pietrele preţioase, perlele (aparţineau celui ce le descoperea), comoara, “res
derelictae” (bunuri abandonate de proprietar cu intenţia de a nu le mai relua). Vezi detalii în M.
Jakotă, op. cit., vol. II, pag.342.
230
Vezi Legea nr.26/1976 privind economia vânatului şi vânătoarea.
231
Vezi Legea nr.12/1974 privind piscicultura şi pescuitul.
232
C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit., pag.269; P. M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit., pag.88.
76
sau distrugerea totală ori parţială a unuia dintre ele. Trebuie arătat că nu se pot dobândi prin accesiune,
bunuri care aparţin domeniului public (naţional sau local). De asemenea, mai trebuie precizat că în
funcţie de natura bunurilor care se contopesc, accesiunea poate fi: imobiliară sau mobiliară.

4.1. Accesiunea imobiliară

Accesiunea imobiliară îşi are sediul reglementării în art.489 – 503 Cod civil, din analiza
cărora se desprinde ideea că pământul constituie lucrul principal, toate lucrurile care se încorporează în
acesta având un caracter accesoriu.
Accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială.

4.1.1. Accesiunea imobiliară naturală

Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ şi la animale. Accesiunea pământurilor

priveşte: aluviunile, avulsiunea, insulele şi prundişurile.

a) Aluviunile
Aluviunile, reglementate de art. 495 Cod civil, se referă la acele creşteri de pământ care se
adună succesiv, pe nesimţite la malurile fluviilor sau râurilor. Ele sunt, după expresia Codului civil, “în
folosul proprietarului riveran”, dacă este vorba de fluvii sau râuri navigabile, plutitoare sau
neplutitoare, dar cu obligaţia proprietarului “de a lăsa pe pământul său drumul trebuitor, pentru
conducerea vaselor”. În acelaşi sens, art.496 Cod civil prevede că “proprietarul riveran dobândeşte şi
proprietatea pământurilor lăsate prin retragerea pe nesimţite a apelor curgătoare de la unul dintre
maluri la celălalt mal, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul astfel pierdut”.
De la regula menţionată mai sus, fac excepţie:
1. pământurile rămase după retragerea apelor (lacurilor, iazurilor, heleşteelor), care rămân
în proprietatea celuia căruia au aparţinut;
2. albia apei curgătoare care şi-a schimbat cursul rămâne proprietatea proprietarilor
mărginaşi, care în termen de 1 an pot aduce apa în vechea albie cu respectarea condiţiilor legale de
readucere233.
3. Pământul rămas în urma retragerii apei mării, aparţine domeniului public.
Nu intră în discuţie nici apele cu potenţial energetic valorificabil şi nici acelea care pot fi
folosite în interes public (care ţin de domeniul public). Aparţin, de asemenea, domeniului public râurile
şi fluviile, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale,
potrivit art.5 din Legea fondului funciar nr.18/1991. Deci, în privinţa bunurilor din domeniul public nu
ar putea fi invocată dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune (şi nici prin alt mod prevăzut de
Codul civil cum ar fi: ocupaţiunea, actele juridice, uzucapiunea). Aceasta, întrucât proprietatea publică
– domenială, având o natură administrativă este ocrotită printr-un regim juridic specific, ce se
realizează, printre altele, prin: inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitatea sa.

b) Avulsiunea
Avulsiunea constă, aşa cum prevede art.498 Cod civil, în adăugarea la un teren a unei
bucăţi de pământ smulsă de la un alt teren, prin acţiunea unei ape şi care poate să fie recunoscută.
Această porţiune de pământ devine proprietatea celui la pământul căruia s-a alipit, afară de cazul în
care fostul proprietar nu o revendică în termen de 1 an 234. Dacă această bucată de pământ care se poate
individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă.
Imprescriptibilitatea lucrurilor scoase din comerţ este expres prevăzută de art.1844 Cod civil,
completat cu art.5 al. ultim din Legea nr.18/1991.

233
Vezi art.78 din Legea nr.18/1991.
234
Gh. Beleiu, Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale în op. cit., pag 219.
77
c) Insulele şi prundişurile
Insulele şi prundişurile au regimul juridic precizat de art.500 Cod civil care prevede că
“insulele şi prundişurile ce se formează în râurile neplutitoare şi nenavigabile sunt ale proprietarului
fondului pe care s-au format. Dacă apa este proprietate publică, insulele şi prundişurile vor avea
acelaşi regim. În cazul în care insula formată trece peste jumătatea râului “fiecare proprietar riveran are
dreptul de proprietate asupra acelei părţi din insulă care se întinde spre el, pornind de la jumătatea
râului. De asemenea, prin art.501 Cod civil este reglementată situaţia în care un râu sau un fluviu
formează un braţ nou care taie şi înconjoară pământul unui proprietar riveran, formând astfel o insulă.
În cazul arătat, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă insula s-a
format datorită unui fluviu ori unui râu navigabil sau plutitor.
Terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite disponibile în urma
lucrărilor de regularizare, vor fi amenajate pentru producţia agricolă, piscicolă sau după caz silvică,
odată cu lucrările de bază executate de titularii acestora (art.78 din Legea nr.18/1991).

d) Accesiunea animalelor
Accesiunea animalelor este reglementată de art.603 din Codul civil, care prevede că
“animalele şi păsările care se stabilesc pe un fond, aparţin proprietarului fondului, cât timp stau pe acel
fond, cu condiţia ca acesta să nu fi folosit fraude sau artificii”.
În legătură cu conţinutul acestui articol, trebuie făcute unele precizări şi distincţii.
Distingem , în primul rând, animalele sălbatice şi semisălbatice de cele domestice, cu precizarea că
acestea din urmă nu intră în sfera de cuprindere a art.603 din Codul civil (ovine, bovine, păsări de
curte). Pe de altă parte, animalele care intră în fondul cinegetic cad sub incidenţa unor legi speciale.
Rămân în discuţie animalele semisălbatice, cum ar fi: porumbeii şi albinele (dar care să nu aparţină
domeniului public).

4.1.2 Accesiunea imobiliară artificială

Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară se particularizează prin faptul
că presupune intervenţia omului şi plata unei despăgubiri către cel în detrimentul căruia acţionează.
Fundamentul acţiunii în despăgubire îl reprezintă principiul potrivit căruia “nimănui nu-i este permis a
se îmbogăţi în dauna altei persoane”235.Şi în privinţa acestei forme de accesiune regula care se aplică
este aceea că titularul dreptului asupra lucrului mai important, devine şi titularul dreptului asupra
lucrului mai puţin important. În cazul de faţă lucrul principal este terenul, astfel încât proprietarul
terenului devine şi proprietarul lucrărilor executate de om. Plecând de la această idee, Codul civil
reglementează două situaţii:
a. când construcţia, plantaţia este făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele
altuia;
b. când construcţia sau plantaţia este efectuată cu materialele proprii, dar pe terenul altei
persoane.

a) Ipoteza când construcţia, plantaţia este făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele
altuia
Potrivit art. 493 din Codul civil, “proprietarul pământului care a făcut construcţia cu
materiale străine este dator să plătească valoarea materialelor”. Dacă este cazul, proprietarul va plăti şi
daune interese, însă proprietarul materialelor nu are dreptul de a le ridica. În cazul de faţă este aplicabil
şi art. 492 Cod civil, care prevede că: “Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcute în pământ sunt
prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa”. Aceasta este o prezumţie relativă

235
Despre îmbogăţirea fără justă cauză – ca izvor de obligaţii civile, a se vedea P. M. Cosmovici, Drepturi reale, Obligaţii,
op. cit., pag.167 şi următ; St. Cărpenaru, Îmbogăţirea fără justă cauză, în A. S. nr.1/1971, pag.35.
78
care poate fi răsturnată prin dovada contrară, iar prin convenţie proprietarul poate renunţa la beneficiul
accesiunii. În literatura de specialitate se apreciază că proprietarul terenului dobândeşte proprietatea
lucrării, fie că este de bună credinţă sau de rea credinţă. Dacă este de bună credinţă el poate invoca art.
1909 Cod civil236, care îi asigură o protecţie mai bună decât accesiunea. Dacă este de rea credinţă el nu
ar putea invoca decât accesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii.

b) Ipoteza când construcţia sau plantaţia este efectuată cu materialele proprii, dar pe terenul
altei persoane
Ipoteza construcţiei sau plantaţiei efectuate cu materiale proprii pe terenul altei persoane
este reglementată de art. 494 Cod civil. Acest articol a declanşat în literatură şi practică multiple
controverse, în cea mai mare parte datorate modului defectuos în care este precizată situaţia
constructorilor de bună credinţă şi a celor de rea credinţă.
1. Constructorul este de rea credinţă, când ridică construcţia ştiind că terenul aparţine
altcuiva
În cazul acesta, proprietarul are drept de opţiune între a păstra lucrările, devenind
proprietarul lor, cu compensarea bănească a valorii materialelor şi a muncii, sau a obliga pe constructor
să-şi ridice construcţiile, plantaţiile, lucrările. Cele două alternative impun unele clarificări:
1.1. Proprietarul terenului va dobândi prin accesiune proprietatea materialelor, dacă va plăti
valoarea acestora, cât şi preţul muncii, fără ca în calcul să fie luat în consideraţie sporirea valorii
fondului ocazionată de asemenea lucrări. În ipoteza în care proprietarul terenului va alege soluţia
ridicării construcţiei, plantaţiei, lucrării, se va cerceta şi atitudinea proprietarului sub aspectul abuzului
de drept. În acest sens se vor analiza condiţiile în care s-au ridicat lucrările, dacă proprietarul nu a
acceptat efectuarea lucrărilor sau dacă nu a urmărit obţinerea unor foloase ilicite 237. Pentru a evita
abuzul de drept din partea proprietarului terenului, fostul Tribunal Suprem a intervenit printr-o decizie
de îndrumare, prin care instanţele de judecată erau îndrumate în sensul cercetării atente şi minuţioase a
condiţiilor în care s-au făcut lucrările, fără a deduce reaua credinţă a constructorului doar din lipsa
titlului. De asemenea, instanţele de judecată, urmau să verifice dacă nu cumva proprietarul terenului,
printr-un abuz de drept, invocă accesiunea numai la sfârşitul lucrărilor, până atunci dând dovadă de o
pasivitate condamnabilă238.
Se verifică totodată, dacă nu a fost răsturnată prezumţia instituită de art.942 Cod civil,
(având în vedere caracterul relativ al acesteia) sau dacă prin convenţie, proprietarul terenului nu a
renunţat la beneficiul accesiunii (art.494)239.
1.2. În cazul în care nu se verifică ipotezele arătate mai sus, “proprietarul terenului va cere
constructorului să-şi ridice lucrările pe cheltuiala sa, pretinzând şi plata unor daune interese pentru
prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului” 240. Trebuie adăugat însă, că dacă cel
ce a construit sau plantat pe terenul altuia refuză să se conformeze hotărârii prin care a fost obligat să-
şi ridice construcţiile, plantaţiile, lucrările, proprietarul terenului poate să le demoleze pe cheltuiala

236
Art. 1909 al. 1 din Codul civil prevede că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă
de vreo curgere de timp.”
237
P. M. Cosmovici, Accesiunea, în op.cit., 1994, pag. 90.
238
T. S., dec. de îndr. Nr. 13/1959 menţionată de V. Barbu, Principiul ocrotirii bunei credinţe în cazul accesiunii imobiliare
artificiale, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 28.
239
Într-o speţă, Trib. Jud. Suceava a admis acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra unei construcţii, ridicată
de reclamant pe terenul pârâţilor. În motivarea soluţiei s-a pornit de la art.492 Cod civil, potrivit căruia, construcţiile făcute
asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi sunt ale lui până ce
dovedeşte dincontra. Dar, această îndoită prezumţie fiind relativă, a putut fi răsturnată, astfel că, pentru proprietarul
construcţiei s-a născut un drept de superficie, fiind de presupus că proprietarul terenului a consimţit la constituirea unui
asemenea drept. Numai că, răsturnarea prezumţiei cere a se dovedi că cel care a construit în numele şi pe cheltuiala sa, a
făcut construcţia în nume propriu, fiindcă altfel, este presupus că a lucrat în numele şi pe cheltuiala proprietarului terenului,
în calitate de mandatar (sau de negotiorum gestor); T.J. Suceava, dec. civ. 1064/1991 în Dreptul nr. 5/1992 pg.31-32.
240
Art. 494 al. 2 din Codul civil.
79
constructorului241. Instanţa nu va dispune însă ridicarea construcţiilor fără autorizarea organului
administrativ competent242.
Confruntată cu asemenea probleme, practica dreptului civil a putut constata că soluţia
dărâmării construcţiei este neeconomică, de aceea orientările recente conduc spre soluţia acordării de
despăgubiri. Mai mult decât atât, fostul Tribunal Suprem, prin decizia nr. 13 din 1959, a îndemnat
instanţele de judecată să nu adopte, pe cât posibil, soluţia neeconomică a dărâmării construcţiei243.
Instanţele judecătoreşti s-au confruntat şi cu situaţia în care proprietarul terenului nu-şi
valorifică sub nici o formă dreptul de proprietate dobândit prin accesiune, lăsând pe constructor să
folosească nestingherit construcţia. Faţă de o asemenea atitudine a proprietarului terenului, instanţele
s-au pronunţat în sensul exonerării constructorului de plata despăgubirilor244.
2. Constructorul este de bună credinţă dacă a executat construcţiile, plantaţiile, lucrările
crezând că este proprietarul terenului. În practică s-a constatat că, de cele mai multe ori, constructorul
este în posesia terenului, dar titlul în baza căruia a intrat în posesie este viciat şi el nu a cunoscut acele
vicii. Buna credinţă se apreciază în raport de momentul ridicării construcţiei şi ea încetează în
momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului. Dacă
terenul proprietatea altuia a fost ocupat abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie, fără acordul
proprietarului, constructorul este de rea credinţă şi dacă proprietarul nu doreşte să păstreze construcţia,
el poate cere ridicarea acesteia.
Dacă, însă, constructorul este de bună credinţă, în sensul arătat mai sus, proprietarul
terenului devine şi proprietarul construcţiei şi el nu-l va putea obliga pe constructor la dărâmarea şi
ridicarea construcţiilor. Pentru a nu se îmbogăţi în dauna constructorului, proprietarul terenului va
trebui să-l despăgubească pe acesta.
Întinderea obligaţiei de despăgubire este cea precizată de art. 494 al.3 Cod civil, care
stabileşte un drept de opţiune între a achita valoarea materialelor şi a muncii sau a plăti o sumă egală
cu creşterea valorii fondului, ca urmare a efectuării construcţiei. Comparând aceste soluţii cu cele
prezentate de al. 1 şi 2 ale art. 494, pare să rezulte o situaţie mai avantajoasă pentru constructorul de
rea credinţă, care poate primi o sumă de bani echivalentă cu cea cheltuită, pe când constructorul de
bună credinţă poate primi şi mai puţin (adică sporul valorii fondului, când proprietarul terenului
optează pentru această formulă).
În literatura de specialitate245 se atrage atenţia, însă, că inferioritatea tratamentului juridic
este numai aparentă, întrucât constructorul de rea credinţă poate fi constrâns să primească şi mai puţin
decât valoarea materialelor şi a muncii, dacă nu vrea să se ia măsura dărâmării construcţiei.
Art. 494 Cod civil se aplică numai la construcţii, plantaţii sau lucrări noi, nu şi la
reparaţiile aduse acestora, cărora li se aplică regulile ce guvernează cheltuielile necesare, utile,
voluptuarii. Se aplică, în schimb, construcţiilor alăturate celor existente sau supraetajate.
Constructorul are contra proprietarului terenului un drept de creanţă care se prescrie în
termen de 3 ani, calculat de la data formulării pretenţiilor de către proprietarul terenului, în temeiul art.
241
Decizia nr. 1621/1992 a Tribunalului mun. Bucureşti în Culegere de practică civilă pe anul 1992, Buc., Casa de editură şi
presă Şansa S.R.L. 1993, pag. 156-157; C. Oprişan, op.cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 33. Cu privire la soluţia demolării.
autorul menţionat arată că: “Dacă proprietarul terenului nu voieşte să păstreze construcţia, iar demolarea acesteia este
imposibilă, cel ce a făcut-o, dacă a fost de bună credinţă, devine proprietar al construcţiei şi terenului aferent, având
obligaţia să plătească proprietarului terenului preţul acestuia”.
242
Art. 3 şi 9 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor. Art. 9 din legea menţionată prevede că “Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor prevăzute la art. 3 se face pe
baza autorizaţiei obţinute în prealabil, eliberată de primării sau prefecturi, după caz”. În acelaşi sens, art. 26 lit. b din Legea
nr. 115/1996 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991, prevede că “Constituie contravenţie…desfiinţarea
parţială sau totală fără autorizaţie sau cu încălcarea acesteia a construcţiilor şi instalaţiilor”.
243
Pentru detalii, a se vedea V. Barbu, op.cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 28.
244
Tribunalul mun. Bucureşti s-a pronunţat în acest sens în decizia nr. 65/1991, publicată în Culegere de practică judiciară
civilă pe anul 1991, Bucureşti, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., 1992, pag. 121. A se vedea şi nota formulată de I.
Mihuţă la această decizie.
245
P. M. Cosmovici, op.cit., pag. 91, care face referire şi la opiniile doctrinei franceze în materie (Aubry et Rau, Cours de
droit civil francaise; Tom II, Imprimerie et librairie general de jurisprudence Marchal et Billard, 1897-1902, Paris, pag.
394-395.
80
494 Cod civil246. Acest drept se întemeiază pe ideea de îmbogăţire fără justă cauză 247, fiind, ca atare
necesar să existe o îmbogăţire a proprietarului şi o sărăcire a constructorului, aflate între ele într-o
corelaţie directă. În practică s-a subliniat, însă, că dreptul de creanţă încetează dacă clădirea dispare
prin caz fortuit sau forţă majoră, deoarece nu există înavuţire. Aceeaşi soluţie rămâne aplicabilă şi în
ipoteza în care constructorul desfiinţează, el însuşi construcţia, sau când construcţia s-a auto demolat,
prin neîngrijire, datorată abandonării ei de către constructor248.
Până la achitarea despăgubirilor ce i se cuvin, constructorul are un drept de retenţie cu
privire la construcţiile, plantaţiile, lucrările ridicate pe terenul altuia. Acest drept de retenţie, chiar dacă
nu este reglementat expres de Codul civil, a fost recunoscut atât de literatura de specialitate, cât şi de
jurisprudenţa română249.

4.2. Accesiunea mobiliară

Accesiunea mobiliară (sau încorporaţiunea) presupune “unirea materială a două bunuri

mobile care aparţin la proprietari diferiţi sau obţinerea unui bun de către o persoană, prin munca sa,
folosind materialele altuia”250.
Şi în cazul acestei forme de accesiune, proprietarul lucrului principal devine proprietar şi al
lucrului mai puţin important, unit cu primul, având, însă, obligaţia de a plăti despăgubiri
corespunzătoare.
Accesiunea operează, ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate, numai în cazul în
care între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să reglementeze situaţia.
Potrivit art.504-516 din Codul civil, în practica vieţii juridice pot fi întâlnite 3 cazuri de
accesiune mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea (amestecul).
Adjoncţiunea, implică unirea a două lucruri diferite, aparţinând la proprietari diferiţi, astfel
încât formează un singur întreg. Cu toate acestea, bunurile pot fi despărţite şi conservate separat, fără
a-şi pierde individualitatea. Întregul aparţine proprietarului lucrului principal, cu îndatorirea de a plăti
celuilalt proprietar “preţul lucrului ce a fost unit cu principalul” (art.504 Cod civil).
Are aplicabilitate, în acest caz principiul “accesorium sequitur principale”. Cât priveşte
criteriul, în baza căruia se stabileşte care dintre cele două lucruri este principal şi care accesoriu, acesta
este indicat de art.505 Cod civil, care prevede că principal este lucrul “pentru uzul sau pentru
ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”.
Dacă lucrul unit este mult mai de preţ, decât lucrul principal, iar unirea lucrurilor s-a făcut
fără ştirea proprietarului lucrului unit, el poate cere despărţirea celor două lucruri şi restituirea lucrului
unit (chiar dacă prin separare ar rezulta o vătămare a lucrului cu care a fost unit) (art.506 Cod civil).
De asemenea, dacă nici unul dintre bunuri nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, se
consideră principal, lucrul care are o valoare mai mare. Iar dacă lucrurile au aceeaşi valoare, se
consideră principal, lucrul al cărui volum este mai mare (art.507 Cod civil).
Cele mai cunoscute cazuri de adjoncţiune se referă la montarea unei pietre preţioase într-o
bijuterie sau a unui tablou într-o ramă. Proprietarul lucrului mai important, desemnat după criteriile
arătate, va fi obligat de a plăti celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul său.
Specificaţiunea, constă în prelucrarea şi transformarea unei materii aparţinând altei
persoane (cum ar fi în cazul realizării unei lucrări dintr-un bloc de marmură, a unei garnituri de mobilă
dintr-un lemn, etc.). Proprietatea lucrului astfel obţinut aparţine proprietarului materiei întrebuinţate
sau specificatorului, după cum lucrul principal este materia sau manopera lucrului confecţionat.
Dacă lucrul principal este materia (ceea ce reprezintă regula, în astfel de situaţii),
proprietarul lucrului realizat din ea are dreptul de a reclama lucrul, plătind însă preţul manoperei
(art.508 Cod civil).
246
I. Manoliu, Gh. Durac, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Chemarea Iaşi 1993 pg.69.
247
L. Pop op.cit pg.144.
248
C.A.S. dec. nr.280/1995 în Dreptul nr.1/1998 pg.97. în acelaşi sens a se vedea şi D. Alexandresco, III pg.345-346.
249
C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Buc. , Edit. ALL, 1994, pag. 385.
250
L.Pop. op.cit., 1997 pg.245.
81
 Dacă, însă, manopera întrece cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat
lucrul va deveni proprietar, plătind însă preţul materiei folosite către proprietarul acesteia. (art.509 Cod
civil)
Confuziunea (amestecul), constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând la proprietari
diferiţi, în aşa fel încât ele nu se mai pot recunoaşte şi deosebi unul de altul (cum ar fi cazul topirii a
două metale sau a amestecului a două lichide).
Ca regulă, lucrul astfel obţinut revine proprietarului bunului principal (apreciat în funcţie de
valoare sau cantitate). Dacă niciunul dintre lucruri nu poate fi considerat principal şi separarea lor este
posibilă, proprietarul care nu a avut cunoştinţă de amestec, va putea cere separarea lor. Dacă separarea
nu este posibilă fără unele consecinţe negative, lucrul nou format se va împărţi între proprietari în
proporţie cu “câtimea, calitatea şi valoarea materiilor lui, întrebuinţate la facerea acelui lucru”.
Art.512 Cod civil se referă la situaţia în care materia aparţinând unuia dintre proprietari este
mult mai mare sub aspect cantitativ sau valoric, iar acesta poate cere lucrul rezultat din amestec,
plătind celorlalţi proprietari preţul materiei aparţinând celorlalţi.
Dacă niciunul dintre criteriile arătate mai sus, nu poate fi aplicat, lucrul format prin
confuziune rămâne proprietatea comună a tuturor proprietarilor materiilor folosite, putând fi vândut la
licitaţie cu împărţirea preţului obţinut între coproprietari.

