2.2.

Bilanțul de materiale
Pentru proiectarea şi exploatarea instalaţiilor industriilor de proces este necesară
cunoaşterea – calitativă şi cantitativă – a materialelor care circulă prin fiecare punct al instalaţiei,
în fiecare moment al funcţionării acesteia. Materialele sunt definite prin speciile chimice,
compoziția și concentrațiile soluțiilor și amestecurilor, starea de agregare, cantitățile sau debitele
în punctele, secțiunile sau zonele care interesează.
Datele necesare elaborării şi rezolvării bilanţurilor de materiale sunt:
 datele iniţiale (primare) referitoare la debitul (capacitatea) instalaţiei, proprietăţile materiei
prime, proprietăţile produsului, caracteristicile tehnologice specifice instalaţiei;
 schema tehnologică a instalaţiei şi variantele posibile ale acesteia;
 date stoichiometrice şi cinetice ale reacţiilor care decurg în instalaţie;
 date asupra echilibrelor de reacţie şi de fază în sistemele existente în instalaţie.
Procesele tehnologice de prelucrare sunt efectuate de sisteme tehnice cu funcționare
continuă sau discontinuă.
Elementele caracteristice mașinilor și instalațiilor cu funcționare continuă sunt debitul de
alimentare Qi, debitul produsului evacuat Qe , timpul în care produsele traversează instalația τ și
cantitatea de material aflată la un moment dat în instalație M.
Acești parametri pot fi prezentați schematic, conform figurii 2.1.

Qi Qe
M

τ
Fig. 2.1. Parametri caracteristici ai sistemelor tehnice cu funcționare continuă

La instalațiile cu funcționare discontinuă, elementele caracteristice sunt: masa șarjei M,

durata ciclului de prelucrare τ, debitul mediu (fictiv) al instalației Qm și numărul de șarje într-un
interval de timp N.
Debitul mediu și numărul de șarje dintr-un interval de timp Δt se exprimă prin
următoarele relații:
𝑀 ∆𝑡
𝑄𝑚 = 𝜏 ; 𝑁= 𝜏

Capacitatea de prelucrare, într-un interval de timp considerat, se calculează cu relația:

∆𝑡
𝐶𝑝 = 𝑁𝑀 = 𝑀
𝜏
Circulația materialelor într-o instalație sau într-o linie tehnologică de prelucrare este pusă
în evidență de bilanțul de materiale, determinat pentru punctele sau zonele în care se face schimb
de substanțe și materiale, cu mediul exterior.
Bilanțul de materiale descrie, cantitativ, transformările din sistem și se bazează pe legea
conservării masei. Se operează cu bilanț total de materiale și cu bilanț parțial de materiale.
Bilanțul total de materiale se referă la întreaga instalație sau la linia de fabricație în
ansamblu și cuprinde toate cantitățile de materiale implicate în procesul tehnologic.
Expresia matematică a bilanțului total de materiale, pentru sistemele tehnice cu
funcționare discontinuă, este dată de relația:
∑ 𝑀𝑖 + ∑ 𝑀𝑎 = ∑ 𝑀𝑒 + ∑ 𝑀𝑟 + ∑ 𝑀𝑝
unde notațiile au următoarele semnificații: ΣMi - cantitățile de materiale introduse în sistemul
tehnic la începutul ciclului de funcționare; ΣMa - cantitățile de materiale aflate în sistem, la
începutul ciclului de funcționare; ΣMe - cantitățile de materiale evacuate, la sfârșitul procesului
1
ciclic; ΣMr = cantitățile de materiale rămase în sistem, la încheierea ciclului funcțional; ΣMp -
pierderi totale, într-un ciclu.
Schema simplificată a unui astfel de bilanț este reprezentată în figura 2.2.

ΣMi ΣMa ΣMr ΣMe

ΣMp

Fig. 2.2. Schema simplificată a bilanțului total de materiale pentru instalații cu

funcționare discontinuă

Întroducând noțiunea de acumulare, definită prin:

𝐴 = ∑ 𝑀𝑟 − ∑ 𝑀𝑎
ecuația bilanțului devine:
∑ 𝑀𝑖 = 𝐴 + ∑ 𝑀𝑒 + ∑ 𝑀𝑝
La instalațiile cu funcționare continuă, bilanțul total de materiale se exprimă mai simplu:
∑ 𝑀𝑖 = ∑ 𝑀𝑒 + ∑ 𝑀𝑝
în care semnificațiile termenilor sunt diferite: ΣMi - cantitățile de materiale introduse într-un
interval de timp; ΣMe - cantitățile de materiale evacuate, în intervalul respectiv; ΣMp - materiale
pierdute în acest interval.
Bilanțul parțial de materiale este bilanțul de materiale care se referă fie numai la o
parte a sistemului tehnic, fie numai la un singur material sau numai un singur component al
produsului.
Dacă, în cursul procesului, concentrațiile unui component se modifică, ecuația parțială de
bilanț, pentru componentul respectiv, este:
𝑐𝑖 𝑐𝑎 𝑐𝑒 𝑐𝑟 𝑐𝑝
∑ 𝑀𝑖 + ∑ 𝑀𝑎 = ∑ 𝑀𝑒 + ∑ 𝑀𝑟 + ∑ 𝑀
100 100 100 100 100 𝑝
unde: ci, ca, ce, cr, cp sunt concentrații procentuale de masă ale componentului.
Pe baza ecuațiilor de bilanț se calculează consumul specific (masa materiei prime,
raportată la masa produsului finit) sau randamentul de fabricație (masa produsului finit pe masa
materiei prime).

2.3. Bilanțul termic

2.3.1. Considerații generale
Bilanțul termic (caloric) evidențiază relațiile dintre căldura primită de un sistem tehnic,
căldura utilă și căldura ieșită din sistem.
Acesta reprezintă o formă simplificată a bilanțului energetic și se bazează pe legea
transformării și conservării energiei, lege exprimată prin principiul întâi al termodinamicii
(conform căruia ”energia sistemului și energia mediului exterior, considerate împreună,
reprezintă o constantă”).
Operațiile preliminare realizării bilanțului termic se referă la :
 delimitarea sistemului și fixarea duratei pentru care se întocmește bilanțul;
2
 determinarea cantităților de materiale implicate în process (pe baza bilanțului de materiale);
 precizarea stării fizice a materialelor (starea de agregare, temperatura, presiunea, concentrația,
umiditatea etc.);
 calculul entalpiilor specifice și al căldurilor determinate de entalpii (Q=mΔi);
 calculul căldurilor sensibile (Q=mcΔT);
Expresia generală a unei ecuații de bilanț are forma:
𝑄𝑎 + 𝑄𝑖 = 𝑄𝑒 + 𝑄𝑟 + 𝑄𝑝
unde: Qa - căldura existentă (aflată) în sistem la momentul inițial; Qi - căldura intrată în sistem pe
durata stabilită; Qe - căldura evacuată din sistem în acest interval de timp; Qr - căldura rămasă în
sistem la momentul final; Qp - căldura pierdută.

2.3.2. Proprietăți termofizice folosite la calculul căldurii

a. Căldura specifică (c) se definește prin căldura schimbată de 1 kg de substanță cu mediul
exterior, când temperatura substanței variază cu 1K. Valoarea ei depinde de temperatură.
Pentru intervale restrânse de temperatură, se exprimă prin:
𝑄
𝑐=
𝑚∆𝑇
unde: m reprezintă masa substanței și ∆T - variația temperaturii.
〈𝑄〉 𝐽
〈𝑐〉 = =
〈𝑚〉〈∆𝑇〉 𝑘𝑔 ∙ 𝐾
Căldura specifică intervine în relații de schimb de căldură, de forma:
𝑄 = 𝑚𝑐∆𝑇 = 𝑚𝑐(𝑇𝑓 − 𝑇𝑖 )
unde: Tf reprezintă temperatura finală și Ti - temperatura inițială.

b. Căldura molară (C) este echivalentă cu căldura schimbată de 1kmol de substanță cu mediul
exterior, când temperatura substanței variază cu 1K:
𝑄
𝐶=
𝜈∆𝑇
unde: ν reprezintă cantitatea de substanță.
𝐽
〈𝐶〉 =
𝑘𝑚𝑜𝑙 ∙ 𝐾

Relațiile de schimb de căldură care implică această mărime au forma:

𝑄 = 𝜈𝐶∆𝑇 = 𝜈𝐶(𝑇𝑓 − 𝑇𝑖 )
𝑚
Deoarece 𝜈 = 𝜇 , unde µ este masa molară, exprimată în kg/kmol, și ținând cont de
expresia lui Q obținută la punctu a), rezultă:
𝑚
𝑄 = 𝑚𝑐∆𝑇 = 𝐶∆𝑇
𝜇
Se obține: 𝐶 = 𝜇𝑐

c. Capacitatea calorică (Cc) definește căldura schimbată de un corp cu mediul exterior, când
temperatura lui variază cu 1K.
𝑄 𝐽
𝐶𝑐 = și 〈𝐶𝑐 〉 =
∆𝑇 𝐾
Relația de schimb de căldură, care implică această mărime, are forma:
𝑄 = 𝐶𝑐 ∆𝑇
Din 𝑄 = 𝑚𝑐∆𝑇 = 𝐶𝑐 ∆𝑇, se obține:
𝐶𝑐 = 𝑚𝑐
3
d. Căldura latentă (l) reprezintă căldura schimbată de 1 kg de substanță la temperatură
constantă, când are loc schimbarea de fază:
𝑄 𝐽
𝑙=𝑚 și 〈𝑙〉 = 𝑘𝑔
Căldura schimbată este: 𝑄 = 𝑚𝑙

e. Entalpia specifică (i) este o mărime fizică de stare, definită prin relația:
𝑖 = 𝑢 + 𝑝𝑉𝑠
unde: u este energia internă a unui kg de substanță , în J/kg; p - presiunea, în Pa; Vs - volumul
specific în m3/kg.
𝐽
〈𝑖〉 =
𝑘𝑔
La solide și lichide, entalpia are variația nesemnificativă cu presiunea, motiv pentru care
se consideră că, la o temperatură dată, i=ct, indiferent de presiune.
În cazul substanțelor omogene, entalpia specifică este egală cu suma căldurilor sensibile
(𝑄𝑠 = 𝑚𝑐 ∆𝑇) și a căldurilor latente (𝑄𝑙 = 𝑚𝑙), pentru m = 1 kg, în cursul unui proces izobar ce
evoluează de la o stare standard, la starea considerată.
Starea standard este definită de temperatura T0 și de presiunea p0, unde: T0 = 273,15 K și
p0 este presiunea vaporilor saturați la T0. În această stare, se consideră i0 = 0.
Pentru o substanță lichidă care trece în stare de vapori, relațiile de calcul au forma:
𝑖 = 𝑐𝑙 ( 𝑇𝑓 – 𝑇0 ) + 𝑙 + 𝑐𝑝 ( 𝑇0 − 𝑇𝑓 ) și 𝑄 = 𝑚𝑖
În aceste relații cl reprezintă căldura specifică a lichidului; cp - căldura specifică la
presiunea constantă a vaporilor și Tf - temperatura de fierbere.
La gazele ideale: ∆𝑖 = 𝑐𝑝 ∆𝑇

3. CURGEREA FLUIDELOR
3.1. Generalități

Din punct de vedere macroscopic, corpurile materiale pot fi clasificate în corpuri solide și
corpuri fluide.
Solidele sunt corpuri cu dimensiuni și forme bine definite, a căror principală
caracteristică este rigiditatea.
Fluidele sunt corpuri caracterizate prin mobilitate mare, rezistență la rupere practic nulă
și deformație ușoară (sunt lipsite de formă proprie). Principala proprietate a acestor corpuri este
fluiditatea. Sub acțiunea unei tensiuni tangențiale constante, fluidul se deformează. Dacă
tensiunea nu este îndepărtată, deformația poate atinge orice valoare. Viteza de deformare este
constantă și depinde de vâscozitatea fluidului. Deformarea continuă a unui fluid sub acțiunea
unei tensiuni poartă denumirea de curgere.
Lichidele sunt fluide foarte puțin compresibile, care au proprietatea de a forma o
suprafață liberă în contact cu un gaz, sau o suprafață de separare în contact cu un alt lichid
nemiscibil.
Gazele sunt acele fluide care ocupă întreg volumul în care se află și sunt foarte
compresibile. Pentru gaze se face distincție între gaze permanente (necondensabile) și vapori,
după cum temperatura lor este superioară sau inferioară temperaturii critice.

