Jocul ielelor, de Camil Petrescu (comentariu

literar, rezumat literar)

Literatură

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează
principiul-sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura
europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice
(autenticitatea, substanţialitatea, relativismul) şi prin crearea personajului intelectual lucid şi
analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi
plângăreţi”. Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”,
pentru care este neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată
manifesta.

Camil Petrescu propune o creaţie literară aute\ntică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi
reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele
senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

Camil Petrescu este un autor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind
personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor pure,
imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană
evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi
puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt
caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ea
paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”.

Piesa Jocul ielelor, de Camil Petrescu, este o dramă de conştiinţă, construită în plan psihologic
prin manifestarea unor concepţii utopice (concepţii politice sau sociale generoase dar irezistibile,
fanteziste, iluzorii, himerice), imposibil de aplicat în lumea reală, dovedindu-se şubrede în
înfruntarea cu viaţa concretă. Drama ilustrează teoria „noocraţiei necesare” (noocraţie =
dominaţie a intelectualităţii, tip de stat condus de intelectuali; „noos” = spirit, „kratos” = putere),
teorie fundamentată de Camil Petrescu în studiul Teze şi antiteze (1936).
Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului în orice fel de societate, acesta fiin dator să
causte şi să identifice în istorie supremaţia ideii asupra evenimentului istoric şi având la bază
postulatul „inteligenţa nu greşeşte niciodată, toa
te greşelile sunt istorice...”. Acest principiu este fals şi de aici izvorăşte drama protagonistului
Gelu Ruscanu, care conştientizează cu durere faptul că inteligenţa construieşte numai sisteme
utopice, bazate pe ideea de absolut, care nu concordează cu aplicarea concretă a „valorilor
simplu trăite”.

Camil Petrescu
Prima formă artistică a dramei Jocul ielelor datează din 1916, după care Camil Petrescu a
realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul de Teatru. El însuşi
adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorală de punere în scenă a
spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând astfel reprezentarea acestei piese atâta timp
cât a trăit.
Geneza
Geneza piesei Jocul ielelor constă în impresia puternică pe care i-o produce lui Camil Petrescu o
bătaie de flori la Şosea, care a avut loc în mai 1916, în timp ce ziarele, aruncate printre flori,
anunţau drama bătăliei de la Verdun. Autorul însuşi defineşte piesa „dramă a absolutului”. Gelu
Ruscanu trăieşte o dramă de conştiinţă, referitoare la conceptele de justiţie şi iubire privite în
mod absolut, pe care le conştientizează, în cele din urmă, ca fiind relative şi conjuncturale,
depinzând de oameni şi de situaţii concrete.
Tema
Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict
complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, eroul se
încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al
personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de opacitatea faţă de
orice soluţie reală, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinaţia aplicării în
societatea concretă a conceptului utopic de dreptate absolută.

Semnificaţia titlului
Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el în motoul volumului de
versuri: „Jocul ideilor e jocul ielelor”. Gelu Ruscanu este încătuşat al idealului de dreptate
absolută care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul
lor halucinant şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau
înnebuneşte, oricum, devine neom.

Setea de absolut şi lumea ideilor pure care au pus stăpânire pe protagonist sunt ilustrate de
replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, care „nu
vede lucruri”, ci „vede numai idei”. Ruscanu confirmă - „Eu văd ideile...” - dar Penciulescu îl
priveşte lung şi-l avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut: „câtă vreme le
vezi... totul e în ordine... Când au dispărut... după ce le-ai văzut, abia atunci e grav... Începe
drama...”.

Penciulescu explică în continuare în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând
urmările nefaste cu cele suferite de cei care au văzut ielele: „Cine a văzut ideile devine neom, ce
vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş; în lumina
lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la
ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea
aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele...
pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori”.

Structura textului dramatic

Piesa Jocul ielelor este structurată în trei acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din tablouri şi
scene. Pe prima pagină a piesei, pe care sunt scrise personajele, Camil Petrescu defineşte opera
ca fiind „o dramă a absolutului”, precizând totodată timpul şi locul unde se petrec evenimentele,
„mai 1914”, în Bucureşti.
Relaţiile spaţiale
Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al
evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagonistului.
Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor
care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală,
generată de alternanţa evenimentelor, marcate de flash-back.

Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

Acţiunea actului I
Acţiunea actului I se petrece în biroul directorului Gelu Ruscanu, de la redacţia ziarului
„Dreptatea socială”, decorul fiind minuţios descris de dramaturg. Sache, paginatorul gazetei şi
Daşcu, maşinistul-şef sunt îngrijoraţi că nu există nici un fel de articol pentru numărul de a doua
zi, în afară de cel pe care-l lăsase „tovarăşul directo

r” înainte de a pleca la Iaşi, unde pleda într-un proces al ceferiştilor de la Paşcani.

Vizita responsabilului „Internaţionalei a doua” produce agitaţie în redacţie, deoarece el venea la

ziar pe data de 18 a fiecărei luni şi anunţa că va izbucni revoluţia. Deşi la început agenţii de la
Siguranţă îl urmăriseră şi-i făcuseră cazier, acum toţi râdeau de el şi nimeni nu-i mai dădea nici o
atenţie. Administratorul Praida şi secretarul general de redacţie Penciulescu se bucură când află
 că venise „nebunul de Kiriac”, pentru că plicul cu instrucţiuni pentru desfăşurarea revoluţiei
conţinea totdeauna şi o sumă importantă de bani, cu care se puteau plăti salariile redactorilor.

Pe de altă parte, Penciulescu este îngrijorat că erau supravegheaţi de un agent de la Siguranţa

Statului şi că în ziarul guvernului se scria că gazeta lor, care trăieşte „din fonduri suspecte”,
dezlănţuise o campanie de presă împotriva actualului ministru al justiţiei, fapt ce nu va mai fi
tolerat de către guvern, care va lua „măsuri drastice”. Articolele referitoare la atacul politic pe
care „Dreptatea socială” îl declanşase împotriva ministrului” de justiţie Şerban Saru-Sineşti
făcuse să crească tirajul ziarului, de unde reiese că opinia publică era interesată de integritatea
morală a membrilor guvernului.

Tocmai când Penciulescu îi explica lui Daşcu de ce îi spune „Saint-Just” lui Gelu Ruscanu, nume
care s-ar traduce „Sfântul Dreptate”, soseşte în redacţie directorul ziarului. În mod cu totul inedit
pentru o operă dramatică, Camil Petrescu face, prin caracterizare directă, un portret fizic detaliat
personajului Gelu Ruscanu, din care reies şi trăsături morale. Spre surprinderea tuturor, Gelu îl
întâmpină zâmbind pe agentul de la Siguranţă, explicându-le că acest domn Ştefănescu avea
însărcinarea să-l fileze pe el, dar că făcuseră amândoi o înţelegere: ca să nu se mai ţină după el,
Gelu îi dicta raportul privind deplasările pe care le efectua, iar în timpul acesta omul îşi vedea de
treburile lui, ca de pildă „să-şi muncească via”.

Penciulescu îşi exprimă temerea că guvernul ar putea să le însceneze vreo fraudă, întrucât
campania de presă pe care o dezlănţuiseră împotriva ministrului Justiţiei îi enervase pe liberali,
cu care nu era de glumit. Gelu Ruscanu susţine cu fermitate împlinirea dreptăţii, că actualul
ministru trebuie să ispăşească pentru că săvârşise „ceva atât de nelegiuit”, refuzând totuşi să le
destăinuie fapta acestuia, dar accentuând că în orice altă ţară el ar fi primit pedeapsa capitală.

Ziariştii sunt preocupaţi de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de şapte ani în închisoare,
fiind condamnat la cinci ani pentru grevă şi la zece ani pentru că pălmuise un procuror. Elena
Boruga, soţia lui, nu mai voia să-l viziteze la temniţă, pentru că trăia în concubinaj cu alt bărbat,
care avea grijă de ea şi de fiul lor şi căruia îi era recunoscătoare că datorită lui nu muriseră de
foame. Femeia refuza să se mai prefacă şi să-l mintă în continuare pe Boruga şi atunci Praida o
roagă să lase măcar copilul să meargă la închisoare ca să-şi vadă tatăl, căruia îi vor spune că ea
este bolnavă.