5. UZUCAPIUNEA
5.1. Noţiune
Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a
altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile prin posedarea neîntreruptă a lucrului în tot timpul fixat
de lege. În situaţia arătată, printr-o posesie prelungită, în condiţiile prevăzute de lege, se ajunge la
transformarea unei stări de fapt (posesia) într-o stare de drept (proprietatea)251.
Trebuie să facem distincţie între prescripţia achizitivă şi prescripţia extinctivă, deşi ambele
instituţii îşi au sediul reglementării în Codul civil – Cartea a III-a252 - Titlul XX253. Dacă prin
prescripţia achizitivă se dobândeşte un drept real, prin prescripţia extinctivă se pierde posibilitatea de a
obţine realizarea, prin constrângere a unor drepturi. Obiectul prescripţiei extinctive îl reprezintă dreptul
la acţiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenele prevăzute de lege.

5.2. Utilitatea şi justificarea uzucapiunii

În justificarea acestei instituţii trebuie să pornim de la rolul pe care posesia utilă 254 îl joacă în
dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Făcându-se dovada posesiei în persoana posesorului şi
a autorilor lui, pe timpul prevăzut de lege, se probează în anumite situaţii dreptul de proprietate. Este o
dovadă absolută a dreptului de proprietate, de aceea uzucapiunea îşi găseşte utilitatea mai ales în
cazurile când există dificultăţi de probă a dreptului de proprietate.
Deci, instituţia analizată se justifică prin:
- nevoia de certitudine, de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor de drept în situaţiile
arătate, când se recunosc efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate în sensul declarării
posesorului ca proprietar;
- nevoia de a proba existenţa dreptului de proprietate în acele situaţii în care există dificultăţi de
probă, având în vedere că în majoritatea covârşitoare a cazurilor, posesia corespunde dreptului de
proprietate;

251
T. S. Dec. civ. 539/1963 în C. D. 1963, vol. II, pag. 942.
252
Cartea a III-a este intitulată “Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”.
253
Titlul XX (art. 1837 şi următoarele), precum şi celelalte dispoziţii ale Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă a
dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958, publicat în B. Of. Nr.
11/1960, cu modificările ulterioare. Interesează în mod deosebit art. 21, care prevede că dispoziţiile Decretului 167/1958 nu
se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie.
254
I. P. Filipescu, Calităţile posesiei în op.cit., pag. 53 şi următ.; D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil
român, Edit. Academiei, Buc., 1986.
82
 - ideea sancţionării vechiului proprietar care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat o vreme
îndelungată dreptul său nevalorificat. Sub acest aspect, uzucapiunea apare ca o sancţiune civilă,
constând în pierderea proprietăţii de către titularul dreptului de proprietate a cărui culpă constă în
pasivitatea sa timp îndelungat, cu toate că posesiunea lucrului era exercitată de o altă persoană255.

5.3. Bunuri ce pot forma obiectul uzucapiunii

Poate fi dobândit prin uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil. Pe cale de
consecinţă, bunurile care nu sunt în circuitul civil (inalienabile), cum sunt cele din domeniul public, nu
pot forma obiectul uzucapiunii256. Datorită reintrării în circuitul civil a terenurilor de orice fel 257, a
consolidării dreptului de proprietate imobiliară şi a recentelor reglementări privind cadastrul funciar şi
publicitatea imobiliară258, uzucapiunea recapătă şi-şi sporeşte semnificaţia avută. Cu toate acestea,
uzucapiunea cunoaşte şi în prezent unele îngrădiri. Aşa, de exemplu, terenurile dobândite în cadrul
constituirii dreptului de proprietate privată, sunt inalienabile259o anumită perioadă de timp şi, deci, pe
acea durată nu pot fi uzucapate. Tot astfel, străinii nu pot dobândi terenuri şi deci ei nu le pot
uzucapa260.
Posesia – condiţie esenţială şi necesară a uzucapiunii
Posesia se află la baza tuturor drepturilor reale şi ea constituie manifestarea exterioară sau
semnul exterior al existenţei acestora. Ea reprezintă puterea materială pe care o exercită o persoană
asupra lucrului, exerciţiul unei puteri de fapt, care dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca şi
când el ar fi adevăratul titular al dreptului asupra lucrului261.
Posesia reprezintă fundamentul uzucapiunii, în măsura în care ea îndeplineşte calităţile unei
posesii utile (adică să fie lipsită de vicii). Calităţile unei posesii utile sunt cele indicate de art.1847 Cod
civil, potrivit căruia “ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, neîntreruptă,
publică, sub nume de proprietar”. În lumina acestui articol, viciile posesiei sunt: discontinuitatea,
violenţa, clandestinitatea, precaritatea262.

5.4. Felurile uzucapiunii

După durata posesiei în timp, există două feluri de uzucapiune:
1. uzucapiunea de 30 de ani;
2. uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

255
N. Deaconu, notă la decizia civilă nr. 192/A 1996 a Tribunalului Gorj privind dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune, în Dreptul nr. 8/1996, pag. 122; P. Perju, Discuţii asupra unor probleme controversate de drept procesual civil
şi de drept civil în Dreptul nr. 10-11 din 1995, pag. 56; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Drepturi reale, Univ. din Buc.,
1998, pag. 276.
256
Art. 135 pct. 4 şi 5 din Constituţia României indică bunurile care aparţin domeniului public, iar art. 5 alin. 1 din Legea
fondului funciar arată terenurile care aparţin domeniului public. În acelaşi sens, vezi şi art. 1844 Cod civil şi C. Oprişan,
Conţinutul material al dreptului de proprietate publică, în op.cit., în S. D. R. nr. 1/1995, pag. 13 şi următ.
257
În condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi a art. 44 din Legea nr. 59/1974, terenurile de orice fel au fost scoase din
circuitul civil (fiind admisă numai dobândirea acestora prin moştenire legală). În prezent, prin abrogarea acestor
reglementări, terenurile de orice fel sunt alienabile (cu excepţia celor ce intră în domeniul public). Vezi V. Pătulea, Regimul
juridic al circulaţiei terenurilor situate în intravilanul localităţilor, Edit. C. Hogaş, Buc., 1995, pag. 12 şi următ.
258
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, în toate zonele ţării va funcţiona
sistemul de carte funciară cu efecte numai în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale dobândite şi
înscrise în cărţile funciare.
259
Potrivit art. 32 din Legea fondului funciar, ele nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani.
260
Art. 42 pct. 2 din Constituţia României.
261
Art. 1846 alin. 2 Cod civil, care a suportat unele critici ale literaturii de specialitate. Vezi în acest sens I. P. Filipescu,
Posesia în op.cit., 1994, pag.45 şi următ. Pentru alte detalii privind posesia a se vedea şi pg. 174 şi următoarele din lucrare.
262
Detalii despre aceste vicii, a se vedea în P. M. Cosmovici, op.cit., pag. 64; Dec. civ. 391/1992 a Curţii Supreme de
Justiţie în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), Buc., Edit. Orizonturi, 1993, pag. 39-41;
Dec. nr. 116/1991 a Trib. Mun. Buc., secţ. aIIIa civilă, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Buc., 1992,
pag. 117; Dec. civ. a T.S. nr. 2128/1972 prezentată de I. Mihuţă în Repertoriu de practică civilă pe anul 1972, pag. 117.
83
 5.4.1. Uzucapiunea de 30 de ani
Implică din partea celui care o invocă, dovada că a posedat lucrul în timpul stabilit de lege, că
această posesie nu a fost viciată ori nu a constituit o detenţie precară. Aşa cum rezultă din art.1890 Cod
civil (care reprezintă sediul reglementării acestei uzucapiuni) nu se cere existenţa vreunui titlu şi nici
buna credinţă a posesorului. Posesorul (chiar de rea credinţă), poate invoca şi dovedi uzucapiunea de
30 de ani, fie pe calea acţiunii principale, fie pe cale de excepţie. Uzucapiunea intervine după
împlinirea termenului de 30 de ani, care se calculează pe zile întregi. Ca şi în cazul prescripţiei
extinctive, ziua de începere nu intră în calcul, iar ultima zi a termenului trebuie să fi fost în întregime
scursă, pentru a opera termenul de 30 de ani263. La calculul termenului nu se ţine seama de ziua
complementară a anilor bisextili, iar zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.

5.4.2. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Îşi are sediul reglementării în art.1895 Cod civil, care prevede că “cel care câştigă cu bună
credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani,
dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul şi
prin 20 de ani dacă locuieşte în afară din acea circumscripţie”.
Rezultă din conţinutul articolului de mai sus că uzucapiunea de 10 până la 20 de ani necesită
îndeplinirea unor condiţii în plus faţă de cea de 30 de ani:
 existenţa unui just titlu pe care să se întemeieze posesia;
 buna credinţă a posesorului.
La aceste condiţii se adaugă, desigur, durata de 10 – 20 de ani a posesiei şi îndeplinirea
cerinţelor unei posesii utile.
 Justul titlu (sau justa cauză)
Justul titlu trebuie să fie un titlu translativ de proprietate, care provine de la o altă persoană
decât adevăratul proprietar (de la un “non dominus”)264. Dacă actul ar proveni de la adevăratul
proprietar (dominus), dobânditorul nu mai este un simplu posesor, ci proprietar (în baza actului de
dobândire). De asemenea, în situaţia arătată nu mai este necesară trecerea timpului pentru dobândirea
dreptului de proprietate265. Deci, este de neconceput uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la
adevăratul proprietar (cum ar fi cazul vânzării – cumpărării, donaţiei, schimbului).
Justul titlu266 trebuie să fie un act juridic translativ de proprietate, adică o operaţiune juridică,
un “negotium” care are ca scop transferul proprietăţii267. Unele precizări se impun în legătură cu titlul
nul (lovit de nulitate absolută) şi cel anulabil (sancţionat cu nulitatea relativă). Un titlu nul nu poate
servi ca bază uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (întrucât nulitatea absolută desfiinţează de drept
actul). Dar un titlu anulabil poate fi invocat ca just titlu împotriva unor persoane, cu excepţia persoanei
care are dreptul să invoce nulitatea relativă (înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă). După
expirarea termenului de prescripţie (în care se putea invoca nulitatea relativă), actul anulabil devine
valabil şi poate fi invocat ca just titlu, chiar împotriva celui ce ar fi putut cere anularea.

 Buna credinţă
Separat de justul titlu trebuie analizată condiţia bunei credinţe. Aşa cum prevede art.1898 alin.1
Cod civil, buna credinţă presupune credinţa greşită a posesorului că cel de la care a dobândit imobilul,
avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite valabil dreptul de proprietate. Cât priveşte
durata în timp a acesteia trebuie precizat că ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Nu
are relevanţă împrejurarea că ulterior posesorul a cunoscut că a dobândit de la un “non dominus”.
263
Art. 1889 din Codul civil.
264
Dec. civ. 789/1972 a T.S. în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anul 1992, op.cit., pag. 109.
265
T.S. Dec. civ. 2128/1972 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anul 1992, op.cit., pag. 107.
266
Art. 1897 Cod civil precizează că prin just titlu înţelegem “orice titlu translativ de proprietate precum vinderea, donaţia,
schimbul”.
267
Despre justul titlu, aşa cum apare el în concepţia practicii judiciare române, a se vedea: Dec. civ. a T.S. nr. 709/1974 în
Repertoriu de practică judiciară pe anul 1972, op.cit., pag. 107; C.S.J., Dec. civ. 2614/1991 în Dreptul nr. 8/1992, pag. 80;
I. Albu, Răspunderea civilă precontractuală, Dreptul nr. 7/1993, pag. 42-43.
84
Buna credinţă se prezumă (”bona fides presumitur”), ea nu trebuie dovedită. De aceea, sarcina probei
va reveni proprietarului care va încerca să răstoarne prezumţia.
Semnificaţia termenului de 10 până la 20 de ani
Aşa cum prevede art.1895 Cod civil, termenul de 10 ani operează, dacă adevăratul proprietar
locuieşte în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean, unde se află imobilul. Iar termenul de 20 de
ani operează dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a altui tribunal judeţean, decât cel
în care se află imobilul. Prin schimbarea domiciliului adevăratului proprietar din raza unui tribunal
judeţean în raza altuia, se poate ca durata posesiei să se plaseze între cele două limite de 10 şi 20 de
ani268.
Calculul termenelor de mai sus se face ca şi în cazul uzucapiunii de 30 de ani, pe zile, nu pe
ore, cu aplicarea art.1887 – 1889 Cod civil269.

5.5. Întreruperea prescripţiei achizitive

După cum am arătat, în cele ce au precedat, prescripţia achizitivă se întemeiază pe posesie, de
aceea întreruperea uneia dintre ele duce la întreruperea celeilalte.
Prin întreruperea prescripţiei achizitive se înţelege oprirea cursului termenului prevăzut de lege
pentru dobândirea proprietăţii imobiliare din anumite cauze, după încetarea cărora curge un nou
termen de prescripţie. Deci, întreruperea prescripţie achizitive are ca efect înlăturarea oricăror efecte
ale posesiei anterioare.
În teoria dreptului civil se apreciază că întreruperea prescripţie achizitive poate avea loc din
cauze naturale sau civile.
1. Întreruperea naturală implică intervenţia unui terţ, care conduce la pierderea posesiei. În
acest sens art. 1864 Cod civil prevede două cazuri de întrerupere naturală şi anume:
1.1 Când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs de mai mult de 1 an de folosinţa lucrului, fie de
către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;
1.2 Când lucrul este declarat imprescriptibil, prin lege (cum ar fi cazul când un imobil este
declarat ca făcând parte din domeniul public), ca urmare a schimbărilor intervenite în natura sau
destinaţia lui.
În literatura şi practica ulterioară anului 1989 s-au ivit unele controverse în legătură cu
dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţie achizitivă. Una dintre aceste
probleme controversate este şi aceea dacă, prin efectul Legilor 58 şi 59 din 1974 a fost ori nu posibilă
dobândirea terenurilor de orice fel prin uzucapiune, adică dacă s-a întrerupt sau nu cursul prescripţiei
achizitive în perioada cât aceste legi au fost în vigoare.
Controversa a fost alimentată de modul de redactare a textelor legale incidente (pe de o parte
art. 1844 şi 1864 pct.2 Cod civil şi pe de altă parte art.30 alin.1 din Legea nr.58/1974 şi art.44 alin.1
din Legea nr.59/1974 ).
Astfel art.1844 Cod civil prevede că: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura
lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din
comerţ”. Art.1864 pct.2 din acelaşi Cod, în acord cu art.1844 prevede că întreruperea naturală a
prescripţiei achizitive intervine şi atunci când “lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei
transformări legale a naturii sau destinaţiei sale”270.
Cât priveşte Legile 58 şi 59 din 1974, acestea prevedeau (în articolele menţionate mai sus) că
dobândirea de terenuri se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau
dobândirea, prin acte juridice a terenurilor.

268
Cu privire la modul de calcul al celor două termene în caz de schimbare a domiciliului adevăratului proprietar, a se
vedea I. P. Filipescu, Drepturi reale, op.cit., pag. 205.
269
Vezi şi modul de calcul al termenului de 30 de ani, pag. 205, 206 din lucrare.
270
M. Nicolae, Efectele Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie achizitivă , în Dreptul
nr. 5/1996, pag. 45.
85
 În lumina acestor ultime reglementări, doctrina271 şi jurisprudenţa272 se fixaseră, în general, în
sensul că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii 273,
întrucât cursul prescripţiei achizitive a fost întrerupt prin scoaterea terenurilor din circuitul civil.
După abrogarea acestor legi, în literatura juridică şi practica din acest domeniu au fost
exprimate două opinii diametral opuse.
Într-o primă opinie274 s-a considerat că prin efectul legilor 58 şi 59 din 1974, dreptul de
proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii, întrucât, cum arătam,
cursul prescripţiei a fost întrerupt. Este o reiterare a orientării doctrinei şi practicii anterioare anului
1989.
La polul opus se situează teza275 după care, în esenţă, intrarea în vigoare a legilor nr.58 şi 59 din
1974 nu a determinat o întrerupere a cursului prescripţiei achizitive. În această din urmă opinie se
argumentează că nu s-ar putea susţine că terenurile proprietate personală (individuală) au fost
transformate “în natura sau prin destinaţia lor” pentru a se încadra în rigorile art.1864 al.2 Cod civil. Şi
nici condiţia prevăzută de art. 1844 Cod civil nu s-ar putea considera îndeplinită, întrucât terenurile nu
au fost scoase din comerţ în sensul acestui articol, ci doar a fost interzisă înstrăinarea lor prin acte
juridice, ele putând fi dobândite numai prin moştenire legală. “Per a contrario”, prin nici o dispoziţie
legală nu a fost prohibită transmiterea terenurilor pe calea uzucapiunii, care este un fapt juridic şi nu un
act juridic. De altfel, ca urmare a interdicţiei instituite prin Legile 58 şi 59/1974, nu s-a produs
implicit, o modificare esenţială a situaţiei de fapt existente, în sensul pierderii stăpânirii materiale a
terenului sau a elementului psihologic prin intervertirea acestuia în simpla intenţie de a deţine. În
intervalul 1974 – 1989 posesorii s-au bucurat de protecţia drepturilor lor prin acţiunile posesorii, o
dovadă în plus a caracterului real şi util al posesiei exercitate.
Desigur, în literatura de specialitate şi practica din acest domeniu se poartă încă o vie şi amplă
dezbatere, fiecare opinie fiind susţinută cu argumente deduse din litera şi spiritul reglementărilor ce s-
au succedat în timp. În practica recentă pare să se impună teza care recunoaşte efect întreruptiv de
prescripţie actelor normative în discuţie. Legile 58 şi 59/1974 au scos, în cvasitotalitatea lor, din
circuitul civil general, terenurile de orice fel proprietate privată (în baza art.30 alin.1 şi 44 alin.1 din
Legile 58 şi 59 din 1974, şi nu în baza art.1844 şi 1864 pct.1 din Codul civil, care sunt de strictă
interpretare şi aplicare). În acelaşi timp, legile menţionate au suprimat implicit, dar incontestabil şi
posibilitatea dobândirii lor pe cale de uzucapiune276.
Întrerupându-se “natural” (după terminologia codului civil) cursul prescripţiei achizitive, s-a
şters orice prescripţie începută înaintea lor, împiedecându-se începerea oricăror prescripţii viitoare.
Având ca efect doar “ştergerea oricărei prescripţii”, începute înaintea lor, legile în discuţie nu au
afectat cu nimic situaţia posesorilor neproprietari, care au continuat să stăpânească terenurile. De
aceea, în literatura de specialitate, posesia exercitată de posesorii neproprietari în intervalul 1974 –

271
T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Edit. Academiei, Buc., 1978, pag. 182; C. Stătescu, C.
Bârsan, Drepturi reale, op.cit., pag. 276-277.
272
T.S. secţ. civ., dec. 44/1980 în C.D. 1980, pag. 44-47; T. S. secţ. civ., dec. 2150/1980, C.D. 1980, pag. 47-49.
273
Interdicţia opera chiar dacă termenul prescripţiei achizitive se împlinise şi totodată, erau realizate şi celelalte condiţii
legale referitoare la uzucapiune.
274
C. Bîrsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor în Dreptul nr. 6/1990, pag. 51-52; I. Mihuţă, notă
(aprobativă) la Dec. 1085/1991 şi 1202/1991 ale Trib. Mun. Buc. în Culegere de practică judiciară civilă a Trib. Mun. Buc.
pe anul 1991, pag. 115-116; C. Turianu, Efectul intreruptiv al prescripţiei achizitive a Legilor nr. 58 şi 59/1974 în Dreptul
nr. 9/1992, pag. 67-68; I.P.Filipescu, op.cit., pag. 200; M. Nicolae, Efectele Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra
dobândirii terenurilor prin prescripţie achizitivă, în Dreptul nr. 5/1996, pag. 45; M. Deaconu, op.cit., în Dreptul nr. 8/1996,
pag.120.
275
I. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor în Dreptul nr. 6/1990, pag. 45; M. Nicolae, Dobândirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţia achizitivă în Dreptul nr. 5-6/1993, pag. 62-65; I. Popa, I. Lulă,
Opinii în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe calea prescripţiei achizitive prin posesiune
exercitată şi în perioada cât au fost în vigoare Legile nr. 58 şi 59 din 1974, în Dreptul nr. 2/1994, pag. 43-51; I. Adam,
Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp, în
Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 68; Sent. Civ. 6809/1993; 6810/1993; 6866, 6970/1993 a Jud. Sect. 5 Buc., sent. Civ.
6148/1995, 6493/1995 a Jud. Sect. 4 Buc., citate de M. Nicolae în op.cit., pag. 52.
276
M. Nicolae, op.cit., în Dreptul nr. 5/1996, pag. 52.
86
1989 este apreciată a fi “o posesiune utilă dar atipică”277, întrucât titularul unui asemenea drept
beneficiază de protecţia posesorie completă, dar nu şi de posibilitatea dobândirii, prin prescripţie
achizitivă a dreptului de proprietate.
2. Întreruperea civilă a prescripţiei achizitive ridică problema aplicabilităţii art.1865 – 1873
Cod civil, care nu disting, sub acest aspect, prescripţia extinctivă de cea achizitivă. Întrucât prescripţia
extinctivă a cunoscut o reglementare specială prin Decretul nr.167/1958, literatura şi practica juridică
admit în unanimitate că “îmbunătăţirile aduse prin această reglementare cauzelor de întrerupere şi de
suspendare se aplică prescripţiei, în general, nu numai celei extinctive278.
Aplicând dispoziţiile Decretului nr. 167/1958279 prescripţiei achizitive, reţinem că aceasta se
întrerupe în următoarele cazuri:
- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia. În cazul prescripţiei achizitive este vorba de recunoaşterea pe care posesorul o face, în
sensul că posedă fără drept şi că dreptul de proprietate aparţine proprietarului adevărat. Prin această
recunoaştere posesorul devine un detentor precar, pentru că nu mai posedă pentru sine, cu intenţia de a
deveni proprietar.
- prin introducerea de către proprietar a unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă. Prin cereri de chemare în judecată, care au ca
efect întreruperea prescripţiei achizitive, trebuie să înţelegem numai cererile cu caracter contencios, nu
şi cele cu caracter administrativ, care au ca obiect asigurarea dovezilor sau acţiunile în constatare. Pe
de altă parte, o asemenea cerere de chemare în judecată va avea efectul arătat numai dacă a fost admisă
printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă (deci dacă nu a fost respinsă, anulată, perimată ori
dacă titularul nu a renunţat la ea).
- cea de a treia cauză de întrerupere a prescripţiei, prevăzută de Decretul nr. 167/1958 (printr-un
act întrerupător de executare silită) nu se poate aplica în domeniul prescripţiei achizitive, pentru că ea
are în vedere numai dreptul de creanţă, nu şi posesia280.

