Managementul Mediului Si Impactul Industriei Alimentare Asupra Lui

Managementul mediului şi impactul industriei alimentare asupra lui
1. INTRODUCERE
Din ce în ce mai preocupate de îmbunătăţirea

calităţii mediului, precum şi de protecţia sănătăţii
oamenilor, organizaţiile mai mari sau mai mici acordă o
importanţă tot mai mare impactului potenţial al activităţilor,
produselor sau serviciilor lor asupra mediului. Performanţa
de mediu a unei organizaţii are o importanţă crescândă
pentru părţile interesate, interne sau externe.
Obţinerea unei bune performanţe de mediu
necesită angajamentul organizaţiei pentru o abordare
sistematică a sistemului său de management de mediu –
SMM – pentru îmbunătăţirea continuă a acestuia.
Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce
în ce mai mult să atingă şi să demonstreze o performanţă
de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activităţi,
produse sau servicii şi luând în considerare politica şi
obiectivele lor de mediu.
Aceste aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din
ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice şi a
altor măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, a
creşterii preocupării părţilor interesate privind problemele
legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă.
Scopul general este de a furniza sprijin
organizaţiilor interesate în aplicarea sau îmbunătăţirea
unui SMM, în concordanţă cu conceptul de „dezvoltare
durabilă” şi este compatibil cu orice cadru organizaţional,
social sau cultural.
Un SMM asigură organizaţiilor ordinea şi coerenţa
pentru direcţionarea preocupărilor lor în domeniul
1
mediului, prin alocarea resurselor, atribuirea

responsabilităţilor şi evaluarea continuă a practicilor,
procedurilor şi procedeelor. Un astfel de sistem este
esenţial pentru capacitatea unei organizaţii de a anticipa şi
a atinge obiectivele de mediu, precum şi de a asigura
respectarea continuă a cerinţelor naţionale şi/
internaţionale în vigoare.
Managementul mediului face parte integrantă din
sistemul de management al unei organizaţii. Elaborarea
unui SMM rezultă în urma unui proces dinamic şi
interactiv. Structura, responsabilităţile, practicile,
procedurile, procedeele şi resursele necesare pentru
aplicarea politicilor, obiectivelor şi ţintelor din domeniul
mediului pot fi coordonate cu eforturile existente deja în
alte domenii cum sunt: exploatare, financiar, calitate,
sănătate sau securitatea muncii.
Principiile fundamentale de care trebuie să ţină cont
managerii la introducerea sau dezvoltarea unui sistem de
management de mediu sunt următoarele:
- luarea în consideraţie a managementului de
mediu drept una din priorităţile majore ale
organizaţiei;
- stabilirea şi menţinerea comunicării cu părţile
interesate, interne sau externe;
- determinarea cerinţelor legislative şi a
aspectelor de mediu asociate activităţilor,
produselor sau serviciilor organizaţiei;
- sporirea angajării conducerii şi a personalului în
protecţia mediului, prin atribuirea clară a
răspunderilor şi a responsabilităţilor;
- încurajarea planificării în domeniul mediului pe
toată durata ciclului de viaţă al produsului sau
procesului;
2
- stabilirea unui proces care să permită atingerea

nivelului de performanţă fixat;
- asigurarea de resurse suficiente şi
corespunzătoare, inclusiv a instruirii, pentru
atingerea în mod continuu a nivelurilor de
performanţă fixate;
- evaluarea performanţei de mediu în comparaţie
cu politica, obiectivele şi ţintele de mediu ale
organizaţiei şi îmbunătăţirea acestora acolo
unde este necesar;
- stabilirea unui proces de management care să
permită auditarea şi analiza SMM pentru
identificarea oportunităţilor de îmbunătăţire a
sistemului de mediu rezultate;
- încurajarea contractanţilor şi furnizorilor în
vederea stabilirii unui SMM.
2. STRUCTURA SISTEMELOR DE
MANAGEMENT.
Modelul SMM urmăreşte o reprezentare de bază a

unei organizaţii care subscrie la următoarele principii:
a). Politica de mediu – organizaţia trebuie şă-şi
definească politica de mediu şi să asigure angajamentul
faţă de propriu Sistem de Management de Mediu.
b). Planificarea - organizaţia îşi va stabili un plan pentru
îndeplinirea politicii sale de mediu.
c). Implementarea – pentru o implementare eficientă se
recomandă ca organizaţia să-şi dezvolte capacităţile de
3
acţiune şi mecanismele de susţinere necesare pentru

realizarea politicii de mediu, a obiectivelor ţintelor sale.
d). Măsurarea şi evaluarea – organizaţia trebuie să-şi
monitorizeze şi şă-şi evalueze performenţa sa de mediu.
e). Analiza şi îmbunătăţirea – organizaţia trebuie să
măsoare şi să îmbunătăţească continuu propriul sistem de
menagement al mediului având ca obiectiv îmbunătăţirea
performanţei sale globale de mediu.
3. DEZVOLTAREA MANAGEMENTULUI
MEDIULUI
Este cunoscut faptul că stăpânirea fenomenului de

poluare nu se poate realiza exclusiv pe soluţii tehnologice
şi că acesta trebuie abordat în baza unui sistem de
management de mediu, integrat managementului general
al intreprinderii.
În multe ţări, implementarea sistemului de
management de mediu, a reuşit să convingă, nu numai
prin beneficiile financiare obţinute şi identificarea zonelor
ce pot aduce economii, creşterea eficienţei producţiei,
găsirea de noi pieţe etc., dar şi prin creşterea credibilităţii
în obţinerea de credite bancare, în atragerea investitorilor
şi a noilor beneficiari.
Managementul de mediu a fost privit, în general, ca
având o funcţie operaţională, deseori legată şi de
sănătatea şi protecţia la locul de muncă, în timp ce
activităţile de mediu şi protecţia muncii presupun
efectuarea unor costuri necesare în cadru unei afaceri,
firmele recunoscând faptul, că implementarea unui sistem
de management de mediu are funcţie strategică şi
4
contribuie la definirea întregii strategii de afaceri,

proiectarea produselor, proiectarea sistemelor financiare şi
informaţionale etc.
Una dintre cele mai importante activităţi în ultimii
ani, pe plan mondial, se constituie dezvoltarea
standardelor de mediu, în special seria de standarde ISO
14000, ce au ca principal obiectiv furnizarea unui cadru
comun de abordare a managementului de mediu.
Componenta de certificare a sistemului de
management de mediu în acest context este organismul
de certificare. Un organism de certificare trebuie să - şi
propună conştientizarea asupra avantajelor implementării
unui sistem de management de mediu certificat şi
preconizează atragerea interesului organizaţiilor cu capital
străin şi a celor cu acces pe pieţele internaţionale, pentru
garantarea calităţii produselor potrivit cerinţelor pieţei
interne şi internaţionale, a calităţii mediului conform
normelor în vigoare, în condiţii economice avantajoase.
Managementul de mediu – reprezintă totalitatea
acţiunilor intreprinse pentru cunoaştera stării mediului a
tendinţelor de evoluţie a acestei ţări, a măsurilor propuse
pentru stoparea sau redresarea factorilor de mediu
afectaţi.
Sistemul de management al mediului -
reprezintă un instrument de management care permite
unei organizaţii să evalueze şi să controleze impactul
produs activităţile proprii asupra mediului.
În scopul modelării sistemului de management de
mediu s-au elaborat o multitudine de standarde şi
regulamente:
- seria de standarde ISO 14000, care furnizează
pe lângă definirea termenilor specifici şi
specificaţii de utilizare şi ghiduri pentru o gamă
5
largă de elemente de mediu ce include auditul,

certificarea, etichetarea, evaluarea ciclului de
viaţă etc.
- la nivel european a fost elaborat Regulamentul
1836/1993 – EMAS (Eco Management şi
Schema de Audit Comunitar) ce are caracter
voluntar pentru ţările membre Uniunii Europene.
Prin Regulamentul EMAS se intenţionează
recunoaşterea acelor companii care şi-au stabilit
un program de mediu, proiectat astfel încât să
asigure protecţia şi continua îmbunătăţire a
performanţelor de mediu.
- Marea Britanie şi-a dezvoltat propriul standard
de management de mediu BS 7750, începând
din anul 1992, foarte apropiat de cerinţele
impuse de standardul ISO 14000.
Definirea termenilor specifici

Mediu – mediul înconjurător în care funcţionează o
organizaţie, care include apa, aerul, pământul, resursele
naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi relaţiile dintre
acestea,
Organizaţie – companie, societate comercială,
firmă, întreprindere, autoritate sau instituţie, parte sau
combinaţie a acestora, publică sau particulară, cu
răspundere limitată sau orice alt statut juridic, cu propria
sa structură funcţională şi administrativă.
Sistem de management de mediu – componentă
a sistemului de management general care include
structura organizatorică, activităţile planificate,
responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi
6
resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea,

analizarea şi menţinerea politicii de mediu.
Politica de mediu – declararea de către
organizaţie a intenţiilor şi a principiilor sale referitoare la
performanţa globală de mediu care furnizează cadrul de
acţiune şi de stabilire a obiectivelor şi ţintelor de mediu ale
acesteia.
Ţinta de mediu – cerinţa detaliată de performanţă,
cuantificată când este cazul, aplicabilă ansamblului sau
unei părţi a organizaţiei ce rezultă din obiectivele de mediu
şi îndeplinită pentru atingerea acestor obiective.
Obiectiv de mediu – ţel general de mediu rezultat
din politica de mediu, pe care o organizaţie îşi propune sa-
l atingă şi care este cuantificat acolo unde acest lucru este
posibil.
Performanţa de mediu – rezultate măsurabile ale
sistemului de management de mediu, legate de controlul
organizaţiei asupra aspectelor sale de mediu, bazate pe
politica de mediu, obiectivele şi ţintele de mediu ale
acesteia.
Audit de mediu – proces de verificare sistematică
a dovezilor de audit, obţinute şi evaluate în mod obiectiv,
pentru a determina dacă activităţile, evenimentele,
condiţiile, sistemele de management de mediu stabilite
sau informaţiile asupra acestora sunt în conformitaqte cu
criteriile de audit şi comunicarea rezultatelor acestui
proces, clientului.
Dovada de audit – informaţii, înregistrări sau
declaraţii verificabile ale faptelor:
- Dovada de audit, care poate fi calitativă sau
cantitativă se utilizează de către auditor pentru a
determina dacă sunt îndeplinite criteriile de
audit;
7
- Dovada de audit se bazează, de regulă, pe

