COPILĂRIA, ANOTIMPUL CREAŢIEI ADULTULUI

Motto:
Copilul râde:/"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"/
Tânărul cântă:/"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:/"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"
(Lucian Blaga -Trei feţe )

În Geneza citim cum Dzeu a creat lumea dintr-un neant fără formă și omul din țărână. Ceva
asemănător are loc în dezvoltarea fiecărui individ. Întocmai cum Margaret Drummond obișnuia să
spună: „În fiecare copil lumea se recreează.” Astfel , la baza creaţiei, asemeni celor două picioare
care ne permit stabilitatea şi mişcarea, stau imaginaţia şi munca.
Munca e în mod real expresia naturală a omenirii „normalizate” (fiecare specie trăind pe
pământ avându-și „misiunea cosmică”) încât adevăratul nume al omului ar trebui să fie homo
laborans mai degrabă decât homo sapiens! Dar, din nefericire, așa cum stau lucrurile în prezent,
majoritatea persoanelor și-au pierdut acest „instinct al speciei”.Doar la personalitățile de o putere
excepțională- genii- această dragoste față de muncă persistă asemeni unui impuls irezistibil,
supraviețuind în ciuda condițiilor nefavorabile ce au înăbușit-o la majoritatea oamenilor. Ca, de
exemplu, artiștii, descoperitorii, exploratorii, reformatorii și alții care- asemeni copiilor- nu se pot
abține să nu muncească și au redescoperit, datorită eforturilor lor eroice, instinctul speciei.”
Dacă copilului, băiatului , tânărului- în fiecare stadiu de dezvoltare-i s-ar da oportunitatea de
a face tipul de muncă după care ființa îi tânjește, aceasta ar duce la o omenire mai armonioasă, o
omenire salvată în majoritate de dragostea de posesiune și dragostea de putere.
Există, în societatea actuală, un divorț nefericit între clasele „muncitoare” și cele
„profesionale”. Așa că avem „mâini„ fără creiere și „creiere” fără mâini. Întreaga orientare în sfera
educației ar trebui sa fie cea de a uni aceste două elemente de la bun început sau și mai bine de a nu
le permite să fie separate. Așa cum ea înseși spune:„ ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!”
Dacă bebelușii, copiii și tinerii ar fi educați conform acestor linii generale practice în fiecare stadiu
de dezvoltare, ar apărea o concepție asupra muncii mult mai nobilă- ca fiind ceva esențial pentru
demnitatea fiecărei ființe umane.
Atât jocul, munca de creaţie a copilului, cât și munca adultului se supun anumitor legități,
dar deoarece (așa cum am văzut) munca lor diferă prin natura ei, la fel se întâmplă și cu aceste legi
ce le guvernează.
Legile care guverneză munca unui adult sunt: împărțirea muncii(scopul muncii fiind extern-
de a produce ceva- poate împărţi şi distribui munca unor persoane.„Unde-s mulți, puterea crește” ) şi
obţinerea unui „ rezultat maxim cu efort minim.” (acesta caută să producă maximul prin depunerea
minimului de efort nu din lipsa dorinței de a munci, ci pentru a face economie de efort, pentru
reducerea orelor de lucru).
Când trebuie să observăm munca copilului, constatăm că aceste două legi chiar nu se
aplică.Nu poate exista o „împărțire a muncii” în acest caz întrucât munca lui este, în esență, de a
crește, el trebuie să o facă el însuși și nimeni , oricât de dornic ar fi, nu poate să o facă pentru el. De
fapt „fiecare ajutor nenecesar oprește dezvoltarea”- și „pentru a deveni un bărbat de 20 de ani are
nevoie de 20 de ani.”Același lucru e valabil și pentru a doua lege-„rezultat maxim cu efort
minim”.Nici aceasta nu se aplică la munca copilului „ care țâșnește dintr-un izvor intern de energie
ce nu are nicio legătură cantitativă cu scopul extern.”

