Percheziţia

1
 Cuprins

CUPRINS 2

ABREVIERI 3

BIBLIOGRAFIE 4

1. OBLIGATIVITATEA ÎNCEPERII URMĂRIRII PENALE ÎNAINTE DE

SOLICITAREA EMITERII UNUI MANDAT DE PERCHEZIŢIE 6

2. AUTORIZAREA PERCHEZIŢIEI 7

3. ÎNAINTAREA SESIZĂRII ÎMPREUNĂ CU DOSARUL DE URMĂRIRE PENALĂ 8

4. CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII PRIN CARE S-A DISPUS CU

PRIVIRE LA AUTORIZAREA PERCHEZIŢIEI. 11

5. PERIOADA DE VALABILITATE A MANDATULUI DE PERCHEZIŢIE 12

6. PERIOADA DE TIMP ÎN CURSUL ZILEI CÂND POATE FI EFECTUATĂ

PERCHEZIŢIA 12

7. PROBLEMATICA MARTORILOR ASISTENŢI LA DERULAREA PERCHEZIŢIEI

13

8. PARTICULARITĂŢI ALE DERULĂRII PERCHEZIŢIEI: 13

9. PERCHEZIŢIA FĂRĂ MANDAT: LIPSA REGLEMENTĂRII UNOR SITUAŢII DE

EXCEPŢIE 15

10. Dispoziţii legale lipsite de utilitate sau eficienţă 15

2
Abrevieri

alin. - aliniat
art. - articol
C. pen. - Codul penal
C. proc. pen. - Codul de procedură penală

3
 Bibliografie

Aioniţoaie Constantin, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Oradea, 1992

Asociaţia Baroului American, Iniţiativa juridică pentru Europa Centrală şi Eurasia -
Aspecte de practică privind percheziţia şi arestarea preventivă, Martie 2007
Asociaţia Baroului American, Iniţiativa juridică pentru Europa Centrală şi Eurasia –
Îndrumar metodologic pentru judecători şi procurori, Procedura percheziţiei şi procedura
arestării preventive, 2008
Loghin, O., Filipaş, A., Drept penal român, partea specială, ediţie revizuită, Ed. Şansa,
Bucureşti, 1992
Manzini, Trattato di Diritto processuale penale, Vol. III, Torino, 1931-1932
Pop Traian, Drept procesual penal Vol. III. Ed. Tipografia Naţională S.A. Cluj.1947
Suciu Camil, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972
Tanoviceanu I., Tratat de drept şi procedură penală, Vol. IV, Ed. Tip. „Curierul
Judiciar”,Bucureşti, 1926
Ţuculeanu, A., „Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală în
privinţa percheziţiei” - Revista Dreptul nr. 7/2004
Vasiliu, Al., Noile modificări ale Codului de procedură penală: comentarii şi explicaţii,
Ed. Hamangiu, 2006

Codul de Procedură Penală

Codul Penal
Constituţia României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire
publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti

4
 Percheziţia

Este îndeobşte cunoscut că cuvântul percheziţie vine de la latinescul perquiro, sivi,

situm, quitere, care înseamnă a căuta, a cerceta cu îngrijire, pretutindeni şi reprezintă o
instituţie ce desemnează o activitate deosebit de importantă în cazul instrucţiei penale. După
prof. V. Manzini, „percheziţiile sunt cercetări materiale, efectuabile coercitiv, îngăduite prin
excepţiile de la garanţiile normale ale libertăţi individuale, în scopul de a asigura procesului
lucruri care pot servi ca probă sau de a aresta pe inculpatul sau pe altă persoană suspectată de
infracţiune sau evadată.”1
„În conflictul dintre dreptul „social” sau „procesual” de percheziţie şi dreptul
individual asupra persoanei şi domiciliului, s-a dat preferinţă dreptului social sau procesual;
adică în mod excepţional, libertatea persoanei trebuie să sufere limitare, atingere în caz de
percheziţie personală, iar inviolabilitatea domiciliului, în caz de percheziţie domiciliară;
aceasta în interes procesual; a trebuit să se impună acest sacrificiu dreptului individual asupra
persoanei şi domiciliului, în interesul descoperirii şi asigurării probelor de vinovăţie, sau a
prinderii infractorilor şi deci în interesul pedepsirii infracţiunilor, sau al apărării sociale;
acestui interes procesual şi în acelaşi timp acestui interes social superior a trebuit să se supună
dreptul individual; căci dacă pentru aceste interese superioare este sacrificată libertatea
individuală prin deţinerea preventivă (măsura procesual penală cea mai gravă), era inevitabil,
ca să se admită şi un sacrificiu mai mic al dreptului individual prin percheziţii.”2
Percheziţia domiciliară constă în „inspectarea şi cercetarea locuinţei prevenitului,
complicilor săi, gazdelor sale şi a oricărei alte persoane la care s-ar crede că pot fi găsite
probe de vinovăţie.”3 Socotim că definiţia dată de prof. Manzini este mai precisă, mai
completă şi actuală în raport de locul şi rolul percheziţiei ca act de instrucţie. 4 Potrivit practicii
judiciare, doctrinei, şi chiar al unor reglementări din alte sisteme judiciare prin percheziţie se
urmăreşte:
- găsirea, reţinerea, arestarea, făptuitorului, învinuitului, inculpatului sau evadatului
din starea legală de deţinere;

1
V. Manzini, Trattato di Diritto processuale penale, Vol. III, Torino, 1931-1932, p. 357, cit. de Traian Pop, Drept
procesual penal Vol. III. Ed. Tipografia Naţională S.A. Cluj.1947, p.479.
2
Traian Pop, Drept procesual penal Vol. III. Ed. Tipografia Naţională S.A. Cluj.1947, p.480.
3
I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. IV, Ed. Tip. „Curierul Judiciar”,Bucureşti, 1926,p.618.
4
„Percheziţia este un drept excepţional conferit de regulă judecătorului de instrucţie(percheziţia fiind un act de
instrucţie) şi numai cu totul excepţional, în caz de urgenţă şi flagranţă, este îngăduit şi ofiţerului de poliţie
judiciară.” Traian Pop, op.cit. p. 481.