interviuri, examinarea documentelor, observarea
activităţilor şi a condiţiilor, rezultatele existente
ale măsurătorilor şi încercărilor sau pe alte
mijloace din domeniul auditului.
Criterii de audit – politici, practici, proceduri sau
cerinţe cu care auditorul compară dovezile de audit
colectate privind obiectul auditat.
Auditul intern al sistemului de management de
mediu – proces de verificare internă sistematică şi
documentată a dovezilor de audit, pentru a determina
dacă sistemul de management de mediu al unei
organizaţii este în conformitate cu criteriile de audit ale
sistemului de management de mediu stabilite de
organizaţie şi comunicarea rezultatelor acestui proces al
conducerii organizaţiei.
Auditul sistemului de management de mediu –
proces de verificare sistematică şi documentată a
dovezilor de audit, obţinute şi evaluate în mod obiectiv,
pentru a determina dacă sistemul de management de
mediu al unei organizaţii este în conformitate cu cerinţele
de audit ale sistemului de management de mediu şi
comunicarea rezultatelor acestui proces clientului.
Auditor de mediu – persoană calificată pentru
efectuarea auditurilor de mediu.
Auditor şef – persoană calificată pentru
conducerea şi realizarea auditurilor de mediu.
3.1. Dezvoltarea protecţiei mediului.
8
Ca orice altă activitate economică, industria

alimentară are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane şi
progresul general al ţării. Gradul de satisfacere a
consumului fiziologic normal al întregii populaţii depinde în
cea mai mare măsură de producţia internă de alimente. În
prezent agricultura şi industria alimentară românească
poate asigura necesarul intern de alimente pentru o
populaţie de două, trei ori mai numeroasă decât cea
existentă în prezent.
Problema securităţii alimentare este o componentă
esenţială a securităţii vieţii, ea punându-se atât din punct
de vedere cantitativ (mai ales pentru produsele deficitare)
şi calitativ (consumul de alimente proteice, a alimentelor
cu un conţinut ridicat în vitamine şi minerale) cât şi din
punct de vedere al gradului de prelucrare industrială, al
preţurilor şi al criteriilor ecologice.
O coordonată importantă a politicilor agricole pe
plan european şi mondial o constituie măsuri concrete de
punere în valoare a avantajelor pozitive ale dezvoltării
industriei alimentare, în condiţiile creşterii exigenţelor faţă
de protecţia mediului. Un sistem coordonat de norme şi
reglementări limitează pe plan naţional şi internaţional
efectele negative ale intensificării şi modernizării
proceselor de producţie.
În alimentaţie a crescut aproape de trei ori
producţia, dar şi consumul de alimente s-a triplat. A
crescut producţia agricolă pe cap de locuitor de 1,25 ori,
dar ea s-a realizat pe un teren arabil diminuat de aproape
două ori în raport cu situaţia existentă la jumătatea
secolului. Aceste creşteri au depăşit însă limita de
suportabilitate a mediului. Îngrăşămintele chimice , a căror
folosire este de altfel tot mai contestată de biologi, au
ajuns la o limită de saturare de la care nu se mai poate
9
obţine ceva în plus iar pescuitul oceanic a depăşit deja

ritmul natural de regenerare a stocurilor de peşti. Se pot
observa câteva aspecte:
- mărirea alarmantă a consumului de combustibil
fosil ca urmare a arderilor intense, a condus la
eliberarea în atmosferă a unor cantităţi uriaşe de
dioxid de carbon. Aceasta împreună cu alţi
factori poluanţi au determinat printre altele,
apariţia efectului de seră şi extinderea zonelor
de deşert;
- diminuarea zonelor verzi, ca urmare a
despăduririlor făcute iraţional, a generat printre
altele, o reducere a concentraţiei de oxigen în
atmosferă, precum şi o scădere a capacităţii de
regenerare a acestuia;
- supraexploatarea resurselor naturale, precum şi
poluarea mediului au condus în timp la sărăcirea
florei şi faunei;
- utilizarea resurselor de apă, cu precădere a apei
dulci în activităţi economice a condus la
secătuirea rezervelor planetei.
Pentru optimizarea activităţii umane şi pentru
salvarea omenirii şi a întregului sistem biotic de la
dispariţie ar trebuii să fie respectate următoarele obiective
majore.
a). Mediul să se păstreze nealterat şi să nu se
desfăşoare activităţi economice poluante, care să conducă
în timp la alterarea factorilor de mediu în care trăiesc toate
vieţuitoarele.
b). Să se reducă în mod drastic consumul prin
arderea combustibililor fosili iar masa lemnoasă să nu fie
consumată peste limitele posibilităţilor de regenerare.
10
c). Să se reducă consumul de apă pentru alte

necesităţi decât pentru cele fiziologice necesare
vieţuitoarelor.
3.2. Avantaje datorate unui Sistem de

Management al Mediului (SMM)
Se recomandă ca o organizaţie să introducă un

sistem eficient de management de mediu pentru a proteja
sănătatea omului şi a mediului împotriva impacturilor
potenţiale ale activităţilor, produselor sau serviciilor sale şi
pentru a contribui la menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii
mediului.
Introducerea unui SMM poate ajuta o organizaţie să
ofere încredere părţilor interesate referitor la faptul că:
- există un angajament al conducerii privind
îndeplinirea prevederilor propriei politici, a
obiectivelor şi a ţintelor de mediu;
- accentul este pus mai degrabă pe prevenire
decât pe acţiunea corectivă;
- poate furniza dovada unei preocupări rezonabile
privind problemele de mediu şi de conformitate
la reglementări;
- proiectarea sistemelor include procesul de
îmbunătăţire continuă.
O organizaţie al cărei sistem de management

include un SMM posedă cadrul pentru echilibrarea şi
integrarea intereselor economice şi a celor de mediu. O
organizaţie care a implementat un SMM poate obţine
avantaje competitive semnificative.
11
Introducerea unui SMM poate conduce la avantaje

din punct de vedere economic, avantaje ce trebuie să fie
identificate pentru a demonstra părţilor interesate şi mai
ales acţionarilor, valoarea pe care o are pentru organizaţie
aplicarea unui bun management de mediu. Aceasta oferă
în egală măsură posibilitatea ca organizaţia să facă
legătura între obiectivele şi ţintele de mediu şi rezultatele
financiare şi astfel să se asigure ca resursele să fie
disponibile acolo unde aduc cele mai mari beneficii, atât în
domeniul financiar cât şi al mediului.
Avantajele potenţiale determinate de aplicarea unui
SMM sunt următoarele:
- asigurarea consumatorilor privind angajamentul
pentru introducerea unui management de mediu
care se poate demonstra;
- menţinerea unor bune relaţii cu publicul şi
autorităţile locale;
- satisfacerea criteriilor şi îmbunătăţirea accesului
la capital;
- obţinerea asigurărilor la un preţ bun;
- îmbunătăţirea imaginii şi creşterea prezenţei pe
piaţă;
- îndeplinirea criteriilor de certificare a
vânzătorului;
- îmbunătăţirea controlului asupra costurilor;
- limitarea incidentelor care implică
responsabilitatea juridică a producătorului;
- demonstrarea unei preocupări rezonabile privind
mediul;
- conservarea materiilor prime şi a energiei;
- simplificarea demersurilor de obţinere a
permiselor şi autorizaţiilor;
12
- încurajarea dezvoltării şi a transmiterii soluţiilor

referitoare la mediu;
- îmbunătăţirea relaţiilor dintre industrie şi
autorităţile publice.
3.3. Standardele SMM
3.3.1. Reglementările comunitare privind mediu –

EMAS
La nivelul Uniunii Europene s-a dezvoltat

Regulamentul 1836/1993, Schema de audit şi Eco-
management (Regulamentul EMAS), care are caracter
voluntar şi se aplică companiilor din sectorul industrial, la
nivelul amplasamentelor, astfel încât o companie să
participe cu unul sau mai multe amplasamente.
Regulamentul EMAS oferă recunoaşterea
companiilor industriale care şi-au stabilit un program de
mediu proiectat astfel încât să protejeze mediul şi să
asigure o îmbunătăţire continuă a performanţelor proprii
de mediu.
(Schema generala din Ghid EMAS)
„Declaraţia privind mediu” destinată publicului,
formulată după implementarea şi evaluarea SMM
(certificarea SMM conform ISO 14001) trebuie validată
conform Reglementării 1836/1993 de către un auditor
acreditat pe linie de mediu (de către un organism
recunoscut în fiecare ţară UE), înscrisă în registrul EMAS
şi publicată de către Organismul Competent. Ea include:
13
- descrierea activităţilor companiei pe

amplasament, împreună cu modalităţile de
evaluare a problemelor de mediu semnificative;
- prezentarea pe scurt a datelor cantitative privind
emisiile, producerea de deşeuri, consumuri de
materii prime, electricitate, zgomot şi altele;
- prezentarea introductivă a politicii, programului
şi a SMM;
- termenul de prezentare a următoarei declaraţii;
- numele auditorului de mediu acreditat;
- eventualele diferenţe sau variaţii rezultate din
compararea cu declaraţia anterioară.
Reglementarea 1836/1993 (Environmental
Management and Audit Scheme) prezintă „reguli privind
aderarea voluntară a companiilor din sectorul industrial la
Eco-Managementul şi Schema de Audit Comunitar”.
3.3.2. Standardul BS 7750
Acest standard reprezintă mai curând o specificaţie

pentru sistemele de management de mediu decât un
document de îndrumare. Specificaţiile cuprinse în acest
standard sunt concepute în scopul îmbunătăţirii
performanţelor de mediu la nivelul oricărei organizaţii,
indiferent de mărime sau profil.
Standardul BS 7750 se caracterizează prin
abordarea managerială sistematică şi integrată, prin
crearea politicii şi obiectivelor de mediu la nivelul
companiei şi prin conceptul – cheie de audit de mediu.
Acest standard a stat la baza dezvoltării seriei de
standarde ISO 14000 şi a Regulamentului EMAS.
14
Regulamentul EMAS şi standardul BS 7750 sunt

dezvoltate regional. Spre deosebire de acestea, ISO
14000 funcţionează la nivel internaţional.
Certificarea reprezintă recunoaşterea oficială a unui
sistem de management de mediu al unei organizaţii.
Certificarea sistemului de management de mediu se
realizează de către o „terţă parte”, prin evaluări şi audituri
ale sistemului, pentru a se asigura că acesta îndeplineşte
cerinţele standardului.
În general, certificarea sistemelor de management
de mediu conform ISO 14000 implică parcurgerea
următoarelor etape:
- dezvoltarea unui sistem de management de
mediu;
- alegerea unui organism de certificare a
sistemului de management de mediu;
- evaluarea;
- certificarea;
- reevaluarea.
Certificarea sistemului de management de mediu al
unei organizaţii capătă un nivel mai mare de încredere
dacă este realizată de un organism acreditat. Acreditarea
reprezintă recunoaşterea competenţei unei organizaţii de
a îndeplini sarcini specifice de certificare.
Acreditarea stă la baza acceptării naţionale şi
internaţionale a unui organism de certificare a sistemelor
de management de mediu.
Conform estimărilor comitetului tehnic ISO/CT 207,
la începutul anului 2000, situaţia se prezenta astfel:
- numărul total de companii certificate ISO 14000
estre de 6220, dintre care 1800 în Germania;
- numărul de companii certificate EMAS este de
3092, dintre care 2331 în Germania;
15
- în ceea ce priveşte stadiul certificatelor

sistemelor de management de mediu în ţările
europene ne-membre UE, numărul companiilor
certificate ISO 14000 a fost estimat la 751, din
care 413 în Elveţia.
În România, în domeniul managementului mediului
s-au preluat deja 18 standarde din seria ISO 14000 şi
anume: SR EN ISO 14001, 14004, 14010, 14011, 14012,
14015, 14020, 14021, 14022, 14023, 14024, 14025,
14031, 14040, 14041, 14042, 14043, 14050.
Dintre companiile mari din românia care au fost
certificate amintim OLTCHIM Râmnicu Vâlcea şi
Petromidia Năvodari, de către organisme acreditate din
Germania şi respectiv Italia. Multe alte companii au
încheiat faza de audit de mediu şi aşteaptă obţinerea
certificării.
3.3.3. Prezentarea standardului SR EN ISO