5.6. Suspendarea prescripţiei achizitive

Suspendarea prescripţiei achizitive are loc atunci când, din anumite împrejurări obiective sau
subiective, posesorul şi proprietarul nu-şi pot regulariza situaţiile juridice existente între ei.
Fiind vorba doar de amânarea împlinirii prescripţiei – după dispariţia împrejurărilor care au
paralizat temporar cursul prescripţiei, aceasta îşi va relua cursul, socotindu-se şi timpul curs anterior
suspendării.
Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958, şi anume:
- cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să
facă act de întrerupere;
- cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea se află în rândul forţelor
armate române, iar acestea sunt puse pe picior de război;
- cât timp între cei care administrează bunurile altora şi cei astfel ocrotiţi nu au fost date şi
aprobate socotelile (de exemplu, între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi
cei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii
judecătoreşti, administrează bunurile altora, şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate);
- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are
reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are cine să-i
încuviinţeze actele;
- prescripţia nu curge între soţi, în timpul căsătoriei.
Cauzele de suspendare enumerate mai sus au şi o altă semnificaţie, şi anume că împiedică o
uzucapiune să înceapă.
277
I. Lulă, op.cit., pag. 46-50; în acelaşi sens, a se vedea I. Adam, op.cit. pag.68.
278
I.P.Filipescu, Dreptul de proprietate, op.cit., pag. 207.
279
Art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
280
D. Gherasim, Teoria generală a posesiei, op.cit., pag. 100; I. P. Filipescu, op.cit., pag. 47; P.M. Cosmovici, op.cit., pag.
97.
87
5.7. Joncţiunea posesiilor (unirea posesiilor)
Joncţiunea posesiilor intervine atunci când la durata posesiei actuale (a posesorului care
urmează să uzucapeze) se adaugă timpul cât bunul imobil a fost posedat de autorul său. În acest sens,
art.1860 Cod civil prevede că “orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să
unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”. În lumina acestui articol, cel de al doilea autor
(posesorul posterior) foloseşte timpul cât a durat posesia autorului său pentru a uzucapa281.
Aşa cum rezultă din conţinutul art.1859 şi 1860, joncţiunea posesiilor este facultativă, ceea ce
înseamnă că posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie (1859), ori a invoca joncţiunea
posesiilor (1860).
Dar dacă posesorul actual se prevalează de posesia autorului său, el este obligat să o continue
cu toate viciile sau calităţile sale. Posesorul actual nu poate schimba în avantajul său natura posesiei
anterioare.
În practică282, s-a făcut sublinierea că joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- ambele posesii – atât cea a posesorului actual, cât şi cea a autorului său – să fie utile.
Aceasta întrucât o simplă detenţie precară a unuia nu poate fi unită cu posesia celuilalt.
- cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi ale autorului. Uzurpatorul posesiei
altcuiva nu poate invoca joncţiunea posesiei sale cu aceea a persoanei înlăturate. De
asemenea, dacă posesorul actual a obţinut posesia printr-o acţiune în revendicare, el nu va
putea să se servească de timpul cât a posedat cel de la care a revendicat bunul.
În practică se întâlnesc frecvent următoarele 3 cazuri, când posesorul actual invocă joncţiunea
posesiilor:
- dacă ambele posesii au aceeaşi natură (ambele sunt de bună sau rea credinţă), şi există
interes pentru joncţiunea posesiilor, după caz, va opera uzucapiunea de la 10 la 20 de ani
(dacă ambele posesii sunt de bună credinţă) sau uzucapiunea de 30 de ani (dacă ambele
sunt de rea credinţă).
- Dacă posesia autorului este de bună credinţă şi întemeiată pe un just titlu, iar cea a
dobânditorului este de rea credinţă, acesta din urmă va putea uzucapa, dar numai prin
posesia de 30 de ani. El va adăuga la propria posesie şi posesia autorului său pentru a
totaliza 30 de ani.
- Dacă autorul este de rea credinţă, iar dobânditorul este de bună credinţă şi cu just titlu,
acesta din urmă are la alegere următoarele posibilităţi: fie să înceapă o nouă prescripţie de
la 10 la 20 de ani (având în vedere buna sa credinţă), fie să adauge posesia autorului său
(invocând joncţiunea posesiilor), dar, atunci nu va putea prescrie decât prin 30 de ani
(având în vedere reaua credinţă a autorului). De regulă, posesorul actual va uza de această
ultimă posibilitate, când timpul ce a mai rămas este mai mic de 10 ani (deci când se poate
dobândi proprietatea prin uzucapiune în mai puţin de 10 ani).

5.8. Efectele uzucapiunii

Efectele uzucapiunii trebuie analizate în raport de atitudinea ce o adoptă posesorul la împlinirea
termenului de prescripţie, şi anume: de a deveni titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real
asupra lucrului sau de a renunţa la beneficiul creat prin lege în favoarea sa.
Dacă înţelege să fructifice posesia exercitată în termenele şi condiţiile prevăzute de lege,
posesorul va deveni proprietar, astfel încât acţiunea în revendicare a vechiului proprietar va fi
paralizată prin invocarea uzucapiunii (cu toate că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă,
uzucapantul va deveni proprietar din ziua când a început posesia şi nu din momentul împlinirii
termenului de prescripţie).

281
Dacă, spre exemplu, X a început să uzucapeze şi înainte să se împlinească prescripţia, a înstrăinat un lucru lui Y, acesta
din urmă va putea uni posesia sa cu cea a lui X, pentru a uzucapa.
282
T.S., Decizia civilă nr.2100/1970, în C.D. 1979, pg.40.
88
 Prescripţia achizitivă poate fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie. Ea nu se
ridică din oficiu, ci trebuie cerută de către cel interesat283. Numai după ce a fost dovedită, poate fi
invocată şi din oficiu284.
Renunţarea la beneficiul prescripţiei nu poate fi făcută decât după împlinirea ei285. Ea poate fi
expresă sau tacită. Dacă este tacită (implicită), trebuie să rezulte dintr-un fapt neechivoc şi care să
presupună – după expresia art. 1839 Cod civil – delăsarea dreptului câştigat. Aşa cum prevede
legislaţia în vigoare, cel ce renunţă la efectele uzucapiunii trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina286.
Dar chiar dacă se renunţă la efectele uzucapiunii, creditorii debitorului sau oricare altă persoană
interesată poate să invoce prescripţia câştigată de acesta287.

CAPITOLUL IV
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE
DREPTURI REALE

1. Mijloace specifice şi mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

În unanimitate autorii de specialitate califică dreptul de proprietate ca un drept fundamental, cu

o valoare constituţională a cărui conservare şi apărare constituie unul din scopurile societăţii politice.
Noua Constituţie a României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor şi libertăţilor
fundamentale288, asigurându-se corelarea cu reglementările internaţionale 289 în domeniu. Odată înscris
în legea fundamentală a ţării, dreptul de proprietate trebuie apărat şi garantat de către puterea publică,
283
Art. 1841 Cod civil prevede că “în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi invocat
acest mijloc”.
284
T.S. col. civ. dec. civ. 861/1978 în C.D. 1978, pag. 258.
285
Art. 1838 Cod civil
286
Art. 1840 Cod civil.
287
Art. 1843 Cod civil.
288
În doctrina constituţională din România, dreptul de proprietate a fost încadrat în categoria drepturilor şi libertăţilor care
ocrotesc opţiunile persoanei în viaţa ei şi viaţa socială. Vezi în acest sens I. Muraru, “Drept constituţional şi instituţii
politice”, vol.I, Ed. Procardia, Buc., 1993, pag.227 – 279; I. Delenu, “Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria
generală”, vol.I, Buc., 1991, pag.86 – 87.
289
În art1, alin.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană privind drepturile omului se prevede că orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă expropierea pentru cauză de utilitate
publică. România a aderat la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului (adoptată în 1950) şi implicit la:
Primul Protocol adiţional al Convenţiei (adoptat la Paris în 1952) prin Legea nr.30/1994, publicată în M. O., partea I,
nr.135/1994. Vezi detalii în V. Duculescu, “protecţia civilă a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, Buc., 1994, pag.94 şi
următoarele.
89
deoarece, aşa cum se exprimă un autor francez “proprietatea privată reprezintă fundamentul regimului
economic al societăţii”290.
De altfel, garantarea proprietăţii – ca drept fundamental – trebuie considerată ca o realizare a
ideii de libertate umană. Această garanţie trebuie să lase câmp liber activităţii economice şi să ofere o
bază materială care să permită individului să ducă o viaţă liberă responsabilă291. În acelaşi spirit, Curtea
Constituţională a României sublinia într-o decizie a sa că “ocrotirea proprietăţii este una dintre valorile
majore ale unui stat de drept” 292. De altfel, prin activitatea sa jurisdicţională, Curtea Constituţională îşi
aduce o contribuţie majoră la garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate293.
Fiind cel mai important drept civil patrimonial, dreptul de proprietate a beneficiat întotdeauna
de o protecţie specială nu numai din partea dreptului constituţional, dar şi a celorlalte ramuri de drept.
Majoritatea ramurilor de drept conţin reguli în acest sens, altfel spus îşi au mijloacele proprii de
apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.
În sens strict juridic, prim mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni
care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse atributelor sale şi asigurarea
exercitării lui în condiţii normale. Potrivit reglementărilor în vigoare există două categorii de mijloace
civile de apărare a dreptului de proprietate: mijloace nespecifice (sau de apărare indirectă) şi mijloace
specifice (sau de apărare directă).
Mijloacele juridice nespecifice constituie acele acţiuni civile care urmăresc readucerea
dreptului de proprietate în stare de funcţionare normală sau în caz de distrugere a bunului material se
urmăreşte recuperarea valorii lui. Caracteristic acestor mijloace este faptul că ele nu se întemeiază pe
dreptul de proprietate sau pe un alt drept real, ci pe un drept de creanţă. Putem include în această
categorie: acţiunile care provin din neexecutarea contractelor 294 (acţiuni în răspundere contractuală),
acţiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală 295, acţiunile în nulitate sau anulare 296, acţiunile în
rezoluţiune sau reziliere297.
Mijloacele juridice specifice (sau directe) de apărare a dreptului de proprietate se
particularizează prin faptul că ele se sprijină direct pe dreptul de proprietate. Ele constau în acţiuni
civile fundamentate direct pe dreptul de proprietate care este contestat sau nerecunoscut, sau pe faptul
posesiunii unui imobil. Asemenea acţiuni se împart în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

290
Francois Luchaire, citat după D. Rouseau, în “Droit du Contentieux constitutionnel”, Montchrestien, Paris, 1992,
pag.320.
291
T. Ohlinger, Object et partee de la protecţion des droit fondamentaux în Cours constitutionneles europeennes et droit
foundamentaux, Economica et Presses Universitaires, D. Aix – Marseille, 1982, pag.365.
292
Decizia nr.20, din 14 aprilie 1993, publicată în M. O. al României I, nr.121/8 iunie 1993.
293
Vezi decizia nr. 1/12.I.1993 şi nr. 45/14 iulie 1993, publicate în M. O. al României I, 29/1993 şi respectiv
218/6sept.1993; Decretul nr.4/1992 publicat în M. O., I, nr. 182/30 iulie 1992; Decretul 312 II, 1993 (M.O. I, 95/1993);
Decretul 27/1993 (M.O. I, 163/1993); Decretul 30/1994 (M.O. I, nr.100/1994); Decretul 10/1994 (M.O. I, nr.114/1994).
294
Detalii despre răspunderea contractuală, a se vedea în P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit.,
pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag.80
295
P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit., pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag.
115.
296
Gh. Beleiu, Efectele nulităţii în Introducere în Dreptul civil, op. cit., pag.189.
297
Despre rezoluţiunea sau rezilierea contractului, a se vedea P.M.Cosmovici, op. Cit., pag.148-150. Vezi şi art.1021 din
Codul civil.
90
 Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale. Se include în categoria acestor acţiuni: acţiunile în revendicare 298,
acţiunile confesorii299, acţiunile de grăniţuire300, acţiunile negatorii301, acţiunile de prestaţie tabulară302.

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiei
unui imobil. Deci, obiectul acţiunii posesorii este apărarea posesiei bunurilor imobile, ca o situaţie de
fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Tulburat în posesia sa, reclamantul (posesor)
poate obţine pe baza unei judecăţi rapide obligarea pârâtului de a înceta de îndată orice act de
tulburare, fără a interesa dacă el este şi titularul dreptului de proprietate. Acţiunile posesorii nu pun în
discuţie dreptul asupra lucrului, ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt ce caracterizează
posesia303, de aceea, acţiunile menţionate prezintă avantajul de a uşura sarcina probei, nefiind necesar
să se dovedească existenţa unui titlu ci doar a faptului posesiei304.
Interesul protejării posesiei constă, în primul rând, în aparenţa dreptului. Apărând pe posesor, în
cele mai multe cazuri, acţiunea posesorie apără însuşi proprietarul sau titularul unui alt drept real, care,
însă, nu va mai fi obligat să facă proba anevoioasă (de multe ori) a dreptului de proprietate, ci numai
dovada că posedă bunul în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunilor posesorii. E de altă
parte, persoana care pretinde un drept asupra unui bun nu trebuie să recurgă singură la tulburarea sau
deposedarea celui care îl posedă, nimănui nefiindu-i îngăduit să-şi facă dreptate singur.
Spre deosebire de cererea petitorie, care permite titularului apărarea dreptului de proprietate,
fără a deosebi după cum bunul este mobil sau imobil, cererea posesorie acordă protecţie titularului
numai în cazul bunurilor imobile, fiind o cerere reală imobiliară. În materie mobiliară, având în vedere
dispoziţia art.1909 Cod civil, apare ca inutilă sancţionarea separată a încălcării posesiei unui bun
mobil305.
298
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care se reclamă predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului de
prorpietate, pe care reclamantul îl pretinde a-l avea asupra acelui bun.
299
Prin acţiunea confesorie se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct, servitute,
superficie. Vezi I.P.Filipescu, op. cit., pag234-265.
300
Acţiunea de grăniţuire sau hotărnicie este acea acţiune care are ca obiect delimitarea proprietăţii. Art.584 Cod civil
prevede că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa: cheltuielile de grăniţuire se
vor face pe jumătate. Vezi detalii în C.Bârsan, Acţiunea în grăniţuire în RRD nr.8/1984, pag.34; Pavel Perju, probleme
privind acţiunea în grăniţuire în Dreptul civil, 4/1992, pag.32 şi următoarele.
301
Prin acţiunea negatorie se contestă un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Despre această acţiunea, cât şi despre
celelalte acţiuni reale a se vedea şi G. Boroi, Drept procesual civil, Buc., 1993, pag.129.
302
Acţiunile de prestaţie tabulară sunt tratate pe larg în capitolul afectat publicităţii imobiliare.
303
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag.63.
304
Recent, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra utilizării acţiunilor posesorii numai cu îndeplinirea cumulativă a
celor trei condiţii prevăzute de art.674 alin.1 din Codul civil şi anume: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
reclamantul să facă dovada că înainte de această dată a posedat lucrul cel puţin un an; posesiunea să îndeplinească cerinţele
prevăzute de art.1846 şi 1847 din Codul civil, care reglementează calităţile posesiei. Acţiunea posesorie poate fi promovată
şi de cel care deţine lucrul în interes propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul: în cazul detentorului precar,
acesta va trebui să dovedească atât îndeplinirea primelor două condiţii, cât şi titlul în baza căruia deţine. Vezi V.
Bogdănescu, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 – 1992), Bucureşti, Ed. Orizonturi, 1993,
pag.153.
305
În cazul bunurilor mobile, legiuitorul nu a mai considerat necesară trecerea unei perioade de timp pentru dobândirea
dreptului de proprietate (ca în cazul bunurilor imobile). Simpla posesie a bunului imobil s-a apreciat că valorează titlu de
proprietate. Art.1909, alin.1 din Codul civil, prevede că: “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie
91
 Literatura306 şi practica juridică împart cererile posesorii pornind de la art.674 Cod procedură
civilă, în două categorii: acţiunile posesorii generale (acţiuni în complângere) şi acţiuni posesorii
speciale (acţiuni în reintegrare – reintegranda).
Acţiunea în complângere este aceea prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări
obişnuite a posesiei paşnice prin încălcarea ei de către pârât, cum ar fi: mutarea unui gard, intrarea
vitelor pârâtului pe terenul reclamantului, etc. în Legea fondului funciar, nr.18/1991, sunt prevăzute o
serie de infracţiuni de tulburare de posesie în art.87 şi anume: “ocupare în întregime sau în parte a
terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcaj fără aprobare
primită în condiţiile legii”.
Acţiunea în reintegrare urmăreşte repunerea posesorului sau chiar a detentorului precar în
situaţia anterioară, dacă deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenţă (cum ar fi în cazul în care
reclamantul a fost evacuat cu forţa din imobil, prin violenţă sau ameninţare).
Din trăsăturile evidenţiate mai sus rezultă că între acţiunile posesorii şi cele petitorii pot fi
reţinute unele note distinctive:
 Acţiunile posesorii apără o stare de fapt307, pe când acţiunile petitorii un raport juridic.
 În timp ce acţiunile petitorii vizează însuşi fondul dreptului de proprietate sau al unui alt
drept real, acţiunile posesorii urmăresc doar protecţia posesiei.
 Acţiunile petitorii pot fi introduse numai de proprietar sau de titularul unui alt drept real
încălcat, contestat, pe când acţiunile posesorii vor putea fi intentate de posesor, indiferent
dacă acesta este sau nu titularul dreptului real. Mai mult decât atât, acţiunea posesorie va
putea fi intentată şi de detentorul precar 308, dar atunci pe lângă cele două condiţii prevăzute
de art.674 Cod procedură civilă (să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare şi să fi
posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei), trebuie să facă şi dovada titlului în
baza căruia deţine titlul.
Dintre acţiunile petitorii, cea mai importantă este acţiunea de revendicare, care ridică şi cele
mai dificile probleme în practica judiciară. De aceea, vom dezbate în prezentul capitol vasta şi
complexa problematică a acestui principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate.
2. Acţiunea în revendicare: noţiune, caractere, istoric

2.1 Noţiune

Acţiunea în revendicare se învederează a fi cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de

proprietate309, având ca finalitate unirea dintre nuda proprietate a reclamantului şi posesia asupra
bunului care este deţinut de către pârât.
În Codul civil nu există o definiţie expresă a acestei acţiuni, dar diferite texte ale Codului civil
şi ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile şi în promovarea şi susţinerea acesteia în faţa
instanţei.

trebuinţă de vreo curgere de timp”. Dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul
bunurilor mobile posesia este fundamentală. Adevăratul proprietar va putea pretinde oricând posesorului să-i restituie
imobilul, pe când posesorul actual al bunului mobil îşi păstrează bunul pentru că posesia are valoare de titlu.
306
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit., pag. 65-66, P.M.Cosmovici, Dreptul civil, op. cit.,
pag.68-69.
307
Vasile Gionea, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Fundaţiei Română de Mâine, Buc., 1996,
pag.23.
308
Detentorul precar va trebui să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine bunul. Vezi, în acest sens, soluţii ale practicii
judiciare în V. Bogdănescu, op. cit., pag.253.
309
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Bucureşti, 1988, pag. 21; E.S. Romano, Dreptul de proprietate publică
şi privată în România, op. cit. pag. 68
92
 În lipsa unei definiţii legale, literatura de specialitate 310 consideră în unanimitate acţiunea în
revendicare ca fiind aceea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se
stabilească existenţa dreptului de proprietate şi în consecinţă, redobândirea posesiei de la cel care
posedă bunul fără a fi proprietar; altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar
recunoaşterea dreptului său. Acţiunea în revendicare priveşte bunuri mobile sau imobile determinate.
Obiectul său nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de aceeaşi valoare. Dacă proprietarul, prin deposedare,
a suferit vreo pagubă, el poate cere în cadrul acţiunii în revendicare şi despăgubiri311.

2.2 Caractere juridice

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, însuşire imprimată de natura dreptului de

proprietate (care este el însuşi un drept real - cel mai complet drept real - după cum, cu justificat temei
se afirmă în literatura de specialitate). Deci, revendicarea este legată direct de lucrul al cărui
proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mâinile oricărei persoane s-ar afla. Aşa fiind caracterul real al
dreptului de proprietate, se transmite şi acţiunii în revendicare, prin care se urmăreşte valorificarea pe
cale justiţiară a existenţei sale. Acţiunea în revendicare nu trebuie să fie confundată cu alte acţiuni puse
la dispoziţia proprietarului, tot pentru dobândirea posesiei bunului ce-i aparţine, cum ar fi: acţiunea ce
izvorăşte dintr-un contract de comodat312, depozit313, închiriere314 etc., deoarece aceste acţiuni au la
bază un drept de creanţă şi nu un drept real. Aceste acţiuni îmbracă un caracter personal şi proprietarul
310
I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. pag. 215; P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale,
op. cit. pag. 53; J. Manoliu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura Chemarea Iaşi, pag. 140 - 141; T.
Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în materie civilă, în Dreptul
nr. 5/1995, pag. 43; P. Perju, Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele
judecătoreşti din judeţul Suceava în lumina Legii nr. 18/1991 în Dreptul 5/1992, pag. 25
311
V. Gionea, op. cit. pag. 74
312
Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comodantul are dreptul de opţiune între două acţiuni: o acţiune
reală în revendicare şi o acţiune personală, care derivă din contract şi pe care o avem în vedere aici. Acţiunea în
revendicare, întemeiată pe dreptul său de proprietate prezintă avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi
împotriva terţelor persoane (cum ar fi cumpărătorul, depozitarul etc.) dar implică dovada, uneori dificilă, a dreptului de
proprietate. Acţiunea personală, întemeiată pe un drept de creanţă, prezintă şi ea unele avantaje şi dezavantaje. Pentru
comodant are avantajul că îl scuteşte de a mai face dovada dreptului său de proprietate. Simpla dovadă a contractului este
suficientă pentru a justifica cererea de restituire. Ea poate fi şi este, de regulă folosită în cazul în care comodantul nu este
proprietarul lucrului împrumutat (cum ar fi cazul unui locatar). Dar această acţiune este supusă prescripţiei extinctive şi nu
poate fi intentată terţilor care ar deţine lucrul împrumutat. Vezi detalii în Fr. Deak, St. Cărpenam, Contracte civile şi
comerciale, Editura Lumina Lex, 1993, pag. 165 şi următoarele. În acelaşi sens a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea
civilă, Decizia nr. 2300/1989 în RRD nr. 8/1990, pag. 78; Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 1369/1969 în CD
1969, pag. 93
313
Şi în cazul depozitului, în caz de refuz nejustificat de restituire din partea depozitarului, deponentul poate intenta la
alegere, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, fie o acţiune personală, care derivă din contractul de depozit.
Acţiunea personală (exemplu contract) este supusă prescripţiei extinctive, în cadrul termenului general de prescripţie, care
începe să curgă de la data împlinirii termenului de depozitare prevăzut în contract şi, în lipsa acestui termen, de la data
refuzului de restituire a lucrului depozitat. Din practica judiciară a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr.
1369/1696, pag. 93; Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia nr. 1172/1969 în CD 1969, pag. 93
3
Fr. Deak, St. Cărpenam, Contractul de locaţiune, în op. cit. pag. 100
314

93
le poate introduce numai contra debitorului său, în contra oricărei persoane în mâinile căruia s-ar găsi
lucrul. De aceea, dacă lucrul a pierit dintr-o cauză imputabilă posesorului nelegitim sau a fost transmis
de către acesta unui terţ, care a dobândit definitiv proprietatea lui, revendicarea nu mai este posibilă
faţă de primul (fiind lipsită de obiect). Şi nici faţă de dobânditorul care, cum arătam, a devenit
proprietar (prin uzucapiune, de exemplu) nu mai poate fi valorificată. Are loc, în acest caz, o
transformare a acţiunii în revendicare într-o acţiune personală, obiectului său substituindu-i-se
pretenţia de despăgubire.
Prin acţiunea în revendicare se urmăreşte predarea posesiei bunului. De aceea, trebuie introdusă
împotriva persoanei care posedă bunul asupra căruia reclamantul se pretinde a fi proprietar. Dacă
pârâtul face cunoscut reclamantului că el deţine lucrul cu titlu precar, indicând persoana pentru care
deţine lucrul, reclamantul este dator să ceară introducerea în cauză a acesteia.
Acţiunea în revendicare se sprijină pe afirmarea dreptului de proprietate. Având în vedere că
reclamantul se pretinde a fi proprietarul lucrului revendicat, acestuia îi revine sarcina probei în
dovedirea pretenţiei formulate. El va trebui să dovedească şi că posesia pârâtului este nelegitimă.
Aceasta este o trăsătură esenţială a acţiunii în revendicare, dar ea nu trebuie interpretată în sensul că
aparţine numai proprietarului ce are plenitudinea atributelor acestui drept. Şi nudul proprietar (în cazul
dezmembrării dreptului de proprietate) are o acţiune în revendicare pentru apărarea dreptului său315.
Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Această trăsătură se explică prin
faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin separarea posesiei de nuda proprietate, ceea ce
înseamnă că ea poate fi formulată oricând (cât timp lucrul asupra căruia poartă proprietatea există).