5
 - lucrurile susceptibile de confiscare specială prevăzute de art. 118 din C. pen. 5,
respectiv: lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală; lucrurile care au
servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni; lucrurile
care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti
pe infractor; lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii; lucrurile
deţinute în contra dispoziţiilor legale;
- descoperirea şi strângerea probelor;
- descoperirea şi ridicarea scrisorilor, telegramelor şi orice altă corespondenţă, ori
obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia fie direct, fie indirect
legate de săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
- întreruperea actului infracţional flagrant;6
Percheziţia, deşi prezintă o serie de aspecte comune în ceea ce priveşte metodele de
cercetare ori unele din obiectivele urmărite, se deosebeşte de activitatea de cercetare a locului
săvârşirii faptei, prin sfera de acţiune şi scopul urmărit. Limitele locului săvârşirii faptei sunt
date de extinderea suprafeţei deţinătoare de urme ale infracţiunii, pe când limitele locului
percheziţionat sunt determinate de folosinţa exclusivă a anumitei persoane. Dar, ca şi în cazul
cercetării la faţa locului7, reglementarea actuală a percheziţiei nu este la adăpost de critică.

1. Obligativitatea începerii urmăririi penale înainte de solicitarea emiterii unui

mandat de percheziţie

Sub aspect terminologic, trebuie făcută pentru început distincţia cuvenită între
percheziţiile cu caracter judiciar, care cad sub incidenţa Codului de procedură penală şi
activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale, ca de exemplu, percheziţia
vamală, percheziţia antiteroristă la pătrunderea pe un aeroport, percheziţionarea în vederea
dezarmării unui infractor periculos, ori percheziţia corporală obligatorie la primirea în arest a
reţinuţilor, arestaţilor preventiv sau condamnaţilor.
Consideraţiile juridice ce urmează se referă la percheziţia cu caracter judiciar.
Potrivit art. 100 alin. (6) C. proc. pen., pentru a solicita emiterea unei autorizaţii de
percheziţie este necesară începerea urmăririi penale. Cerinţa legală de a situa astfel, din punct
de vedere procedural, percheziţia în cadrul procesului penal este pe deplin justificată.
Efectuarea unei percheziţii vizează unul dintre drepturile fundamentale ale omului -
inviolabilitatea domiciliului sau a persoanei - şi autorizarea sa nu se poate situa în afara
procesului penal. Este necesar să existe un minim de date cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni care să permită începerea urmăririi penale. Procedura începerii urmăririi penale
este, în general, simplă şi sumară şi nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru realizarea
operativă a unei percheziţii domiciliare.
5
„Pentru efectuarea percheziţiei, în raport cu natura şi particularităţile cauzei se asigură realizarea uneia sau mai
multora din următoarele scopuri:a) descoperirea de obiecte sau înscrisuri ce conţin sau poartă urmele infracţiunii;
b)descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite ori au fost destinate să servească la comiterea
faptei; c) descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, produs al infracţiunii; d) identificarea şi ridicarea
bunurilor provenite din infracţiune; d) descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărire penală, judecată
sau executarea pedepsei; e) descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor ori a părţilor din
cadavre; f)descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale - arme,
muniţii,toxice, stupefiante, metale şi pietre preţioase etc.;g) descoperirea de obiecte şi valori aflate în patrimoniul
făptuitorului sau al persoanei responsabile civilmente, care fac obiectul indisponibilizării - în vederea reparării
prejudiciului cauzat prin infracţiune ori pentru garantarea executării pedepsei amenzi.” Constantin Aioniţoaie,
Tratat de tactică criminalistică, Editura ,Carpaţi, Oradea, 1992, p.207. A se vedea şi Camil Suciu, Criminalistică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, p.539.
6
De pildă : identificarea şi neutralizarea dispozitivelor explozive montate în cadrul unor acte teroriste sau chiar
de drept comun; întreruperea unei agresiuni, descoperirea şi prinderea agresorului care s-a ascuns în momentul
surprinderii, etc.
7
De pildă în cazul cercetării la faţa locului a infracţiunilor ce se cercetează din oficiu, pot apărea obstrucţionări
din partea părţii vătămate care nu este de acord cu efectuarea cercetării la domiciliul acesteia.