Gelu Ruscanu îi dezvăluie lui Penciulescu secretul documentului care va determina guvernul să-l
demită pe ministrul Justiţiei, Şerban Saru-Sineşti. Era vorba de o scrisoare de dragoste semnată
de Maria Şineşti, soţia ministrului şi adresată lui Gelu Ruscanu. Întâmplarea povestită în
scrisoare avusese loc cu şapte-opt ani în urmă, -flash-back- la doi ani de la căsătoria Mariei cu
Şerban. Având o casă mare, „boierească”, Maria luase la ea pe o bătrână, doamna Manitti, o
prietenă de-a bunicii ei, care nu mai voise să trăiască la moşie, unde rămăsese singură. Bătrâna,
care avea nevoie şi de îngrijire medicală, fusese instalată la parterul casei, unde se aflau birourile
şi sufrageria, familia Sineşti locuind la etaj.

Doamna Manitti a făcut un testament, prin care îşi lăsa toată averea lichidă, „aproape un milion
de lei în napoleoni de aur”, unui spital din Turnul Măgurele, bijuteriile revenindu-i doamnei
Maria Sineşti, pe care, de altfel, o informase cinstit despre aceste intenţii. Testamentul şi
bijuteriile erau ţinute de bătrână într-o casetă de oţel, închisă, la rândul ei, într-un scrin de stejar.
Bătrâna a murit brusc într-o noapte, se pare că din cauza unui atac de angină-pectorală, de faţă
fiind numai Şerban Saru-Sineşti, deoarece asistenta care o îngrijea tocmai în noaptea aceea
plecase în oraş. Era posibil ca bătrâna să fi murit „înăbuşită cu perna”, deoarece imediat după
deces Sineşti ceruse soţiei lui cheia de la casetă, dar Maria refuzase.

Atunci Sineşti „a devenit bestial, a brutalizat-o”, apoi a luat caseta bătrânei şi a înlocuit-o cu alta,
în care a pus câteva bijuterii şi câteva zeci de mii de lei. Testamentul a fost distrus, aşa că Şerban
Saru-Sineşti „s-a ales cu aproape un milion de lei aur”. Toate aceste fapte erau relatate în
scrisoarea Mariei Sineşti, care devenise amanta lui Gelu pentru că, în urma celor întâmplate, ea
ajunsese să-şi urască soţul. Gelu intenţionase „să salvez această femeie”, s-o despartă de Sineşti
şi s-o ia de soţie, dar ea nu vrusese să-şi părăsească soţul din cauza copiilor, pe care nu ar mai fi
avut voie să-i vadă.

Planul de acţiune se mută în temniţa unde zace Petre Boruga, la care vin să-l viziteze Gelu
Ruscanu şi Praida, care află de la gardian că omul stătea într-o celulă izolată, cu lanţuri la
picioare, într-o mizerie de nedescris, că „n-o mai duce până la Crăciun”, iar procurorul pe care îl
pălmuise Boruga în urmă cu şapte ani era actualul procuror general al ţării, împreună cu cei doi
venise şi fiul lui Boruga, Mihai, care avea 11 ani, pe care ei îl avertizează că tatăl lui nu trebuie
să ştie că mama se măritase din nou, ci să-i spună că nu putuse veni deoarece era bolnavă.

Deţinutul, „de o paloare cadaverică, ras în cap”, vorbeşte cu greutate, fiind îngrijorat de boala
soţiei sale, „dragostea mea dragoste” şi mirându-se că soţia îi pusese în pachet cărţi, dar nu şi
ochelari, îi trimisese tutun, deşi ştia că el nu fuma şi ciocolată, zahăr şi salam, deşi avea toţi dinţii
rupţi de către cei care-l bătuseră, fapt ce-i stânjeneşte pe vizitatori, deoarece ei făcuseră pachetul
pentru deţinut.