1
 Deoarece munca copilului țâșnește din acest „izvor intern de energie” nu e o povară pentru
el- nu mai mult decât simțim noi bătaia inimii ca pe o povară. Amândouă sunt funcții vitale. Dar
munca copilului e la un nivel mai înalt decât bătaia de inimă-un nivel mental, de aceea el se bucură
în mod conștient de ea , „asemeni unui om puternic ce aleargă într-o cursă.”
Jocul e pentru el o formă de viață necesară, un instinct vital fără de care personalitatea lui nu
se poate organiza pe sine înseși. Atât de esențial e pentru copil să aibă oportunitatea și mijloacele
necesare acestei „munci” creative încât, dacă îi este negată , energiile deviate vor duce la tot felul de
anormalități.În schimb, există un lucru și numai unul care va vindeca copilul de anormalități - și
acela e munca. Mulți adulți consideră munca drept o necesitate neplăcută- „blestemul lui Adam.”
Atitudinea copilului e foarte diferită, fiind în concordanță cu cupletul Elizabethei Browning:”Muncă
dragă! de ești blestemul lui Dumnezeu/Care-i atunci a Lui binecuvântare?”
Tocmai această bucurie manifestată de copii în jocul, munca lor este cea care face copilăria
indefinit de atractivă.A lor e acea bucurie cosmică ce țâșnește din străfundul ființei deoarece e
bucuria ce apare prin acționarea în concordanță cu legile naturii interne.
Legat de acest lucru un alt poet spune: „Cu bucurie stelele lucesc/Iar marea se unduiește în
lumina argintie a lunii.”(„Datorie” de M. Arnold)
Imediat ce înțelegem copilăria ca fiind perioada de joc (muncă a copilului) şi natura muncii
copilului, multe fenomene mistificate devin mai clare. Deasupra tuturor se numără binecunoscuta și
remarcabila tendință a copiilor de a repeta același lucru în mod repetat.
Ce îi împinge pe copii la această aparent lipsită de importanță repetiție? Există o necesitate
imperativă care îi împinge pe copii să repete același lucru, necesitatea autoperfecţionării.
G.K. Chesterton scrie în Ortodoxie că tot falnicul materialism ce domină mintea modernă se
bazează pe o singură presupunere- o presupunere falsă că, dacă un lucru se repetă, e probabil
mort.Oamenii cred că dacă universul ar fi fost personal ar fi variat, dacă soarele ar fi viu, ar
dansa.Soarele răsare în fiecare dimineață, eu nu mă scol în fiecare dimineață, dar variația nu se
datorează activității mele, ci inactivității mele. Lucrul la care mă refer poate fi văzut la copii când
aceștia găsesc un joc sau o glumă care le place în mod special. Un copil dă din picior în mod repetat
din exces de viață, nu din lipsa ei. Deoarece copiii au o vitalitate abundentă- de aceea ei doresc ca
lucrurile să se repete și să rămână neschimbate.Această repetiție e un fenomen spontan datorat
energiei interne a copilului- puternică și irezistibilă...Aici, ne aflăm în fața unei realități și trebuie să
respectăm această energie, să o susținem și să îi dăm îndrumarea necesară pentru a se desfășura în
voie.”
Adultul se oprește din muncă când și-a atins scopul pe care și-l propusese- ex. când slujba lui
s-a încheiat sau când e prea obosit ca să continuie. Dar, așa cum am văzut, copilul nu se oprește
când scopul extern a fost atins, foarte adesea se întoarce la început și repetă acțiunea de multe
ori.Dar se oprește totuși într-un final- și asta chiar brusc.De ce se oprește el tocmai atunci? Asta
pentru că, în mod inconștient, simte în interiorul lui că a obținut ceea ce necesita de la acea activitate
specifică- pentru momentul respectiv, oricum. În timp ce el repeta exercițiile, în interiorul lui avea
loc un proces de maturare psihică, care acum a parcurs un circuit complet. O necesitate a fost
satisfăcută și el se oprește fiindcă „ciclul de muncă” s-a încheiat.