4
 Transferul de impuls constituie un proces fundamental în industria alimentară deoarece,
în foarte multe situaţii, realizarea unei operaţii presupune aducerea unor fluide în stare de
curgere. Astfel, este necesară cunoașterea problemelor legate de curgerea fluidelor.
Curgerea fluidelor (lichide și gaze) este un proces în care se transferă impulsul (cantitatea
de mișcare).
𝑚
Impulsul este definit prin 𝑝⃗ = 𝑚 ∙ 𝑣⃗, cu 〈𝑝〉 = 𝑘𝑔 𝑠 .
Transportul fluidelor se realizează prin conducte sau prin canale și este determinat de
diferența de presiune între secțiunea de intrarea și cea de ieșire sau de diferența de nivel între
cele două secțiuni.
Din punct de vedere al modului în care particulele de fluid se mișcă în timpul curgerii, se
disting două regimuri de curgere:
 Regimul laminar, în care traiectoriile particulelor de fluid sunt paralele, miscarea având
caracter unidirectional;
 Regimul intermediar: trecerea de la mișcarea laminară la cea turbulentă se face gradat,
existând o zonă a vitezelor fluidului în care mișcarea este tranzitorie;
 Regimul turbulent, în care particulele de fluid au mișcări spațiale, cu componente ale vitezei
pe cele 3 direcții, dar cu o rezultantă finală orientată în sensul curgerii.
Aprecierea regimului de curgere se face cu ajutorul criteriului Reynolds (criteriu
adimensional):
𝑣𝐷
𝑅𝑒 =
𝜈
unde: v reprezintă viteza medie de curgere; D - diametrul conductei; ν - vâscozitatea cinematică
a fluidului.
Se consideră că valoarea critică a criteriului Reynolds, la care se face tranziția de la
curgerea laminară la curgerea turbulentă, este 𝑅𝑒𝑐𝑟 = 2320.
Pentru Re < Recr =2300 => curgerea este laminară.
Pentru valori Re cuprinse între 2300 și 10000, curgerea decurge în regim tranzitoriu
(intermediar).
Pentru Re > 10000 => curgerea este turbulentă.

3.2. Caracteristici fizice ale fluidelor

3.2.1. Densitatea

La fluide omogene și izotrope, densitatea se exprimă prin relația:

𝑚
𝜌=
𝑉
în care m este masa fluidului și V – volumul lichidului.
În unele situații se operează cu densitatea relativă, ρr:
𝜌
𝜌𝑟 =
𝜌0
unde ρ0 este densitatea unui fluid de referință, în condiții normale de presiune și temperatură (aer
pentru gaze, cu ρ0 = 1,29 kg/m3 și apă pentru lichide, cu ρ0 = 1000 kg/m3)

3.2.2. Volumul specific

5
 Volumul specific este volumul unui kilogram de fluid:
𝑉 1 𝑚3
𝑉𝑠 = = ; < 𝑉𝑠 > =
𝑚 𝜌 𝑘𝑔
3.2.3. Vâscozitatea

Vâscozitatea reprezintă proprietatea reologică esențială a fluidelor, datorită căreia apar

rezistențe la deplasarea relativă a straturilor de fluid adiacente, rezistențe determinate de frecările
interne dintre straturi.
La fluidele newtoniene, tensiunile tangențiale sunt proporționale cu gradientul vitezei:
𝑑𝑣
𝜏=𝜂
𝑑𝑧
unde: dv reprezintă viteza relativă dintre două straturi de fluid, adiacente elementului de volum
cu grosimea dz; η – vâscozitatea dinamică.

Fig. 3.1. Tensiuni tangențiale în interiorul fluidelor newtoniene

𝜏 𝑁/𝑚2 𝑁
Din 𝜂 = 𝑑𝑣 se obține 〈𝜂〉 = 𝑚 = 𝑠 = 𝑃𝑎 ∙ 𝑠
𝑚2
𝑑𝑧 𝑠∙𝑚
𝜂
De multe ori se folosește vâscozitatea cinematică: 𝜈 = 𝜌 . Unitatea de măsură este:
𝑁∙𝑠 𝑚2
〈𝜈〉 = =
𝑘𝑔 𝑠
𝑚2 3
𝑚
Vâscozitatea cinematică se poate exprima și în Stokes:
𝑚𝑚2 𝑚2
1𝑆𝑡 = 1 = 10−6
𝑠 𝑠
Un mod curent de exprimare a vâscozității cinematice este cel in grade Engler (oE).
Vâscozitatea cinematică exprimată în oE reprezintă raportul dintre timpul de golire a unui volum
determinat de lichid și timpul de golire a unui volum egal de apă distilată, în aceleași condiții de
temperatură și presiunea, prin același aparat.
Între valorile exprimate în 𝑚2 /𝑠 și în ⁰E, există relații de forma:

𝑚2 6,31
10 𝜈 ( ) = 7,31𝜈(0 E) −
6
𝑠 𝜈(°E)

6
 3.3. Noțiuni de bază pentru curgerea fluidelor

3.3.1. Debit volumic

Debitul volumic este definit prin volumul de fluid care trece printr-o secțiune transversală
a unui tub de curent, în unitatea de timp.
∆𝑉 𝑆∆𝑥
𝑄= = = 𝑆𝑣
∆𝑡 ∆𝑡
∆𝑥
unde: 𝑣 = este viteza medie a fluidului în secțiunea considerată.
∆𝑡
𝑚3
Unitatea de măsură este: 〈𝑄〉 = 𝑠

3.3.2. Debitul masic

Debitul masic ia în considerație masa fluidului care trece prin secțiunea transversală a
tubului de curent în unitatea de timp.

𝑄𝑚 = 𝜌𝑄 = 𝜌𝑆𝑣

𝑘𝑔
〈𝑄𝑚 〉 =
𝑠
3.3.3. Ecuația de continuitate
Ecuația de continuitate exprimă egalitatea debitului masic prin orice secțiune transversală
a tubului de curent, în regim staționar de curgere.
𝑄𝑚 = 𝜌𝑆𝑣 = 𝑐𝑡

𝑄𝑚1 = 𝑄𝑚2

𝜌1 𝑆1 𝑣1 = 𝜌2 𝑆2 𝑣2 = 𝑐𝑡

La fluidele incompresibile (lichide), densitățile sunt constante (𝜌1 = 𝜌2 ) și expresia

ecuației de continuitate se simplifică: 𝑆1 𝑣1 = 𝑆2 𝑣2 = 𝑐𝑡

3.3.4. Ecuația energiei (ecuația lui Bernoully)

Ecuația energiei reprezintă o aplicație a energiei în procesele de curgere a fluidelor.

Ecuația stabilește că energia fluidului, care trece într-un interval de timp printr-o secțiune
transversală a unui tub de curent, este egală cu energia fluidului care trece în același timp, prin
altă secțiune transversală a tubului, însumată cu energia mecanică și termică, schimbată cu
mediul exterior, pe porțiunea dintre cele două secțiuni.
Pentru 1kg de fluid, ecuația are forma:

𝑃1 𝑣12 𝑃2 𝑣22
𝑔𝑧1 + + + 𝑢1 = 𝑔𝑧2 + + + 𝑢2 + 𝑓
𝜌1 2 𝜌2 2

7
 𝑃1 𝑃2
unde: g𝑧1 și 𝑔𝑧2 sunt energii potențiale gravitaționale, pentru 1 kg de fluid; și - energii
𝜌1 𝜌2
𝑣12 𝑣22
potențiale ale unui kg de fluid, determinate de forțele de presiune; și - energii cinetice ale
2 2
unui kg de fluid; u1 și u2 - energii interne ale unui kg de fluid; f - energia schimbată la 1kg de
fluid cu mediul exterior, între cele două secțiuni.

𝑃 𝑣2 𝐽
〈𝑞𝑧〉 = 〈 〉 = 〈 〉 = 〈𝑢〉 = 〈𝑓〉 =
𝜌 2 𝐾𝑔

Pentru lichide, în curgere izotermă, avem 𝜌1 = 𝜌2 = 𝜌 și 𝑢1 = 𝑢2 = 𝑢.

Ecuația energiei, în acest caz, se simplifică:
𝑃1 𝑣12 𝑃2 𝑣22
𝑔𝑧1 + + = 𝑔𝑧2 + + +𝑓
𝜌 2 𝜌 2

Prin împărțirea cu ,,g”, se scrie o variantă în care fiecare termen se exprimă în metri
coloană de lichid:
𝑃1 𝑣12 𝑃2 𝑣22
𝑧1 + + = 𝑧2 + + +ℎ
𝜌𝑔 2𝑔 𝜌𝑔 2𝑔

Termenul ,,h” este suma pierderilor de sarcină, liniare și locale, exprimate în metri
coloană de lichid, între două secțiuni transversale ale tubului de curent. Ecuația mai poate fi
exprimată și prin relația:
𝑣12 𝑣22
𝜌𝑔𝑧1 + 𝑃1 + 𝜌 = 𝜌𝑔𝑧2 + 𝑃2 + 𝜌 + 𝜌𝑔ℎ
2 2
𝑣2
〈𝜌𝑔𝑧〉 = 〈𝑝〉 = 〈𝜌 〉 = 〈𝜌𝑔ℎ〉 = 𝑃𝑎
2
𝑣2
unde: ρgz este presiunea de poziție; p - presiunea statică; 𝜌 - presiunea dinamică; Δp=ρgh -
2
pierderi liniare și locale de presiune, exprimate în Pa.