Acţiunea actului II
Acţiunea actului II se petrece, la început, în budoarul Mariei Sineşti, care se încuiase în cameră
de trei zile şi nu voia să vadă pe nimeni. Şerban este îngrijorat, deoarece aflase de la servitoare că
Maria plânsese, iar el nu înţelegea motivele. Maria îl întreabă brusc, ce ar face dacă ea ar muri,
însă el n-o ia în serios, consideră că acestea sunt „obsesii de nevropată” şi că ar fi timpul să
renunţe la statutul de „neînţeleasă” şi să se dezmeticească. Din ce în ce mai enervat, Şerban îi
reproşează că şi-a ascuns viaţa de el, că nu s-a simţit niciodată datoare să se explice sau să
mărturisească gândurile cele mai intime, considerând-o egoistă.

Sineşti o acuză că iubirea lui fusese şi principala ei armă cu care l-a lovit, reproşându-i că ani de
zile trebuise să o ameţească mai întâi cu alcool ca să poată fi a lui. Maria îi propune să plece
împreună oriunde, dar el se simte dator faţă de guvern, nu poate renunţa brusc la minister, mai
ales că politica i-a dat „satisfacţii destul de mari”. Se simte puternic, printr-o simplă semnătură
scrisă pe un act poate hotărî destinul oamenilor, poate ferici sau nenoroci „sute de familii”.

Spre stupoarea ei, Şerban îi destăinuie că ştie de trei ani că are un amant, dar avusese tăria să nu-i
reproşeze niciodată, întrucât vrusese să vadă „până unde merge perversitatea unei fete de 18 ani
care abia renunţase la părul pieptănat pe spate”. El îi relatează calm o întâmplare petrecută la
Paris, cu câţiva ani în urmă, pe când ea îl credea plecat la Londra şi el s-a întors pe neaşteptate.

Scena relatată constituie o intruziune narativă, realizată prin flash-back. Amantul a fost repede
ascuns în baie, ea şi-a ajutat, panicată, soţul să se îmbrace ca să plece la club. Şerban şi-a dat
seama că soţia lui nu era singură şi, ca să-i sporească spaima, s-a prefăcut că vrea să intre în baie,
dar ea „a sărit ca arsă” şi a recurs la farmecele ei ca să-l reţină. „Ce teatru jucai, dar mai ales ce
teatru jucam eu, care mai şi râdeam pe deasupra” îi mărturiseşte el cu cinism şi, devenind
sarcastic, îi spune că, dacă l-ar fi ucis pe amantul ei, ar fi lipsit ţara „de un viitor moralist”, care
acum declanşase campania de presă împotriva lui, referindu-se cu subtilitate la Gelu Ruscanu.

Sineşti este dispreţuitor şi-l compătimeşte pe cel care are inconştienţa de a se lupta cu el,
considerându-l „un om pierdut”. Maria este copleşită de puternice mustrări de conştiinţă pentru
scrisoarea în care îi destăinuise lui Gelu bănuiala că Sineşti o sufocase cu perna pe bătrâna
Manitti şi aceasta era o dovadă periculoasă pentru soţul ei, care însă nu ştia nimic despre acest
document.

Gelu Ruscanu, este vizitat la redacţie de Irena, mătuşa lui, care-l crescuse de mic ca o mamă şi
care-i reproşează că îl calomniază pe Sineşti, considerându-l asasin. Gelu află despre tatăl său, pe
care-l divinizase toată viaţa, că era un jucător de cărţi înrăit, că-şi petrecea nopţile la club, deşi
era socotit un deputat cu talent oratoric, un avocat cu o reputaţie strălucită. Pierzând la joc o
sumă enormă, pe care trebuia s-o achite imediat, a delapidat banii de la Societatea la care era
avocat şi cel care-l ajutase să pună suma la loc fusese Sineşti, secretarul respectivei societăţi,
altfel „ar fi fost dezonorat bietul tatăl tău şi-l nenorocea şi pe el”.