6
 În opinia practicienilor care efectuează urmărirea penală, de la momentul comiterii
unei infracţiuni şi până la finalizarea actelor premergătoare în vederea începerii urmăririi
penale, precum şi până la data obţinerii mandatului de percheziţie, trece în general o perioadă
mare de timp, fapt care duce, de cele mai multe ori, la pierderea momentului operativ, propice
efectuării percheziţiei. Mai mult, în acest interval lung de timp, probele ce se caută pot
dispărea sau pot fi distruse. De asemenea, există posibilitatea ca făptuitorul să ia cunoştinţă,
prin intermediul celorlalte persoane implicate în procesul penal (martori, partea vătămată,
etc), de activităţile desfăşurate de organele de anchetă, fapt ce îl poate determina să ascundă,
să înstrăineze ori să distrugă mijloacele de probă necesare soluţionării cauzei.8)
O altă situaţie semnalată de practică se referă la distincţia făcută de unele instanţe între
începerea urmăririi penale in rem şi in personam. Deşi izolat, există în practica judiciară
solicitări de autorizare a percheziţiei respinse de către instanţele de judecată, cu motivarea că
urmărirea penală nu a fost începută in personam sau că nu vizează persoana ce urmează a fi
percheziţionată.
Analizând dispoziţiile legale în această materie, în sprijinul infirmării unei asemenea
practici s-ar putea aduce următoarele argumente:
 Art. 100 alin. (6) C. proc. pen. nu distinge cu privire la tipurile de începere a
urmăririi penale, deci nici instanţa nu ar trebui să o facă;
 Urmărirea penală priveşte fapta şi nu făptuitorul, astfel încât este irelevant dacă
s-a început urmărirea cu privire la persoana cunoscută şi presupusă a fi comis
fapta, sau mai întâi cu privire la faptă, urmând a se identifica ulterior
făptuitorul;
 Probele ridicate în cursul efectuării unei astfel de percheziţii pot conduce la
identificarea făptuitorului şi, deci, la începerea urmăririi penale şi in personam;
 Sunt des întâlnite situaţiile în care instanţele de judecată au autorizat
percheziţionarea unui domiciliu aparţinând unei alte persoane decât cea care
este cercetată.

2. Autorizarea percheziţiei

Potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. pen., „percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai
de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în
cursul judecăţii”.
În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecător în camera
de consiliu, fără citarea părţilor, participarea procurorului la şedinţa de judecată fiind
obligatorie. Astfel, în cursul urmăririi penale doar procurorul poate solicita judecătorului
dispunerea unei percheziţii domiciliare. Chiar dacă persoana vătămată sau organul de
cercetare penală ar aprecia utilă efectuarea unei astfel de proceduri, acestea nu pot solicita în
mod direct judecătorului efectuarea actului procesual. Ei vor trebui să se adreseze
procurorului care, dacă va considera că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înainta
o cerere în acest sens judecătorului.
Potrivit art. 203 alin. final C. proc. pen., procurorul poate solicita emiterea autorizaţiei
de percheziţie la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu.
Cererea procurorului trebuie motivată şi elaborată sub formă scrisă. Din considerente
legate de tactica efectuării percheziţiei şi de reuşita acesteia, unii practicieni au opinat că
cererea procurorului poate fi făcută şi prin notă telefonică sau telegrafică.9
Cererea procurorului va fi înregistrată în registrul general de dosare al instanţei, dar şi
în registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiei date de

8
Opinia trebuie considerată în contextul schimbărilor legislative intervenite, cu implicaţii asupra prerogativelor
organului de urmărire penală care multă vreme a avut posibilitatea de a dispune efectuarea unei percheziţii.
9
V. Ţuculeanu, A., „Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală în privinţa percheziţiei” -
Revista Dreptul nr. 7/2004, pag. 147

7
judecător în cursul urmăririi penale, registru ţinut separat de grefierul-şef al instanţei.
Instanţa va soluţiona cererea procurorului de efectuare a percheziţiei domiciliare în
şedinţa din camera de consiliu ce va avea loc fără citarea părţilor şi cu participarea
procurorului, după verificarea existenţei vreunui caz de incompatibilitate şi a competenţei de
soluţionare a cererii (materiale, teritoriale sau după calitatea persoanei). În măsura în care o
apreciază ca fiind întemeiată, instanţa de judecată o va admite sau, în caz contrar, o va
respinge. Instanţa de judecată se va pronunţa asupra solicitării procurorului prin încheiere
motivată, care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 305 alin. (1) C. proc. pen. - cu
excepţia celor de la 305 alin. (1) lit. e), f), g) C. proc. pen. Potrivit art. 305 alin. (2) C. proc.
pen., încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează
de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
Dacă cererea procurorului este admisă, judecătorul emite autorizaţia de percheziţie
care se comunică procurorului pentru a proceda la efectuarea acesteia. Art. 100 alin. (41) C.
proc. pen. prevede care sunt datele pe care trebuie să le cuprindă autorizaţia de percheziţie.10
Încheierea prin care judecătorul soluţionează cererea procurorului de autorizare a
efectuării percheziţiei este, conform art. 311 C. proc. pen., o hotărâre judecătorească.
Practicienii au dezbătut problema dacă ea trebuie să cuprindă sau nu menţiunea pronunţării în
şedinţă publică prevăzută de art. 310 alin. (1) C. proc. pen.:
 Dacă s-ar aprecia că şi această încheiere trebuie pronunţată în şedinţă publică, s-ar
aduce, în acest fel, atingere principiului lipsei de publicitate a fazei de urmărire
penală, scopul acestei faze procesuale fiind tocmai acela al strângerii în condiţiuni
propice a probelor.
 Este util de semnalat faptul că există instanţe de judecată la care minuta unei astfel
de încheieri dată în şedinţa din camera de consiliu se consemnează în Registrul de
evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiilor date de judecător
în cursul urmăririi penale11 - care nu este destinat publicităţii - fără consemnarea
acesteia în condica şedinţelor de judecată 12 aflată la Arhiva instanţei şi pusă la
dispoziţia publicului. Totodată, dosarul penal având ca obiect cererea procurorului
de eliberare a unei autorizaţii de percheziţie este păstrat separat de către grefierul-
şef al instanţei.
 Majoritatea practicienilor au dat o altă interpretare dispoziţiilor art. 100 alin. (4) C.
proc. pen., apreciind că expresia „se dispune în camera de consiliu”, conduce la
concluzia că pronunţarea se face tot în camera de consiliu.
În cursul judecăţii, percheziţia domiciliară poate fi efectuată cu ocazia unei cercetări
locale. Această dispoziţie procedurală indică faptul că instanţa de judecată nu poate efectua
percheziţia ca act procedural autonom.