14001
În prezent multe organizaţii s-au angajat în acţiunea

de protejare a mediului înconjurător prin dezvoltarea de
sisteme de management de mediu care să le ghideze
performanţele.
( Schema 14000 EMAS GHID + Etapa de decizie)
Standardul ISO 14001 are ca obiectiv principal să
ajute orice tip de organizaţie sa-şi atingă obiectivele de
mediu, furnizând elemente unui sistem eficient de
gospodărire a mediului.
Acest standard stabileşte cerinţele referitoare la un
sistem de management de mediu care permite unei
organizaţii să-şi formuleze politica şi obiectivele de mediu,
16
ţinând seama de prevederile legale şi de informaţiile

referitoare la impacturile semnificative asupra mediului.
Acest standard se aplică acelor aspecte de mediu pe care
organizaţia le poate controla şi asupra cărora se
presupune că are o influenţă. Standardul nu stabileşte
criterii specifice de performanţă în domeniul mediului.
Această normă este internaţională putând fi aplicată
de toate ţările, în orice sector de activitate. Acest standard
internaţional este aplicabil oricărei organizaţii care doreşte:
- să implementeze, să menţină şi să-şi
îmbunătăţească un sistem de management de
mediu;
- să se asigure de conformitatea cu politica de
mediu declarată;
- să demonstreze această conformitate altora;
- certificarea/ integrarea sistemului său de
management de mediu de către un organism
exterior;
- să realizeze o autoevaluare şi autodeclarare a
conformităţii cu standardul IISO 14001.
4. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL MEDIULUI
4.1. Ciclul de îmbunătăţiri continue
17
Multe organizaţii realizează analize de mediu în

scopul evaluării performanţelor lor de mediu. Aceste
analize pot fi uneori insuficiente pentru a oferii unei
organizaţii certitudinea că performanţa sa satisface şi
continuă să satisfacă atât prevederile legale cât şi
cerinţele politicii sale în domeniul mediului. Pentru a fi
eficiente aceste analize se recomandă a fi realizate în
cadrul unui sistem structurat de management, integrat în
ansamblu activităţilor de management.
Adoptarea şi implementarea într-un mod sistematic
a unui ansamblu de tehnici pentru managementul de
mediu pot contribui la obţinerea unor rezultate optime, în
beneficiul tuturor părţilor interesate. Pentru realizarea
obiectivelor de mediu, Sistemul de Management al
Mediului trebuie să încurajeze organizaţiile să aplice cea
mai bună tehnologie disponibilă, dacă aceasta este
adecvată şi viabilă din punct de vedere economic. Se va
ţine seama totodată de totalitatea costurilor eficienţei unei
asemenea tehnologii.
18
4.2. Politica de mediu
Politica de mediu stabileşte sensul general al

direcţiei de acţiune şi fixează principiile acesteia pentru o
organizaţie.
Aceasta fixează scopul precum şi nivelul de
responsabilitate şi de performanţă de mediu cerută
organizaţiei, faţă de care vor fi evaluate toate acţiunile sale
ulterioare. Un număr tot mai mare de organizaţii
internaţionale inclusiv guverne, asociaţii industriale şi
grupuri de cetăţeni au elaborat principii de îndrumare.
Astfel de principii ajută organizaţiile să definească
domeniul global al angajamentului acestora pentru
protecţia mediului.
De asemenea oferă diferitelor organizaţii un set de
valori comune. Astfel de principii pot sprijinii organizaţia în
dezvoltarea politicii sale, care este specifică precum şi
organizaţia pentru care este elaborată.
Se recomandă ca politica de mediu să ţină seama
de următoarele puncte:
- misiunea organizaţiei, viziunea, valorile şi
convingerile sale esenţiale;
- cerinţele părţilor interesate şi comunicarea cu
acestea;
- îmbunătăţirea continuă;
- prevenirea poluării;
- principiile de îndrumare;
- coordonarea cu alte politici organizaţionale (de
exemplu în domeniul calităţii, sănătăţii şi
securităţii muncii);
- condiţiile specifice locale sau regionale;
19
- conformitatea cu reglementări, legi şi alte criterii

relevante referitoare la mediu, la care
organizaţia subscrie.
Toate activităţile, produsele sau serviciile pot
determina impacturi asupra mediului, iar politica de mediu
trebuie să ţină cont de acest lucru.
Problemele care trebuie abordate în această
politică depind de natura organizaţiei. În afară de
conformitatea cu reglementările din domeniul mediului,
politica poate declara angajamentele organizaţiei pentru:
- diminuarea oricărui impact nociv semnificativ
asupra mediului a noilor activităţi pentru
utilizarea procedurilor integrate de management
de mediu şi a planificării;
- dezvoltarea procedurilor de evaluare a
performanţei de mediu şi a indicatorilor asociaţi;
- utilizarea conceptului de ciclu de viaţă;
- proiectarea produselor astfel încât să se
diminueze impactul acestora asupra mediului în
producţie, utilizare şi eliminare;
- prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi a
consumului de resurse (materiale, combustibili şi
energie) şi angajarea, atunci când este posibil,
mai curând în recuperare şi reciclare decât în
eliminare;
- educare şi instruire;
- împărtăşirea experienţei câştigate în domeniul
mediului;
- implicarea părţilor interesate şi stabilirea unei
bune comunicări cu acestea;
- munca pentru o dezvoltare durabilă;
- încurajarea furnizorilor în adoptarea unui SMM.
20
Se recomandă ca organizaţia să-şi definească

politica de mediu şi să asigure angajamentul faţă de
propriu SMM.
Organizaţia trebuie să înceapă cu ceea ce aduce
un avantaj evident, de exemplu concentrarea atenţiei
asupra conformităţii cu reglementările, limitarea surselor
ce pot angaja responsabilităţi juridice sau utilizarea mai
eficientă a materialelor.
Pe măsură ce organizaţia câştigă experienţă şi
SMM începe să prindă formă vor putea fi introduse
proceduri, programe şi tehnologii care să permită
îmbunătăţirea performanţelor de mediu. Apoi, pe măsură
ce SMM se maturizează, consideraţiile privind mediul pot fi
integrate în toate deciziile de afaceri.
Politica de mediu este elementul motor al
implementării sistemului de management de mediu al unei
organizaţii, astfel încât organizaţia să poată menţine şi
îmbunătăţii performanţa de mediu. Politica de mediu
reprezintă baza pe care se sprijină organizaţia pentru a-şi
fixa obiectivele generale şi obiectivele specifice de mediu.
Politica de mediu trebuie să fie suficient de clară pentru a
fi înţeleasă de părţile interesate, atât din cadrul
organizaţiei cât şi din exterior şi să fie analizată şi revizuită
periodic pentru a reflecta modificarea condiţiilor şi a
informaţiilor.
Domeniul său de aplicare trebuie să fie clar
identificat.
4.2.1. Angajamentul conducerii la vârf.
21
Pentru a se asigura succesul, fiecare etapă a

dezvoltării sau îmbunătăţirii unui SMM implică angajarea
conducerii la vârf a organizaţiei pentru îmbunătăţirea
managementului de mediu în activităţile, produsele sau
serviciilor sale. Angajamentul continuu al conducerii la vârf
şi exercitarea actului de conducere sunt esenţiale.
Conducerea organizaţiei la cel mai înalt nivel –
persoana sau grupul de persoane cu responsabilităţi
executive pentru organizaţie – trebuie să definească şi să
documenteze politica sa de mediu în contextul politicii de
mediu al oricărui ansamblu organizaţional căruia îi
aparţine şi cu aprobarea acestuia, dacă el există.
Conducerea la cel mai înalt nivel trebuie să
definească politica de mediu a organizaţiei şi să se
asigure că aceasta:
a) corespunde naturii, dimensiunilor şi impactului asupra
mediului a activităţilor, produselor sau serviciilor
organizaţiei;
b) include un angajament de îmbunătăţire continuă şi de
prevenire a poluării;
c) include un angajament de conformitate cu legislaţia şi
cu reglementările de mediu aplicabile, precum şi cu
alte cerinţe pe care organizaţia le-a adoptat;
d) oferă cadrul pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor
generale şi obiectivelor specifice de mediu;
e) este documentată, implementată, menţinută şi
comunicată întregului personal;
f) este disponibilă pentru public.
4.2.2. Analiza iniţială de mediu.
22
Poziţia curentă a unei organizaţii faţă de mediu

poate fi stabilită printr-o analiză iniţială care include:
- identificarea cerinţelor legale şi de reglementare;
- identificarea aspectelor de mediu ale propriilor
activităţi, produse sau servicii pentru a le
determina pe cele care au sau pot avea un
impact semnificativ asupra mediului şi care
implică responsabilităţi juridice;
- evaluarea performanţei faţă de criteriile
relevante, interne sau externe, cu
reglementările, codurile de bună practică,
principiile şi ghidurile;
- practicile şi procedurile existente în domeniul
managementului de mediu;
- identificarea politicilor şi a procedurilor existente
în activităţile de aprovizionare şi de contractare;
- reacţia de răspuns în urma investigării
incidentelor anterioare legate de neconformitate;
- posibilităţi pentru avantaje competitive;
- puncte de vedere ale părţilor interesate;
- funcţiile sau activităţile altor sisteme de
organizare care permit sau împiedică obţinerea
performanţelor de mediu.
În toate cazurile, se recomandă luarea în
considerare a tuturor condiţiilor de exploatare, inclusiv a
incidenţelor posibile şi a situaţiilor de urgenţă. Rezultatele
analizei iniţiale de mediu trebuie să fie documentate şi să
se identifice oportunităţile de dezvoltare a SMM.
O primă etapă importantă este stabilirea listei
domeniilor care să fie analizate. Aceasta poate include
activităţi, operaţii specifice sau un anumit amplasament al
organizaţiei.
23
Tehnicile curente pentru efectuarea acestei analize