Sineşti a fost foarte răbdător până când reuşiseră să-i înapoieze banii, pe care-i strânseseră cu
greu din vânzarea unor case, din recolta acelui an. Gelu este înmărmurit, deoarece ştia că tatăl
său murise într-un accident de vânătoare, pe când el era numai un copil de şase ani, fiind uimit de
gestul ignobil al acestuia, care-şi însuşise „bani străini”. Gelu îi spune mătuşii că scrisoarea pe
care vrea s-o publice este a doamnei Maria Sineşti, iar aceasta, siderată, nu înţelege cum poate el
publica o scrisoare intimă şi s-o pună şi pe femeia iubită într-o situaţie jenantă. În plus, Sineşti
are scrisoarea tatălui, prin care acesta îi cerea să ia bani din depozitul societăţii şi atunci numele
de Ruscanu va fi dezonorat.

Mătuşa Irena încearcă să-l convingă pe Gelu să renunţe la campania pe care o duce cu atâta
încrâncenare împotriva lui Saru-Sineşti, aducându-i ca argument şi faptul că muncitorii, care
lucrează în condiţii mizere şi sunt copleşiţi de sărăcie, n-ar avea nimic de câştigat dacă va mai
rămâne sau nu acesta ministru. Gelu îi răspunde cu o convingere de neclintit că „muncitorimea
luptă pentru ideea de justiţie absolută”. Ca o ultimă încercare, mătuşa îl roagă să mai amâne o zi
dezvăluirea, să lase „o zi norocului” şi Gelu îi face această favoare.

Ruscanu primeşte la redacţie vizita primului procuror, Vlădicescu, „bărbat înalt, ca de 35 de ani,
elegant, cu monoclu”, care venise în legătură cu o campanie „foarte violentă”, pe care ziarul lor o
declanşase împotriva Regiei Monopolurilor Statului, acuzând de fraude pe un şef de serviciu,
Vasile Constantinescu. El le dezvăluie că acesta este numele adevărat al marelui poet Ion Zaprea,
care făcuse, ca funcţionar, nişte fraude şi era pasibil de a primi trei ani de închisoare, dar ar fi
păcat să fie condamnat un talent atât de mare. Penciulescu şi Ruscanu consideră că „în faţa legii
nu stă Ion Zaprea, ci Vasile Constantinescu”. Îi reproşează procurorului subiectivitatea în
aplicarea legilor, fapt cu care ei nu sunt de acord, deoarece: „Dreptatea nu are privilegiaţi”.

Procurorul insistă ca ei să renunţe la anchetă, pentru că îşi iau „o grea răspundere trimiţând un
poet la temniţă”, dar Gelu susţine ideea de dreptate absolută, care este „deasupra noastră şi e una
pentru toată lumea şi toate timpurile”. El demonstrează că termenul de „dreptate” nu are plural,
aşa cum are cel de „nedreptate”, accentuând ideea că „nedreptăţile pe care le suferă
muncitorimea” sunt numeroase. Procurorul este dezamăgit de lipsa lor de umanitate, dar Gelu îi
spune că nu ei, ci „dreptatea este inumană”.

Penciulescu este încântat de atitudinea lui Gelu şi-l numeşte „Saint-Just”, pentru că este obsedat
de idei, ca şi cum ar fi văzut într-o noapte cu lună jocul ielelor, însă Praida consideră că dreptatea
aceasta abstractă este formală, lipsită de conţinut, o utopie, deci fără aplicabilitate practică.
Penciulescu înţelege concepţia lui Gelu asupra lumii şi anume, că acesta „nu vede lucruri”, ci
„vede numai idei”, apoi îl avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut.

El explică în continuate în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând urmările cu
cele suferite de cei care au văzut ielele: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece
flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale
şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el
rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu
nostalgia absolutului Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa suni ielele... pedepsesc... Nu le place
să fie văzute goale de muritori”.

Pe Maria Sineşti, Gelu o primeşte cu vădită răceală, refuză să rămână cu ea între patru ochi şi-i
spune, direct că poate să-l împuşte, dacă pentru asta venise. Maria scoate revolverul şi-l pune pe
masă şi Gelu vrea să ştie dacă intenţiona să-l ucidă pe el ori să se sinucidă, după care pune
pistolul într-un sertar al biroului. Femeia mărturiseşte că venise pentru a afla dacă el o iubise
vreodată, „un singur ceas măcar”, deoarece se simţea pustiită, nimic nu-i reuşise în viaţă pe
deplin, Sineşti luase copiii şi-i dusese la o mătuşă. Ea reînvie amintiri comune, cum ar fi o
plimbare sentimentală prin pădure sau un episod cu mare încărcătură emoţională petrecut în
camera lui sărăcăcioasă de student, apoi pleacă brusc.