2.3 Succintă prezentare istorică a acţiunii în revendicare

Întrucât acţiunea în revendicare, aşa cum este cunoscută şi practicată în prezent a avut ca model
acţiunea în revendicare din dreptul roman316 (rei vindicatia) considerăm oportună o succintă prezentare
istorică a acesteia.
În vechiul drept roman, proprietatea se confunda cu obiectul dreptului de proprietate. Expresiile
străvechi utilizate: “hunc ego hominem suum esse aio ex iure quiritium” (declar solemn că acesta este
sclavul meu, după dreptul quiritar) sau “res mea est” 317 (lucrul este al meu) sunt edificatoare în acest
sens. În epoca clasică318, confuzia între dreptul de proprietate şi obiectul dreptului era conştientă, clară,
menţinută însă în puterea tradiţiei. În cazul celorlalte drepturi reale, românii distingeau însă între drept
şi obiectul dreptului. De aceea, erau denumite cu expresia “iura in re aliena”, drepturile asupra unui
lucru străin.
Gradul de elaborare a conceptului de proprietate în epoca clasică şi în vremea lui Justinian se
oglindeşte în “Institutele” lui Gaius şi Justinian. La jurisconsultul Gaius, de exemplu, proprietatea
quiritară este numai enunţată. În schimb, sunt individualizate cu precizie atributele dreptului de
proprietate: usus fructus, abusus.
Cât priveşte sfera de cuprindere a acestui drept, în epoca străveche el se rezuma numai la
lucrurile cunoscute sub denumirea de “res mancipi”, adică de lucruri care intrau în puterea şefului de
familie, spre deosebire de celelalte lucruri care erau proprietatea ginţii, sau obiectele de uz personal
sau casnic (fără importanţă socială deosebită). Au intrat în puterea şefului de familie iniţial sclavii,
apoi heredium şi mai târziu fundus319, servituţile, servituţile prediale rustice, animalele de muncă şi de
călărie. Celelalte lucruri au fost cuprinse în categoria “res nec mancipi”, care nu erau susceptibile de
315
Trebuie să facem distincţie între acţiunea în revendicare a nudului proprietar şi acţiunea confesorie prin care titularul
unui alt drept real (obţinut prin dezmembrarea dreptului de proprietate) îşi apără dreptul său (acţiunea uzufructuarului,
uzuarului, superficiarului).
316
Despre “rei vindicatio” în dreptul roman, a se vedea, M. V. Jakotă, Drept roman, op. cit. pag. 319 şi următoarele
317
Exprimarea corectă ar fi fost: “am un drept de proprietate asupra lucrului”.
318
M. V. Jakotă, Proprietatea în epoca clasică, în op. cit. pag. 310 şi următoarele.
319
M. V. Jakotă, Heredium şi fundus, în op. cit. pag. 305 şi următoarele.
94
proprietate. Până în epoca clasică, lucrurile mancipi erau cârmuite de reguli speciale, având în vedere
importanţa lor socială deosebită. Iar dobândirea lor era supusă, de asemenea, unuia dintre cele două
moduri solemne, înconjurate de garanţii: mancipaţia320 şi in iure cessio321. Simpla tradiţie nu era
translativă de proprietate. Lucrul intra în fapt (in facto) în patrimoniul dobânditorului, însă acesta nu
devenea dominus (proprietar).
Proprietatea quiritară era apărată în principal prin acţiunea în revendicare 322, o acţiune civilă,
reală, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care îl deţine cu orice titlu.
Revendicarea avea loc, în perioada procedurii acţiunii legii, printr-o “legis actia per sacramentum in
rem”. Mai târziu s-a folosit procedura mai simplă, deşi tot formatistă, a acţiunii legii “per
sponsionem”. Această procedură mai era folosită în epoca clasică în faţa tribunalului centumvirilor. În
faţa celorlalte instanţe (orda indiciorum privatorum) se introducea revendicarea prin formula petitorie
(per formulam petitoriam).
Valorificarea acţiunii în revendicare presupunea îndeplinirea anumitor condiţii şi anume:
se puteau pretinde numai lucrurile romane (res romana) de către proprietarul roman sau
peregrin (ce avea ius commercii). Formula vindicatorie specifică situaţia de proprietar
quiritar a reclamantului (res mea est, meum esse ex iure quiritium).
lucrul revendicat trebuia să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesiunea şi se
adresa posesorului său, detentorului (cel puţin de la epoca post-clasică)323.
lucrul pretins trebuie să fie individualizat. În principiu, se putea revendica printr-o
asemenea acţiune un singur lucru odată. Pentru considerente de ordin practic, mai
târziu s-a admis şi revendicarea unei grupări de lucruri: turme de oi, de vite.
reclamantul trebuie să fie proprietar al lucrului şi să nu aibă posesiunea. Revendicarea
nu se acorda posesorului, nici proprietarului pretorian, peregrin, provincial. Aceştia
erau protejaţi prin acţiuni diferite, redactate după modelul revendicării324.
proprietarul trebuia să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că
cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar, mergând, dacă era cazul, din
proprietar în proprietar, până la cel care dobândise proprietatea printr-un mod de
dobândire originar. Era o probă foarte greu de făcut, mai ales în situaţia schiţată mai
sus, de aceea, pe bună dreptate, în Evul Mediu a fost denumită “probatia diabolica”.
Instituţia salvatoare în cele mai multe cazuri era uzucapiunea, cu termenele ei
scurte325, care permitea proprietarilor să dovedească simplu şi lesnicios calitatea de
proprietar.
În principiu, în procesul de revendicare era pârât posesorul. Dar, în unele cazuri, era admisă
acţiunea în revendicare şi contra altor persoane care nu aveau permisiunea şi anume:
împotriva celui care, prin dol, încetează să posede (cum ar fi cazul celui care a distrus, a
abandonat sau a înstrăinat lucrul în timpul procesului, sau în perspectiva unui proces de
revendicare);
împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor (cel care, întrebat
în faţa pretorului dacă posedă lucrul, răspunde afirmativ). În cazul acesta, sancţionarea
acestui posesor se justifică întrucât prin atitudinea sa a indus în eroare pe reclamant

320
M. V. Jakotă, Mancipaţiunea, în op. cit. pag. 346.
321
M. V. Jakotă, In iure cessio, în op. cit. pag. 350.
322
M. V. Jakotă, Apărarea proprietăţii, în op. cit. pag. 319.
323
În afară de rei vindicatio, mai existau şi alte vindicationes: vindicatia usufructus, usus, vindicatia servitutis, vindicatia
filii, vindicatia servi etc.
324
Asemenea acţiuni se întemeiază pe unele ficţiuni: ficţiunea că reclamantul era cetăţean roman sau că a trecut termenul de
uzucapiune.
325
În dreptul roman, posesiunea prelungită timp de un an sau doi, în anumite condiţii conducea la uzucapiune. Legea celor
XII table impunea o posesiune de doi ani pentru imobile. M. V. Jakotă, Uzucapiunea, în op. cit. pag. 355 - 356
95
 (permiţând adevăratului proprietar să uzucapeze lucrul), ocazionându-i cheltuieli
nejustificate .
În ambele cazuri, reclamantul nu va primi bunul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o
sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit (interesul pe care îl avea reclamantul ca
lucrul să-i fie înapoiat). Iată cum o acţiune reală putea fi convertită într-o acţiune personală.
Efectele revendicării se concretizau în obţinerea de către reclamant a lucrului şi a fructelor şi
produselor lui. Formula revendicării conţinea chiar o parte numită “clausula arbitraria”, care-i permite
judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie la restituirea în natură, pentru a evita condamnarea
pecuniară. Condamnarea pecuniară era propusă de reclamant sub jurământ (instrumentum in litem).
Reclamantul nu era obligat să se refere la valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci avea voie să arate la ce
sumă de bani aprecia el că se ridică interesul pe care-l are ca lucrul să-i fie restituit (care putea fi mult
mai mare decât valoarea reală).
În procesul de revendicare, condamnarea era garantată de o “satisfactio indicatum solvi” (o
promisiune a pârâtului că va plăti suma de bani la care va fi condamnat).
În cazul refuzului de a face o asemenea promisiune, pârâtului nu i se permitea să apară în
proces şi să se apere. Considerând că nu s-a apărat cum trebuie, pârâtul era declarat “judicatus”, iar
reclamantul era trimis în posesiunea lucrului. Târziu, în epoca Principatului (pe vremea lui Justinian)
se introduce noua procedură “extra ordinem”, iar judecătorul, care era acum un funcţionar al statului,
are dreptul să ordone restituirea lucrului, iar în caz de refuz, hotărârea era executată cu ajutorul forţei
publice (manu militari).
Pierzând procesul, posesorul trebuia să restituie lucrul şi accesoriile sale, fructele şi produsele.
Se ridică însă problema momentului din care cel condamnat trebuie să restituie fructele. Posesorii de
bună credinţă datorau fructele din momentul introducerii acţiunii în revendicare, pe când cei de rea
credinţă trebuiau să restituie fructele din momentul intrării în posesie.

3. Revendicarea bunurilor imobile

3.1. Bunuri imobile. Precizări conceptuale

Acţiunea în revendicare poate privi bunurile imobile sau bunurile mobile. în cuprinsul prezentei
secţiuni, ne vom ocupa de revendicarea bunurilor imobile, cu particularităţile pe care aceasta le
prezintă. De aceea, pentru început, considerăm necesare unele aprecieri de ordin general asupra
bunurilor imobile.
Legislaţia civilă nu oferă o definiţie a “bunului” 1, deşi numeroase texte de lege folosesc
cuvântul “bun” ori “lucru”. Dacă ne referim numai la Codul civil vom constata că acesta utilizează cei
doi termeni ca fiind sinonimi. Art.480 Cod civil, de exemplu, precizează că: “Proprietatea este dreptul
ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru.....”. Sau art.963 prevede că “Numai lucrurile care
sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Alte articole ale Codului civil folosesc noţiunea de bun.
Art.461 Cod civil arată că “Toate bunurile sunt mobile sau imobile”, iar art.462, din acelaşi Cod
adaugă că “Bunurile sunt imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor sau prin obiectul la care se
aplică”. în literatura de specialitate326 se atrage atenţia asupra distincţiei ce se impune între noţiunea de
bun şi cea de lucru.
“Bunul” este o noţiune mai largă care cuprinde bunurile neînsufleţite şi bunurile însufleţite (animalele
şi păsările). “Prin lucru se înţelege un bun neînsufleţit: o haină, o mobilă, o maşină, etc.327“
în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi imobile (numite şi
mişcătoare şi nemişcătoare).

326
V. Gionea, op. cit.,pag.l2.
327
Ibidem.
96
Oprindu-ne asupra bunurilor imobile, trebuie să arătăm că acestea sunt definite 328 ca bunuri ce au o
aşezare fixă şi stabilă şi nu se pot muta dintr-un loc în altul. Este o definiţie care nu acoperă întreaga
paletă de bunuri imobile, întrucât distincţia dintre bunuri mobile 329 şi imobile se face nu numai după
natura bunurilor, ci şi după alte criterii (obiect, destinaţie).
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
- Bunuri imobile, prin natura lor, precizate de art.463, 464, 465 al.l din Codul civil. Art.463 prevede că
“Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor, iar art.464 adaugă că “Morile de vânt sau
de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor. De asemenea, art.465 al.l precizează că”
Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă, sunt asemenea imobile”.
In legătură cu fondurile de pământ trebuie adăugat că proprietatea asupra lor, include, potrivit
Codului civil, atât proprietatea suprafeţei cât şi a subfeţei lui330. Dispoziţiilor acestui Cod le trebuie
aduse, în prezent, unele corective, întrucât în lumina Constituţiei actuale, bogăţiile de orice natură ale
subsolului fac exclusiv obiectul proprietăţii publice. în condiţiile legii, bunurile aparţinând domeniului
public pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate (art.135 pct.5 din Constituţie, art. 12-17 din Legea nr.213/1998 care reglementează regimul
juridic al proprietăţii publice).
Cât priveşte clădirile, se impune precizarea că acestea nu se reduc la casele de locuit, ci cuprind
toate lucrările ridicate pe pământ sau în pământ cum sunt: magaziile, şoproanele, podurile, tunelurile,
digurile, canalizările, etc.
Toate componentele unei clădiri au regimul bunurilor imobile, deci inclusiv: ferestrele, uşile,
balcoanele, care devin imobile prin incorporaţiune sau prin natura lor.
Bunurile imobile prin destinaţie sunt, în primul rând, cele ce apar ca un accesoriu pentru serviciul sau
exploatarea unui imobil, deşi prin natura lor ele sunt mobile. Art.467 precizează că “Animalele ce
proprietarul fondului dă arendaşului pentru cultură, sunt imobile pe cât timp li se păstrează destinaţia
lor” iar art.468 adaugă că “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”. în categoria bunurilor imobile prin destinaţie se
include, aşa cum prevede art.468 Cod civil, obiectele aşezate pe fond “in perpetum”. în cazul acesta se
stabileşte prezumţia aşezării “in perpetum”, dacă obiectele sunt prinse cu gips, var, ciment, sau când nu
se pot scoate fără a deteriora imobilul. Aşa sunt: oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile, dacă toate
sunt fixate.
Bunurile imobile prin obiectul lor cuprind toate drepturile a căror obiect este un imobil. Aceste
bunuri vizează: uzufructul bunurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil. Se
includ aici, de exemplu: acţiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare (acţiunea în revendicare
a unui imobil, acţiunea confesorie a unui uzufruct privind imobilul, acţiunea ipotecară, acţiunea în
reclamaţie a unei servituţi: acţiunea în nulitatea înstrăinării unui imobil, acţiunea m rezoluţiunea
vânzării unui imobil, acţiunea m revocarea donaţiei unui bun imobil, acţiunea în reducţiunea unei
donaţii de imobil.

3.2 Elementele şi proba acţiunii în revendicare imobiliară

3.2.1 Elementele acţiunii în revendicare
Ca orice acţiune civilă331, acţiunea m revendicare imobiliară se individualizează prin trei
elemente componente:
1. existenţa părţilor între care se poartă litigiul;
328
I.P.Filipescu, op. cit.,pag.36. Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996 realizează o calificare a noţiunii de
imobil arătând, în art.l, al.3 că “Prin bun imobil, m sensul prezentei legi se înţelege parcela de teren, cu sau fără
construcţii”. Legea amintită este publicată în M.Of. nr.61/226.03.1996. De asemenea, Legea locuinţei nr. 114/11 oct. 1996,
realizează o calificare a variatelor categorii de locuinţe: locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţă socială, locuinţă de
serviciu, locuinţă de intervenţie, locuinţă de necesitate, locuinţă de protocol, casă de vacanţă (art.2 din Legea 114/1996).
329
Sunt bunuri mobile acelea care nu au o aşezare fixă şi se pot muta dintr-un loc în altul (art.473 Cod civil).
330
Art.489 din Codul civil.
97
 2. obiectul pretins de reclamant, altfel spus pretenţia concretă formulată de reclamant;
3. cauza (causa petendi) care exprimă scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă.
Având în vedere specificul acestei acţiuni, cele trei elemente îmbracă unele particularităţi.
1. Părţile litigante sunt cele două persoane care se înfruntă într-o asemenea acţiune şi anume:
proprietarul care cere predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului său subiectiv avut asupra
acestuia şi posesorul - neproprietar care se pretinde că ar fi încălcat dreptul m discuţie. Denumirea
generică a acestor persoane este aceea de părţi dar în cadrul fazelor şi etapelor procesului civil, ele
poartă denumiri diferite: reclamant şi pârât (în cadrul judecăţii în primă instanţă); apelant şi intimat (în
apel); recurent şi intimat (în recurs); contestatar şi intimat (în contestaţia în anulare); revizuient şi
intimat (în acţiunea m revizuire); creditor şi debitor (în faza executării silite).
În general, pentru ca o persoană să aibă calitatea de parte în proces, trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii:
- să aibă calitate procesuală;
- să aibă capacitate procesuală;
- să aibă un interes pentru a cărui realizare cale justiţiei este obligatorie.
Cât priveşte acţiunea ce formează obiectul dezbaterii noastre, trebuie să arătăm că, în primă
instanţă apar ca părţi: reclamantul (în principiu fiind titularul dreptului real) şi pârâtul (posesorul care
se pretinde că este neproprietar).
Calitatea de reclamant, o are, aşa cum rezultă şi din definiţia acţiunii în revendicare, titularul
dreptului de proprietate asupra bunului imobil revendicat. Dar, mai pot avea calitatea de reclamant şi
acele persoane care, prin efectul legii, sunt considerate că se substituie titularului dreptului. Aceste
persoane sunt: moştenitorii care au acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar 332, creditorii
chirografari, pe cale acţiunii oblice333, creditorii ipotecari.334
În practica judiciară s-a pus şi problema dacă acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai
de unul sau o parte dintre coproprietari. Practica instanţei noastre supreme s-a fixat în sensul că un
coproprietar nu poate să revendice singur un bun aflat în stare de coproprietate indiviză. Soluţia se
justifică, întrucât, acţiunea în revendicare are menirea de a stabili existenţa dreptului de proprietate în
favoarea tuturor coindivizarilor şi nu a unuia singur. Toţi coproprietarii pot însă, introduce acţiunea în
revendicare împotriva terţului posesor, dar neproprietar. într-una din deciziile sale fostul Tribunal
Suprem a apreciat că un coproprietar “având numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat
printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate să revendice singur bunul de
la o terţă persoană, deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate
al reclamantului asupra bunului în litigiu şi aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla
recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminată în materialitatea sa. 335
Deci, , un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece
acţiunea în revendicare, aşa cum arătam, presupune un drept exclusiv şi determinat, drept care
coindivizarul îl poate dobândi prin efectul partajului336. Rămâne discutabil dacă împotrivirea sau
refuzul unuia dintre coindivizari de a-şi da consimţământul la introducerea acţiunii (văzute ca un abuz
de drept) poate justifica exercitarea acţiunii de câtre ceilalţi coindivizari. Intr-o speţă s-a decis că acest
lucru este posibil, prin analogie cu proprietatea devălmaşă a soţilor, când refuzul abuziv al soţului de a-
şi de consimţământul la introducerea acţiunii justifică promovarea ei de către celălalt soţ337.

331
Pentru detalii privind elementele acţiunii civile a se vedea, Gabriel Boroi, Drept procesual civil - note de curs - vol.I,
1993, pag.106 şi următ; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă - Teoria generală - Editura Naţional,
Buc., 1996
3321
D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. “Chemarea” laşi 1993, pag.152.
333
Despre acţiunea oblică a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit.,pag.305 şi următoarele.
334
C. Stătescu, C. Bârsan, Ipoteca, în Teoria generală a obligaţiilor, op. cit.,pag.382 şi urm.
335
T.S. sect. civ. dec.662/1960 în C.D. 1960 pag.365.
336
I.P.Filipescu, op. cit.,pag.l61, Vezi T.S. secţ. civ. dec. 1931/1972; dec.2241/1972, pag.84; T.S. dec. civ. 2567/1973.
98
 În literatura şi practica judiciară s-a pus, de asemenea, problema dacă acţiunea în revendicare
poate fi exercitată între proprietarii comuni. Atât doctrina juridică cât şi soluţiile practicii judiciare s-au
fixat în sensul neadmiterii acţiunii în revendicare a unui coproprietar împotriva celorlalţi coproprietari.
In cazul acesta coproprietarul poate cere împărţirea bunurilor oricând. în acest sens s-a decis că, este de
principiu că o acţiune în revendicare privind imobile aflate în indiviziune, mai înainte ca această stare
să fi luat sfârşit prin împărţeală, nu poate fi exercitată, deoarece revendicarea fiind acţiunea prin care
proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar, este inadmisibilă în raporturile
dintre coproprietarii aflaţi în indiviziune338.
Exerciţiul acţiunii în revendicare presupune un drept de proprietate exclusiv şi determinat.
În materie de proprietate devălmaşă a soţilor, Codul familiei prevede expres că un soţ nu poate
înstrăina sau greva un teren sau o construcţie fără consimţământul expres al celuilalt soţ (art.35 din
Codul familiei). Printr-o interpretare extensivă, practica a impus această condiţie şi acţiunii în
revendicare. Deci, dacă obiectul acţiunii în revendicare îl formează un bun imobil, un soţ nu ar putea
intenta acţiunea cu privire la bunul comun dacă nu are şi consimţământul celuilalt soţ. Aceasta întrucât,
prezumţia de mandat tacit consacrată de art.35 al.2 din Codul familiei acţionează numai m materie de
mobile. Dar, acţiunea în revendicare a unui bun comun mobil poate fi introdusă numai de către unul
din soţi, întrucât fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, ea profită implicit şi celuilalt soţ339.
Între proprietarii devălmaşi acţiunea în revendicare nu este admisibilă, indiferent de natura bunului. Un
soţ nu poate avea acţiune în revendicare împotriva celuilalt soţ întrucât, de regulă, bunurile se află în
deţinerea comună a soţilor. Dacă există motive temeinice, un soţ are la îndemână acţiunea de
împărţeală în timpul căsătoriei. De aceea, practica judiciară apreciază că este admisibilă acţiunea în
ceea ce priveşte constatarea bunurilor comune.
În legătură cu proprietatea comună, mai trebuie precizat că un coproprietar poate să-i reprezinte în
acţiunea în revendicare pe ceilalţi coproprietari dar nu m calitate de coindivizar, ci de reprezentant
(dacă face dovada în acest sens).
Calitatea de pârât o are, în acţiunea în revendicare, persoana în a cârei posesie nelegitimă,
pretinsă de reclamant, se află bunul revendicat. în cazul în care pârâtul deţine bunul revendicat pentru
altul, el are obligaţia sâ-1 arate pe acela în numele căruia deţine lucrul. Ca urmare, reclamantului îi
revine obligaţia să ceară introducerea m cauză a acelei persoane, potrivit art.64 din Codul de procedură
civilă. În caz de deces al posesorului bunului, acţiunea în revendicare va fi introdusă sau continuată
împotriva moştenitorului, în fapt, al bunului.

2. Obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă protecţia dreptului de proprietate. Altfel spus,

obiectul juridic al acestei acţiuni este pretenţia concretă a reclamantului (recunoaşterea dreptului său
de proprietate şi trimiterea în posesia bunului revendicat). Obiectul material al acţiunii în revendicare
este bunul imobil, de a cărui posesie proprietarul a fost lipsit 340. Formulându-şi pretenţiile, proprietarul
reclamant trebuie să fumizeze prin cererea de chemare în judecată, toate datele necesare unei corecte
identificări: comuna, oraşul, cartierul, strada, numărul, etajul, apartamentul etc. în sistemul actual al
publicităţii imobiliare, realizat prin Legea nr.7/1996, privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară
trebuie menţionat şi numărul de carte funciară şi celelalte elemente precizate în registrul cadastral de
publicitate imobiliară de pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi341.