cuprind:
- chestionare;
- interviuri;
- liste de verificări;
- măsuri şi inspecţii directe;
- analiza înregistrărilor;
- analiza comparativă.
Organizaţiile, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii
(IMM) pot consulta un număr de surse exterioare cum
sunt:
- agenţii guvernamentale, în legătură cu legile şi
autorizaţiile;
- biblioteci sau baze de date locale sau regionale;
- alte organizaţii, pentru schimb de informaţii;
- asociaţii industriale;
- principalele organizaţii de protecţie a
consumatorilor;
- fabricanţi ai echipamentelor utilizate;
- agenţii de relaţii de afaceri (de exemplu cei care
transportă şi elimină deşeurile);
- experţi de specialitate.
4.3. Planificare.
Se recomandă ca organizaţia să-şi stabilească un

plan pentru îndeplinirea politicii sale de mediu. Elementele
unui sistem de management de mediu care se referă la
planificare sunt:
- identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea
impacturilor asociate asupra mediului;
24
- cerinţele legale;
- politica de mediu;
- criteriile interne de performanţă;
- obiectivele şi ţintele de mediu;
- planurile de mediu şi programul de
management.
Obiectivele şi ţintele de mediu ale organizaţiei
trebuie să se poată baza pe cunoaşterea aspectelor de
mediu şi a impacturilor asupra mediului, asociate
activităţilor, produselor sau serviciilor sale. Aceasta poate
asigura că impacturile semnificative asupra mediului
asociate acestor aspecte se iau în considerare pentru
stabilirea obiectivelor de mediu.
Identificarea aspectelor de mediu este un proces
dinamic care determină impacturile, trecute, prezente şi
potenţiale asupra mediului (pozitive şi negative) ale
activităţilor unei organizaţii.
Acest proces include şi identificarea constrângerilor
impuse de reglementări, legislaţie şi afaceri care afectează
organizaţia.
De asemenea procesul poate include identificarea
impacturilor asupra sănătăţii şi securităţii persoanelor,
precum şi evaluarea riscurilor pentru mediu.
Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină
proceduri de identificare a aspectelor de mediu ale
activităţilor, produselor sau serviciilor sale pe care le poate
controla şi asupra cărora se presupune că are o influenţă,
pentru a le determina pe cele care au sau pot avea un
impact semnificativ asupra mediului. Organizaţia trebuie
să se asigure că aspectele cu un impact semnificativ sunt
luate în considerare la stabilirea obiectivelor sale de
mediu, ea trebuie să actualizeze aceste informaţii.
25
4.3.1. Evaluarea de mediu – efecte asupra

mediului în condiţii de funcţionare normală şi
anormală a intreprinderii.
Relaţia dintre aspectele de mediu şi impacturile

asupra mediului este o relaţie cauză-efect. Un aspect de
mediu se referă la un element al activităţii, produsului sau
serviciului unei organizaţii care poate avea un impact
benefic sau negativ asupra mediului, de exemplu poate
implica o deversare, o emisie, un consum sau o reutilizare
a unui material sau o poluare sonoră.
Un impact de mediu se referă la modificarea care
se produce asupra mediului ca rezultant al unui anumit
aspect: poluarea sau contaminarea apei unei resurse
naturale.
Indentificarea aspectelor de mediu şi evaluarea
impacturilor asupra mediului parcurge patru etape:
1.- Alegerea unei activităţi, produs sau serviciu
Selectarea activităţi, produsului sau serviciului
trebuie să fie suficient de cuprinzătoare pentru o
examinare semnificativă.
2.- Identificarea aspectelor de mediu ale activităţii,
produsului sau serviciului
Presupune identificarea unui număr cât mai mare
de aspecte de mediu care sunt asociate activităţii,
produsului sau serviciului ales.
3.- Identificarea impacturilor asupra mediului
presupune identificarea unui număr cât mai mare
de impacturi asupra mediului, reale şi potenţiale, benefice
şi nocive, care sunt asociate pe cât posibil fiecărui aspect
identificat.
26
4.- Evaluarea importanţei impacturilor

Importanţa impactului identificat asupra mediului
poate varia de la o organizaţie la alta, importantă este
cuantificarea care ajută la evaluare.
În evaluare se va ţine seama de:
a). – aspecte referitoare la mediu:
- mărimea impactului
- severitatea impactului
- probabilitatea de apariţie
- durata impactului
b). – aspecte referitoare la afaceri:
- existenţa eventuală a prevederilor legale şi a
reglementărilor
- dificultatea modificării impactului
- costul modificării impactului
- efectul modificării asupra altor activităţi şi
procedee
- preocupări ale părţilor interesate
- efectul asupra imigrării publice a organizaţiei
4.3.2. Prevederi legale şi alte tipuri de cerinţe
Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină o

procedură care să identifice şi să permită accesul la
prevederile legale şi la alte cerinţe pe care organizaţia le-a
adoptat şi care sunt aplicabile aspectelor de mediu ale
activităţilor, produselor şi serviciilor sale.
Reglementările pot fi:
- reglementări specifice activităţii
- reglementări specifice produselor sau serviciilor
organizaţiei
27
- reglementări specifice industriei din care face

parte organizaţia
- legi privind mediul
- autorizaţii, licenţe şi permise
Pentru identificarea reglementărilor din domeniul
mediului şi a modificărilor aduse acestora pot fi consultate
mai multe surse:
- nivelurile guvernamentale
- asociaţiile sau grupurile industriale
- bazele de date comerciale
- serviciile profesionale
Atunci când standardele externe nu corespund
necesităţilor organizaţiei sau când ele nu există trebuie să
se stabilească şi să se aplice priorităţi şi criterii interne.
4.3.3. Obiective
Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină

obiectivele generale şi obiectivele specifice de mediu
documentate, la fiecare nivel şi funcţie relevante din cadrul
organizaţiei.
Cu ocazia stabilirii şi analizării obiectivelor sale, o
organizaţie trebuie să ia în considerare prevederile legale
şi alte cerinţe, aspectele de mediu semnificative, opţiunile
sale tehnologice şi cerinţele sale financiare, operaţionale,
comerciale, precum şi punctele de vedere ale părţilor
interesate.
Obiectivele generale şi obiectivele specifice trebuie
să fie coerente cu politica de mediu, inclusiv cu
angajamentul de prevenire a poluării.
28
Pentru atingerea acestor obiective se pot fixa ţintele

de mediu într-o perioadă de timp stabilită. Aceste ţinte
trebuie să fie precise şi măsurabile. După stabilirea ţintelor
şi obiectivelor organizaţia îşi va stabilii indicatorii
măsurabili ai performanţelor de mediu. Aceşti indicatori pot
fi utilizaţi ca bază pentru un sistem de evaluare a
performanţei de mediu şi pot furniza informaţii privind
sistemele operaţionale şi de management de mediu.
Obiectivele şi ţintele se pot aplica în toate
sectoarele unei organizaţii sau se pot limita la anumite
activităţi specifice. Ele se analizează ţi se revizuiesc
periodic cu luarea în considerare a punctelor de vedere
ale părţilor interesate.
Obiectivele pot face referire la:
- reducerea deşeurilor şi a epuizării resurselor;
- reducerea sau eliminarea descărcărilor poluante
în mediu;
- proiectarea de produse capabile să diminueze
impactul asupra mediului;
- controlul şi impactul asupra mediului produs de
sursele de materie primă;
- promovarea conştientizării angajaţilor şi a
colectivităţii cu privire la problemele de mediu;
Progresele obţinute în atingerea unui obiectiv pot fi
măsurate utilizând indicatori ai performanţei de mediu cum
sunt:
- cantitatea de materii prime sau energie utilizată;
- cantitatea de emisii (exemplu CO2);
- cantitatea de deşeuri produse raportată la
cantitatea de produs finit;
- eficienţa utilizării materialelor şi a energiei;
- numărul incidentelor de mediu (de exemplu
abateri de la limită);
29
- procentul de deşeuri reciclate;

- cantitatea de poluanţi specifici;
- investiţia în protecţia mediului;
- numărul de reclamaţii şi penalităţi;
Pentru atingerea obiectivelor generale şi
obiectivelor specifice de mediu, organizaţia trebuie să
stabilească şi să menţină unul sau mai multe programe.
Programul trebuie să includă:
a) desemnarea responsabilităţilor la fiecare funcţie şi nivel
relevante ale organizaţiei pentru atingerea obiectivelor
de mediu;
b) mijloacele şi termenele privind realizarea acestora.
În cazul unor proiecte care se referă la noi dezvoltări,
precum şi la activităţi, produse sau servicii noi sau
modificate, programul (ele) trebuie schimbat astfel încât să
se asigure aplicarea managementului de mediu pentru
aceste proiecte.
4.4. Implementarea şi realizarea.
Pentru implementarea eficientă trebuie ca

organizaţia să-şi dezvolte capacităţile de acţiune şi
mecanismele de susţinere necesare pentru realizarea
politicii de mediu, a obiectivelor şi a ţintelor sale.
Mijloacele şi sprijinul necesar organizaţiei evoluează
permanent în funcţie de schimbările cerinţelor părţilor
interesate, de un mediu de afaceri şi de procesul
îmbunătăţirii continue.
Pentru a atinge obiectivele de mediu se recomandă
ca organizaţia să-şi concentreze şi să-şi mobilizeze
personalul, sistemele, strategia, resursele şi structura.
30
Pentru multe organizaţii, implementarea