Acţiunea actului III

Actul III începe cu vizita lui Kiriac la redacţia ziarului „Dreptatea socială”, spre mirarea lui
Penciulescu, deoarece responsabilul „Internaţionalei a doua” obişnuia să vină numai în ziua de
18 ale fiecărei luni şi era abia 28 mai 1914. Pe bătrân îl supărase un articol al lui Vasiliu, în care
se afirma că „războiul e o formă depăşită”, că progresul omenirii nu se mai potriveşte cu
atrocităţile unui război şi atunci nu mai avea rost să le dea bani prin care să susţină revoluţia.
Penciulescu încearcă să-l convingă pe Kiriac să nu renunţe la „glasurile” care-i spuneau când va
izbucni revoluţia ori războiul.

Episodul următor începe odată cu venirea lui Şerban Saru-Sineşti la redacţia ziarului „Dreptatea
socială” care, cu un ton voit nepăsător, spune că aflase întâmplător că este atacat „de o foaie
oarecare”, însă, văzând că directorul acestui ziar este „bunul meu prieten Gelu Ruscanu”, se
hotărâse să-i facă acestuia o vizită, ca să afle ce fel de document incriminator era în posesia
gazetei.

Ruscanu, destul de încurcat şi de jenat, îi spune că este vorba despre o scrisoare de dragoste a
doamnei Maria Sineşti, dar nu mărturiseşte că îi era adresată lui, pentru că „nu asta interesează
acum”. Gelu insistă ca el să-şi dea demisia, deoarece nu mai poate rămâne ministru dacă mai are
„un petec uitat de conştiinţă”; Cu o ironie subtilă, Sineşti rememorează, prin flask-back, perioada
trăită la Paris, pe când actualul director era un student sărac, „bietul băiat” - cum îi spunea
compătimitor Maria, pe care-l invitau mereu la masă, prilej cu câre Gelu aprecia discursurile lui
Sineşti ca fiind „frumoase... admirabile”.

Amuzat, ministrul presupune că, în timp ce el pleca la club, Gelu se întorcea la Maria şi petrecea
cu ea clipe minunate, apoi devine brusc sarcastic şi îl atacă direct şi nemilos pe Gelu Ruscanu:
„Dar mai ştii, poate că d-ta, luptătorul pentru adevăr, pentru dreptatea absolută, înflăcăratul
reformator, campionul luptei împotriva corupţiei [...], poate că atunci când eu intram pe uşă, d-ta
escaladai cum puteai fereastra?”.

Abătut, Gelu Ruscanu îi dezvăluie brusc: „Scrisoarea aceasta aduce dovada că aţi jefuit şi aţi
asasinat pe... bătrâna Manitti”. Reacţia lui Sineşti îl năuceşte pe Ruscanu, întrucât acesta susţine
că nevastă-sa este „o mitomană erotică”, (mitomanie - tendinţa bolnăvicioasă de a denatura
adevărul, mania de a minţi), adică, din dorinţa de a deveni mai interesantă şi pentru a-şi aţâţa
amanţii „brodează cele mai abracadabrante năzbâtii...”.

Sineşti se comportă ca un adevărat jurist şi-i explică lui Ruscanu că femeile „detracate născocesc
cu frenezie tot ceea ce poate face plăcere amantului lor”, care crede nu numai că este singurul
„care se împărtăşeşte din farmecele doamnei, dar că este şi cel dintâi ... şi desigur şi cel din
urmă”. Amantul este credul, însă Justiţia pretinde probe, mai ales unei femei fără demnitate,
care-şi înşeală soţul şi-şi necinsteşte căminul. Mai mult decât atât, cu toate că femeia respectivă
nu are nici o vină în presupusul asasinat, prin publicarea scrisorii, numai ea va avea de suferit, i
se va face o nedreptate, distrugându-i căsnicia şi terfelindu-i onoarea.