337
I. Deleanu, op.cit., pag.157. Pentru un punct de vedere contrar (în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în
situaţia arătată, a se vedea M. Eliescu, op.cit., pag.208 citat în Dreptul nr.2/1997, pag.l 1.
338
T.S. secţ./civ. dec. 2063/1955, în C.D. 1965, vol.I, pag.53.
339
T.S. sceţ./civ. dec. 538/1973 în R.R.D. nr.5/1974, pag.240.
340
În literatura de specialitate se subliniază că prin obiectul său material, acţiunea în revendicare are în vedere un imobil cu
individualitate distinctă şi independentă, deţinut ilegitim de câtre o altă persoană, decât adevăratul proprietar. Vezi P. Perju,
op. cit.jn Dreptul nr.5/1995, pag.43
341
Art.20 al.4 din Legea cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996.
99
Trebuie, de asemenea, avute în vedere şi normele de competenţă 342 ce interesează această acţiune.
Fiind vorba de un bun imobil potrivit art.13 din Codul de procedură civilă, competenţa revine instanţei
în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele (lex rei sitae). în cazul analizat de noi, competenţa
aparţine acestei instanţe fără posibilitatea pentru pârţi de a stabili altă instanţă (deci suntem în prezenţa
unei competenţe teritoriale cu caracter absolut).
Numai în cazul m care nemişcătorul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea
se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acesta se află, în vreuna din aceste
circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află
nemişcătorul.

3. Cauza acţiunii
Cu privire la cauza acţiunii civile (causa petendi) în general, deci implicit a acţiunii în
revendicare, în literatura de specialitate şi practica din acest domeniu, părerile sunt încă împărţite. Unii
autori înţeleg prin cauza acţiunii temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una
din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi343. Pentru alţi autori, cauza acţiunii se identifică cu
neînţelegerea sau conflictul ce există între reclamant şi pârât, cu privire la temeiul dreptului
subiectiv344.
Într-o altă opinie, mai larg îmbrăţişată în doctrina juridică 345 (la care ne raliem) prin cauza
acţiunii în revendicare trebuie înţeles scopul spre care se îndreaptă voinţa proprietarului reclamant,
scop explicat prin motivele şi împrejurările speciale care au determinat partea să acţioneze. Cauza
acţiunii în revendicare trebuie să existe, altfel spus, persoana care se adresează, instanţei trebuie să
urmărească un scop bine definit. Acest scop trebuie să fie real şi nu fals, cum ar fi m cazul în care
realitatea ar fi disimulat. Un asemenea scop nu ar putea justifica o acţiune în justiţie. Dacă o persoană
revendică un bun imobil, dar nu pentru că ar avea un drept de proprietate asupra lui, ci pentru a
sustrase acel bun de la urmărirea silită a creditorilor adevăratului proprietar, scopul urmărit de acesta
este fals. Desigur, cerinţa potrivit căreia cauza trebuie să fie licită şi morală vizează cauza dreptului,
dar dacă aceasta este ilicită şi imorală şi acţiunea promovată pentru a valorifica acel drept, este ilicită şi
imorală.

3.2.2 Proba dreptului de proprietate imobiliară în acţiunea în revendicare

a) Regimul probator al revendicării

Odată formulată acţiunea în revendicare, se pune şi problema susţinerii temeiurilor invocate.

Şi, pentru că judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe baza afirmaţiilor părţilor, o problemă de
maximă importanţă este aceea a probelor ce se administrează în cauză. “A proba” înseamnă în limbaj
juridic, a convinge instanţa că situaţia de fapt de care depinde recunoaşterea dreptului pretins, a existat
sau nu în realitate346. în dreptul procesual civil noţiunea de probă este utilizată în sensuri variate. într-
un sens mai larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui
anumit fapt, fie mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, fie rezultatul realizat prin
folosirea mijloacelor de probă (adică măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea
judecătorilor cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului).
342
G. Boroi, Competenţa teritorială (rationae personae vel loci) în op. cit.,vol. I,pag.81şi următ; Vezi şi V. M. Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, op. cit., vol. I, pag. 422-427..
343
I. Stoenescu, I. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Edit. Didactică şi Pedagogică Buc., 1983, pag.237 -
238.
344
Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil, Buc. 1986, pag.109.
345
F. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţii, 11.06.1929, Buc. 1973, vol.Ipag.195 - 196. V.M.Ciobanu, Drept
procesual civil, Univ. din Bucureşti 1986, pag.67
346
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală E. D. P. Buc. 1983, pag.337; 0. Căpăţână în Tratat de
drept civil, vol.I 1989, pag.262 - 263.
100
 Intr-un sens mai adecvat, celui ce ne interesează, noţiunea de probă desemnează fie mijlocul
prevăzut de lege prin care se poate dovedi un fapt 347, fie un fapt probator (adică un fapt material care
odată dovedit, printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său pentru a dovedi un alt fapt material,
determinant în soluţionarea pricinii).
Administrarea probelor în proces ridică trei aspecte: subiectul probei, obiectul probei, sarcina
probei.
• Subiectul probei este judecătorul, pentru că producerea în faţa instanţei a probelor urmăreşte
formarea convingerii intime a judecătorului.
• Obiectul probei îl reprezintă cele acte sau fapte juridice care, în situaţia pe care o analizăm, fac
dovada dreptului de proprietate invocat de reclamant şi a posesiei nelegitime a pârâtului.
• Sarcina probei este supusă principiului “actori incumbit probatio”, consacrat de art.1169 din Codul
civil, potrivit căruia, “cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească”. Aspectul în
discuţie este deosebit de important, întrucât într-o acţiune în revendicare în care nu s-ar produce nici un
fel de probe, va pierde cel căruia îi revine sarcina probei. Procesul fiind pornit de reclamantul -
proprietar, el trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii (că este proprietar şi că
posesia pârâtului este nelegitimă) şi nu pârâtul. în cest sens în literatura de specialitate se subliniază, în
legătură cu revendicarea unui teren că “atâta timp cât reclamantul nu dovedeşte existenţa dreptului său
de proprietate, prin titlul eliberat în baza Legii fondului funciar, pârâtul rămâne un “beatus possidens”
şi câştigă procesul348.
Un vechi dicton latin afirmă că “probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”. Este, într-o
altă formulare, regula menţionată mai sus: “actori incumbit probatio”. în legătură cu sarcina ce revine
proprietarului, mai trebuie adăugat că pârâtul - posesor al bunului imobil revendicat este prezumat a fi
proprietarul acelui bun şi, deci, scutit pentru început, de sarcina probei. De aceea, reclamantului îi
revine dubla sarcină de a dovedi dreptul de proprietate afirmat şi de a răsturna prezumţia de proprietate
a posesorului pârât349.
Odată ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din
pasivitate şi să se apere, dovedind netemeinicia pretenţiei reclamantului (proprietar). Deci, proba îi
revine acum lui. De asemenea, dacă pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei el va fi în situaţia
celui care a făcut o afirmaţie în faţa instanţei, pe care trebuie să o dovedească. Dacă el invocă
împrejurarea că a dobândit bunul revendicat în baza unei vânzări la licitaţie publică şi că în baza art.
561 Cod procedură civilă a operat prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunea în revendicare a
reclamantului350, trebuie să facă dovada, în acest sens. Sau, pârâtul poate invoca uzucapiunea cu
intenţia de a paraliza acţiunea în revendicare a reclamantului 351- proprietar, caz în care va trebui să
dovedească posesia utilă de 30 de ani sau posesia utilă de 10- 20 ani, plus justul titlu 352 (în cazul
uzucapiunii prescurtate).

b) Dificultăţi în proba dreptului de proprietate imobiliară

347
Vezi art.1170 Cod civi'l; G. Boroi, op. cit.vol.I 1993, pag.158.
348
Pavel Perju, Revendicarea unor terenuri dobândite în baza legii nr. 18/1991 în Dreptul nr.5/1995, pag.42; Vezi şi
deciziile civile nr.593/1994 şi 764/1994 ale Curtii de Apel Suceava - nepublicate.
349
D. Radu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, laşi 1993, pag.92.
350
Printre termenele speciale de prescripţie aplicabile unor acţiuni reale se numără şi termenul de 5 ani prevăzut de art.561
Cod procedură civilă pentru revendicarea unui imobil adjudecat la licitaţie publică. Vezi detalii în Gh. Beleiu, op.
cit.,pag.219
351
C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de drept românesc nr. 1/1995, pag.32.
352
I. P. Filipescu, Justul titlu, în Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit.,pag.202, Vezi şi T.S. secţ. civ. dec.
789/1972, C.D. 1972, pag.109; T.S. secţ. civ. dec. 61/1985 în R.R.D. nr.1/1968, pag.64; Curtea de apel Suceava, dec.civ.
nr.704/1994 (nepublicată).
101
Sarcina reclamantului de a face proba pretenţiilor sale este, uneori, deosebit de dificilă, în această
materie, ţinând seama de faptul că dreptul de proprietate imobiliară poate fi dobândit m timp de
proprietari diferiţi. Pe de altă parte, nu întotdeauna există suficiente dovezi pentru identificarea precisă
a imobilului şi pentru dovada dreptului de proprietate.
De aceea, pentru reclamant ar fi preferabilă situaţia în care a dobândit dreptul de proprietate
prin ocupaţiune ori prin uzucapiune, dar în prezent, aceste moduri au o aplicabilitate restrânsă (mai
ales dacă ne referim la ocupaţiune). Dar, oricum, acolo unde ele sunt invocate ca temei al dobândirii
dreptului de proprietate, certitudinea probei dreptului este asigurată. In cazul uzucapiunii (prescripţiei
achizitive), de exemplu, reclamantul face dovada că el a posedat lucrul ce se revendică, în condiţiile
prevăzute de lege, pentru dobândirea dreptului de proprietate (posesia de bună credinţă şi justul titlu în
cazul uzucapiunii de 10 - 20 de ani şi posesia - chiar de rea credinţă - în cazul uzucapiunii de 30 de
ani). Dacă este invocată ocupaţiunea, reclamantul trebuie sâ facă dovada că el a intrat în posesia
lucrului care înainte nu aparţinea nimănui, dobândindu-1 pe această cale.
În literatura de specialitate s-a subliniat că dificultăţile întâmpinate m proba dreptului de
proprietate, au explicaţii variate:
- sunt numeroase cazurile în care (mai ales în trecut) nu s-au redactat înscrisuri doveditoare
ale transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil;
- nu în puţine cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoţite de planuri topografice pentru o
uşoară identificare şi delimitare a bunului imobil dobândit;
- trecerea dreptului de proprietate de la o persoană la alta ridică, de asemenea, numeroase
dificultăţi. Teoretic, orice înscris prezentat pentru dovada dreptului de proprietate, ar trebui
completat cu dovada că cel de la care emană este adevăratul proprietar. Dacă acesta a dobândit, la
rândul său, dreptul de proprietate de la o altă persoană ar trebui dovedit titlul valabil sub care şi
aceasta a deţinut bunul. Cu alte cuvinte, ar trebui făcută dovada că toţi cei care au deţinut anterior
bunul au avut un titlu valabil, ca bază a dreptului lor. Este o dovadă imposibil de făcut, de aceea,
cu justificat temei a fost denumită “probatio diabolica”.
- anumite dificultăţi pot proveni şi din principiul relativităţii efectelor actului juridic
translativ de proprietate353. De aceea, dacă reclamantul prezintă, pârâtului posesor înscrisul
constatator al actului translativ de proprietate, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu
este opozabil. Dacă un soţ transmite proprietatea unui imobil (bun comun) fără a avea
consimţământul expres al celuilalt soţ (art. 35 din Codul familiei) şi dobânditorul crezându-se
proprietar introduce o acţiune în revendicare, soţul ce nu şi-a exprimat consimţământul va
putea invoca inopozabilitatea actului.
- numeroase dificultăţi privind regimul probator al revendicării s-au evidenţiat în punerea în
practică a dispoziţiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. în practica judiciară s-au întâlnit
situaţii când ambele părţi (atât reclamantul, cât şi pârâtul) au asupra aceluiaşi teren titluri
emise în condiţiile legii de mai sus, fiind şi puşi în posesiune de către Comisiile de aplicare a
Legii fondului funciar. In asemenea cazuri se creează situaţii juridice identice în favoarea
ambelor părţi, caracterizate prin opozabilitate reciprocă 354. Aceasta înseamnă că, până la urmă,
ele îşi anulează valoarea de probă sau titlu de dobândire a proprietăţii.
Frecvent s-au întâlnit situaţii când reclamantul îşi sprijină pretenţia pe adeverinţa de
proprietate. S-a ridicat, de aceea, problema admisibilităţii acţiunii m revendicare imobiliară, când nu s-
au eliberat titluri ci numai adeverinţe de proprietate355. Cum vom arăta, în paginile viitoare, soluţiile
353
Vezi art.973 Cod civil, potrivit căruia “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
354
Din practica Curţii de Apel Suceava, a se vedea, în acest sens, Dec. civ. 74 şi 508, 604/1994 (nepublicate).
355
Pavel Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ survenite în practică, în Dreptul Nr. 6/1996, pag. 70; N.
Munteanu, Unele probleme în aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92; M. Ionescu, Aplicarea
prevederilor Legii fondului funciar în practica judiciară în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96; A. Cojocaru, Reflecţii asupra unor
soluţii din practica judiciară în legătură cu aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99
102
practicii judiciare sunt controversate sub acest aspect. De asemenea, se constată în practica judiciară
hotărâri de validare a Comisiei judeţene, emise în baza art. 11 alin. 4 din Legea fondului funciar, care
sunt contradictorii (deşi privesc acelaşi teren). Sau există contradicţie între hotărârea de validare a
Comisiei judeţene şi titlul de proprietate emis în baza acesteia.
Confruntată cu aceste dificultăţi, jurisprudenţa susţinută energic şi de literatura de specialitate a
propus unele soluţii pentru situaţiile în care reclamantul, în revendicare, nu va reuşi să facă dovada
absolută, deplină, a dreptului său de proprietate. Un asemenea reclamant va avea câştig de cauză dacă
va crea în favoarea sa probabilitatea că dreptul revendicat îi aparţine. în general, instanţele se ghidează,
în pronunţarea unor soluţii m această materie, după următoarele reguli:
dovada dreptului de proprietate se face prin titluri, adică prin orice acte juridice prin care se recunoaşte
existenţa dreptului de proprietate, indiferent dacă acele acte sunt translative sau declarative de
proprietate;
titlul de proprietate invocat şi dovedit poate fi folosit m interesul ambelor părţi (devine comun
acestora). titlul de proprietate este opozabil “erga omnes”, datorită caracterului de opozabilitate
generală (absolută) a dreptului de proprietate;
posesia cea mai bine caracterizată este determinantă. Aplicarea în practică a acestor reguli a condus la
conturarea a trei situaţii:
- când se produce dovada absolută a dreptului de proprietate;
- când se produce dovada relativă a dreptului de proprietate;
- când are loc opozabilitatea între părţi a transferurilor imobiliare.

c) Dovada absolută a dreptului de proprietate

Pentru considerente ce decurg din nevoia stabilităţii şi securităţii proprietăţii imobiliare, legiuitorul a
acordat unor fapte, semnificaţia de fapte generatoare ale acestui drept. Este vorba de: ocupaţiune,
accesiune şi uzucapiune.
Întrucât asupra acestor fapte ne vom opri pe larg în capitolul afectat modurilor de dobândire a
dreptului de proprietate, ne mărginim să subliniem, aici, că în cazurile menţionate, proprietatea îşi
realizează o existenţă nouă (necondiţionată şi neafectată de situaţia anterioară) consolidată şi de sine
stătătoare, pe care nici o contestare din partea unui terţ sau chiar a vechiului proprietar, nu o mai poate
răsturna. Proba acestor fapte echivalează cu o dovadă absolută a proprietăţii, irefragrabilă, opozabilă
“erga omnes”.

d) Dovada relativă a dreptului de proprietate

Dovada dreptului de proprietate îmbracă un caracter relativ atunci când revendicantul nu poate
produce dovezile complete în susţinerea pretenţiilor sale. Şi dacă nici dovada absolută a dreptului de
proprietate fundamentat pe: accesiune, uzucapiune, ocupaţiune nu o poate face, teoretic, acţiunea lui ar
trebui respinsă (din lipsă de probe).
Confruntate cu asemenea situaţii, doctrina juridică şi practica din acest domeniu au apreciat
că soluţia respingerii acţiunii revendicantului este inechitabilă şi nejuridică. Este inechitabilă pentru
că nu poate fi imputabilă revendicantului împrejurarea că titlul său de proprietate, făcut cu
nerespectarea cerinţelor legale, nu este de natură să satisfacă pe deplin, sarcina sa probatorie. Este şi
nejuridică întrucât, insuficienţa probatorie a titlului se bazează pe o trăsătură caracteristică
(fundamentală) a dreptului de proprietate, de a se manifesta printr-un raport direct cu lucrul, imposibil
de materializat printr-o probă preconstituită.
In felul acesta s-a creat un sistem jurisprudenţial susţinut puternic şi de literatura de
specialitate, care admis proba dreptului de proprietate prin prezumţii. Elementele principale pe care se
sprijină acest sistem probator sunt: titlurile şi posesia.
103
  Titlurile
Privit ca un simplu fapt generator de prezumţii, titlul capătă, în cadrul revendicării, o
fizionomie şi o semnificaţie aparte. El desemnează orice act prin care se recunoaşte existenţa dreptului
de proprietate, fie el translativ sau numai declarativ de proprietate. Printr-un titlu translativ de
proprietate (cum ar fi titlul în baza căruia operează o vânzare, donaţie, schimb) se creează un drept în
patrimoniul dobânditorului, pe când printr-un titlu declarativ de proprietate se recunoaşte numai un
drept anterior, cum ar fi: o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie.
În practica judiciară356 s-a pus problema dacă invocarea unui titlu de către o altă persoană decât
cea cu care o parte se află în conflict poate fi reţinută de instanţă (având în vedere că ar putea fi
interpretată ca o abatere de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice). Practica judecătorească
a răspuns afirmativ acestei chestiuni, întrucât opunerea unui titlu de proprietate adversarului de câtre
orice persoană nu pune în discuţie caracterul absolut al titlului, ci susţine numai prezumţia de
proprietate ce rezultă din existenţa titlului. Este adevărat că cel căruia i se opune titlul ar putea răsturna
prezumţia invocând o prezumţie contrară şi mai puternică, cum ar fi cea întemeiată pe un titlu anterior
celui al adversarului.
Titlurile prezentate în instanţă odată cu cererea de chemare în judecată devin comune, în sensul
că fiecare parte se poate servi de ele, iar completul de judecată, pe baza titlurilor prezentate de către o
parte, poate să constate existenţa unui drept pentru partea adversă.
Anumite particularităţi357 îmbracă, sub aspectul în discuţie, “titlurile” eliberate în baza Legii
fondului funciar nr. 18/1991. Potrivit art. 8 alin. 3 din legea amintită, stabilirea dreptului de proprietate
se face prin eliberare a unui titlu de proprietate. Acest titlu se emite de către Comisia judeţeană de
aplicare a Legii fondului funciar 358. Fiind o formă principală de activitate în sfera de acţiune a puterii
executive, săvârşit în realizarea legii (unilateral, dar la cerere), un asemenea titlu are forţă obligatorie şi
executorie359. El este, fără îndoială, un act administrativ individual360, în principiu revocabil sau
anulabil, dar numai pentru motive de nelegalitate (necompetenţă, încălcarea unui drept subiectiv al
unei alte persoane sau emiterea lui în condiţii de fraudă). Incontestabil, un asemenea titlu reprezintă
suportul probator al acţiunii m revendicare al titularului său, împotriva deţinătorului neproprietar.
Asupra acestui aspect, în unanimitate, literatura şi practica au căzut de acord. Problema care a generat
unele controverse este aceea a admisibilităţii acţiunii imobiliare în cazul în care nu s-au eliberat titluri,
ci numai adeverinţe de proprietate (ce se eliberează de Comisiile comunale, în baza hotărârilor
Comisiilor judeţene sau de judecătorie).
Într-o primă opinie, motivându-se că “eliberarea titlurilor se profilează a fi o acţiune de durată
361
mare “, se apreciază că “cel puţin în cazul intravilanelor neocupate de construcţiile altuia, în cazul
când terenul se poate identifica cu exactitate în baza procesului verbal de punere în posesie a comisiei

356
1. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag. 221
357
Despre “titlurile” eliberate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 a se vedea: P. Perju, Discuţii asupra unor probleme
controversate de drept procesual civil, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 54-55; N. Munteanu, Unele probleme în aplicarea
Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92; M. Ionescu, Aplicarea prevederilor Legii fondului funciar în practica
judiciară, în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96; A. Cojocaru, Reflecţii asupra unor soluţii din practica judiciară în legătură cu
aplicarea Legii fondului funciar, în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99; P. Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ
survenite m practică, Dreptul nr. 6/1996, pag. 70-74.
358
Titlul se eliberează conform modelului din Anexa 27, prevăzut de art. 35 din Regulamentul aprobat prin H.G. 131/1991.
359
P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 6/1996, pag. 71.
360
Cu privire la noţiunea şi caracterele actului administrativ, a se vedea M. Preda, Curs de drept administrativ, Partea
generală, Casa editorială “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995, pag.97-100.
361
N. Munteanu, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92.
104
şi a expertizei topografice, acţiunile în revendicare ar fi admisibile 362“. Soluţia propusă este criticată pe
motiv că adeverinţa de proprietate excede condiţiilor stabilite prin Legea fondului funciar. “Cum
acţiunea m revendicare imobiliară este, prin finalitatea ei, o acţiune de protecţie a dreptului de
proprietate imobiliară, admiterea ei este condiţionată de existenţa dreptului de proprietate stabilit în
condiţii legale, adică prin titlu de proprietate363“. 0 soluţie contrară ar conduce la concluzia că instanţa
de revendicare se poate substitui organelor de eliberare a titlurilor de proprietate (prevăzute de Legea
nr. 18/1991), prin a constitui sau reconstitui pe baza adeverinţei de proprietate, un drept de proprietate,
ceea ce este nejuridic şi inadmisibil364“.
Dominantă în literatură şi practică este această din urmă teză pe care o considerăm întemeiată,
întrucât adeverinţa de proprietate “nu valorează şi nu ţine locul titlului de proprietate”365 .
Aşa cum s-a subliniat, în repetate rânduri în literatura de specialitate, “adeverinţele de punere în
posesie reprezintă o operaţie prealabilă eliberării titlului, care i-ar putea permite posesorului apărarea
acestei situaţii de fapt, adică a posesiei”366.
 Posesia
Posesia este un al doilea element, care în practica judiciară reprezintă sursa unei prezumţii de
proprietate367. Art. 1854 Cod civil prevede, în acest sens, că “posesorul este presupus că posedă pentru
sine, sub nume de proprietar, desigur, dacă nu se dovedeşte că el a început a poseda pentru altul”. Deci,
sarcina dovedirii precarităţii revine celui care invocă precaritatea posesiei. Putem vorbi, aşadar, de o
protecţie juridică a posesiei (posesorul având anumite drepturi m simpla sa calitate e posesor),
explicată prin aceea că, de cele mai multe ori, posesia este exerciţiul practic al unui drept real, astfel că
prin ocrotirea posesiei se realizează însăşi apărarea dreptului real 368. Pe de altă parte, atunci când
posesia nu este manifestarea exterioară a dreptului real asupra lucrului (posesorul şi proprietarul fiind
persoane diferite), la baza despărţirii posesiei de dreptul real asupra lucrului se află neglijenţa
titularului dreptului real care creează o aparenţă de drept în favoarea altei persoane (adică a
posesorului)369.
Nu trebuie confundat însă dreptul posesorului rezultat din protecţia juridică a posesiei cu
dreptul de a poseda, care aparţine proprietarului sau titularului unui alt drept real. Posesorul de fapt
posedă, fără a avea dreptul de a poseda, iar din acest fapt rezultă unele drepturi în favoarea
posesorului, care sunt consecinţe juridice ale posesiei şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda.
Numai proprietarul sau titularul unui alt drept real are dreptul de a poseda370.