managementului de mediu se poate aborda în etape şi
trebuie să se bazeze pe nivelul de conştientizare a
cerinţelor, aspectelor, aşteptărilor şi beneficiilor în privinţa
mediului şi pe disponibilitatea resurselor.
Pentru a facilita eficienţa managementului de
mediu, atribuţiile, responsabilităţile şi autoritatea trebuie să
fie documentate şi comunicate.
Conducerea organizaţiei trebuie să furnizeze
resursele necesare pentru implementarea şi controlul
sistemului de management de mediu. Aceste resurse
cuprind resurse umane şi calificări specializate, resurse
tehnologice şi financiare.
Conducerea organizaţiei la cel mai înalt nivel
trebuie să numească unul sau mai mulţi reprezentanţi
care, în afara altor responsabilităţi, trebuie să aibă definite
atribuţiile, responsabilităţile şi autoritatea pentru:
a) a asigura că cerinţele referitoare la sistemul de
management de mediu sunt stabilite, implementate şi
menţinute conform prezentului Standard Internaţional;
b) a raporta conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel,
performanţa sistemului de management de mediu,
pentru analizare şi ca bază pentru îmbunătăţirea
acestui sistem.
4.4.1. Organizare
Se recomandă să se stabilească şi să se pună la

dispoziţie resursele corespunzătoare umane, fizice, (de
exemplu utilităţi, echipamente) şi financiare esenţiale
pentru implementarea politicii de mediu a organizaţiei şi
31
atingerea obiectivelor stabilite. În alocarea resurselor,

organizaţiile pot dezvolta proceduri pentru urmărirea
beneficiilor şi a costurilor activităţilor de mediu şi a celor
legate de mediu. Pot fi incluse şi probleme cum sunt cele
legate de costul controlului poluării, al deşeurilor şi al
eliminării.
Pentru un management eficient al problemelor de
mediu, se recomandă ca elementele SMM să fie
proiectate şi revizuite astfel încât acestea să se integreze
şi să se armonizeze în mod eficient în elementele
sistemului de management existent.
Elementele sistemului de management care pot
beneficia de integrare cuprind.
- politicile organizaţiei;
- alocarea resurselor;
- controlul operaţional şi documentarea;
- sistemele de susţinere şi de informare;
- formarea şi dezvoltarea;
- organizarea şi structurarea responsabilităţilor;
- sistemele de apreciere şi de recompensă;
- sistemele de măsurare şi monitorizare;
- comunicarea şi raportarea.
Conducerea executivă ar trebui să definească în
mod clar responsabilităţile personalului respectiv, să-şi
stabilească atribuţiile şi să-şi asume responsabilitatea
pentru implementarea eficientă a SMM şi pentru obţinerea
performanţei de mediu.
Angajaţii de la toate nivelurile ar trebui să fie
răspunzători în cadrul atribuţiilor lor pentru performanţa
mediului şi susţinerea sistemului global de management
de mediu.
Conducerea la cel mai înalt nivel are un rol cheie în
realizarea conştientizării şi motivarea angajaţilor, prin
32
explicarea valorilor de mediu ale organizaţiei şi

comunicarea angajamentului propriu prin politica de
mediu. Prin angajamentul fiecărei persoane, în contextul
participării la valorile de mediu, se transformă un sistem
de management de mediu existent pe hârtie într-un proces
efectiv.
Toţi membrii organizaţiei ar trebui să se înţeleagă şi
să fie încurajaţi să accepte importanţa atingerii obiectivelor
şi ţintelor de mediu pentru care sunt responsabili şi / sau
răspunzători. La rândul lor, aceştia ar trebui să-i încurajeze
după cum este necesar pe toţi ceilalţi membrii ai
organizaţiei să răspundă în mod similar. Motivaţia pentru
îmbunătăţirea continuă poate fi întărită atunci când
angajaţilor li se recunoaşte meritul în realizarea
obiectivelor şi atingerea ţintelor şi sunt încurajaţi să
exprime sugestii care pot conduce la îmbunătăţirea
performanţei de mediu.
4.4.2. Instruire, conştientizare şi competenţă
Cunoştinţele şi competenţele necesare realizării

obiectivelor de mediu trebuie identificate.
Acestea trebuie luate în considerare la alegerea,
recrutarea, instruirea, dezvoltarea competenţelor şi
formarea continuă a personalului.
Organizaţia trebuie să identifice necesităţile de
instruire.
Întregul personal a cărui muncă poate avea un
impact semnificativ asupra mediului trebuie instruit în mod
corespunzător.
33
Trebuie să se stabilească şi să se menţină

proceduri pentru ca personalul sau membrii săi, de la toate
nivelurile şi din toate funcţiile relevante, să fie conştientizat
de:
a) importanţa conformităţii cu politica de mediu, cu
procedurile şi cerinţele sistemului de management de
mediu;
b) impacturile semnificative asupra mediului, reale sau
posibile, ale activităţilor lor şi de efectele benefice
aduse mediului prin îmbunătăţirea performanţei lor
individuale;
c) atribuţiile şi responsabilităţile lor în realizarea
conformităţii cu politica de mediu, cu procedurile şi
cerinţele sistemului de management de mediu, inclusiv
cu cerinţele referitoare la pregătirea situaţiilor de
urgenţă şi a capacităţii de răspuns;
d) consecinţele posibile ale abaterilor de la procedurile
operaţionale specificate.
Personalul ce îndeplineşte sarcini care pot avea
impacturi semnificative asupra mediului trebuie să aibă
competenţa necesară, fie prin educaţie, fie prin instruire
corespunzătoare şi / sau prin experienţă.
Se recomandă să se asigure întregului personal din
organizaţie instruirea corespunzătoare, adecvată realizării
politicilor, obiectivelor şi ţintelor de mediu. Se recomandă
ca angajaţii să aibă o bază de cunoştinţe
corespunzătoare, care include instruirea privind metodele
şi competenţele cerute de îndeplinirea sarcinilor proprii
într-un mod eficient şi competent şi cunoaşterea
impactului activităţilor acestora asupra mediului, dacă
acestea sunt efectuate incorect.
De asemenea, organizaţia ar trebui să se asigure
că subcontractanţii care lucrează pe teren au cunoştinţele
34
şi competenţele necesare desfăşurării într-o „manieră

responsabilă faţă de mediu”. Prin educaţie şi instruire este
necesar să se asigure ca toţi angajaţii să cunoască
cerinţele reglementărilor corespunzătoare şi curente,
standardele interne, precum şi politicile şi obiectivele
organizaţiei. Nivelul şi detalierea instruirii pot varia în
funcţie de sarcină.
Programele de instruire tipice cuprind următoarele
elemente:
- identificarea necesităţilor de instruire a
angajaţilor;
- elaborarea unui plan de instruire care răspunde
necesităţilor definite;
- verificarea conformităţii programului de instruire
cu cerinţele organizaţionale sau reglementare;
- instruirea grupurilor de angajaţi propuşi;
- documentarea instruirii primite;
- evaluarea instruirii primite.
4.4.3. Comunicare
Comunicarea include stabilirea proceselor de

raportare internă şi externă dacă se solicită privind
activităţile organizaţiei legate de mediu pentru:
- demonstrarea angajamentului conducerii în
problemele de mediu;
- tratarea preocupărilor şi problemelor referitoare
la aspectele de mediu ale activităţilor, produselor
şi serviciilor organizaţiei;
- conştientizarea importanţei politicii, obiectivelor,
ţintelor şi programelor de mediu ale organizaţiei;
35
- informarea părţilor interesate interne sau din

exterior cu privire la sistemul de management de
mediu al organizaţiei şi la performanţa sa de
mediu, atunci când este cazul.
Rezultatele monitorizării SMM, auditurilor şi
analizelor efectuate de conducere ar trebui comunicate
celor care sunt responsabili de realizarea lor. Furnizarea
unor informaţii adecvate angajaţilor organizaţiei şi altor
părţi interesate vizează motivarea angajaţilor şi
încurajarea publicului în înţelegerea şi acceptarea
eforturilor organizaţiei pentru îmbunătăţirea performanţei
sale de mediu.
În rapoarte pot fi incluse:
- profilul organizaţiei
- politica, obiectivele şi ţintele de mediu
- evaluarea performanţei de mediu, care include:
emisiile, conservarea resurselor, conformitatea,
serviciile care însoţesc produsele şi riscurile
- oportunităţi de îmbunătăţire
Pentru comunicarea şi raportarea referitoare la
mediu trebuie:
- să se încurajeze comunicarea reciprocă
- să se prezinte adecvat informaţia încât să fie pe
înţelesul tuturor
- informaţia să fie verificabilă
- organizaţia să prezinte o imagine exactă a
performanţelor sale
Comunicarea de mediu poate fi făcută:
- în exterior, printr-un raport anual, înregistrări
publicate de stat, publicaţii ale asociaţiilor din
industrie, mas-media şi publicitate
- publicarea numerelor de telefon unde pot fi
adresate reclamaţii şi întrebări
36
- în interior, prin aviziere, publicaţii interne,

reuniuni
4.4.3.1. Declaraţia de mediu
Declaraţiile de mediu reprezintă unul din

instrumentele de management de mediu, care fac obiectul
seriei ISO 14000. Ele furnizează informaţii despre un
produs sau un serviciu în termenii caracterului său generat
de mediu, al unui aspect specific de mediu sau altor
aspecte. Clienţii şi clienţii potenţiali pot utiliza aceste
informaţii la alegerea produselor sau serviciilor dorite în
funcţie de aspectele de mediu sau alte consideraţii.
Furnizorul produsului sau serviciului speră ca eticheta sau
declaraţia de mediu va influenţa în mod eficient decizia
clientului în favoarea produsului sau serviciului său. Dacă
declaraţia de mediu are acest efect oferta pe piaţă a
produsului sau serviciului poate creşte şi alţi clienţi pot
răspunde prin îmbunătăţirea aspectelor de mediu ale
produselor sau serviciilor lor, permiţându-le să utilizeze
declaraţiile, având ca rezultat reducerea afectării mediului
determinată de acea categorie de produs sau serviciu.
Declaraţia de mediu - indică aspectele de mediu ale unui

produs sau serviciu.
Obiectivul general al declaraţiilor de mediu este de
a încuraja cererea şi furnizarea acelor produse şi servicii
care afectează cel mai puţin mediul, prin verificarea
informaţiilor verificabile, exacte şi care nu induc în eroare,
privind aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor,
37
stimulând în acest fel potenţialul îmbunătăţirii continue a

mediului.
Principiile declaraţiei de mediu
1. - utilitatea şi eficienţa declaraţiilor de mediu depind de

măsura în care furnizează informaţii concludente despre
aspectele de mediu ale unui produs sau serviciu.
Declaraţiile de mediu trebuie să furnizeze informaţii
precise despre aspectele de mediu ale unui produs sau
serviciu. Baza activităţilor şi aspectelor tehnice pentru
etichetele şi declaraţiile de mediu trebuie să fie verificabilă.
Declaraţiile de mediu trebuie să furnizeze informaţi care să
fie relevante; ele trebuie să se adreseze numai aspectelor
de mediu importante care au legătură cu circumstanţele
reale ale extracţiei resurselor naturale, producţiei,
distribuţiei sau utilizării produsului sau serviciului. Periodic
trebuie efectuată o revizie a datelor de bază pentru
declaraţii de mediu.
Informaţiile trebuie strânse cu o frecvenţă
corespunzătoare etapelor de dezvoltare.
2. - Informaţiile care se utilizează pentru declaraţiile de