Dacă z1 = z2 , se obțin relațiile:

𝑃1 𝑣12 𝑃2 𝑣22
+ = + +ℎ
𝜌𝑔 2𝑔 𝜌𝑔 2𝑔
𝑣12 𝑣22
𝑃1 + 𝜌 = 𝑃2 + 𝜌 + 𝜌𝑔ℎ
2 2

Dacă S1=S2 , rezultă v1=v2 și avem:

𝑃 𝑃
𝑧1 + 𝜌𝑔1 = 𝑧2 + 𝜌𝑔2 + ℎ , sau

𝜌𝑔𝑧1 + 𝑃1 = 𝜌𝑔𝑧2 + 𝑃2 + 𝜌𝑔ℎ

Precizare: Pentru gaze, ecuația energiei exprimă faptul că diferența dintre căldura
primită și lucrul mecanic efectuat este egală cu variația entalpiei, însumată cu variația energiei
cinetice:
8
 𝑣2
𝑑𝑞 − 𝑑𝑙 = 𝑑𝑖 + 𝑑 ( 2 ) , în cazul unui kg de gaz
Printr-o serie de transformări se ajunge la relația:
2
𝑑𝜌 𝑣22 − 𝑣12
∫ + + 𝑙𝑠 = 0
1 𝜌 2
unde: ls reprezintă lucrul mecanic specific, efectuat de forțele de frecare.
Problema se rezolvă numai dacă se cunoaște funcția 𝑝 = 𝑓(𝜌).

3.3.5. Pierderi liniare de sarcină (pierderi liniare de presiune)

Pierderile liniare de sarcină sunt determinate de frecările dintre straturile de fluid și se

calculează cu relațiile:
𝑙 𝑣2 𝑙 𝑣2
ℎ=𝜆 (m) sau ∆𝑝 = 𝜌𝑔ℎ = 𝜆 𝐷 𝜌 (Pa)
𝐷 2𝑔 2

unde: λ poartă numele de coeficient al pierderilor liniare de sarcină determinat de regimul de

curgere și de rugozitate; l - lungimea traseului; D - diametrul conductei; v - viteza medie de
curgere.

3.3.6. Pierderi locale de sarcină

Pierderile locale de sarcină apar la schimbarea configurației circuitului, în zonele în care

particulele de fluid își modifică viteza. Acestea sunt echivalente cu energia cinetică pierdută în
aceste zone (numite rezistențe hidraulice).
Se calculează cu relații de forma:
𝑣2 𝑣2
ℎ𝑙 = 𝒢 (m) sau ∆𝑝𝑙 = 𝜌𝑔ℎ𝑙 = 𝒢 𝜌 (Pa)
2𝑔 2

unde: 𝒢 reprezintă coeficientul pierderilor locale de sarcină, determinat experimental și indicat în

tabele sau în diagrame, pentru fiecare tip de rezistență hidraulică.

Se mai folosește termenul de lungime echivalentă de conductă, egal cu lungimea unei

conducte de același diametru, la care pierderile liniare de sarcină sunt egale cu pierderile locale
din rezistența hidraulică.
𝑣2 𝑙 𝑣2
Din ℎ𝑙 = 𝒢 2𝑔 = 𝜆 𝐷𝑒 se poate scrie:
2𝑔
𝑙𝑒 𝐷
𝒢=𝜆 sau 𝑙𝑒 = 𝒢
𝐷 𝜆

în care le cunoscută, astfel că se determină pierderea totală de sarcină:

𝑙 + ∑ 𝑙𝑒 𝑣 2
ℎ𝑡 = ℎ + ℎ𝑙 = 𝜆 ∙
𝐷 2𝑔

3.4. Curgerea lichidelor prin conducte circulare

Se prezintă aspectele generale referitoare la curgerea laminară și turbulentă a lichidelor,

prin conducte circulare.
9
 3.4.1. Curgerea laminară
Sunt urmărite mai multe obiective: distribuția tensiunilor tangențiale în secțiunea
transversală a conductei; distribuția vitezelor în secțiunea transversală; viteaza maximă; debitul;
viteza medie și pierderile liniare de sarcină.
Pentru studiu se consideră un tub de curent, plasat pe axa conductei, cu lungimea l și raza
r.