362
Ibidem.
363
P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 56.
364
în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie în dec. civ. nr. 467/1993, C..D. 1993. Pag. 16-19.
365
A. Cojocaru, op. cit.Jn S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99.
366
M. Ionescu, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96. Cu privire la apărarea posesiei a se vedea pag.174 din lucrare.
367
Teoria aparenţei dreptului de proprietate m cazul posesiei este susţinută constant în doctrina românească şi cea străină.
Dacă ne referim la literatura franceză, trebuie menţionat că autorii francezi clasici s-au axat pe ideea că posesorul unui
lucru este prezumat până la proba contrarie, a fi proprietarul acestuia. Vezi Laurent, Principes de droit civil francais, vol.
XXX, pag. 264; Baudry - Tissier, Traite theoretique et practique de droit civil; Planiol, Traite elementaire de droit civil, I,
pag. 2285-2286, citate de E. Mihalcea, Acţiune posesorie. Precaritate, m Dreptul nr. 8/1995. Discuţia se poartă pe marginea
deciziei nr. 609/1994 a Curţii de Apel Constanţa.
368
În acelaşi timp este apărat şi terţul care, încrezându-se în această aparenţă de drept, încheie de bună credinţă acte
juridice cu posesorii. Vezi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 166.
369
I. P. Filipescu, op. cit. 1996, pag. 46.
370
D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Buc.,
1986, pag. 23; P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa -Nova, Buc. 1994,pag. 86.
105
 De cele mai multe ori posesia este asociată cu titlul în dovedirea dreptului de proprietate.
Sunt, însă şi cazuri când posesia poate fi admisă ca singur element de probă în dovedirea dreptului de
proprietate (cum ar fi cazul prescripţiei achizitive de 30 de ani).
Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să îndeplinească două elemente: elementul
material (corpus), constând în actele materiale de deţinere şi de folosire a lucrului şi elementul
intenţional (animus) , constând în voinţa de a exercita asupra lucrului atributele corespunzătoare
dreptului de proprietate sau ale altui drept real. Altfel spus, se cere voinţa de a poseda pentru sine iar
nu pentru altul (animus rem sibi habendi).
Pe lângă cele două elemente, o posesie utilă mai presupune şi îndeplinirea unor condiţii
(calităţi) precizate de art. 1847 Cod civil, şi anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea,
caracterul public şi sub nume de proprietar al posesiei. Pe cale de consecinţă, viciile posesiei sunt:
discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea. Precaritatea este mai mult decât un viciu al
posesiei371, deoarece presupune lipsa elementului subiectiv, (intenţional) al posesiei, ceea ce
înseamnă lipsa însăşi a posesiei, ci nu numai un simplu viciu al acesteia. De aceea, trebuie făcută
distincţie între posesia utilă şi detenţia precară. Dacă posesia presupune intenţia posesorului de a se
comporta ca proprietar şi de a o exercita pentru sine, detenţia presupune numai puterea materială
asupra lucrului (deţinerea) fără intenţia de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar.
În lumina prezumţiilor prezentate mai sus, în jurisprudenţa şi doctrina dreptului civil s-au
cristalizat câteva reguli utile pentru soluţionarea acţiunilor în revendicare. Ele sunt aplicabile în
următoarele situaţii:

A. Ipoteza când ambele părţi au înscrisuri

În situaţia în care atât reclamantul cât şi pârâtul au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra
bunului ce formează obiectul acţiunii în revendicare, două ipoteze sunt posibile, cu finalităţi diferite:
- Înscrisurile provin de la acelaşi autor;
- Înscrisurile provin de la autori diferiţi.
- Dacă înscrisurile provin de la acelaşi autor 372, în practică s-au impus următoarele soluţii: are
câştig de cauză cel care a transcris mai întâi, deoarece prin transcriere actul devine opozabil
celor care au dobândit ulterior, după principiul latin: “qui prior tempore, potior jure”. Dacă
nici una din părţi nu a făcut transcrierea, câştigă cel al cărui titlu are data mai veche. Dacă
ambele titluri sunt testamente, se va da câştig de cauză părţii al cărui testament este mai
recent. Soluţia este inversă decât în situaţiile de mai sus şi se justifică prin regula ce
guvernează succesiunea testamentară: ultimul testament revocă testamentele anterioare 373.
Spre deosebire de actele juridice între vii, testamentul apare ca un proiect care va deveni
definitiv abia în momentul încetării din viaţa a autorului său (deci este esenţialmente
revocabil).
- Dacă înscrisurile provin de la autori diferiţi, instanţa adoptă, de regulă, următoarele soluţii:
are câştig de cauză actualul posesor, adică pârâtul care este în posesia lucrului (“im pari causa
melior est causa possidendis”); câştigă cel care are titlul cu data mai veche; se compară
titlurile pe care cele două părţi şi le opun reciproc, având câştig de cauză partea al cărei drept
de proprietate este mai bine conturat şi, deci, preferabil, prin comparaţie, în momentul
transmiterii. Desigur, în practică, pentru adoptarea unei soluţii echitabile, rezonabile, s-a pus
problema criteriilor în funcţie de care un titlu este considerat preferabil celuilalt. S-a propus,
ca o primă soluţie verificarea autorilor de la care cele două părţi au dobândit imobilul, fiind

371
Tr. lonaşcu, S. Brădeanu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul modem, Bucureşti
1941, pag.387-388.
372
Aşa este situaţia când reclamantul şi pârâtul au cumpărat de la acelaşi vânzător.
373
D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. “Chemarea” laşi, 1993, pag.68.
106
 acceptat autorul al cărui titlu este preferabil 374. Altfel spus, se verifică dacă transmisiunea de la
autor la partea în litigiu este sau nu valabilă (este o aplicaţie a dictonului latin potrivit căruia:
“nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”). Dar verificarea este, de cele
mai multe ori, anevoioasă, chiar imposibilă uneori, astfel că reclamantul care pretinde că titlul
său este preferabil nu va avea mari dificultăţi de probă. Dacă el sau partea adversă care invocă
titlul, nu va putea face dovada, în acest sens, se aplică fie regula după care, câştigă pârâtul ca
având posesia lucrului, fie regula celei mai vechi date a titlului. Deşi nu s-a realizat un punct
de vedere unitar cu privire la soluţia ce ar trebui adoptată, atât în jurisprudenţa română, cât şi
în cea franceză375, dominantă este părerea că trebuie să se ţină seama de titlu cel mai vechi. Nu
este însă părăsită nici cealaltă orientare, de a acorda prioritate părţii care a primit bunul de la
adevăratul proprietar.

B. Ipoteza când numai o parte are titlu

Dacă numai una din părţi are titlul privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat şi
aceasta este partea pârâtă, ea va avea câştig de cauză. Acţiunea reclamantului urmează a se respinge.
Dacă titlul este invocat de reclamant, acesta va avea câştig de cauză numai în măsura în care
îndeplineşte două condiţii: titlul să emane de la un terţ (nu de la el însuşi); iar data titlului să fie
anterioară posesiei pârâtului376 (şi să fie o dată certă).

C. Ipoteza când nici o parte nu are titlu

Dacă nici una din părţi nu poate invoca un titlu şi nici dobândirea dreptului de proprietate prin:
uzucapiune, accesiune, ocupaţiune, o situaţie mai favorabilă o are posesorul (actual) împotriva căruia
se exercită acţiunea în revendicare. Deci fiind în posesia bunului imobil, el va fi reţinut în continuare,
în această stare.

4. Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile

4.1. Posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu de proprietate

Exerciţiul acţiunii în revendicare a bunurilor mobile este supus unui regim juridic distinct de
cel privind bunurile imobile. Dacă posesorul unui imobil (pârât în acţiunea în revendicare) este apărat
doar de o prezumţie simplă de proprietate împotriva căreia se poate face dovada contrară, posesorul
unui bun mobil se bucură de o prezumţie absolută de proprietate (juris et de jure) 377. Această prezumţie
este consacrată de art. 1909 Cod civil care prevede că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunilor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Aliniatul 2 al art. 1909 Cod civil adaugă că
“cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, are posibilitatea să-l revendice în timp de 3 ani,
socotiţi din ziua în care l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, acesta din urmă având
recurs împotriva celui de la care-l are”.
Dispoziţiile art. 1909, al. 1, Cod Civil sunt susceptibile de unele critici. Din punct de vedere
juridic, termenul de “prescripţie” sugerează scurgerea unei perioade de timp. Ori, în cazul de faţă,
374
Problema titlului preferabil se ridică frecvent şi în prezent în legătură cu punerea m aplicare a Legii fondului funciar.
într-o speţă în care pe acelaşi teren au fost emise două acte de reconstituire, s-a reţinut titlul preferabil (decizia 1368/1994 a
Curţii de Apel Alba-Iulia).
375
Juglart M., Cours de droit civil, avec travaux deriges et sujets d'examen, op.cit. pag.96-97.
376
C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit.,pag.l98.
377
Aşa cum se subliniază în practica instanţei noastre supreme, prezumţia absolută de proprietate paralizează acţiunea în
revendicare privind bunul mobil, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1938/1967,
menţionată de I. P. Filipescu, op. cit., ediţia 1996, pag. 233
107
simpla posesie este suficientă pentru a dobândi proprietatea asupra unui bun mobil, fără a fi necesară
trecerea unei perioade de timp.
Pe de altă parte, dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în
cazul bunurilor mobile posesia este fundamentată. Adevăratul proprietar va putea oricând pretinde
posesorului să-i restituie imobilul (dacă nu a operat uzucapiunea), pe când posesorul actual al bunului
imobil îşi va păstra bunul pentru că posesia lui are valoare de titlu. Numai că, singură posesia nu este
suficientă, ea trebuie să fie însoţită şi de buna credinţă a posesorului378.
Regula menţionată mai sus a fost adoptată de legiuitor din considerente de ordin practic. Aşa
cum se subliniază în literatura de specialitate, posesia este singurul semn evident al dreptului de
proprietate, în materie mobiliară. Este, de asemenea, singurul mod de publicitate al transmisiunilor
mobiliare. În cazul înstrăinărilor de bunuri mobile nu se cere întocmirea unui înscris pentru a proba
operaţiunea juridică respectivă. Nevoile vieţii practice impun ca aceste bunuri să circule cu rapiditate,
fără ca operaţiunile juridice ce asigură acest circuit să fie încorsetate în formalităţi. Chiar şi atunci când
se întocmesc anumite înscrisuri (cum ar fi cumpărarea unor lucruri de uz casnic mai importante:
mobilă, televizoare, maşini) ele nu au în vedere proba dreptului de proprietate ci de a justifica, de
exemplu, perioada de garanţie. Soluţia impusă de art. 1909 al.1 Cod civil se bazează şi pe un criteriu
de echitate “Terţul dobânditor a fost de bună credinţă, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea
alegere a persoanei căreia i-a încredinţat lucrul şi trebuie să suporte riscul acestei alegeri”379.
Făcând aplicarea prevederilor art. 1909 al.1 Cod civil, jurisprudenţa a decis că “în sistemul
nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual o
prezumţie absolută de proprietate împotriva căreia nu este admisă proba contrarie”380.
Pentru ca această prezumţie să poată fi opusă este necesar ca în toate cazurile dobânditorul să fi
fost de bună credinţă la data când a intrat efectiv în posesia bunului. Existând o prezumţie de
proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, acesta nu va trebui să facă dovada proprietăţii, ci
doar proba împrejurării de fapt a posesiei (dovadă mult mai lesne de realizat). Odată făcută această
probă revine celuilalt sarcina să-şi dovedească dreptul său de proprietate. Fiind un fapt, posesia poate
fi dovedită cu orice mijloc de probă (deci inclusiv cu martori, indiferent de valoarea actului).
Din cele prezentate rezultă că orice cumpărător de bunuri mobile va deveni proprietar chiar
dacă vânzătorul nu era proprietarul lucrului, ci numai un detentor precar: împrumutat, depozitar,
creditor gajist.
Pe de altă parte, dacă s-a cumpărat de la însuşi proprietarul bunului, dar ulterior drepturile
acestuia au fost desfiinţate (anulate), dobânditorul nu are de suferit influenţa unor asemenea acte.

4.2. Condiţii necesare pentru a apela regula înscrisă în art. 1909 al.1 Cod civil

Posesia terţului dobânditor de bună credinţă trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a se
bucura de prezumţia absolută de proprietate.
Proprietarul să se fi desesizat voluntar de bun, în sensul că l-a încredinţat unei alte persoane în
temeiul unui raport juridic cum ar fi: împrumutul, depozitul, garantarea creanţei, locaţiune. În practica
judiciară s-a precizat în acest sens că “Posesia de bună credinţă a unui bun mobil valorează titlu de
proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acest bun, iar
detentorul, deşi nu avea calitate de proprietar l-a înstrăinat către un dobânditor de bună credinţă”381.
În situaţiile de mai sus, cei care deţin bunul sunt detentori precari (nu posedă bunul pentru ei
sub nume de proprietari). De aceea, într-o acţiune în revendicare detentorul precar va trebui să restituie
378
M. Cantacuzino, op. cit. pag. 142, C. Hamangiu, ş.a., op. cit., vol. II , pag. 127, M.H. Rarincescu, op. cit. pag. 143, G.N.
Luţescu, op. cit. pag. 467; I. Lulă, Observaţii asupra prezumţiei prevăzute de art. 1909, al.1 din Codul civil în Dreptul nr.
1/2000, pg.74.
379
I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232. Vezi şi Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 în RRD 9/1967, pag. 169
380
E. Safta - Romano, op. cit. pag. 121
381
Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 citată mai sus.
108
lucrul, fără a beneficia deci de regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil. Nu beneficiază de această
regulă nici cel care a găsit lucrul sau l-a furat sau îl posedă în temeiul unor acte de tolereanţă sau
familiaritate din partea proprietarului.
Bunurile cărora se aplică regula menţionată mai sus să aibă natură mobiliară şi aspect
corporal382. Deci regula înscrisă în art. 1909 al.1 se va aplica ori de câte ori obiectul revendicării îl
reprezintă bunuri mobile corporale susceptibile de o deţinere materială, de care adevăratul proprietar s-
a desesizat în mod voluntar încredinţându-le unui detentor precar care, la rândul său, le-a înstrăinat
prin act juridic unui dobânditor de bună credinţă. Terţul posesor de bună credinţă, prin simpla intrare în
posesia bunului devine proprietar. De aceea el va putea revendica bunul de la oricare altă persoană,
inclusiv de la fostul proprietar, care prin efectul art. 1909 al.1 Cod civil şi-a pierdut titlul.
Desigur, fostul proprietar va putea formula o acţiune în despăgubire contra persoanei căreia i-a
încredinţat bunul şi care înşelându-l l-a înstrăinat. O asemenea acţiune în daune nu este însă de natură
să înlăture dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credinţă.
O serie de bunuri corporale mobiliare sunt exceptate de la regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod
civil, şi anume: bunurile care fac parte din domeniul public sau cele care sunt accesorii ale unui imobil
(cum este mobilierul unui apartament care nu devin bunuri imobile prin destinaţie, ci îşi păstrează
caracterul de bunuri mobile). Într-o acţiune în revendicare a unui apartament nu s-ar putea invoca
natura mobiliară a bunurilor care s-au aflat în acesta, în scopul reţinerii lor de către posesorul de bună
credinţă.
Persoanele care beneficiază de prezumţia înscrisă în art. 1909 al. 1 Cod civil sunt terţii
dobânditori de bunuri de la detentori precari cărora adevăraţii proprietari le-au încredinţat de bună
voie lucrurile. Sub acest aspect trebuie reţinut că terţul a dobândit bunul de la un detentor precar şi nu
de la adevăratul proprietar. Dacă ar fi dobândit de la adevăratul proprietar, el ar fi dobândit proprietate
prin efectul actului juridic încheiat cu acesta (şi nu în baza art. 1909 al.1 Cod civil).
Posesia trebuie să prezinte anumite calităţi pentru ca regula în discuţie să fie aplicabilă.
Condiţiile posesiei sunt:
posesia să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ cele două elemente: corpus
şi animus în persoana posesorului (altfel spus să nu fie precară)383;
să fie utilă, adică să prezinte toate calităţile necesare pentru a fi apărată de lege. Calităţile
unei posesii utile sunt prevăzute în art. 1847 Cod civil şi anume: continuitatea,
neîntreruperea, netulburarea, caracterul public şi sub nume de proprietar. Articolul
menţionat mai sus se referă la calităţile posesiei cerute pentru prescripţia achizitivă
(uzucapiunea), dar literatura şi practica admit în unanimitate că aceste calităţi sunt
necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei (deci inclusiv ale
efectelor generate de art. 1909 al.1 Cod civil). Numai că în cazul de faţă problema
calităţilor posesiei se pune într-un mod aparte. Continuitate şi caracterul paşnic nu intră
în discuţie, pentru că posesia mobiliară nu trebuie să dureze în timp (deci nu trebuie să
fie continuă). Şi nici viciul violenţei nu poate fi reţinut câtă vreme posesorul trebuie să
fie de bună credinţă. Cu privire la această ultimă calitate, în literatura de specialitate s-a
subliniat că “de cele mai multe ori, dar nu în toate cazurile, o posesie viciată de violenţă
este totodată o posesie de rea credinţă.384 Sunt semnalate însă şi unele cazuri în care

382
Sunt bunuri corporale cele care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului (Gh. Beleiu,
Introducere în dreptul civil, Ed. ŞANSA SRL Bucureşti, 1995, pag. 97). Dar chiar şi cazul bunurilor corporale regula
intitulată de art. 1909 al. 1 Cod civil nu se aplică în cadrul universalităţii de drept (o succesiune mobiliară), dar se aplică
unei universalităţi de fapt (se posedă o bibliotecă cu mai multe cărţi, o turmă de vite, etc.). Mai trebuie de adăugat că, cu
titlu de excepţie regula de mai sus, se aplică şi unor bunuri incorporale, care pot fi obiect de posesie (titlurile la purtător,
acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţi, certificatele de proprietate).
383
Despre elementele posesiei a se vedea P.M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit pag. 63; I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996
pag. 47; V. Gionea, Curs de drept civil, Proprietatea şi alte drepturi reale, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1996, pag. 12
109
 violenţa nu înlătură buna credinţă a posesorului” 385. Deci, dintre calităţile posesiei
impuse de art. 1847 Cod civil, rămân în discuţie caracterul public şi neechivocitatea.
Caracterul public se manifestă atunci când posesorul exercită posesia pe faţă, aşa cum
ar exercita-o însuşi proprietarul. Opusul caracterului public este clandestinitatea, când
posesorul exercită posesia pe ascuns, astfel că adversarul său nu are posibilitatea să
cunoască faptul posesiei. Este un viciu care se întâlneşte mai des în materia bunurilor
mobile (şi mai rar în materie de posesie imobiliară). De asemenea, pentru a produce
efecte juridice în puterea art. 1909 al.1 Cod civil, posesia trebuie să fie neechivocă (ar fi
echivocă, de exemplu când mai multe persoane folosesc în comun anumite bunuri);
posesorul să fie de bună credinţă. Textul art. 1909 al.1 Cod civil nu reglementează expres
această condiţie, dar ea se subînţelege. Cât timp posesorul cunoştea că transmiţătorul nu
era proprietarul bunului sau avea bănuieli că n-ar fi, el nu va beneficia de prezumţia de
proprietate. Până la proba contrarie, buna credinţă a posesorului se prezumă 386 (bona
fides presumtur). Buna credinţă trebuia să existe în momentul intrării efective în
posesie, pentru că în acest moment posesorul a devenit proprietar. Faptul că ulterior
terţul posesor şi-a dat seama că a dobândit de la un neproprietar (non dominus) nu au
influenţă pentru aplicarea art. 1909 al.1 Cod civil

4.3 Ipoteza posesorului actual de bună credinţă

Art. 1909 al.1 din Codul civil nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului
proprietar împotriva aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci, posesia
de rea credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate. Este posesor de rea credinţă terţul care
cunoştea că faptul că a dobândit bunul de la un non dominus. Posesor de rea credinţă este şi hoţul şi
găsitorul. În privinţa acestora din urmă art. 1909 al.2 prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a
furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la
cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.
Alineatul 2 al art. 1909 Cod civil înlătură regula cuprinsă în al. 1 al aceluiaşi articol, în privinţa
bunurilor furate sau pierdute. Codul penal se referă expres la furt (tâlhărie, piraterie), aşa că nu intră
sub incidenţa art. 1909 al.2 din Codul civil, bunurile care au ieşit din patrimoniul proprietarului prin
intermediul altor infracţiuni (cum ar fi înşelăciunea sau abuzul de încredere, gestiune frauduloasă).
Aplicarea în practica judiciară a acestui alineat nu este lipsită de unele dificultăţi, de aceea se
impun unele precizări şi distincţii:
Art. 1909 al.2 vizează orice terţ dobânditor de bună credinţă care a dobândit bunul de la hoţ sau
de la găsitor. Textul menţionat nu se aplică dacă bunul este la hoţ, la găsitor sau al un alt
dobânditor de rea credinţă. De la aceştia din urmă adevăratul proprietar poate revendica oricând
bunul (nu numai în termenul de 3 ani indicat de art. 1909 al.2 Cod civil) pentru că acţiunea în
revendicare este imprescriptibilă387;
Acţiunea în revendicare formulată în condiţiile art. 1909 al.2 va putea fi îndreptată împotriva
oricărui terţ dobânditor de bună credinţă, indiferent de modalitatea prin care a achiziţionat
bunul (schimb, vânzare, donaţie);
Pentru revendicarea bunului, proprietarul va trebui să facă dovada că a fost posesorul lucrului şi
că acesta a ieşit din patrimoniul său fără voia lui (prin furt sau pierdere din neglijenţă sau forţă
majoră). Va trebui, de asemenea să dovedească împrejurarea că bunul revendicat este identic cu
cel furat sau găsit. În privinţa furtului, de exemplu, proprietarul va trebui să dovedească
infracţiunea nu şi autorul acesteia. Nu este cazul ca furtul să fi fost constatat printr-o hotărâre
judecătorească sau să fi efectuat în prealabil urmărirea penală;
384
I.P. Filipescu, op. cit pag. 229
385
Traian Ivaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român modern, Bucureşti, 1943, pag. 389 şi următoarele
386
Art. 1899 al.2 din Codul civil.
387
Pentru o opinie contrară a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 210.
110
 Dacă bunul furat sau găsit a făcut obiectul unor vânzări succesive, acţiunea în revendicare va fi
îndreptată împotriva posesorului actual al bunului;
Mai trebuie adăugat că proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are
obligaţia de a plăti acestuia contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă ar dovedi că a
cumpărat acel bun şi a plătit preţul. Aşa cum prevede şi al. 2 al art. 1909 posesorul nelegitim
are o acţiune personală împotriva celui de la care şi-a procurat bunul, pentru a se despăgubi;
De la regula după care proprietarul care îşi revendică bunul în condiţiile
art. 1909 al.2 Cod civil, nu trebuie să restituie contravaloarea lucrului celui de la care-l
revendică, există o excepţie consacrată de art. 1910 Cod civil. Ea se referă la terţul dobânditor
de bună credinţă, care a dobândit bunul în anumite condiţii.