mediu trebuie strânse şi evaluate folosind metode
recunoscute şi acceptate de disciplinele ştiinţifice sau
profesionale sau care pot fi verificate în mod ştiinţific.
Metodele trebuie să respecte standardele care au fost
recunoscute pe plan internaţional (acestea pot include
standarde internaţionale, regionale sau naţionale) sau pot
fi metode industriale ori comerciale care au fost supuse
revizuirii (acolo unde există astfel de standarde sau
metode).
38
3. - Informaţiile ar trebui să includă principiile de bază,

ipotezele şi condiţiile limită. Aceste informaţii ar trebui să
fie suficiente şi inteligibile încât să permită clienţilor,
clienţilor potenţiali şi altor părţi interesate să evalueze şi să
compare declaraţiile de mediu în funcţie de principiile
ştiinţifice, importanţa şi validitatea generală şi să aprecieze
dacă o declaraţie de mediu este în concordanţă cu
standardele aplicabile din seria ISO 14020. De asemenea
aceste informaţii trebuie să indice clar dacă declaraţia de
mediu este o cerinţă de mediu pe proprie răspundere sau
se bazează pe validare independentă. Mijloacele pentru
obţinerea acestor informaţii trebuie aduse la cunoştinţa
clienţilor şi a clienţilor potenţiali indiferent unde este
distribuit produsul sau serviciul. Pot exista limite privind
accesul la informaţiile specifice din cauza confidenţialităţii
informaţiilor de afaceri, drepturilor de proprietate
intelectuală sau restricţiilor legale similare.
4. - Elaborarea etichetelor şi declaraţiilor de mediu trebuie

să ia în considerare toate aspectele relevante privind ciclul
de viaţă al produsului sau serviciului.
5. - Declaraţiile de mediu nu trebuie să împiedice

introducerea noului, care are potenţialul să
îmbunătăţească performanţa de mediu.
6. - Toate organizaţiile indiferent de mărime trebuie să aibă

aceleaşi posibilităţi să utilizeze declaraţiile de mediu.
Implicarea nu trebuie să fie afectată de factori externi sau
cerinţe cum ar fi complexitatea procedurilor, informaţii
necorespunzătoare sau cerinţe administrative.
39
7. - Procesul pentru dezvoltarea standardelor şi criteriilor

trebuie să fie deschis tuturor părţilor interesate. Părţile
trebuie invitate să participe şi încurajate să se implice
direct prin notificări adecvate şi periodice.
8. - Informaţiile privind aspectele de mediu ale produselor

şi serviciilor relevante pentru o declaraţie de mediu trebuie
să fie disponibile atât clienţilor cât şi clienţilor potenţiali
implicaţi în elaborarea declaraţiei de mediu. Eficacitatea
declaraţilor de mediu depinde de capacitatea acestora de
a permite atât clienţilor cât şi clienţilor potenţiali să-şi
asume responsabilitatea şi să efectueze alegerile în
cunoştinţă de aspectele de mediu ale deciziei lor de
achiziţionare şi să influenţeze clienţii, precum şi clienţii
potenţiali în alegerea produselor sau serviciilor. Acestea, la
rândul lor, sunt legate de gradul de acceptare şi înţelegere
al clienţilor, precum şi al clienţilor potenţiali care deţin
informaţii privind aspectele de mediu.
Ca urmare părţile care utilizează declaraţii de mediu

au interesul şi responsabilitatea de a furniza informaţii
clienţilor lor, precum şi clienţilor potenţiali, astfel încât
aceştia să înţeleagă sensul oricărei afirmaţii, simbol sau
termen. Aceasta se poate realiza prin diferite mijloace cum
sunt reclama, afişele explicative la nivelul distribuirii en-
detail, servicii telefonice gratuite şi programe educaţionale
etc.
Declaraţiile de mediu pe proprie răspundere pot fi
date de către producători, importatori, distribuitori,
comercianţi cu amănuntul sau orice persoană care
beneficiază de ele.
Declaraţiile de mediu pentru produse pot avea
forma unor declaraţii, simboluri sau reprezentări grafice pe
40
produse sau pe etichetele ambalajelor care pot fi

prezentate în literatura de specialitate, buletine tehnice,
reclame, publicitate, tele-marketing, precum şi prin
mijloace digitale sau electronice, cum este internet-ul.
În cazul declaraţiilor de mediu pe proprie
răspundere, este esenţială să se asigure încrederea. Este
important ca verificarea să se efectueze corect, astfel
încât să se evite efectele negative pe piaţă, cum sunt
barierele comerciale sau concurenţa neloială, care pot
apărea din declaraţiile de mediu care nu prezintă siguranţă
sau induc în eroare. Metodologia de evaluare utilizată de
cei care întocmesc declaraţiile de mediu trebuie să fie
clară, transparentă, precisă şi documentată ştiinţific, astfel
încât cei care achiziţionează sau ar putea eventual
achiziţiona produse să poată fi asiguraţi de validitatea
declaraţiilor.
produs secundar - oricare al doilea sau următoarele

produse rezultate din aceeaşi unitate de proces.
aspect de mediu - element al activităţiilor sau produselor
unei organizaţii, care poate interacţiona cu mediul.
declaraţie de mediu - declaraţiile, simbol sau
reprezentare grafică ce indică un aspect de mediu al unui
produs, element component sau ambalaj.
verificarea declaraţiei de mediu - atestarea validităţii
unei declaraţii de mediu utilizând criterii şi proceduri
specifice prestabilite cu garantarea corectitudinii datelor.
impact asupra mediului - orice modificare a mediului,
benefică sau dăunătoare, rezultată în întregime sau parţial
din activităţile sau produsele unei organizaţii.
declaraţie explicativă - orice explicaţie care este
necesară, sau care este dată, pentru înţelegerea corectă a
41
unei declaraţii de mediu de către un cumpărător, potenţial

cumpărător sau utilizator al produsului.
unitate funcţională - performanţă măsurată a unui
sistem-produs, pentru utilizare ca unitate de referinţă în
studiul de evaluare a ciclului de viaţă.
ciclu de viaţă - etapele consecutive şi intercorelate ale
unui sistem-produs, de la achiziţia materiilor prime sau
exploatarea resurselor naturale până la post-utilizare.
identificarea materialului - cuvinte, nume sau simboluri
utilizate pentru a desemna compoziţia elementelor unui
produs sau ambalaj.
ambalaj - materialul care este folosit pentru a proteja, sau
care conţine un produs pe durata transportului, depozitării,
activităţilor de marketing sau a utilizării.
produs - orice bun sau serviciu.
declaraţie de mediu calificată - declaraţie de mediu care
este însoţită de o declaraţie explicativă care descrie
limitele acesteia.
declaraţie de mediu pe proprie răspundere - declaraţie
de mediu care este dată de către producători, importatori,
distribuitori, comercianţi cu amănuntul sau orice persoană
care beneficiază de pe urma acesteia, fără atestarea de
către o terţă parte independentă.
deşeu - orice element pe care generatorul sau deţinătorul
legal nu îl mai utilizează şi care este post-utilizat sau
evacuat în mediu.
Obiectivul general al declaraţiilor şi etichetelor de

mediu este ca, prin comunicarea de informaţii verificabile
şi precise, care nu induc în eroare, referitoare la aspectele
de mediu ale produselor, să se încurajeze cererea şi
livrarea acelor produse care afectează cel mai puţin
42
mediul, stimulând astfel îmbunătăţirea continuă de mediu

ca factor determinant pe piaţă.
Avantajele sunt următoarele:
a) declaraţii de mediu precise, verificabile şi care nu duc
la interpretări eronate;
b) creşterea potenţialului forţelor pieţei pentru a stimula
îmbunătăţirile de mediu în producţie, procese şi
produse;
c) prevenirea sau diminuarea declaraţiilor neîntemeiate;
d) reducerea confuziei pe piaţă;
e) facilitarea comerţului internaţional;
f). mai multe oportunităţi pentru clienţi, clienţi potenţiali şi
utilizatori ai produsului, astfel încât alegerea să fie făcută
de aceştia în cunoştinţă de cauză.
Cerinţe aplicabile tuturor declaraţiilor de mediu
- O declaraţie de mediu care este ambiguă,

nespecifică sau care indică doar în mod general că
produsul este benefic sau dăunător mediului, nu trebuie
utilizată. În consecinţă, declaraţiile de mediu precum:
“singur pentru mediu”, “prietenos cu mediul”, “prietenos cu
pământul”, “nepoluant”, “verde”, “prietenos naturii” şi
“prietenos ozonului” nu trebuie utilizate.
- O declaraţie de tipul “fără …” trebuie făcută numai
atunci când nivelul substanţei specificate nu este mai
mare decât concentraţia limită admisă a contaminantului
sau decât nivelul de bază.
- Declaraţiile de mediu pe proprie răspundere
trebuie însoţite de o declaraţie explicativă. O declaraţie de
43
mediu poate fi făcută fără o altă declaraţie explicativă

numai dacă este valabilă în toate circumstanţele.
- Cerinţe specifice:
a) să fie precise şi să nu inducă în eroare;
b) să fie fundamentate şi verificate;
c) să fie relevante pentru acel produs şi să fie utilizate
numai într-un context sau cadru corespunzător;
d) să fie prezentate într-un mod clar care să arate dacă
declaraţia se aplică produsului în întregime, numai unei
părţi componente, ambalajului sau unui element al unui
serviciu;
e) să fie specifice aspectului de mediu sau îmbunătăţirii
mediului care este declarată;
f) să nu fie reformulate prin utilizarea unei tehnologii
diferite, în scopul de a aplica mai multe avantaje pentru
o singură modificare de mediu;
g) să nu determine interpretări eronate;
h) să fie adevărate sau numai prin referire la produsul
final, dar şi să ia în considerare toate aspectele
relevante ale ciclului de viaţă al produsului pentru a
identifica potenţialul de creştere al unui impact în
detrimentul altuia;
i) să fie prezentate astfel încât să nu se înţeleagă că
produsul este aprobat sau certificat de o organizaţie
independentă de terţă parte, atunci când nu este cazul;
j) să nu sugereze, direct sau indirect, o îmbunătăţire a
mediului care nu există şi nu trebuie să exagereze
aspectul de mediu al produsului la care se referă
declaraţia;
k) declaraţiile să nu fie făcute dacă, deşi sunt adevărate
„ad litteram”, este posibil să fie greşit interpretate de
către clienţi sau dacă induc în eroare prin omiterea
aspectelor relevante;
44
l) să se refere numai la un aspect de mediu, deja existent