3. Înaintarea sesizării împreună cu dosarul de urmărire penală

Spre deosebire de procedura luării, menţinerii sau prelungirii măsurii arestării

preventive13, procedura emiterii autorizaţiei de percheziţie reglementată de art. 100 alin. (3) şi
10
Alin. 41 al art. 100 a fost introdus prin art. I pct. 53 din Legea nr. 356/2006
11
V. art. 83 pct. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea
C.S.M. nr. 387/22.09.2005, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 958/28.X.2005, cu modificările şi
completările ulterioare
12
V. art. 83 pct. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
13
V. art. 146 alin. (2) C. proc. pen. (arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale) - astfel cum a fost modificat
prin art. I pct. 73 din Legea nr. 356/2006 (: „Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării
preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui
ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a
constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea.”); art. 1491 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. (arestarea inculpatului în cursul
urmăririi penale) - modificate prin art. I pct. 76 din Legea nr. 356/2006 (: (1) Procurorul (...) întocmeşte

8
(4) C. proc. pen., nu specifică expres necesitatea prezentării de către procuror a propunerii de
autorizare a percheziţiei însoţită de dosarul de urmărire penală14.
Se poate evidenţia, cu această ocazie, oportunitatea oferită de lege practicii de a
reglementa această procedură după principiul eficienţei şi managementului raţional al
timpului şi dosarului. În aceste condiţii, practica instanţelor şi parchetelor (din Bucureşti) a
variat în funcţie de modalitatea aleasă de către procuror sau de instanţa de judecată. Se
disting, în această reglementare, trei situaţii posibile:
(1) Procedura cel mai des întâlnită: se prezintă judecătorului, alături de referatul de
sesizare a instanţei în vederea emiterii autorizaţiei de percheziţie, întregul dosar de urmărire
penală.
Argumentele aduse de către instanţe în favoarea unei astfel de interpretări a
dispoziţiilor legale s-au circumscris considerentelor următoare:
a. necesitatea ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea să efectueze verificările
necesare la sesizarea instanţei, precum şi
b. necesitatea ca instanţa de judecată să îşi formeze convingerea cu privire la
existenţa indiciilor temeinice din dosarul de urmărire penală; formarea unei astfel
de convingeri a judecătorului va conduce la decizia cu privire la necesitatea sau
oportunitatea luării unei astfel de măsuri pentru descoperirea şi strângerea
probelor;
c. necesitatea ca judecătorul să poată verifica orice act al cauzei pe care îl apreciază
relevant - mai ales sub aspectul legalităţii - în vederea fundamentării deciziei.
Există şi reprezentanţi ai organelor de urmărire penală care sunt în favoarea unei astfel
de practici, apreciind că documentarea cât mai amănunţită a instanţei de judecată este
necesară pentru obţinerea rezultatului dorit, acela al autorizării percheziţiei şi valorificării
momentului operativ. Practica a semnalat dificultăţi ce pot interveni în instrumentarea
dosarelor de urmărire penală care conţin un volum mare de informaţii (dosare de urmărire
penală cu mai multe volume) cum sunt cele în care se investighează infracţiuni economice sau
de crimă organizată.
În aceste situaţii, instanţa de judecată se confruntă cu reale dificultăţi în a examina şi
selecta, într-un timp de cele mai multe ori extrem de scurt, cantitatea enormă de informaţii
conţinută în filele dosarului de urmărire penală, pentru a identifica acele informaţii certe şi
indicii temeinice care pot sta la baza emiterii sau, dimpotrivă, infirmării necesităţii emiterii
unei astfel de autorizaţii de percheziţie.

(2) Cu o frecvenţă redusă, se întâlneşte situaţia prezentării, o dată cu sesizarea

instanţei, a unui referat motivat al procurorului ce solicită autorizarea percheziţiei.
Linia argumentării folosite în susţinerea acestei practici are următoarea desfăşurare:
a. Legea procedural penală nu prevede exact natura actului prin care procurorul
sesizează instanţa cu propunerea de efectuare a percheziţiei. Dată fiind tăcerea
legii, este aşadar în interesul bunei derulări a urmăririi penale ca această cerere să
aibă la bază un referat motivat al procurorului, în care să fie indicate în mod expres
probele sau indiciile temeinice care justifică în opinia parchetului autorizarea
percheziţiei şi necesitatea acestui act procedural în ansamblul probator al cauzei;
propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului. (2) Dosarul, împreună cu propunerea
de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta (...)”; art.159 alin. (1) C. proc. pen. (procedura
prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale) - modificat prin art. I pct. 83&84 din Legea nr.
356/2006 (: “Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive
întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător.”
14
V. art. 100 alin. (3) - modificat prin art. I pct. 52 din legea nr. 356/2006: „Percheziţia domiciliară poate fi
dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în
cursul judecăţii (...)”. În continuare, alin. (4) precizează: „Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi
penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.”