4.4 Protecţia terţului dobânditor de bună credinţă în condiţiile art. 1910 Cod civil

Aşa cum arătam în cele ce au precedat, art. 1910 Cod civil vizează o situaţie specială, aceea în
care terţul dobânditor de bună credinţă a achiziţionat lucrul furat sau pierdut de la un loc public, unde
asemenea operaţii se fac obişnuit şi curent. “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a
cumpărat la bâlci sau la târg, la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri,
proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi, decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”.
Soluţia oferită de art. 1910 Cod civil este una de protecţie 388 a terţului dobânditor de bună credinţă,
care este ocrotit prin prezumţia bunei sale credinţe în condiţiile arătate mai sus. Dacă n-ar opera o
asemenea prezumţie “circulaţia liberă a bunurilor între oameni ar fi grav periclitată”389.
Aşa fiind, nu va putea invoca prezumţia bunei credinţe (şi deci nu va putea beneficia de
dispoziţiile art. 1910 Cod civil) cel ce a dobândit bunul mobil de la un necunoscut, în împrejurări
obscure.
Deşi art. 1910 se referă expres la restituirea preţului, doctrina şi practica judiciară apreciază că
în prezent, datorită creşterii ratei inflaţiei, restituirea numai a preţului achitat este insuficientă. De
aceea se va restitui acea sumă care să-i permită dobânditorului să-şi procure acel bun. Dar nu
proprietarul va trebui să suporte diferenţa ci autorul furtului sau cel care a găsit lucrul.
În acţiunea în despăgubire, pe care proprietarul o are contra hoţului sau găsitorului lucrului, va
pretinde preţul plătit de dobânditor plus diferenţa menţionată mai sus.

Natura termenului de 3 ani

Natura termenului de trei ani prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil a generat unele controverse în
doctrina şi practica juridică. Unii autori390 din trecut apreciază că acesta este un termen de
“prescripţie”, fără a face menţiunea asupra felului acesteia. Alţi autori 391precizează că este un termen
de prescripţie extinctivă. În doctrina juridică actuală 392 se argumentează că termenul de trei ani nu
poate fi un termen de prescripţie achizitivă şi extinctivă. Ca să fie un termen de prescripţie achizitivă ar
trebui ca terţul dobânditor să fi exercitat posesia timp de trei ani. Acest termen se calculează din
momentul furtului sau pierderii, deci din momentul intrării în posesie. Şi nici un termen de prescripţie
extinctivă nu poate fi, deoarece este posibil ca dobândirea de către terţ să aibă loc după trei ani de la
pierdere sau distrugere. Literatura şi practica actuală s-a fixat, deci, în sensul că termenul prevăzut de
art. 1909 al.2 Cod civil nu poate fi decât un termen de decădere. Este un punct de vedere susţinut şi de
unii autori din trecut, ca şi de literatura şi practica franceză 393. Dacă acţiunea în revendicare nu se
introduce înăuntrul acestui termen, se pierde însuşi dreptul de proprietate al revendicantului.
388
Tribunalul Suprem, Decizia civilă 864/1955 în CD 1955 pag. 70
389
E. Safta - Romano, op. cit. pag. 192
390
I. Rosetti - Bălănescu, ş.a., Principiile dreptului civil român, Bucureşti, Editura de Stat 1947 pag. 194
391
M. Cantacuzino, op. cit. pag.123
392
I.P. Filipescu, op. cit. pag. 231, P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 56, V. Gionea, op. cit. pag. 53
393
P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 151
111
 4.5 Ipoteza terţului dobânditor de rea credinţă

După cum arătam, posesia de rea credinţă nu valorează titlu de proprietate. De aceea este
admisibilă acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar contra posesorului de rea credinţă.
Problema specială care se pune în acest caz este aceea a termenului în care o asemenea acţiune poate fi
valorificată. Termenul de trei ani la care ne-am referit mai sus, este un termen de decădere care
operează în ipoteza că bunul furat, pierdut, a intrat în mâinile unui terţ posesor de bună credinţă.
Acţiunea adevăratului proprietar contra celui de rea credinţă, ce cunoştea că nu a dobândit lucrul de la
adevăratul proprietar (hoţul, găsitorul sau alt terţ de rea credinţă) este imprescriptibilă. În sprijinul
acestei idei, în literatura de specialitate se invocă perfectibilitatea dreptului de proprietate (indiferent că
obiectul acestuia îl reprezintă un bun imobil sau mobil) care se transmite şi acţiunii în revendicare.
Soluţia de mai sus nu prezintă însă un caracter unitar. Există autori care, în lipsa unui termen special
fixat de Codul civil, apreciază că ar urma să se aplice termenul general de prescripţie a acţiunilor reale
(30 de ani, prevăzut de art. 1890 Cod civil)394.
Dominantă în literatură şi practică395 este însă opinia ce sprijină caracterul imprescriptibil al
acţiunii în revendicare mobiliară îndreptată contra posesorului de rea credinţă.
Din cele prezentate în acest capitol rezultă că datorită modului în care este reglementată dovada
proprietăţii mobiliare (simpla posesie de bună credinţă valorează titlu de proprietate) rezultă că
revendicarea bunurilor mobile este mult îngrădită.

5. Efectele acţiunii în revendicare

În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să deţină

bunul, astfel încât acţiunea în revendicare nu va produce nici un efect. Iar dacă acţiunea în revendicare
a fost admisă, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.
Deci, cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă acţiunea în
revendicare îl constituie recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului. O asemenea hotărâre
nu are efect constitutiv de drept, deoarece nu dă naştere la un drept de proprietate. Acest drept există şi
doar este recunoscut de către instanţă. În mod constant instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul
că “acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului şi
readucerea lui în patrimoniul reclamantului”396.
Hotărârea pronunţată de instanţă produce efecte cu privire la: restituirea lucrului, restituirea
fructelor, acoperirea cheltuielilor făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care îl restituie.

5.1. Restituirea lucrului

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului asupra
căruia s-a purtat judecată, pentru că numai astfel se realizează restabilirea dreptului de proprietate al
reclamantului asupra bunului de care a fost ilegal deposedat. Pe lângă obligaţia de restituire a lucrului,
pârâtului îi revine obligaţia de a se abţine pe viitor de la orice fapte de natură a stânjeni exerciţiul
normal al dreptului de proprietate.
Restituirea lucrului va avea loc în natură şi liber de orice sarcini care cu care ar fi fost grevat de
posesor. Se restituie de asemenea toate accesoriile bunului imobil posedat de pârât.

394
GH. Beleiu, op. cit. pag 210. Autorul invocă dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958
395
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 208; I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 144/1982
în Culegerea de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1982 pag. 13 - 15
396
Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 720/11.06.1958 în I. Mihuţă. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1952 - 1969,
pag. 168; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.662/8.04.1960 în CD 1960, pag. 356
112
 Este posibil ca în timp ce se afla la pârât bunul să fi pierit dintr-un caz de forţă majoră sau caz
fortuit. Dacă pârâtul posesor este de bună credinţă, el nu va fi obligat la restituirea bunului sau la
despăgubire, fiind lipsit de relevanţă că pierirea a avut loc înainte sau în timpul soluţionării acţiunii în
revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credinţă, el va răspunde faţă de reclamant indiferent dacă bunul
a pierit din caz fortuit sau forţă majoră. Excepţie face situaţia în care pârâtul face dovada că bunul ar fi
pierit şi dacă s-ar fi aflat la reclamant.
Dacă bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă (prin uzucapiune, de exemplu) sau a fost
expropriat, restituirea se va face prin echivalent (printr-o despăgubire sau prin restituirea indemnizaţiei
de expropriere). În cazul în care pierirea bunului se produce sau este descoperită după pronunţarea
hotărârii şi rămânerea ei definitivă, se va putea cere revizuirea 397ei, pentru a se stabili valoarea
despăgubirilor.

5.2. Restituirea fructelor

Restituirea fructelor apare ca un efect secundar al efectului principal menţionat mai sus,
indiferent dacă posesorul pârât este de bună sau rea credinţă.
Dacă posesorul a fost de bună credinţă398 până la data introducerii acţiunii în revendicare,
fructele se cuvin acestuia. Dacă punerea în întârziere a avut loc anterior introducerii acţiunii în
revendicare, printr-o altă modalitate, atunci el va păstra fructele culese până în acest moment. Pentru
ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele, pe lângă condiţia bunei credinţe se cere îndeplinită şi
condiţia ca fructele să fi fost percepute. Această percepere trebuie să fie făcută în mod normal, adică în
momentul ajungerii lor la maturitate (pentru fructele naturale şi industriale) sau în momentul scadenţei
lor (dacă este vorba de fructe civile). Deci, fructele percepute sau culese cu anticipaţie trebuie restituite
(cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipaţie chiria imobilului posedat). După punerea în
întârziere (sau după introducerea acţiunii în revendicare) fructele se cuvin proprietarului reclamant 399.
Aceasta întrucât se consideră că buna credinţă a posesorului a încetat odată cu introducerea acţiunii în
revendicare (sau cu punerea în întârziere pe altă cale).
În cazul în care posesorul - pârât a fost de rea credinţă, el este obligat să restituie “toate fructele
lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat”400. Deci, va restitui fructele
din momentul în care a intrat în posesia bunului, indiferent dacă au fost sau nu consumate, iar în unele
cazuri chiar dacă posesorul a neglijat să le culeagă. Dacă restituirea fructelor nu mai este posibilă
(pentru că au fost consumate de exemplu, sau au pierit din culpa posesorului) el va restitui valoarea lor.
Proprietarul va trebui să suporte însă cheltuielile necesare pentru obţinerea fructelor (art. 484 Cod
civil).

397
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1996 pag. 580
398
Prin buna credinţă se înţelege credinţa posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui
titlu de proprietate a cărei nevaliditate o ignoră (art. 486 Cod civil). În mod constant, fostul Tribunal Suprem
s-a exprimat în sensul că “Posesorul de bună credinţă nu poate fi obligat la restituirea fructelor decât de la data
punerii în întârziere” (Tribunalul Suprem, secţ. civ., Decizia 1364/1956 în CD 1956 pag. 251)
399
Art. 483 Cod civil arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. Pe marginea acestui
articol, în literatura de specialitate s-au făcut unele comentarii, cei mai mulţi autori fiind de acord că dobândirea fructelor
nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia. Dobândirea fructelor apare ca un efect
al dreptului de proprietate, care se întinde, în mod normal, la tot ceea ce produce lucrul. Vezi în acest sens C. Hamangiu,
op. cit. vol. I, pag. 975; G. N. Luţescu, op. cit. pag. 210; C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti,
1970, pag. 789; E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit. pag. 300; I. P. Filipescu, op.
cit. pag. 66
400
I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. edit. 1996. pag. 67
113
 5.3 Restituirea cheltuielilor făcute de posesor

Cheltuielile făcute de posesor cu lucrul pe care îl restituie pot fi necesare şi utile sau voluptorii
(de simplă plăcere).
În cadrul acţiunii în revendicare, pârâtul poate cere obligarea reclamantului la plata
cheltuielilor necesare şi utile făcute cu lucrul aflat în posesia sa.
Cheltuielile necesare, care s-au impus pentru conservarea lucrului pot fi pretinse atât de
posesorul de bună credinţă, cât şi de cel de rea credinţă, căci acestea ar fi fost făcute şi de proprietar
pentru conservarea lucrului.
Cheltuielile utile (sau ameliorante) chiar dacă nu sunt necesare, sunt de folos pentru că sporesc
valoarea lucrului. Au deci drept la restituirea lor atât posesorul de bună credinţă, cât şi cel de rea
credinţă.
Restituirea se va face însă în limitele sporului de valoare realizat de lucru, la momentul
restituirii401. În practica instanţei noastre supreme s-a decis în acest sens că “în cazul restituirii unui
lucru, proprietarul (în lipsă de convenţie contrară) trebuie să despăgubească pe posesor chiar dacă
acesta este de rea credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit
valoarea lui”402.
Cheltuielile făcute de posesor pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului
(voluptuari) nu vor putea fi pretinse de către posesor. El va putea însă să ridice lucrările făcute cu
aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat. Proprietarul nu va
putea fi obligat la restituirea cheltuielilor voluptuarii, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de
rea credinţă.

5.4 Efectele acţiunii în revendicare cu privire la construcţiile şi plantaţiile efectuate de posesor

În privinţa acestora, raporturile dintre proprietar şi posesor sunt supuse regulilor ce guvernează
materia accesiunii şi pe care le-am dezvoltat în capitolul privind modurile de dobândire a dreptului de
proprietate.
Reamintim doar că trebuie făcută distincţie între situaţia posesorului de bună sau de rea
credinţă.
Astfel, dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credinţă, el nu va putea fi obligat
să ridice sau să desfiinţeze construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, ci are dreptul la valoarea
materialelor şi a manoperei sau la o sumă egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Instanţa noastră
supremă s-a exprimat în sensul că “Recolta prinsă de rădăcini aparţine proprietarului fondului, dar în
cazul când lucrările agricole au fost făcute de alţii, el are obligaţia să plătească semănătura, aratul şi
munca depusă”403. În ceea ce priveşte existenţa bunei credinţe (impusă de art. 494 Cod civil) în
practica judiciară s-a precizat că ea rezultă exclusiv din existenţa unui act translativ de proprietate ale
cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor404.
Dacă posesorul constructor sau plantator este de rea credinţă, proprietarul terenului are la
îndemână două soluţii:
să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu o obligaţia de a
plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare
sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate;
să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa (eventual cu obligaţia de
a plăti daune interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului).
În practica judiciară, soluţia neeconomică a desfiinţării construcţiilor sau plantaţiilor este
înlocuită ori de câte ori este posibil cu soluţia despăgubirii băneşti a constructorului de rea credinţă.
401
C. Hamangiu ş.a., op. cit. pag. 114
402
Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 286/5.03.1955, vol. I, pag. 50
403
Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1534/1958 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică pe anii 1952-1969, pag. 174
404
Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1290/1956 în CD 1959, vol. I, pag. 58
114
“Dărâmarea construcţiei sau desfiinţarea plantaţiei sunt măsuri extreme care trebuie dispuse numai în
cazul în care construcţiile şi plantaţiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului” 405. Şi în practica
recentă a instanţelor noastre judecătoreşti este adoptată măsura extremă a ridicării construcţiei. Într-una
din deciziile sale, Tribunalul Municipiului Bucureşti a decis că “în cazul în care terenul proprietatea
altuia a fost ocupat în mod abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie fără acordul proprietarului,
constructorul este de rea credinţă; dacă proprietarul nu doreşte, în acest ultim caz, să o păstreze, poate
cere ridicarea construcţiei şi în caz de neconformare să o demoleze pe cheltuiala constructorului”406.

5.5 Dreptul de retenţie şi acţiunea în revendicare

Problema dacă, în cazul de faţă, posesorul se bucură de dreptul de retenţie pentru restituirea
cheltuielilor necesare şi utile a declanşat în literatură şi practică puncte de vedere neunitare
(controversate chiar). Disputa porneşte de la lipsa unei reglementări exprese a acestui drept în
legislaţia civilă. Anumite articole ale codului civil fac posibilă aplicarea acestui drept, dar la cazuri
concrete407. Deci, legimitatea şi existenţa acestui drept se sprijină pe cazuri de aplicaţie practică
reglementate prin diferite texte de lege. De aceea, în prezent, dreptul de retenţie este recunoscut 408 ca o
creaţie a literaturii de specialitate şi mai ales a practicii judiciare 409. Recunoscând acest drept, doctrina
judiciară este însă neunitară sub aspectul naturii juridice a dreptului de retenţie. Unii autori apreciază
că acest drept este o simplă excepţie, mijloc de apărare şi de garanţie, deoarece retentorul este lipsit de
atributele drepturilor reale (cum sunt atributul de urmărire şi atributul de preferinţă). Stăpânirea, în
acest caz, este precară şi conservatorie.
Majoritatea autorilor, cu care suntem de acord, apreciază că dreptul de retenţie este un drept
real de garanţie (cu caracter imperfect). Este un drept real pentru că se sprijină pe bunul aflat în
detenţia retentorului, fiind opozabil nu numai debitorilor, ci şi faţă de unele terţe persoane, străine de
raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat.
Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi executat atâta timp cât creditorul
deţine lucrul debitorului (în cazul de faţă, posesorul creditor al cheltuielilor deţine bunul
proprietarului). Dacă a pierdut involuntar stăpânirea lucrului, el o poate redobândi pe calea acţiunii în
justiţie, la fel ca proprietarul lucrului. din caracterul său de drept real imperfect rezultă că dreptul de
405
Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 13/1959 în CD 1959 pag. 39
406
Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia civilă 1621/1992 în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992,
Bucureşti, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL 1993, pag. 156-157
407
Astfel art. 771 din Codul civil prevede: “ .... care raportează imobilul în natură, poate să reţină posesiunea până la plata
efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni”. Tot astfel, art. 1322 prevede că “vânzătorul nu
este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”. Art. 1619
prevede că depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului. Şi, în sfârşit,
art. 1910 arată că “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere
publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât
întorcând posesorului preţul ce l-a costat”
408
L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 247; V. Gionea, Curs de drept civil, Ed
Scaiul Bucureşti, 1996, pag. 52; I.P. Filipescu, op. cit. edit. 1996, pag. 226
409
Practica judiciară a extins aplicarea dreptului de retenţie şi la alte cazuri decât cele expres prevăzute de lege. Printre
aceste cazuri se numără şi acela al acţiunii în revendicare, în care posesorul pârât are dreptul de a reţine lucrul revendicat
până la deplina sa despăgubire de către proprietarul revendicant ce a câştigat procesul (vezi Dec. civ. a Tribunalului
Municipiului Bucureşti nr. 2398/1983 în RRD nr. 7/1984, pag. 61 - 62; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă Dec.
1648/1990 în Dreptul nr. 7-8/1991, pag. 125; Tribunalul Judeţului Hunedoara, Dec. civ. 532/1984 în RRD nr. 2/1985, pag.
69)
115
retenţie conferă retentorului numai o simplă detenţie precară. Neavând posesia lucrului, nu poate
invoca efectele posesiei în favoarea sa, cum ar fi: dobândirea în proprietate a fructelor bunului sau
uzucapiunea, dar în schimb poate exercita acţiunile posesorii la fel ca orice detentor precar.
Dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor şi indivizibil, având ca obiect
întregul bun aflat în detenţia retentorului până la achitarea integrală a datoriei.
Trebuie să mai adăugăm că există autori care admit dreptul de retenţie, dar numai pentru
posesorul de bună credinţă, iar alţii nu-l admit deloc. Printre aceştia din urmă se numără şi autorul D.
Alexandresco, după opinia căruia “posesorul, chiar de bună credinţă, nu poate reţine imobilul până la
plata cheltuielilor ce-i datorează proprietarul, acest drept fiind excepţional trebuie strict mărginit în
limitele legii”410.
În literatura şi practica actuală, opinia care s-a impus este că acordarea dreptului de retenţie, în
afara cazurilor prevăzute expres de lege este admisibilă dacă se dovedeşte o conexiune materială între
lucrul respectiv şi datorie şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
creanţa retentorului să fie certă, lichidă, exigibilă;
dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului
respectiv;
lucrul respectiv să fie un bun corporal imobil aflat în stăpânirea retentorului.
Dacă aceste condiţii sunt întrunite, acordarea dreptului de retenţie trebuie să opereze ca
o regulă cu caracter general. “Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o
acorde de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale
căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părţii interesate, instanţa
constată acest drept şi îl recunoaşte, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe. Prin
urmare, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei c-reanţe substanţiale în legătură cu imobilul în litigiu,
dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere”411.

TESTE GRILĂ

1. Faceţi distincţie între proprietate şi dreptul de proprietate.

2. Expresia “jus abutendi”, exprimă:

a) un caracter al dreptului de proprietate;
b) un atribut al dreptului de proprietate;
c) o prerogativă recunoscută proprietarului.

3. Dreptul de proprietate are:

a) un caracter absolut;
b) un caracter relativ;
c) un caracter perpetuu.

4. În ipoteza în care atributele dreptului de proprietate sunt exercitate împreună

şi concomitent de către mai mulţi proprietari, dreptul de proprietate este:
a) un drept pur şi simplu;
b) un drept anulabil;
410
D. Alexandresco, op. cit. pag. 189; în acelaşi sens a se vedea şi C. Hamangiu şi alţii, op. cit. vol. II, pag. 115
411
Decizia civilă 532/1984 a Tribunalului Judeţului Hunedoara, RRD 2/1985, pag. 69.
116
 c) un drept aflat în indiviziune;
d) un drept rezolubil.

5. În identificarea titularilor dreptului de proprietate trebuie să pornim de la:

a) dispoziţia art. 475 al.2, Cod civil;
b) dispoziţia art. 480, Cod civil;
c) dispoziţia art. 1890, Cod civil.
6. În sens larg, noţiunea de “proprietate publică” acoperă:
a) domeniul public al statului;
b) întreaga proprietate domenială;
c) domeniul privat al statului.
7. În Codul civil român de la 1865, consacrarea conceptului de “domeniu privat
al statului” s-a făcut prin:
a) art. 1915 Cod civil;
b) art. 1845 Cod civil;
c) art. 1890 Cod civil.

8. În perioada 1848-1989 noţiunea de “domeniu public” a căzut în desuetitudine

fiind înlocuită cu noţiunea de “proprietate socialistă”.După 1989 conceptele de
“domeniu public” şi “domeniu privat” au fost introduse prin:
a) Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor;
b) Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea fostelor unităţi economice de stat în
regii autonome şi societăţi comerciale;
c) Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

9.Domenialitatea- ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, supuse

unei reglementări derogatorii de la dreptul comun- a fost recâştigată teoriei şi practicii
dreptului civil:
a) prin Legea administraţiei publice locale nr.69/1991;
b) prin Legea fondului funciar nr.18/1991;
c) prin Constituţia României din 8 dec. 1991.
10. Precizaţi sfera de cuprindere a dreptului de proprietate privată şi suportul
legal al acestuia.
11. Dreptul de proprietate publică şi regimul juridic al acestuia a cunoscut o
reglementare recentă prin:
a a) Legea nr. 213/1998;
b b) Legea nr. 219/1999;
c) Legea nr. 215/2001.

12. Ce criterii de delimitare a proprietăţii publice faţă de proprietatea privată propune

doctrina şi practica dreptului civil român?
117
 13. Până în 1989 regimul juridic al domeniului public şi-a găsit consacrarea în:
a) Constituţia României din 1866;
b) Constituţia României din 1923;
c) Legea privind regimul apelor din 27 iunie 1924;
d) Constituţia din 27 februarie 1938;
e) Constituţia R.P.R. din 1948;
f) Constituţia R.P.R. din 1952;
g) Constituţia R.S.R. din 1965;

14. Dispoziţii normative prin care se reglementează domenialitatea publică sunt

cuprinse şi în unele reglementări speciale precum:
a) Codul vamal (Legea 141/ 1997);
b) Codul silvic (Legea nr. 26 / 1996);
c) Legea apelor nr.107 / 1996);
d) Legea locuinţei nr. 145 /1999;
e) Legea minelor nr. 61 /1998;
f) Codul aerian (O.G. 29 / 1997 – aprobat prin legea 130 / 2000).

15. Prin ce moduri specifice s-a constituit dreptul de proprietate publică, până la
adoptarea Legii nr. 15 /1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale ?

16. După adoptarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice
de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, dreptul de proprietate publică poate fi
dobândit:
a) prin naţionalizare;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
c) dobândirea de terenuri agricole de către stat în condiţiile Legii nr. 59 / 1974;
d) trecerea unor bunuri în proprietate de stat în temeiul Legii nr.18 /1968;
e) rechiziţie;
f) confiscare;
g) impozite şi taxe.