sau care va fi realizat, în timpul vieţii produsului;
m) să fie clar prezentate astfel încât să se înţeleagă că
declaraţia de mediu şi declaraţia explicativă trebuie
citite împreună. Declaraţia explicativă trebuie să fie
adecvată ca dimensiune şi să însoţească declaraţia de
mediu;
n) să fie specifice şi să precizeze clar baza de
comparaţie, dacă se face o afirmaţie comparativă a
superiorităţii sau îmbunătăţirii mediului. În special,
declaraţia de mediu trebuie să indice cât de recent s-a
efectuat îmbunătăţirea;
o) să nu fie prezentate astfel încât clienţii, clienţii
potenţiali şi utilizatorii să creadă că declaraţia se
datorează unei modificări recente a produsului sau
procesului, atunci când aceasta se bazează pe un
aspect deja existent, dar neevidenţiat anterior;
p) să nu fie prezentate atunci când se bazează pe
absenţa componentelor sau caracteristicilor care nu au
fost niciodată asociate categoriei produsului;
q) să fie reevaluate şi actualizate, ori de câte ori este
necesar să reflecte modificările de tehnologie,
produsele concurente sau alte circumstanţe care ar
putea influenţa exactitatea declaraţiei;
r) să fie relevante zonei în care are loc impactul asupra
mediului.
Utilizarea simbolurilor în declaraţiile de mediu
Utilizarea unui simbol este facultativă, atunci când

se dă o declaraţie de mediu pe proprie răspundere.
45
Simbolurile utilizate pentru o declaraţie de mediu ar

trebui să se poată distinge uşor dintre alte simboluri,
inclusiv dintre cele reprezentând alte declaraţii de mediu.
Un simbol care exprimă existenţa unui sistem de
management de mediu implementat nu trebuie utilizat
astfel încât să fie confundat cu un simbol de mediu care
indică aspectele de mediu ale unui produs.
Obiectele şi produsele din natură trebuie utilizate
numai dacă există o legătură directă şi verificabilă între
obiect şi avantajul declarat.
În plus faţă de simbolurile de mediu se pot utiliza
cuvinte, numere sau simboluri pentru a comunica
informaţii referitoare la identificarea materialului,
instrucţiuni privind post-utilizarea sau avertizări asupra
pericolelor.
Cuvintele, numerele sau simbolurile utilizate pentru
alte tipuri de declaraţii decât cele de mediu nu trebuie
utilizate astfel încât să se confunde cu cele pentru
declaraţiile de mediu.
Alegerea simbolurilor specifice se bazează pe
utilizarea sau recunoaşterea lor pe scară largă. Aceasta
nu înseamnă că declaraţiile de mediu reprezentate de
aceste simboluri sunt superioare altor declaraţii de mediu.
Bucla Mobius
Bucla Mobius este un simbol având forma a trei
săgeţi răsucite care se urmăresc şi formează un triunghi.
Ori de câte ori este folosită pentru efectuarea unei
declaraţii de mediu, desenul trebuie să respecte cerinţele
grafice impuse de ISO 7000, simbolul nr. 1135. De
asemenea contrastul trebuie să fie destul de mare pentru
ca simbolul să fie clar şi să poată fi observat.
46
Bucla Mobius se poate aplica pe produs sau pe

ambalaj.
Dacă există posibilitatea apariţiei unor confuzii
legate de aplicarea acesteia, pe produs sau pe ambalaj,
atunci simbolul trebuie însoţit de o declaraţie explicativă.
Declarantul trebuie să fie răspunzător pentru

evaluarea şi furnizarea datelor necesare pentru verificarea
declaraţiilor de mediu pe proprie răspundere. Înaintea
efectuării declaraţiei trebuie implementate măsuri de
evaluare pentru a se obţine rezultate sigure şi
reproductibile necesare verificării declaraţiei.
Evaluarea trebuie documentată în întregime, iar
documentaţia trebuie păstrată de declarant. Aceasta se
va face pentru perioada în care produsul este pe piaţă şi
pentru o anumită perioadă ulterioară, în funcţie de viaţa
produsului.
Declaraţiile comparative trebuie evaluate.
Comparaţia trebuie să se efectueze numai:
- prin utilizarea unui standard publicat sau a unei metode
de încercare recunoscute;
- faţă de produse comparabile, care au funcţii simulare,
furnizate de acelaşi producător sau de altul, în mod
curent, pe aceeaşi piaţă.
47
Declaraţiile comparative care se referă la aspectele

de mediu ale ciclului de viaţă ale unui produs trebuie:
a) să fie cuantificate şi calculate utilizând aceleaşi unităţi
de măsură;
b) să de bazeze pe aceeaşi unitate funcţională;
c) să fie calculate pentru un interval de timp
corespunzător, de regulă 12 luni.
Declaraţiile comparative se pot baza pe:
a) procente, caz în care exprimarea se face sub formă
de diferenţe absolute (exemplu: pentru o modificare
a conţinutului reciclat de la 10% la 15%, diferenţa
absolută este 15% - 10% = 5%, caz în care se
poate face o declaraţie de 5% conţinut reciclat);
b) valori (măsurate) absolute, caz în care exprimarea
ar trebui făcută sub formă de îmbunătăţiri relative
(exemplu: pentru o îmbunătăţire prin care un produs
durează 15 luni în loc de 10 luni cât era anterior,
15luni  10luni
diferenţa relativă este:  100  50 %
10luni
caz în care se poate face o declaraţie de prelungire a
duratei de viaţă cu 50%. Dacă una dintre valori este zero,
atunci se recomandă utilizarea diferenţei absolute).
Deoarece există un risc ridicat de a confunda o
declaraţie absolută cu una relativă, aceasta trebuie să fie
clar formulată şi anume trebuie să se precizeze că este o
declaraţie de diferenţă absolută şi nu o declaraţie de
diferenţă relativă.
Îmbunătăţirile referitoare la un produs şi la
ambalajul său trebuie formulate separat şi nu trebuie
cumulate.
Metodele de evaluare şi verificare a declaraţiilor
trebuie să respecte, în ordinea preferinţei, standardele
internaţionale, standardele recunoscute şi acceptate pe
48
plan internaţional (acestea pot include standarde regionale

sau naţionale) sau metode industriale sau comerciale care
au făcut obiectul unor analize amănunţite.
O declaraţie de mediu pe proprie răspundere
trebuie considerată verificabilă numai dacă verificarea se
poate face fără a fi necesar accesul la informaţiile
confidenţiale ale organizaţiei.
Declaraţiile nu trebuie făcute, dacă se pot verifica
numai prin accesul la informaţiile confidenţiale ale
organizaţiei.
Declarantul poate da publicităţii, din proprie
iniţiativă, informaţiile necesare verificării unei declaraţii de
mediu. Dacă nu, informaţiile necesare pentru verificarea
declaraţiei trebuie furnizate la cerere, la un preţ accesibil
(care să acopere cheltuielile administrative), în timp şi loc
corespunzător, oricărei persoane care vrea să verifice
declaraţia. Minimul de informaţii necesare a fi
documentate şi păstrate trebuie să conţină:
a) identificarea standardului sau a metodei utilizate;
b) dovezi documentate, dacă declaraţia nu poate fi
verificată prin încercarea produsului final;
c) rezultatele încadrărilor, dacă acestea sunt necesare
pentru verificarea declaraţiei;
d) numele şi adresa părţii independente, dacă încercarea
este efectuată de o parte independentă;
e) descrierea metodei utilizate, rezultatele tuturor
încercărilor produselor şi toate ipotezele efectuate
trebuie clar prezentate, dacă declaraţia de mediu pe
proprie răspundere implică compararea cu alte
produse;
f) dovada că evaluarea făcută de declarant asigură
permanenta exactitate a declaraţiei de mediu pe
proprie răspundere pe parcursul perioadei în care
49
produsul este comercializat şi ulterior pentru o

perioadă rezonabilă, luând în considerare durata de
viaţă a produsului.
Cerinţe specifice.
1. Compostabil
O caracteristică a unui produs, ambalaj sau elemnt
al acestuia care permite biodegradarea şi transformarea
materialului într-o substanţă relativ omogenă şi stabilă,
asemănătoare humusului.
Nu trebuie făcută o declaraţie de compostabilitate
pentru un produs, ambalaj sau o componentă a produsului
sau ambalajului care:
a) influenţează în mod negativ valoarea generală a
compostului, care este cea de îmbunătăţire a solului;
b) eliberează substanţe în concentraţii dăunătoare pentru
mediu, în orice etapă a descompunerii sau a utilizării
ulterioare;
c) reduce semnificativ rata de compostare în acele
sisteme în care produsul sau componentul este
probabil să fie compostat.
Toate declaraţiile de compostabilitate trebuie
specificate în mod clar, astfel:
a) declaraţia trebuie să specifice dacă instalaţia de
compostare sau procesul în care componentul
identificat este compostabil este de tip casnic, local
sau central. Dacă produsul este compostabil în toate
aceste tipuri de instalaţii atunci nu este necesară nici
un fel de specificaţie.
b) Dacă produsul, ca întreg, nu este compostabil,
declaraţia trebuie să specifice componentele care sunt
50
compostabile. Dacă utilizatorului i se cere să separe

acele componente, atunci trebuie să se indice în mod
clar cum se realizează aceasta.
c) Dacă există riscuri sau probleme legate de
introducerea produsului fie în instalaţii de compostat de
tip casnic, local sau central, atunci declaraţia trebuie să
identifice care din aceste instalaţii au capacitatea de a
composta produsul.
2. Degradabil
O caracteristică a unui produs sau ambalaj care, în
funcţie de condiţii specifice, este descompus într-o
anumită măsură, într-un anumit timp.
Declaraţiile de degradabilitate trebuie efectuate
numai în legătură cu o metodă specifică de încercare care
include nivelul maxim de degradare şi durata încercării şi
trebuie să fie relevante circumstanţelor în care produsul
sau ambalajul va fi eliminat.
O declaraţie de degradabilitate nu trebuie făcută
pentru un produs, ambalaj sau un component al acestora,
care eliberează substanţe în concentraţii dăunătoare
mediului.
3. Proiectat pentru dezasamblare