Copilul nu se oprește din muncă fiindcă a obosit.Dimpotrivă, el iese dintr-un astfel de „ciclu
de muncă” înviorat și revitalizat.Întreaga lui ființă manifestează o calmitate caracteristică, aproape o
calmitate radiantă.El poate fi comparat, pe plan psihic, cu „un om care se simte înviorat și mulțumit
după o masă bună”. Copilul, care numai ce a ieșit dintr-una din aceste perioade prelungite de
concentrare, se simte„ împăcat cu lumea.” Sufletul lui se află într-o stare deosebit de sensibilă.El
observă multe lucruri din împrejurimile lui pe care nu le observase înainte.El experimentează o
aprofundare a sentimentului social.„El devine mai bogat și cu o inimă mai deschisă.Acesta e exact
momentul când ar putea alege, destul de spontan, să comunice într-un mod mai intim sau să
manifesteze semne de afecțiune pentru profesoara lui sau pentru alții sau chiar experimentează o

2
nouă manifestare a sentimentului religios.Cine a cinat, va întâmpina amabil un prieten pe care
înainte de cină poate nici nu l-ar fi observat.Aceasta nu trebuie să ne surprindă, înainte de a fi în
stare să ne expansionăm forțele, mai întâi trebuie să le colectăm.”
Există dăți când copilul lucrează asemeni unui adult doar fiindcă atunci are un scop extern.
În astfel de situații și el lucrează „economic” , adică, folosind doar energia necesară pentru a obține
rezultatul cerut, și nu mai mult.
Când această pregătire inconștientă internă , printr-un proces de auto-perfecționare, a creat
în copii puterea de a munci conștient pentru un scop extern, atunci pentru ei apare posibilitatea de a
câștiga o nouă experiență, de data asta pe plan social. Pentru că acum, din moment ce scopul lor e
extern, copiii se pot uni cu toții conform principiului de împărțire a muncii.
Așa că acum vedem acești copilași formând grupuri spontane pentru a-și realiza colectiv
niște sarcini precise. Un grup, de exemplu, va acoperi mesele pentru prânz,altul va aranja vaze cu
flori pentru a înfrumuseța mesele, altul va aștepta celelalte grupe, iar alte grupe se vor da la o parte
pentru ca mai târziu să se ocupe de spălatul vaselor.
La copii, instinctul spre o astfel de organizare e la fel de irezistibil ca cel care, alteori, îi
determină să muncească singuri.Chiar și atunci, nu e la fel ca la adulți.Deoarece pentru adulți acest
lucru se întâmplă în mod voit și rațional, pe când la copii se întâmplă instinctiv.Repartizarea muncii
între ei nu e rezultatul rațiunii, ci al coeziunii armonioase născute din acel sentiment pe care
instinctul uman îl arată când e pe cale de a produce cea mai mare realizare a sa.
Privită din punctul de vedere „practic” al adultului (al cărui scop e de a produce ceva în afara
sa), munca copilului e chiar inutilă.Munca adultului are o valoare socială, el produce ceva ce e util
pentru societate. Într-una din prelegirile sale , Dr. Maria a realizat un portret imaginar izbitor al
muncitorilor adulți ai lumii. Fierarul stătea lângă nicovală, constructorul lângă peretele său,
fermierul alături de plug, omul de știință în laboratorul său, legiuitorul având noul cod de legi
ș.a.m.d.Printre acești muncitori ocupați, hoinărește copilul.Dar printre ei nu este loc pentru el și nici
pentru „munca” sa.Nu aparține acelui loc deoarece nu e de nici ”un folos” acolo, el e un străin în
acea societate a adulților muncitori ocupați.În realitate el e o ființă „extra-socială” pentru că nu se
poate adapta la standardele și scopurile acestei societăți adulte și, prin urmare, nu poate să facă parte
din ea.
Totuși, dacă analizăm mai atent problema, jocul, munca copilului nu e nici pe departe
inutilă. De fapt, e la fel de importantă ca cea a adultului- chiar poate mai importantă. Nu suntem
noi, adulții, cei care putem transforma un copil într-un bărbat, la fel cum nu putem transforma un
bărbat într-un copil. Aceasta e munca copilului- de a creea adultul!