17. Care din însuşirile specifice de mai jos caracterizează regimul juridic al
dreptului de proprietate publică:
a) alienabilitatea;
b) imprescriptibilitatea;
c) sesizabilitatea;
d) inalienabilitatea;
e) prescriptibilitatea (sub aspect achizitiv);
f) insesizabilitatea.

18. Particularii pot utiliza domeniul public afectat serviciilor publice:

118
 c a) prin concesionarea serviciului public;
d b) prin cumpărarea bunurilor apartenente acestuia;
e c) prin închirierea serviciului public.

19. Imprescriptibilitatea bunurilor aparţinând domeniului public operează:

a) numai achizitiv;
b) numai extinctiv;
c) atât extinctiv cât şi achizitiv.

20. Potrivit reglementărilor în vigoare pot fi titulari ai dreptului de proprietate

publică:
a) persoanele juridice;
b) statul;
c) persoanele fizice concesionare ale serviciilor publice;
d) persoanele fizice utilizatoare ale serviciilor publice;
e) unităţile administrativ teritoriale.

21. Temeiul legal al dării în administrare a bunurilor proprietate publică se află în:
a) Art. 41 pct. 6 din Constituţia României;
b) Art. 135, pct. 5 din Constituţia României;
c) Legea nr. 213 /1998 privind dreptul de proprietate publică.

22. Darea în administrare a bunurilor apartenente domeniului public poate avea

ca suport:
a) o Hotărâre a Guvernului;
b) o Hotărâre a Consiliului judeţean;
c) o Hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
d) un contract civil;
e) un contract administrativ;
f) o hotărâre a Consiliului local.

23. Faceţi distincţie între dreptul de proprietate publică şi dreptul de administrare

a bunurilor din domeniul public.
24. Pot fi subiecte ale dreptului de administrare a bunurilor apartenente
domeniului public:
a) societăţile comerciale;
b) regiile autonome;
c) prefecturile;
d) autorităţile administraţiei publice centrale;
e) autorităţile administraţiei publice locale.
f) Instituţii publice ( privite în sensul larg al noţiunii);
g) Persoane fizice utilizatoare ale serviciilor publice;.

25. Regiile autonome de interes naţional se înfiinţează prin:

119
 a) Lege a Parlamentului României;
b) Ordin al Ministrului Industriilor şi Resurselor;
c) Hotărâre a Guvernului României.

26. În calitate de autorităţi care administrează domeniul public regiile autonome

au configuraţia:
a) unor persoane juridice de drept public;
b) unor persoane juridice de drept privat;
c) unor persoane juridice cu natură mixtă: de drept public şi de drept privat.

27. Ce particularităţi prezintă atributele dreptului de administrare a domeniului

public.

28. Încetarea dreptului de administrare a domeniului public poate avea loc prin:
a) concesionarea bunurilor aflate în administrare;
b) revocare;
c) trecerea bunului în administrarea altui titular;
d) vânzarea bunurilor din domeniul public.

29. Ca natură juridică dreptul de administrare a bunurilor publice este:

a) un dezmembrământ al dreptului de proprietate;
b) un drept real principal derivat din dreptul de proprietate care nu
dezmembrează dreptul de proprietate;
c) o formă specială a dreptului de proprietate.

30. Cadrul legal general al concesionării bunurilor din domeniul public este
asigurat, în prezent de către:
a) Legea fondului funciar nr. 18 / 1991;
b) Constituţia României din 1991 (art. 135);
c) Legea nr. 219 /1998;
d) Legea nr. 24 /1996.

31. În doctrina juridică administrarea bunurilor din domeniul public apare:

a) ca un drept de creanţă;
b) ca un drept real derivat din dreptul de proprietate publică;
c) ca o simplă competenţă de gospodărire şi gestionare a acestor bunuri.

32. În ce condiţii poate fi revocat dreptul de administrare a domeniului public.

33. În cazul revocării sale apărarea dreptului de administrare poate fi făcută:
a) prin acţiunea în revendicare;
b) prin acţiunea în grăniţuire;
c) prin acţiunea în contencios administrativ;
d) prin acţiunea posesorie.

120
 34. În cazul încălcării dreptului de administrare a domeniului public de către
subiecte de drept civil (inclusiv autorităţi publice), titularul se poate apăra prin:
a) acţiunea în revendicare;
b) acţiunile posesorii;
c) acţiune în grăniţuire;
d) acţiunea în contencios administrativ;
e) acţiunea confesorie,
f) acţiunea negatorie.

35. Explicaţi sensul larg şi sensul restrâns al noţiunii de instituţie publică.

36. Dreptul de concesiune are:

a) o natură administrativă;
b) o natură contractuală;
c) o natură mixtă ( contractual - administrativă).

37. Cu privire la natura juridică a contractului de concesiune a bunurilor şi

serviciilor publice, în doctrina juridică se poartă o amplă şi vie dezbatere.
Dominantă este ideea că actul juridic menţionat este:
a) un contract “ sui generis”;
b) un contract privat;
c) un contract bilateral de drept public;
d) un contract mixt ( complex),
e) un contract administrativ;
f) un contract de drept public şi de drept privat.

38. Enumeraţi caracterele contractului de concesiune.

39. În ce condiţii prezintă contractul de concesiune un caracter forţat.

40. Privit prin prisma regimului său juridic, dreptul de concesiune apare:
a) Ca un drept de natură civilă (contractuală);
b) Ca un drept de putere publică;
c) Ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate.

41. Faceţi distincţie între răscumpărarea concesiuniişi rezilierea unilaterală a

acesteia.

42. Ce particularităţi prezintă contractul de închiriere a bunurilor din domeniul

public?

43. Trecerea bunurilor din domeniu public în domeniul privat al statului se face
prin:
a) Lege a Parlamentului;
121
 b) Hotărâre a Ministrului Industriilor;
c) Hotărâre a Guvernului;
d) Hotărâre a Consiliului Local;
e) Altă modalitate stabilită prin Constituţie sau lege.

44. Care este sediul reglementării constituţionale a dreptului de proprietate

privată?

45. Sunt mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate:

a) Acţiunea în nulitate sau anulare;
b) Acţiunea negatorie;
c) Acţiunea în reziliere sau rezoluţiune;
d) Acţiunea în revendicare;
e) Acţiunea în răspundere contractuală.

46. Sunt mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate:

a) Acţiunile posesorii;
b) Acţiunea în grăniţuire;
c) Acţiunea în rezoluţiune;
d) Acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală;
e) Acţiunea în revendicare;
f) Acţiunile de prestaţie tabulară;
g) Acţiunea confesorie.

47. Dintre acţiunile menţionate mai jos, au caracter petitoriu:

a) Acţiunile în grăniţuire;
b) Acţiunile în prestaţie tabulară;
c) Acţiunile în complângere;
d) Acţiunile în reintegrare;
e) Acţiunile în revendicare.

48. Explicaţi caracterul real al acţiunii în revendicare.

49. Acţiunea în revendicare este:

a) Prescriptibilă în termenul de prescripţie extinctivă (art. 1890 Cod Civil);
b) Prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din D.
167/1958);
c) Imprescriptibilă.

50. În dreptul roman, prin acţiunea în revendicare (rei vindicatio) era apărată:
a) Proprietatea quiritară;
b) Proprietatea peregrină;
c) Proprietatea provincială;
d) Proprietatea pretoriană.
122
 51. În dreptul roman conducea la uzucapiune:
a) Posesiunea prelungită de 30 de ani;
b) Posesiunea prelungită de unu sau doi ani;
c) Posesiunea prelungită de 10 până la 20 de ani.

52. Enumeraţi elementele acţiunii în revendicare.

53. Poate avea calitatea de reclamant în acţiunea în revendicare:

a) Titularul dreptului de proprietate a bunului revendicat;
b) Posesorul lucrului revendicat,
c) Detentorul precar al lucrului revendicat;
d) Persoanele care prin efectul legii se substituie titularului dreptului
(moştenitori, creditori chirografari, creditori ipotecari).

54. Între proprietarii devălmaşi acţiunea în revendicare:

a) Este admisibilă;
b) Nu este admisibilă;
c) Este admisibilă dacă codevălmaşii sunt soţi.

55. Obiectul acţiunii în revendicare îl formează:

a) Protecţia dreptului de proprietate;
b) Protecţia posesorie;
c) Protecţia detenţiei precare.

56. Proba absolută a dreptului de proprietate se face :

a) Printr-un început de dovadă scrisă;
b) Prin dovada uzucapiunii;
c) Prin dovada ocupaţiunii;
d) Prin prezumţii cu caracter absolut.

57. Dacă în cazul acţiunii în revendicare atât reclamantul cât şi pârâtul au titlu, va
avea câştig de cauză:
a) Partea care are actul de vânzare cumpărare cu data cea mai recentă;
b) Partea care are testamentul cu data cea mai recentă;
c) Partea care a transcris mai întâi actul.

58. Dacă nici una din părţile acţiunii în revendicare nu poate invoca vreun titlu şi
nici dovada absolută a dreptului de proprietate nu poate fi făcută, va avea câştig de
cauză:
a) Partea care are posesia actuală a lucrului;
b) Partea care a pierdut posesia lucrului;
c) Terţul care dovedeşte cu martori o legătură cu bunul revendicat.

123
 59. În lumina dispoziţiilor art. 1909 Cod civil, acţiunea în revendicare este
admisibilă:
a) În privinţa oricărui bun imobil;
b) În privinţa oricărui bun mobil;
c) În privinţa bunurilor furate sau pierdute.

60. Posesorul unui bun imobil (pârât în acţiunea în revendicare) este apărat:
a) de o prezumţie absolută de proprietate;
b) de o prezumţie simplă de proprietate;
c) de o prezumţie relativă de proprietate.
61.Ce condiţii trebuie să îndeplinească posesia terţului dobânditor de bună
credinţă pentru a se bucura de prezumţia absolută de proprietate?

62. Bunurile cărora li se aplică regula înscrisă în art. 1909 al. 1 Cod civil, trebuie
să aibă:
a) însuşiri corporale;
b) însuşiri necorporale;
c) însuşiri generice.
63. Art. 480 Cod civil care defineşte dreptul de proprietate reţine drept caractere
ale acestuia:
a) caracterul absolut şi perpetuu;
b) caracterul exclusiv şi absolut;
b) caracterul exclusiv şi perpetuu.

64.Ce critici pot fi aduse definiţiei proprietăţii formulate de art. 480 Cod civil?

65.Art. 480 Cod civil menţionează ca atribute ale dreptului de proprietate:

a) usus, fructus, abusus;
b) usus şi abusus;
c) fructus şi abusus.

66.Care sunt calităţile unei posesii utile (prevăzute de art. 1847 Cod civil)?

67.Acţiunea în revendicare a unui bun mobil este admisibilă:

a) contra posesorului actual de bună credinţă;
b) contra posesorului actual de rea credinţă;
c) contra celui ce a furat sau găsit bunul.

68. Ca excepţie de la regula potrivit căreia în materie mobiliară nu este

admisibilă acţiunea în revendicare, art. 1909 al. 2 Cod civil prevede că pot fi
revendicate:
a) bunuri mobile care au ieşit din patrimoniul proprietarului prin orice
infracţiune;

124
 b) bunuri mobile care au fost pierdute de către proprietar sau care i s-au furat
acestuia;
c) bunuri mobile care au ieşit din patrimoniul proprietarului cu acordul sau
fără acordul acestuia.

69.Termenul de 3 ani înăuntrul căruia proprietarul unui bun furat sau pierdut se
poate exercita acţiunea în revendicare este:
a) un termen de prescripţie achizitivă;
b) un termen de prescripţie extinctivă;
c) un termen de decădere.

70. Proprietarul unui bun mobil se îndrepta cu o acţiune în revendicare contra

terţului dobânditor de rea credinţă:
a) în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 al. 2 Cod civil;
b) în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 Cod civil;
c) oricând în timp (acţiunea în revendicare mobiliară) contra posesorului de
rea credinţă fiind imprescriptibilă.

71. Ce efecte produce admiterea acţiunii în revendicare în privinţa fructelor

lucrului revendicat?

72. Ce efecte produce admiterea acţiunii în revendicare în privinţa cheltuielilor

făcute de posesor?

73. Ce efecte produce admiterea acţiunii în revendicare în privinţa construcţiilor

şi plantaţiilor efectuate de posesor?

74. Uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor

drepturi reale asupra:
a) unor bunuri imobile;
b) unor bunuri mobile;
c) unor bunuri mobile şi imobile.

75. În cazul uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:

a) posesia;
b) existenţa unui titlu;
c) buna credinţă a posesorului.

76. Art. 1895 Cod civil prevede că: „cel care câştigă cu bună credinţă şi printr-o
justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea acestuia”:
125
 a) prin 20 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în afara circumscripţiei
tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul;
b) prin 30 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în afara circumscripţiei
tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul;
c) prin 10 dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului
judeţean unde se află nemişcătorul;
d) prin 20 dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului
judeţean unde se află nemişcătorul.

77. Care sunt cauzele civile de întrerupere a prescripţiei achizitive?

78. Întreruperea naturală a prescripţiei achizitive poate avea loc în următoarele

cazuri:
a) când posesorul este şi rămâne lipsit în curs de mai mult de un an de
folosinţa lucrului;
b) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia;
c) când lucrul este declarat imprescriptibil prin lege.

79. Prin întreruperea prescripţiei achizitive se înţelege:

a)oprirea cursului termenului prevăzut de lege pentru dobândirea proprietăţii
imobiliare din anumite cauze, după încetarea cărora curge un nou termen de
prescripţie;
b) amânarea împlinirii prescripţiei după dispariţia împrejurărilor care au
paralizat temporar cursul prescripţiei, aceasta reluându-şi cursul;
c) oprirea cursului termenului de prescripţie, socotindu-se şi timpul curs
anterior întreruperii.

80. Cursul prescripţiei achizitive se suspendă (potrivit articolelor 13 şi 14 din

Decretul nr. 167 / 1958):
a)cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de
forţă majoră să facă act de întrerupere;
b) cât timp s-a introdus de către proprietar o cerere de chemare în judecată;
c) cât timp cel care se pretinde proprietar se află în rândul forţelor armate
române, iar acestea sunt pe picior de război.

81. Prin joncţiunea posesiilor unui bun imobil:

a)posesorul posterior are posibilitatea de a folosi timpul cât a durat posesia
autorului său pentru a uzucapa;
b) se ţine cont doar de posesia posesorului posterior;
c) posesorul posterior poate să aleagă între posesia autorului său sau să înceapă
o nouă posesie.

126
 82. În practică s-a subliniat că pentru joncţiunea posesiilor trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) ambele posesii (atât cea a posesorului actual, cât şi cea a autorului său) să
fie utile;
b) doar posesia posesorului actual să fie utilă;
c) cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi a autorului.

83. Ca efect al uzucapiunii posesorul va deveni proprietar:

a) din ziua când a început posesia;
b) din momentul împlinirii termenului de prescripţie;
c) din momentul în care uzucapiunea a fost invocată pe cale de acţiune sau pe
cale de excepţie.

84. Dreptul de retenţie:

a) are o reglementare expresă în Codul civil român;
b) nu are o reglementare expresă în legislaţia civilă;
c) este recunoscut ca o creaţie a literaturii şi practicii juridice.

85. Care sunt dependinţele domeniului public natural şi artificial maritim?

86. Care sunt dependinţele domeniului public natural şi artificial fluvial?

87. Care sunt principalele modalităţi juridice prin care statul, unităţile
administrativ – teritoriale exercită dreptul de proprietate asupra bunurilor din
domeniul public.

88. Acţiunea în revendicare este admisibilă:

a) numai în privinţa bunurilor mobile;
b) numai în privinţa bunurilor imobile;
c) în privinţa bunurilor mobile şi imobile.
89. Faceţi distincţie între accesiune şi ocupaţiune (ca moduri de dobândire a
dreptului de proprietate).

90. Aluviunea şi avulsiunea sunt:

a) forme ale accesiunii imobiliare artificiale;
b) forme ale accesiunii imobiliare naturale;
c) forme ale accesiunii mobiliare.

91. Potrivit articolului 493 Cod civil „proprietarul pământului care a făcut
construcţii, plantaţii sau lucrări cu materiale străine este dator:
a) să ridice de pe teren construcţia, plantaţia;
b)să plătească valoarea materialelor;

127
 c) să transfere dreptul de proprietate asupra terenului către proprietarul
materialelor.
92. Prezumţia instituită de art.942 Cod civil potrivit căreia „orice construcţie,
plantaţie sau lucru făcute în pământ sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul
acelui pământ, cu cheltuiala sa, că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra” este:
a) o prezumţie absolută;
b) o prezumţie relativă;
c) o prezumţie simplă (a omului).

93. Ce regulă guvernează accesiunea imobiliară artificială?

94. Când construcţia sau plantaţia este efectuată cu materiale proprii dar pe
terenul altei persoane, iar constructorul este de rea credinţă, proprietarul
terenului are dreptul:
a) să menţină construcţia, plantaţia fără compensare bănească;
b) să menţină construcţia, plantaţia cu compensare bănească a valorii
materialelor şi a muncii;
c) să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, plantaţiile lucrările.

95. Pot forma obiect al uzucapiunii:

f a) orice bunuri mobile şi imobile;
g b) bunuri apartenente domeniului public;
h c) bunuri imobile apartenente domeniului privat.

96. Posesia reprezintă fundamentul uzucapiunii, în măsura în care ea îndeplineşte

calităţile unei posesii utile (să fie lipsită de vicii). Explicaţi viciile posesiei.

97. În cazul uzucapiunii prescurtate „justul titlu” trebuie să fie:

i a) un titlu translativ de proprietate ce provine de la proprietar;
j b) un titlu translativ de proprietate ce provine de la o altă persoană decât
proprietarul (non dominus);
100. un titlu translativ de posesie.

98. Cum se face calculul termenelor de prescripţie achizitivă?

99.Ce utilitate şi justificare are instituţia uzucapiunii?
100. Realizaţi distincţia între prescripţia exctinctivă şi prescripţia achizitivă.

101. Prin decizia nr. 509/1895 Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie a statuat că “Un
nemişcător care aparţine unui particular, nu poate deveni domeniu public decât dacă a
fost cumpărat de la dânsul sau dacă a devenit proprietate publică prin îndeplinirea
tuturor formalităţilor prescrise de Legea de expropriere pentru cauză de utilitate
publică”.
128
a) care este în prezent suportul legal al exproprierii pentru cauză de utilitate publică?
b) în afara cazurilor menţionate în speţă este admisibilă acţiunea în revendicare
imobiliară introdusă de proprietarul particular?
c) în afara cazurilor menţionate în speţă este admisibilă acţiunea în revendicare
mobiliară introdusă de proprietarul particular?
d) în cazurile menţionate în speţă proprietarul imobilului îşi poate revendica bunul?
e) potrivit legislaţiei în vigoare este posibilă trecerea unui bun din domeniul privat al
statului în domeniul public după procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică?

102. Prin decizia din 9 noiembrie 1910 Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie a
subliniat că “Bunurile care fac parte din domeniul public, fiind declarate
imprescriptibile prin articolul 1844 din Codul civil, nu sunt susceptibile de posesiune
privată şi posesiunea lor rămâne totdeauna publică, chiar dacă ar încerca cineva să la
uzucapeze sau să-şi creeze un drept asupra lor.
a) care sunt în prezent dispoziţiile legale care reglementează imprescriptibilitatea
bunurilor apartenente domeniului public?
b) pot fi uzucapate bunurile ce formează obiectul domeniului public al statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale?
c) pot fi uzucapate bunurile ce formează obiectul domeniului privat al statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale?
d) pot fi constituite alte drepturi reale (cum ar fi dezmembrămintele dreptului de
proprietate) asupra bunurilor ce aparţin domeniului public?
e) poate o persoană fizică să devină titulara unui drept de proprietate asupra unui
bun domenial?
f) în ce condiţii ar putea o persoană juridică să devină titulara unui drept de
proprietate asupra unui bun domenial?
g) pot dobândi persoanele fizice sau juridice străine un drept de proprietate asupra
bunurilor domeniale?

103. Într-una din deciziile sale, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că “în cadrul
acţiunii în revendicare, reclamantul nu trebuie să facă altă dovadă decât că este
proprietarul bunului ce revendică şi că bunul care alcătuieşte obiectul dreptului de
proprietate este în posesia pârâtului”.
a) comparaţi acţiunea în revendicare cu acţiunea posesorie.
b) poate posesorul unui bun imobil să introducă acţiunea în revendicare?
c) poate posesorul unui bun mobil să introducă acţiune în revendicare?
d) ce acţiune are detentorul precar în apărarea posesiei bunului deţinut?
e) ce dovadă absolută poate face proprietarul în acţiunea în revendicare?
f) ce reguli guvernează dovada relativă a dreptului de proprietate în acţiunea în
revendicare?
g) ce excepţii ar putea invoca pârâtul în acţiunea în revendicare?

129
 104. Prin decizia din 6 decembrie 1920, Tribunalul Iaşi a făcut precizarea că “În
caz de avulsiune, bucata de pământ a unui proprietar ruptă şi alipită de alt pământ
rămâne proprietatea celui al cui a fost pământul de la care s-a rupt, sub condiţia însă de
a fi reclamată în termen de un an de la încorporarea ei în fondul vecin”.
a) În ce termen poate proprietarul terenului de la care s-a rupt porţiunea de teren să o
revendice?
b) În ce termen poate fi revendicată bucata de pământ ruptă dintr-un teren ce aparţine
domeniului public?
c) Care este soluţia în cazul în care porţiunea de teren care s-a rupt a aparţinut unui
particular şi ea s-a alipit domeniului public?

105. Dacă după încetarea contractului de concesiune a unei porţiuni dintr-o plajă,
concesionarul ar poseda, timp de 20 de ani, cu bună credinţă şi având just titlu, ar putea
să devină titular al dreptului de proprietate?
a) ce este contractul de concesiune şi cine pot fi părţile sale?
b b) ce bunuri pot forma obiect al dreptului de concesiune?
c c) ce natură îmbracă contractul de concesiune?
d) ce regim juridic au plajele?
d e) ce este uzucapiunea prescurtată şi care sunt condiţiile în care este operantă?
e

130
SOLUŢIILE TESTELOR GRILĂ
1. - 35. - 68. b
2. b 36. c 69. c
3. a,c 37. d,f 70. c
4. c 38. - 71. -
5. a 39. - 72. -
6. b 40. a 73. -
7. b 41. - 74. a
8. b 42. - 75. a
9. a,b,c 43. c,d,e 76. a,c
10. - 44. - 77. -
11. a 45. a,b,e 78. a,c
12. - 46. a,b,e,f,g 79. a
13. a,b,c,d 47. a,b,e 80. a,c
14. b,c,d,e 48. - 81. a,c
15. - 49. c 82. a,c
16. b,e,f,g 50. a 83. a
17. b,d,f 51. b 84. c
18. a,c 52. - 85. -
19. c 53. a,d 86. -
20. b,e 54. b 87. -
21. b,c 55. a 88. b
22. a,b,c,f 56. b,c,d 89. -
23. - 57. - 90. b
24. b,c,d,e,f 58. a 91. b
25. c 59. c 92. b
26. c 60. c 93. -
27. - 61. - 94. b,c
28. b,c 62. a 95. c
29. b 63. b 96. -
30. b,c 64. - 97. b
31. b 65. c 98. -
32. - 66. - 99. -
33. c 67. c 100. -
34. b,c,e,f 101÷ -
105

131