Fig. 3.7. Elemente de calcul pentru curgerea laminară

Observație: Curgerea poate fi caracterizata prin variatia in timp a parametrilor fluidului si prin
intensitatea curgerii. Primul criteriu imparte curgerea in: stationara (permanenta) si
nestationara (nepermanenta). Curgerea stationara se caracterizeaza prin faptul ca marimile
care descriu miscarea fluidului sunt invariabile in timp (presiunea, viteza și densitatea)

În regim staționar, tubul de curent se deplasează cu viteză constantă, datorită diferenței de

presiune dintre capetele sale și a forțelor de frecare cu straturile adiacente de lichid.
În aceste condiții :
𝐹1 − 𝐹2 − 𝐹𝑓 = 0
unde:
𝐹1 = 𝑝1 𝑆 = 𝜋𝑟 2 𝑝1 ; 𝐹2 = 𝑝2 𝑆= 𝜋𝑟 2 𝑝2 ; 𝐹𝑓 = 2𝜋𝑟𝑙𝜏;
Din 𝐹1 − 𝐹2 − 𝐹𝑓 = 0 , rezultă 𝜋𝑟 2 (𝑝1 − 𝑝2 ) = 2𝜋𝑟𝑙𝜏, adică:
𝑟𝛥𝑝 = 2𝑙𝜏
Δ𝑝
Se constată că tensiunile tangențiale variază liniar cu raza: 𝜏 = 𝑟.
2𝑙
Pentru 𝑟 = 0 => 𝜏 = 0.
Δ𝑝
Pentru 𝑟 = 𝑅 => 𝜏 = 𝜏𝑚𝑎𝑥 = 𝑅.
2𝑙

10
 Fig. 3.8. Distribuția tensiunilor în secțiune, la curgerea laminară

𝑑𝑣 𝛥𝑝 𝑑𝑣
Deoarece 𝜏 = −𝜂 𝑑𝑟 rezultă 𝑟 = −𝜂 𝑑𝑟 .
2𝑙
Δ𝑝
De aici obținem: −𝑑𝑣 = 2𝜂𝑙 𝑟𝑑𝑟.
Semnul „-” introdus în expresia tensiunii 𝜏 este justificat de faptul că tensiunea are sens
invers sensului de curgere.
Se notează cu 𝑣𝑟 viteza particulelor de lichid aflate la distanța r de axa conductei și se ține
cont de faptul că pentru r=R avem 𝑣𝑟 = 0.
Se integrează ecuația diferențială:
0 𝑟 𝑣 Δ𝑝 𝑅
∫𝑣 (−𝑑𝑣) = ∫0 𝑑𝑣 = 2𝜂𝑙 ∫𝑟 𝑟𝑑𝑟.
𝑟
Δp 𝑅 2 𝑟2
Rezultă 𝑣𝑟 = (1 − 𝑅2
)
4𝜂𝑙
Relația evidențiază faptul că distribuția vitezelor se face după un paraboloid de rotație.
Viteza maximă este viteza particulelor de lichid aflate pe axa conductei:
Δ𝑝𝑅 2
𝑣𝑟 = 𝑣𝑚𝑎𝑥 pentru 𝑟 = 0 și 𝑣𝑚𝑎𝑥 = .
4𝜂𝑙
Debitul volumic
Se ia în considerație aria elementară 𝑑𝑠 = 2𝜋𝑟𝑑𝑟, prin care viteza este vr. Debitul
𝜋Δp𝑅 2 𝑟2
elementar prin această secțiune este: 𝑑𝑄 = 𝑣𝑟 𝑑𝑆 = (1 − 𝑅2 ) 𝑟𝑑𝑟 .
2𝜂𝑙

Fig. 3.9. Schema de calcul a debitului

Debitul total:
𝜋𝛥𝑝𝑅 2 𝑅 𝑟2
𝑄= ∫ (1 − 2 )𝑟𝑑𝑟
2𝜂𝑙 0 𝑅
2 𝑅 3
𝜋𝛥𝑝𝑅 𝑟 𝜋Δp𝑅 2 𝑅 2 𝑅 2 𝜋Δ𝑝𝑅 4
𝑄= ∫ [𝑟 − 2 ] 𝑑𝑟 = [ − ]=
2𝜂𝑙 0 𝑅 2𝜂𝑙 2 4 8𝜂𝑙