Din acuzat, Sineşti devine acuzator, demontând cu abilitate argumentele lui Gelu Ruscanu,
citând principiul suprem al dreptului roman: „Pereat mundus, fiat justiţia”, adică „Să piară
lumea, dar să se facă dreptate”. Gelu recunoaşte că fusese amantul doamnei Maria Sineşti şi că
lui îi era adresată scrisoarea, dar Sineşti îl uluieşte din nou, spunându-i calm şi sfidător că ştia
despre relaţia lor amoroasă, apoi schimbă brusc registrul vocii, pare cuprins de „o tristeţe
neaşteptată” şi-i povesteşte despre tatăl lui, care-i fusese mentor în profesia de avocat, pe care-l
admirase pentru „înspăimântătoarea inteligenţă”, având „aceeaşi nebunie a absolutului”.

Îi citeşte scrisoarea trimisă de Grigore Ruscanu, prin care acesta îl ruga pe Sineşti să ia din
depozitul „Societăţii forestiere” douăzeci de mii de lei şi să-i trimită la club, apoi îi înapoiază lui
Gelu, cu generozitate, scrisoarea tatălui său, motivând că o păstrase douăzeci de ani pentru că
fusese scrisă doar cu câteva ceasuri înainte de sinucidere. Gelu Ruscanu rămâne perplex aflând
că tatăl său nu murise într-un accident stupid de vânătoare, ci se sinucisese. Numai Sineşti,
procurorul, medicul legist şi mătuşa Irena ştiau adevărul şi anume că se împuşcase cu pistolul pe
care i-l trimisese amanta lui, iar Gelu este sfâşiat de durere când află că iubita tatălui său fusese
Nora Ionescu, „actriţa aceea vulgară şi fără talent”.

Sineşti îi povesteşte că, în urmă cu 20 de ani, actriţa era frumoasă şi în plină glorie, iar Grigore
Ruscanu o iubea cu patimă. Ea îşi comandase nişte rochii, dar el nu avea bani să le plătească, aşa
că, pentru a face rost de bani, Ruscanu jucase cărţi şi pierduse, de aceea luase cei douăzeci de mii
de lei de la Societate. Voind cu ardoare să o vadă, i-a scris că se sinucide „dacă nu-l primeşte
câteva clipe”, însă actriţa i-a trimis „un bileţel batjocoritor” şi revolverul, ca dar de adio. În
noaptea aceea el s-a sinucis.

La plecare, ministrul îi informează că dăduse ordin ca deţinutul Petre Boruga să fie transportat la
spitalul închisorii, unde va putea fi vizitat de oricine şi hrănit cu mâncare de acasă. Praida, care
asistase tăcut la duelul verbal dintre cei doi, intervine brusc, pentru a-i da replica lui Sineşti cu
privire la dictonul latin, considerând că romanii puneau deasupra legii şi a dreptăţii politicul:
„Salus rei publicae, suprema lex”, adică „Salvarea cauzei obşteşti este suprema lege”.

Praida şi Comitetul consideră că Gelu nu mai are dreptul să publice scrisoarea, deoarece Sineşti
le dăduse de înţeles că-l va elibera pe Boruga şi acest interes era mai presus decât setea de
dreptate absolută a lui Gelu Ruscanu, iar acesta consideră că din acest moment, ei toţi sunt
complicii lui Sineşti la crimă. Puternic tulburat psihic, Ruscanu are revelaţia cutremurătoare că
„sunt fiul tatălui meu” şi că viaţa omului lucid este o dramă: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi
deci atâta dramă.... De unde ştiu asta? Fiindcă o trăiesc eu din nou acum”.

Compromisurile continuă, Sache îl roagă pe director să nu fie publicat un articol despre Râpoi,
intendentul cimitirului, acuzat că adună florile, uleiul din candele şi lumânările de pe morminte
ca să le vândă. Muncitorul recunoaşte că Râpoi este cumnatul lui, un amărât care are cinci copii
la şcoală, e „vai de capul lui” şi, dacă o să apară articolul, o să rămână fără serviciu. Cu o ironie
amară, Gelu aprobă, argumentând sarcastic: „pe unde a trecut guzganul, poate trece acum şi
şoricelul”.

