Seară spartă,

pahare sparte în jurul mesei,

duruitoarele bătăi de tobă ale unei zile însorite,

cu voci, cu praf.

Amintirea năduşită înşfacă agrafele-i de păr.

Patul de lemn se împotriveşte somnului.

Invalidul îşi izbeşte cârjile de trotuar.

Sub tine, un gol. Îl încerci cu piciorul.

Cine-l locuieşte? Piatra se face jilavă.

Nu e nimeni. Ultima ţigară planând

pe oboseală, ultima strofă

pe norii de fum umflandu-şi sacii până pleznesc.

Şi apoi, miezul nopţii, aceeaşi tobă

trezeşte iarăşi paznicii din somn.

Cine-i aici? Ce s-a-ntâmplat?

Îmbrăţişăm spada

ca pe-o femeie pe o saltea trenţuită,

cu mâini îngheţate

că pe-o femeie neiubită vreodată.

traducere Petre Stoica