9
 b. Aşadar, referatul trebuie să învedereze instanţei de judecată indiciile temeinice
apreciate de către organul de urmărire penală a exista în dosar şi care pot conduce
la concluzia că se impune emiterea unei astfel de autorizaţii pentru descoperirea şi
strângerea de probe necesare aflării adevărului în cauză. În susţinerea celor
afirmate, organul de urmărire penală va ataşa la actul de sesizare şi copiile acelor
acte procesuale relevante din dosarul de urmărire penală, pe care le va certifica
pentru conformitate. O astfel de practică ar fi benefică deopotrivă organelor de
urmărire penală şi instanţelor de judecată, deoarece organele de urmărire penală
care cunosc în detaliu conţinutul dosarului, pot proceda în consecinţă la o selectare
relativ rapidă a informaţiilor din dosar şi la prezentarea sistematizată numai a
acelora care prezintă relevanţă pentru formarea convingerii judecătorului că
autorizarea percheziţiei este oportună.
c. În egală măsură, la examinarea unui astfel de referat motivat (însoţit de actele
doveditoare ale indiciilor temeinice existente în faza investigativă a cauzei),
instanţa de judecată se află în faţa unei administrări judicioase şi eficiente a
timpului necesar studierii unui astfel de dosar, acordându-se astfel maximul de
timp procesului deliberării.
d. Soluţia prezintă un interes deosebit mai ales în contextul actual nefericit al
supraîncărcării cu dosare a instanţelor de judecată şi al căutării de soluţii pentru
degrevarea judecătorului.
e. Nu în ultimul rând, trebuie subliniate încă o dată caracterul de celeritate şi supleţe
al unei astfel de proceduri a cărei finalitate este aceea de utilizare judicioasă a
momentului operativ. Se apreciază, în consecinţă, că o astfel de practică vine în
consonanţă cu o astfel de finalitate.
Practica judiciară adoptă frecvent forma primei situaţii descrise, care se află în acord
cu principiul privind independenţa şi imparţialitatea instanţei de judecată: procurorul nu poate
fi acela în măsură să decidă ce acte trebuie să examineze instanţa de judecată şi ce acte de
procedură ar fi relevante în autorizarea percheziţiei. Această apreciere trebuie să o facă
nemijlocit instanţa de judecată.
Contraargumentele (de text) aduse de practicieni împotriva argumentării celei de a
doua situaţii sunt următoarele:
a. [v.supra a)] Potrivit art. 100 alin. (3) C. proc. pen., procurorul se adresează cu o
cerere („la cererea procurorului”). Este evident că cererea trebuie să cuprindă
motivarea în fapt şi în drept şi, de dorit, indicarea actelor relevante din dosar,
pentru a uşura sarcina de verificare a instanţei. Deci, ideea unui referat motivat nu
are suport legal. De altfel, referatul este un act de procedură specific mai mult
organului de cercetare penală.
b. [v. supra b)] Practica de a prezenta instanţei - ca autoritate decizională, acte de
urmărire penală în copie nu are suport legal şi poate fi privită cel puţin ca un adaos
la lege, dacă nu chiar ca fiind contrară prevederilor nou introduse ale art. 205
alin.2 C. proc. pen.15, anume acelea că la soluţionarea oricăror cereri sau propuneri
făcute de procuror în cursul urmăririi penale, acesta este cel care păstrează copii
pentru a-şi continua urmărirea penală.
Aşadar problema pare a fi tranşată de noua reglementare, care contribuie la celeritatea
urmăririi penale, desfăşurarea acesteia nefiind întreruptă pe perioada în care dosarul se află la
instanţă.16
Nimic nu se opune însă iniţiativei procurorului de a ajuta instanţa, cu ocazia
prezentării întregului dosar, indicând în propunerea sa actele de procedură pe care îşi bazează
sesizarea, cu scopul facilitării identificării actelor relevante pentru examinarea la care va

15
Alin. (2) şi (3) de la art. 205 C. proc. pen. au fost introduse prin art. I pct. 115 din Legea nr. 356/2006.
16
V. Vasiliu, Al., Noile modificări ale Codului de procedură penală: comentarii şi explicaţii, Ed. Hamangiu,
2006, pag. 114

10
proceda judecătorul.

(3) Deşi foarte rar întâlnită în practică, există şi o a treia situaţie care se limitează la
prezentarea instanţei de judecată doar a referatului întocmit de organul de urmărire penală.
Apreciem că, în măsura în care un astfel de referat este foarte bine motivat, el poate veni în
sprijinul accelerării procesului decizional, dar nu va putea sta singur la baza unei decizii a
instanţei de judecată în dosarul respectiv. După cum am arătat, este esenţial ca instanţa de
judecată să îşi formeze convingerea şi să îşi bazeze decizia pe actele existente în dosarul de
urmărire penală cu privire la indicii temeinice sau date certe că este necesară percheziţionarea
locuinţei respective.
Uniformizarea unor astfel de practici presupune însă o coeziune subiectivă şi obiectivă
de percepţii şi, respectiv, de cunoştinţe teoretice şi practice între reprezentanţii celor trei
organe judiciare implicate în derularea procesului penal: organele de cercetare penală, cele de
urmărire penală şi instanţa de judecată.
 Este necesară convingerea şi încrederea judecătorului în profesionalismul
organelor de cercetare penală şi al celor de urmărire penală. Buna credinţă,
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, respectarea
legii sunt principii ce trebuie să călăuzească organele judiciare în înfăptuirea
actului de justiţie.
 Este necesară o simetrie completă de înţelegere între organele de urmărire penală
şi instanţele de judecată cu privire la noţiunile de indicii temeinice sau date certe.
Întrucât acestea sunt definite destul de echivoc în lege, este necesară o înţelegere
similară a acestor noţiuni precum şi o delimitare clară a lor de noţiunea de probe.
 Nu în ultimul rând, este necesară o pregătire profesională de specialitate a
judecătorilor care instrumentează astfel de cauze, în sensul familiarizării lor cu
specificitatea probatoriului necesar instrumentării acestui tip de cauze.

4. Calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus cu privire la autorizarea
percheziţiei.

Încheierea prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei nu are cale de atac.
Legiuitorul a omis să reglementeze separat o astfel de cale de atac a încheierii prin
care s-a dispus autorizarea percheziţiei sau s-a respins cererea organelor de urmărire penală
formulată în acest sens. În consecinţă, potrivit art. 361 alin. (2) C. proc. pen., încheierea va
putea fi atacată doar o dată cu fondul. O astfel de lacună legislativă nu contravine însă
principiilor garantate de Constituţia României, întrucât art. 129 din Constituţie precizează
faptul că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita
căile de atac, în condiţiile legii. Cum legea tace însă în această materie, spre deosebire de
materia măsurilor preventive, unde există dispoziţii speciale atât în Codul de procedură
penală17, cât şi în textul Constituţiei României18, practicienii au confirmat faptul că o astfel de
încheiere nu este susceptibilă de o cale de atac separată.
Se poate subînţelege într-o oarecare măsură intenţia legiuitorului de a reglementa o
17
V. art. 146 alin. (12) C. proc. pen. (arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale): „Împotriva încheierii se
poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei
lipsă.”; art. 1491 alin. (13) C. proc. pen. (arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale): „Împotriva încheierii
se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei
lipsă.”; art. 159 a Î in. (8) C. proc. pen. (procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi
penale): „încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de
inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă.
Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”; art.
160a alin. (2) C. proc. pen. (arestarea inculpatului în cursul judecăţii): „Încheierea poate fi atacată separat cu
recurs (...)”.
18
V. art. 23 alin. (7) din Constituţia României: „Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt
supuse căilor de atac prevăzute de lege.”

11
procedură rapidă în cazul unor astfel de cauze care au nevoie de valorificarea rapidă a
momentului operativ. Legea prevede posibilitatea reiterării unei astfel de cereri atunci când se
apreciază de către organele de urmărire penală că există indicii cu privire la existenţa în
locuinţa respectivă a unor probe necesare aflării adevărului în cauză.

5. Perioada de valabilitate a mandatului de percheziţie

În prezent nu există o limitare în timp a duratei de valabilitate a unei autorizaţii de

percheziţie emisă de instanţa de judecată. În baza alin. (41) al art. 100 C. proc. pen. 19,
instanţele emit autorizaţii de percheziţie indicând totuşi în cuprinsul acestora perioada de
valabilitate a acesteia. Şi anterior acestei reglementari au existat instanţe de judecată (de ex.,
Tribunalul Bucureşti) care, la solicitarea organului de urmărire penală, au emis autorizaţii de
percheziţie valabile o anumită perioadă de timp, expres indicată în cuprinsul autorizaţiei
emise (de ex., pentru o perioadă de 7 zile).
Majoritatea practicienilor care au contribuit la elaborarea acestui material au apreciat
că instanţa de judecată ar trebui să fie în măsură să stabilească, în funcţie de complexitatea
cauzei, perioada de valabilitate a autorizaţiei emise. Acest lucru este oportun tocmai pentru a
permite organelor de urmărire penală să efectueze acest act de procedură în intervalul de timp
cel mai potrivit.
Deşi până la intervenţia Legii nr.356/2006 Codul de procedură penală nu prevedea un
termen de valabilitate al autorizaţiei de percheziţie, Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti prevede, în art.83 pct.8, printre categoriile de registre care se
întocmesc şi se păstrează pentru evidenţa activităţii instanţelor, registrul de evidenţă a
sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiei date de judecător în cursul urmăririi
penale.
În acest registru se fac următoarele menţiuni:
 numărul curent;
 numărul şi data adresei parchetului;
 numărul dosarului instanţei;
 numărul şi data încheierii de autorizaţie;
 data şi ora emiterii;
 numele şi prenumele persoanei;
 sediul unităţii publice sau al persoanei juridice la care se efectuează percheziţia, a
sistemelor informatice şi a suporturilor de stocare a datelor informatice;
 perioada de valabilitate;
 numele şi prenumele judecătorului.

6. Perioada de timp în cursul zilei când poate fi efectuată percheziţia

Potrivit art.103 din Codul de procedură penală, percheziţia se poate face între orele
6:00-20:00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia
urmează să se efectueze într-un local public. Termenul de infracţiune flagrantă este cel definit
în art. 465 C. proc. pen.20
În ceea ce priveşte efectuarea percheziţiei într-un local public, în raport de dispoziţiile
art. 27 alin. (4) din Constituţie, art. 103 C. proc. pen. nu-şi mai găseşte aplicabilitatea. Este
vorba de o abrogare implicită a acestui text de lege, dat fiind că Legea fundamentală interzice
percheziţiile din timpul nopţii, afară de cazul delictului flagrant.
19
Alin. (41) şi (42) de la art. 100 C. proc. pen. au fost introduse prin art. I pct. 53 din Legea nr. 356/2006.
20
V. art. 465 C. proc. pen.:
„ (1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit
de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii
infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. (…)”