Tocmai datorită activității neîncetate a copilului, deoarece el realizează în mod inconștient
acest scop,îl numim muncitor.Întrucât el nu „creează omul” prin meditație sau odihnă, ci printr-o
activitate continuă neobosită pe parcursul fiecărui an, timp de aproximativ douăzeci de ani. Așa
cum Maria afirmă:”Copilul exersează, se mișcă, își conduce propriile experimente, învață să-și
coordineze propriile mișcări, umblă încolo și încoace preluând idei din lumea externă.Învață, într-un
mod ce ne pare miraculos, să vorbească, să stea drept în picioare, să meargă, să alerge- în această
căutare, încetul cu încetul, de a da o formă precisă inteligenței sale- așa încât putem spune: acestea
sunt caracteristicile și aceasta e inteligența unui copil de cinci ani și de opt ani și, respectiv, de 18
ani; întrucât copilul nu se va opune programului trasat pentru el prin natură.Astfel, prin activitate
neobosită, prin eforturi, experimente, cuceriri și suferințe, prin încercări grele și zbateri obositoare,
pas cu pas, el realizează această sarcină dificilă și glorioasă, adăugând mereu o nouă perfecționare.
Pe cât de mare și de importantă e munca copilului, totuși ea nu a fost încă pe deplin recunoscută de
către societate- motivul principal constituindu-l faptul că nu produce nimic util vizibil în afara sa,
așa cum o face munca adultului.”
Dacă copilul nu poate face munca adultului, e la fel de adevărat că adultul nu o poate face pe
a copilului.Perfecțiunea omului matur depinde- dacă stai să te gândești- de această muncă continuată

3
pe o perioadă îndelungată de către copilul care se creează pe sine.Adultul, dacă privești din
perspectiva asta, e la fel de dependent de copil în privința bogăției înzestrării fizice, mentale și
spirituale ale acestuia, pe cât e copilul dependent de adult pentru necesitățile sale multe. În domeniul
său, copilul e maestru și poate afirma: „Și eu am un regat, iar voi, adulții, depindeți de mine.”
Realizarea acestor două dependențe este, după cum vede Maria, singura temelie pe care putem
construi „ cadrul general fundamental necesar armoniei între oameni.”
Totuși, mai mult decât înainte, în zilele noastre, e necesar să deținem un loc pus deoparte
special pentru munca copilului.O dată cu creșterea zonelor industriale mari și cu multiplicarea
aparatelor mecanice- tren, mașină, avion, telefon, radio, etc.-, ritmul vieții a devenit „din ce în ce
mai rapid”(întocmai cum îi spunea Regina Roșie lui Alice).Dar, așa cum am văzut, tocmai prin
ritmul vieții sale copilul se diferențiază atât de mult de adult.În timpurile vechi acest contrast nu era
așa de acut deoarece societatea primitivă trăia într-un contact mai intim cu natura și era mai
influențată de ritmul negrăbit și imposibil de urgentat al anotimpurilor. Copilul din acele vremuri era
liber să alerge pe câmp și la fermă, printre păsări, animale și flori, făcându-și propriile descoperiri-
asemeni „tânărului explorator” nederanjat de intervenția adultului.Problema transmiterii culturii, de
asememnea, nu era atât de accentuată, majoritatea populației fiind încă incultă.
În locul naturii avem acum o „supernatură” artificială, un mediu creat pentru adulți și după
proporțiile adultului. Cât de diferite sunt acum împrejurimile copilului într-un apartament modern
sau într-o casă lipită de altă casă! Cât de des citim la anunțuri- „Nu acceptăm copii!”Această lume
artificială a adulților l-a înghițit pe copilul uimit, ce e mai degrabă un exilat sau un refugiat. Un
singur lucru a rămas neschimbat între toate condițiile schimbate și anume necesitatea irezistibilă a
copilului de a acționa, de a crește prin realizarea muncii sale.Dar, din păcate, cât de des nu poate
găsi un loc în care munca sa de creștere senzitivă complicată și delicată să se deruleze în propriul
ritm, liberă de intervenția nenecesară (deși bine-intenționată) a adultului . Am auzit cu toții de
mișcări al căror scop era îmbunătățirea condițiilor pentru clasa muncitoare. Dar menționează acest
subiect cuiva și, cu siguranță, interlocutorul tău va crede că te referi la muncitorii adulți.Dar- dacă o
putem crede pe Maria- a venit timpul ca conștiinței sociale (care în cele din urmă a devenit
conștientă de condițiile muncitorului adult) să i se deschidă ochii, în mod asemănător, asupra
importanței de o mai mare amploare de a oferi condiții de muncă adecvate celuilalt „pol al
omenirii”- copiii. E nevoie, și cu siguranță se va întâmpla dacă și când ideile Mariei ajung la mase,
de o mișcare socială pe scară largă pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă ale copilului.Dar
această reformă nu va veni până societatea ca întreg nu înțelege care este munca copilului.