Ruscanu, intransigent şi inflexibil, mărturiseşte că nu mai poate scrie nimic, toate

compromisurile la care fusese silit îl împiedică să mai fie ziarist, deoarece „eu nu pot să scriu
decât ceea ce gândesc” şi demisionează din postul de director al gazetei „Dreptatea socială” chiar
din acea seară. El rosteşte un monolog cutremurător în faţa măştii lui Voltaire, făcându-şi o
autoanaliză a conştiinţei, a păcatelor săvârşite, întrebându-se firesc dacă „oricine are dreptul să
facă să triumfe adevărul şi dreptatea?”.

În sfârşit, Gelu îi destăinuie Mariei Sineşti motivul pentru care întrerupsese brusc relaţia lor. El o
văzuse flirtând cu alt bărbat şi totul se prăbuşise în inima lui, întrucât el îşi dorea o dragoste
absolută: „O iubire care nu este eternă, nu este nimic. [...] iubirea e un tot sau nu e nimic”.
Trădarea Mariei stârnise în el „gerul unui foc mistuitor” şi înţelesese că „totul e trecător în
iubire”. Gelu Ruscanu abia acum îşi înţelege tatăl, de la care învăţase că trebuie să ştii când „să
te ridici de la masa vieţii”. Pentru cutezanţa de a fi aspirat spre absolut a plătit tatăl său şi va plăti
şi el.
În cadrul acestei replici, Camil Petrescu imaginează, într-un spaţiu imaginar şi prin didascalie, un
dialog între Gelu Ruscanu şi tatăl său. Într-un con de lumină se vede o porţiune din biroul lui
Grigore Ruscanu, în anul 1894. Bărbatul este în ţinută de casă şi seamănă cu fotografia din biroul
lui Gelu Ruscanu de la redacţie. În mintea tânărului se derulează, vizual, ultimele clipe de viaţă
ale tatălui, gesturile şi întreaga atitudine fiind izbitor de asemănătoare cu ale fiului, singura
diferenţă constând în vârstă şi mustaţă.

În plan paralel cu scena ce se derulează numai în ochii lui Gelu, continuă dialogul cu Maria,
căreia bărbatul îi spune că omul are nevoie în viaţă de certitudini, fără de care „nu există adevăr
şi nu există frumuseţe pe lume”. Maria încearcă să-l convingă de faptul că nu există perfecţiune
în viaţă, „numai moartea este perfectă”, sfătuindu-l că renunţe definitiv la „cămaşa de forţă a
ideilor tale”.

În timp ce Maria vorbea, Gelu, văzut numai din profil, o îndeamnă să se aşeze „din nou la masa
vieţii”, pentru că el nu mai poate reveni şi nici nu vrea. În timp ce vorbea, a scos revolverul, l-a
lipit de piept, apoi a apăsat încet pe trăgaci. S-a prăbuşit cu aceleaşi gesturi ca şi tatăl său, al
cărui trup era văzut numai de el. Aflate cu spatele, cele două cadavre sunt identice, „ca şi când
unul a murit de două ori”.

Penciulescu examinează arma şi constată că este revolverul pe care i-l dăduse Maria Sineşti,
atunci când venise la redacţie să-i destăinuie gândul sinuciderii care o chinuise zile şi nopţi,
pentru că el n-o mai iubea. Praida consideră că Gelu fusese „prea inteligent ca să accepte lumea
asta aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să
înţeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi... L-a pierdut orgoliul lui
nemăsurat...”.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin
formule estetice moderne, prin sondarea personajelor până în zonele cele mai adânci ale
subconştientului şi prin desăvârşitul echilibru al compoziţiei. Monologul interior constituie
mijlocul artistic de exprimare a trăirilor lăuntrice şi de reflectare asupra existenţei individului.
Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuanţelor sufleteşti, claritatea
limbajului analitic, figurile de stil rezumându-se la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără
compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

CAMIL PETRESCU CAMIL PETRESCU - OPERA LITERARĂ COMENTARII LITERARE DRAME JOCUL IELELOR DE
CAMIL PETRESCU OPERE LITERARE REZUMATE LITERARE