12
 Nu aceeaşi este situaţia percheziţiilor începute între orele 6:00-20:00, care pot
continua şi în timpul nopţii din motive de oportunitate. O asemenea reglementare se justifică,
deoarece o percheziţie întreruptă nu şi-ar putea atinge scopul. Până la reluarea percheziţiei,
persoanele vizate pot să distrugă sau să ascundă într-un alt loc obiectele căutate de organele
judiciare.
Dispoziţiile menţionate mai sus nu sunt în dezacord cu Legea fundamentală, câtă
vreme pătrunderea în domiciliul persoanei s-a făcut înainte de momentul de la care se
consideră că începe noaptea. În literatura juridică de specialitate, prin sintagma ”în timpul
nopţii” se înţelege timpul când întunericul este efectiv instalat. Amurgul nu face parte din
noapte (întunericul nu s-a instalat, atenţia oamenilor nu este influenţată de noapte), pe când
zorile da (deoarece întunericul mai persistă şi, mai ales, pentru că trecerea de la starea de
somn la cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor)21.
Fără îndoială că dispoziţiile menţionate se referă la percheziţia domiciliară, întrucât în
cazul celei corporale legiuitorul a prevăzut limitări doar cu privire la persoana care o
efectuează (să fie de acelaşi sex cu persoana percheziţionată).
Există şi unele opinii potrivit cărora eficienţa măsurii ar fi asigurată pe deplin în cazul
în care procurorul ar fi cel care, în cursul urmăririi penale, ar dispune percheziţia (ca în
reglementarea anterioară Legii nr. 281/2003), excluzându-se posibilitatea unor abuzuri, dat
fiind că, de lege lata, orice act al procurorului este supus cenzurii, potrivit art. 275-2781 din
Codul de procedură penală.
Pe aceeaşi linie a eficienţei se înscrie şi propunerea de lege ferenda, conform căreia
analiza solicitării autorizaţiei de percheziţie ar urma să se facă exclusiv pe baza referatului
întocmit pe propria răspundere de către procuror, indicându-se inclusiv bunurile ce se
intenţionează a fi găsite.

7. Problematica martorilor asistenţi la derularea percheziţiei

Potrivit art. 104 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., percheziţia domiciliară se face în prezenţa
persoanei la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant,
a unui membru al familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu. Pentru a exista
garanţia că această activitate se desfăşoară în coordonatele legii, operaţiunile de
percheziţionare se efectuează de către organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.
Dificultăţile ivite în practică privind asigurarea prezenţei martorilor asistenţi (locaţii
aflate în zone mai puţin circulate, atitudinea refractară a unor persoane de a compărea ca
martori într-o cauză penală) au conturat opinia conform căreia, în situaţia actului efectuat de
către procuror, se poate opta între consfinţirea rezultatelor percheziţiei prin semnarea de către
martorii asistenţi a procesului-verbal şi înregistrarea prin mijloace audio-video a percheziţiei.
De interes pentru acest din urmă aspect ar fi o posibilă viitoare intervenţie a legiuitorului, în
sensul reglementării situaţiei în care nu persoana percheziţionată ci organul judiciar este cel
care vrea să facă o înregistrare video în domiciliul unei persoane.
Înfiinţarea unui serviciu independent, pe lângă primării, de contactare a persoanelor
care să participe în calitate de martori asistenţi la efectuarea percheziţiei prezintă însă, pe
lângă avantaje, inconvenientul creării unor „martori de profesie”.

8. Particularităţi ale derulării percheziţiei:

A: Infracţiunile flagrante şi de crimă organizată

Potrivit art. 27 alin. (4) din Constituţia României, percheziţiile în timpul nopţii sunt
interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Codul de procedură penală nu prevede în mod expres maniera în care se dispune ori se
efectuează percheziţia în cazul infracţiunilor flagrante, adoptându-se aceeaşi procedură (care
21
Loghin, O., Filipaş, A., Drept penal român, partea specială, ediţie revizuită, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992.

13
poate fi numită de drept comun) şi pentru aceste tipuri de infracţiuni. Art. 280 alin. (1) C.
proc. pen. stipulează faptul că, în caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este
obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În situaţia
infracţiunilor flagrante însă este necesară, de cele mai multe ori, şi efectuarea imediată a
percheziţiei domiciliare sau corporale pentru a ridica probele deja existente la faţa locului.
Au existat discuţii cu privire la posibilitatea aplicării în această situaţie a dispoziţiilor
prevăzute de art. 213 C. proc. pen., invocând urgenţa în astfel de cazuri, precum şi dispoziţiile
prevăzute de art. 467 alin. (2) C. proc. pen., care stipulează că în cazul infracţiunilor flagrante,
cu ocazia întocmirii de către organele de urmărire penală a procesului-verbal de constatare a
infracţiunii, „dacă este necesar, organul de urmărire penală strânge şi alte probe”, incluzându-
se în această situaţie şi efectuarea unei percheziţii.
Practicienii au apreciat că o astfel de interpretare nu este însă acceptabilă, întrucât
dispoziţiile art. 213 C. proc. pen. se referă la acte efectuate de organele de cercetare penală,
iar cele prevăzute de art. 467 alin. (2) C. proc. pen. se referă la activitatea organelor de
urmărire penală de a strânge probe care se află deja la faţa locului, fără a fi necesară
efectuarea unei percheziţii pentru ridicarea lor.
Trebuie menţionat faptul că, pe timpul efectuării percheziţiei, organul judiciar este
obligat să se limiteze numai la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta
săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică
întotdeauna. În acelaşi timp, trebuie luate măsuri pentru ca faptele şi împrejurările din viaţa
personală a celui la care se face percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină
publice.
În cazul infracţiunilor de crimă organizată care presupun, uneori, situaţia urmăririi şi
desfăşurării anchetei sau acţiunii operative privind presupusul infractor (sau presupuşii
infractori) pe teritoriul mai multor judeţe, se ridică problema competenţei teritoriale a
instanţei care poate emite un mandat de percheziţie. În acest caz, pentru a valorifica momentul
operativ plănuit şi pregătit pentru a descoperi bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni,
organul de urmărire penală va trebui să acţioneze rapid, solicitând astfel eliberarea unei
autorizaţii de percheziţie de la instanţa de la locul unde se presupune că se află bunurile.
Prevederile art. 100 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr.
356/200622, au instituit criteriile de competenţă potrivit cărora este desemnată instanţa
competentă să autorizeze percheziţia domiciliară. Astfel, instanţa competentă să judece cauza
în primă instanţă sau instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se
află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală. O bună cooperare între organele judiciare implicate într-o astfel de cauză
ar putea asigura sesizarea promptă a instanţei competente potrivit legii, putându-se pregăti
anume un astfel de moment procesual, pentru a fi operativ şi eficient.