Pentru ca cel mic să poată își îndeplinească bine munca, are nevoie de ceva mai important și
mai dinamic decât un atelier.Trebuie să ne obișnuim mintea cu noțiunea unui mediu care să fie mai
asemănător cu acel mediu de viață ce înconjură embrionul în pântecul matern- ceva protector,
ajutător și, mai presus de toate, dătător de viață.Țesuturile care se formează în embrionul fizic sunt
nemaipomenit de delicate, procesul de creștere e atât de subtil, natura a avut grijă ca cea mai bună
îngrijire și protecție să urmeze.La fel ar trebui să fie și cu „embrionul spiritual”. Atât fizic, cât și
mental și spiritual- poate spiritual mai presus de toate- copilul necesită un mediu oferitor de viață, de
calm și pace, ferit de graba lumii moderne (ca să nu mai menționăm ferit de constrângerea
profesorului și a părintelui).
Când Maria afirmă că noi, adulții, trebuie să luăm asupra noastră sarcina de a crea acest
mediu de viață pentru munca copilului, ea se gândește la ceva mult mai mare decât mediul pregătit
într-o școală Montessori.Ceea ce trebuie făcut în continuare este de a crea, pentru fiecare etapă
succesivă a dezvoltării, acel tip special de mediu care să corespundă necesităților sale specifice.Ceea
ce oamenii cred despre școala Montessori e în realitate doar prima etapă.Același lucru trebuie
realizat și pentru școala gimnazială sau vârsta cercetașului și pentru adolescent.Asta înseamnă că noi
trebuie să creem , pentru fiecare din aceste etape ulterioare, un mediu în care acești indivizi în

4
creștere să-și trăiască viața- din punct de vedere intelectual, social și spiritual liberi de orice
intervenție nenecesară a adultului- conform legilor de creștere caracteristice fiecărui stadiu.
Civilizația noastră, după cum nu a încetat niciodată să ne spună Maria, a fost construită pe
valorile adulților. Spunând asta, ea se referă la faptul că , în crearea sa, nu s-au făcut uz suficient de
potențialele constructive ale copilăriei.Toate civilizațiile de până acum au fost construite doar de o
jumătate din viața umană, jumătatea adultă.De aceea ele sunt atât de groaznice, atât de dificile, atât
de „ de neschimbat”. Dar copilăria- cealaltă jumătate a omenirii- ar putea ajuta numai de i s-ar oferi
o șansă.
Fiecare din noi nu a fost dintotdeauna o persoană adultă: copilul a fost cel care ne-a construit
personalitatea. Înainte de a deveni persoana adultă importantă de acum, membru respectat al
societății, am fost o altă persoană-foarte diferită, foarte misterioasă- dar neluată în seamă deloc de
lume, nerespectată, de niciun fel de importanță, neavând niciun drept la cuvânt în luarea deciziilor.
Și totuși, în acea toată perioadă eram de fapt o personalitate capabilă de a face ceva ce nu putem
face acum. Cel care e constructorul omului nu poate fi niciodată o persoană lipsită de importanță.El
e capabil de a face ceva măreț, asemeni unei semințe. Abia când înțelegem modul minunat în care
copilul creează omul, abia atunci realizăm simultan și faptul că deținem un secret cu ajutorul căruia
putem contribui la formarea unei omeniri îmbunătățite.
Instit. Anghel-Popescu Jenifer
Dr.Tr.Severin
21.02.2018

CITATE DIN CARTILE D-NEI DR. MARIA MONTESSORI