Viteza medie este definită prin raportul dintre debit și aria secțiunii transversale a
conductei.
𝑄 Δ𝑝𝑅 2 𝑣𝑚𝑎𝑥
𝑣 = 𝜋𝑅2 = = .
8𝜂𝑙 2

11
 Fig. 3.10. Distribuția vitezelor în secțiune, la curgerea laminară

Pierderile liniare de sarcină se determină pe baza expresiei vitezei medii:

𝛥𝑝𝑅 2 8𝜂𝑙𝑣 32𝜂𝑙𝑣
𝑣= ⇒ 𝛥𝑝 = 2 =
8𝜂𝑙 𝑅 𝐷2
Dar:
𝑙 𝑣2 64𝜂 64𝜈 64 64
Δ𝑝 = 𝜆 𝜌 și ⇒𝜆= = = ⇒ 𝜆=
𝐷 2 𝑣𝐷𝜌 𝑣𝐷 𝑅𝑒 𝑅𝑒

3.4.2. Curgerea turbulentă a lichidelor prin conducte

În curgerea turbulentă, particulele de lichid de află într-o puternică agitație, vitezele într-
un punct al fluidului fiind variabile în timp.
Distribuția vitezelor în secțiunea transversală a conductei (determinată experimental de
Prandtl și Nicuradze) poate fi exprimată prin ecuația unui paraboloid de rotație:
𝑟 1⁄𝑛
𝑣𝑟 = 𝑣𝑚𝑎𝑥 ( )
𝑅
unde n=7 pentru 𝑅𝑒 < 5 ∙ 104 ; n=8 pentru 5 ∙ 104 < 𝑅𝑒 < 2 ∙ 105 ; n=10 pentru 𝑅𝑒 > 2 ∙
105
Viteza medie este mult mai apropiată de viteza maximă: 𝑣 = 𝛽𝑣𝑚𝑎𝑥 , cu 𝛽 = 0,84
→pentru calcule practice.

Fig. 3.11. Distribuția vitezelor în secțiune la curgerea turbulentă

Curgerea turbulentă este influențată mult de rugozitate.

Rugozitatea absolută se definește prin raportul:
𝐷𝑜 − 𝐷𝑐
𝑘=
2

12
unde Do este diametrul conductei după îndepărtarea asperităților și Dc - diametrul după
omogenizarea asperităților.
𝑘
În unele lucrări, rugozitatea absolută se exprimă prin: 𝑒 = 2
Rugozitatea relativă se exprimă prin relațiile:
𝑘 2𝑘
𝜀= =
𝑅 𝐷
Rugozitatea echivalentă reprezintă rugozitatea absolută a unei conducte cu granule de
nisip lipite pe perete, care, în condiții similare de curgere, produce aceeași pierdere de presiune
ca și conducta reală. Se notează cu ks și se exprimă în mm.
Exemple:
𝑘𝑠 < 0,0015 mm- conducte din sticlă, bronz, aluminiu, mase plastice;
𝑘𝑠 = 0,02 ÷ 0,06 mm- conducte moi de oțel;
𝑘𝑠 = 0,15 ÷ 0,3 mm- conducte din oțel, utilizate.
Conductele la care grosimea stratului limită laminar este : 𝛿𝑙 > 𝑘 sunt conducte hidraulic
netede iar cele la care 𝛿𝑙 < 𝑘 sunt conducte hidraulic rugoase.
Trecerea de la conductele hidraulic netede la cele rugoase este marcată de:
𝐷 𝐷
𝑅𝑒 = 𝑘 𝑙 𝑔 (0,1 𝑘 ).
În regimul de curgere hidraulic neted: 𝜆 = 𝑓(𝑅𝑒 ).
În domeniul turbulent de tranziție (prepătratic) definit de 2320<Re<3400, coeficientul λ
depinde de regimul de curgere și de rugozitate: 𝜆 = 𝑓(𝑅𝑒 , 𝜀).
În domeniul rugos (pătratic), coeficientul pierderilor de sarcină depinde numai de
rugozitate: 𝜆 = 𝑓(𝜀).
Relațiile de calcul pentru 𝝀 sunt multiple, diferențiate în funcție de regimul de curgere.
Sunt relații determinate experimental.

13