B: Percheziţia în sisteme informatice

Art.56 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei23 prevede că „ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor
este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice, organul competent prevăzut de lege poate dispune emiterea unei autorizaţii.”
Alin. (3) al articolului stipulează că „în cazul în care, cu ocazia cercetării unui sistem
informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice
căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice
şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, se poate dispune, de îndată, autorizarea
efectuării percheziţiei în vederea cercetării tuturor sistemelor informatice sau suporturilor de
stocare a datelor informatice căutate”, alin. (4) al aceluiaşi articol indicând că dispoziţiile din
22
V. art. I pct. 52 din Legea nr. 356/2006.
23
Publicată în M.Of., partea I nr. 279/21.IV.2003.

14
Codul de procedură penală referitoare la efectuarea percheziţiei domiciliare se aplică în mod
corespunzător.
Rezultă aşadar că, pentru efectuarea unei percheziţii informatice este necesară o
autorizaţie de percheziţie emisă de judecător, la solicitarea procurorului, după examinarea
temeiniciei acestei cereri, în şedinţa din camera de consiliu, care are loc fără citarea părţilor şi
cu participarea obligatorie a procurorului conform art. 100 alin. (4) C. proc. pen.

C: Percheziţia autovehiculelor
Codul de procedură penală nu prevedea, anterior Legii nr. 356/2006, în mod expres,
maniera în care se dispune ori se efectuează percheziţia autovehiculelor, creând astfel
dificultăţi semnificative practicienilor confruntaţi frecvent cu astfel de situaţii.
Deşi alin. (2) al art. 100 C. proc. pen. omite a enumera percheziţia vehiculelor, noua
formulare a alin. (5) al aceluiaşi articol 24 menţionează faptul că percheziţia vehiculelor
urmează regimul percheziţiei corporale.

9. Percheziţia fără mandat: lipsa reglementării unor situaţii de excepţie

Întrucât norma constituţională nu permite nici un fel de derogări în materie, se

constată lipsa excepţiilor de la această procedură, adică lipsa reglementării speciale a acelor
situaţii în care percheziţia ar putea fi efectuată şi fără existenţa unui mandat.
Există opinia necesităţii reglementării unei astfel de excepţii, cu precădere în cazul
constatării sau investigării unor infracţiuni flagrante. În aceste situaţii speciale, rapiditatea
comiterii faptelor de natură penală reclamă existenţa unei proceduri rapide şi eficiente care să
permită valorificarea momentului operativ. Reglementarea detaliată, conţinută în art. 110 şi
art. 111 C. proc. pen. nu este de natură a facilita eficient atingerea scopului unei astfel de
proceduri, respectiv acela de identificare şi strângere a probelor necesare aflării adevărului în
cauză.
Motivaţia reglementării unei astfel de excepţii constă în faptul că, o dată cu întocmirea
procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, organul de cercetare penală şi cel de
urmărire penală pot constata direct şi nemijlocit existenţa acelor indicii temeinice din care
rezultă că efectuarea percheziţiei este necesară. Timpul necesar întocmirii procesului-verbal,
sesizării instanţei şi înaintării dosarului acesteia duc, în mod evident, la pierderea momentului
propice efectuării percheziţiei.
Totodată, majoritatea practicienilor au subliniat necesitatea utilizării în aceste cazuri a
mijloacelor simple şi rapide de comunicare cu instanţa, soluţie ce ar fi în acord cu normele
constituţionale. Faxul, telefonul, corespondenţa electronică sunt instrumente care permit
derularea în timp util a procedurii şi operaţiunii de efectuare a percheziţiei.

10. Dispoziţii legale lipsite de utilitate sau eficienţă

În conformitate cu art. 102 alin. (1) C. proc. pen., percheziţia domiciliară poate fi
efectuată şi în cursul judecăţii, instanţa putând proceda la efectuarea acesteia cu ocazia unei
cercetări locale. Aşa cum a fost menţionat anterior 25, în raport cu această dispoziţie, instanţa
nu poate efectua percheziţia ca act procedural autonom.
Dat fiind caracterul public al şedinţei de judecată, o asemenea măsură devine
ineficientă şi permite, datorită publicităţii, posibilitatea distrugerii sau ascunderii bunurilor
căutate prin percheziţie.
În raport cu aceste aspecte, practicienii au apreciat că dispoziţia legală ce
reglementează percheziţia domiciliară în cursul judecăţii este fără utilitate şi ineficientă.

24
V. Legea nr. 356/2006, art. I pct. 54.
25
V. Supra cap. II.a. ii).

15