O caracteristică în faza de proiectare a produsului,
care permite dezasamblarea acestuia, la sfârşitul duratei
de utilizare, astfel încât să fie posibilă reutilizarea,
reciclarea, recuperare în scop energetic sau scoaterea din
fluxul deşeurilor a componentelor şi părţilor sale.
O declaraţie de tipul “proiectat pentru
dezasamblare” trebuie însoţită de o declaraţie explicativă
care să specifice componentele sau părţile care vor
51
permite reutilizarea, reciclarea, recuperarea în scop

energetic sau scoaterea din fluxul deşeurilor.
Dacă o declaraţie de tipul “proiectat pentru
dezasamblare” însoţeşte o altă declaraţie, cum este cea
de tipul “reciclabil”, atunci trebuie respectate de asemenea
cerinţele relevante ale celeilalte declaraţii.
Toate declaraţiile referitoare la un produs proiectat
pentru a putea fi dezasamblat trebuie să specifice dacă
dezasamblarea va fi făcută de către cumpărător sau
utilizator, sau dacă va fi returnat pentru a fi dezasamblat
de specialişti.
Produsele concepute pentru a putea fi
dezasamblate de cumpărători, potenţiali cumpărători sau
utilizatori trebuie însoţite de informaţii privind instrumentele
şi metodele de dezasamblare utilizate.
O declaraţie prin care un produs este conceput
pentru a putea fi dezasamblat de către cumpărători,
potenţiali cumpărători şi utilizatori trebuie făcută numai
dacă:
a) nu sunt necesare instrumente specializate sau
expertize;
b) sunt asigurate informaţii clare privind metoda de
dezasamblare şi de reutilizare, reciclare, recuperare
sau depozitare a părţilor produsului.
4. Energie recuperată
O caracteristică a unui produs care a fost realizat
utilizând energia recuperată dintr-un material sau energia
care ar fi fost eliminată ca deşeu, dar care a fost colectată
prin procese controlate.
Pentru a face o declaraţie prin care să se afirme că un
produs a fost fabricat folosind energia recuperată, energia
utilizată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
52
a) Recuperarea energiei din deşeuri se referă la

colectarea şi transformarea materialului deşeului în
energie utilă. Aceasta presupune colectarea şi
transformarea oricăror deşeuri provenite din industrie,
gospodării, activităţi sau utilităţi ale serviciilor publice.
b) Înaintea efectuării unei declaraţii de energie
recuperată, declarantul trebuie să se asigure că sunt
gestionate şi controlate efectele dăunătoare asupra
mediului rezultate din această activitate.
c) Trebuie să se precizeze tipul şi cantitatea deşeului
utilizat pentru recuperare.
Evaluarea energiei recuperate trebuie calculată prin
următoarea metodă:
a) declaraţia trebuie făcută numai dacă R – E  0.
b) O declaraţie de energie recuperată netă trebuie
exprimată astfel:
RE
Energie recuperată netă (%) =  100
REP
În care
P – cantitatea de energie din surse primare utilizată
în procesul de fabricaţie pentru obţinerea produsului;
R – cantitatea de energie rezultată din procesul de
recuperare a energiei;
E – cantitatea de energie din surse primare utilizată
în procesul de recuperare a energiei sau pentru
extragerea energiei recuperate.
5. Reciclabil
O caracteristică a unui produs, ambalaj sau
componentă asociată care poate fi extrasă din fluxul
deşeurilor cu ajutorul proceselor şi programelor disponibile
53
şi care poate fi colectată, prelucrată şi reutilizată sub

formă de materie primă sau produs.
Dacă echipamentele de colectare sau îndepărtare
destinate reciclării produsului sau ambalajului nu sunt
accesibile unui procent suficient de mare de cumpărători,
potenţiali cumpărători şi utilizatori, acolo unde se vinde
produsul atunci trebuie să se aplice:
a) utilizarea unei declaraţii autorizate de reciclare;
b) declaraţia autorizată trebuie să exprime în mod
adecvat accesibilitatea limitată a sistemelor de
colectare;
c) restricţiile generale de tipul “reciclabil acolo unde există
sisteme de colectare”, care nu informează despre
accesibilitatea limitată a sistemelor de colectare, nu
sunt adecvate.
Utilizarea unui simbol este facultativă, dacă se face
o declaraţie de tipul reciclabil. Dacă pentru o declaraţie de
tipul reciclabil se foloseşte un simbol, atunci acesta va fi
bucla Mobius.
Bucla Mobius neînsoţită de o evaluare procentuală
este o declaraţie de tipul reciclabil.
6. Conţinut reciclat
Proporţia masică de material reciclat dintr-un
produs sau material. Numai materialele pre-consumator şi
post-consumator trebuie considerate ca având conţinut
reciclat.
Material pre-consumator - material rezultat din fluxul
deşeurilor în timpul procesului de fabricaţie. Este exclusă
reutilizarea materialelor provenite din rebuturi, reprelucrări,
remăcinări sau fragmentări generate într-un proces şi care
54
ar putea fi recuperate în cadrul aceluiaşi proces din care

au provenit.
Material post-consumator - materialul generat prin
activităţi gospodăreşti, comerciale, industriale şi ale
instituţiilor, desfăşurate de utilizatorii finali ai produsului,
care nu mai poate fi utilizat în scopurile intenţionate.
Aceasta include retragerea materialului din lanţul de
distribuţie.
Material reciclat - materialul care a fost reprelucrat
dintr-un material recuperat [regenerat] cu ajutorul unui
proces de fabricaţie şi transformat într-un produs final sau
într-un component al unui produs.
Material recuperat [regenerat] - materialul care ar fi
fost eliminat ca deşeu sau ar fi fost utilizat pentru
recuperarea energiei, dar care a fost colectat şi recuperat
[regenerat] ca material de intrare în locul unei noi materii
prime, într-un proces de reciclare sau de fabricaţie.
Reciclarea materialelor este numai una dintre
numeroasele strategii de reducere a deşeurilor. Alegerea
unei anumite strategii va depinde de circumstanţe şi va
ţine seama de impacturile regionale diferite. Trebuie să se
ţină seama de faptul că un procent mai mare de conţinut
reciclat nu înseamnă neapărat un impact mai mic asupra
mediului. Din această cauză declaraţia de tipul conţinut
reciclat ar trebui utilizată numai dacă este cazul.
Atunci când se efectuează o declaraţie pentru un
conţinut reciclat se va stabili procentul de material reciclat.
Dacă declaraţia se aplică atât produsului cât şi
ambalajului, atunci procentul de conţinut reciclat va fi
specificat separat pentru fiecare şi nu va fi cumulat.
Atunci când se face o declaraţie de tipul conţinut
reciclat, utilizarea unui simbol este facultativă. Dacă pentru
o declaraţie de tipul conţinut reciclat se foloseşte un
55
simbol, atunci acesta trebuie să fie bucla Mobius însoţită

de o valoare procentuală reprezentată “X %”, unde X este
conţinutul reciclat exprimat ca număr întreg. Valoarea
procentuală va fi trecută fie în interiorul buclei Mobius, fie
în exterior în imediata apropiere a ei. Exemple de
pozitionări corecte sunt prezentate în figură. Bucla Mobius
însoţită de o valoare procentuală de tipul “X %” este o
declaraţie de conţinut reciclat.
Dacă procentul de conţinut reciclat este variabil se

poate exprima astfel:
“cel puţin X %” sau “mai mare de X %”.
Deoarece nu există metode directe de măsurare a
conţinutului reciclat din produs sau ambalaj, trebuie să se
utilizeze masa de material rezultată din procesul de
reciclare, după calcularea pierderilor şi a altor abateri.
A
X%=  100
P
În care:
X – conţinut reciclat, exprimat în procente;
A – masa materialului reciclat;
P – masa produsului.
7. Consum redus de energie
56
Reducere a cantităţii de energie asociată utilizării

unui produs care îndeplineşte funcţia pentru care a fost
creat, comparativ cu energia utilizată pentru alte produse
care îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Toate declaraţiile referitoare la consumul redus de
energie trebuie autorizate. Declaraţiile pentru consumul
redus de energie trebuie să se bazeze pe reducerea
consumului de energie la utilizarea produselor şi livrarea
serviciilor. Ele nu trebuie să includă reducerea consumului
de energie din procesele de fabricaţie ale produsului.
Consumul redus de energie trebuie măsurat
conform standardelor şi metodelor stabilite pentru fiecare
produs, iar valoarea medie se recomandă să fie calculată
prin prelucrarea statistică a datelor.
8. Consum redus de resurse

Reprezintă o reducere a cantităţii de material,
energie sau apă utilizate pentru a produce sau distribui un
produs, un ambalaj sau un component specificat.
Resursele includ, în plus faţă de materiile prime, şi
resursele de energie şi apă.
Toate declaraţiile privind privind consumul redus de
resurse trebuie autorizate. Consumurile reduse de resurse
pentru produse şi ambalaje trebuie cumulate. Declaraţiile
de consum redus de resurse trebuie exprimate sub formă
de reducere procentuală (%).
Dacă se fac declaraţii de consum redus de resurse,
atunci trebuie precizat tipul resursei printr-o declaraţie
explicativă.
Dacă apare o creştere a consumului altor resurse,
ca rezultat al consumului redus de resurse declarat, atunci
57
trebuie precizate sursa şi procentul de creştere respectiv

printr-o declaraţie explicativă.
Atunci când s-a realizat un consum redus de
resurse, pe o perioadă iniţială de 12 luni, declaraţia se
poate baza pe un calcul estimativ al resursei reduse în
funcţie de proiectul, distribuţia produselor sau de procesul
de fabricaţie al produselor.
Evaluarea procentuală a consumului redus de
resurse (U %) se va obţine cu următoarea formulă:
IN
U (%)=  100
I
În care
U – consumul redus de resurse pe unitatea de
producţie, exprimat în procente;
I – resursa iniţială utilizată, exprimată ca resursă
consumată pe unitatea de producţie;
N – resursa nouă utilizată, exprimată ca resursă
consumată pe unitatea de producţie.
9. Consum redus de apă

Reprezintă o reducerea a consumului de apă
asociat utilizării unui produs care îndeplineşte funcţia
pentru care a fost creat, comparativ cu cantitatea de apă
utilizată de alte produse care îndeplinesc o funcţie
echivalentă.
Toate declaraţiile referitoare la eficienţa utilizării
apei sau la consumul redus de apă trebuie autorizate.
10. Reutilizabil şi realimentabil/reâncărcabil

Reutilizabil - o caracteristică a unui produs sau
ambalaj care a fost conceput şi destinat să realizeze, în
58
ciclul său de viaţă, un anumit număr de curse, rotaţii sau

utilizări, în acelaşi scop pentru care a fost conceput.
Realimentabil/reîncărcabil - o caracteristică a unui
produs sau ambalaj care poate fi umplut cu acelaşi produs
sau cu produs similar, mai mult decât o dată, în forma sa
originală şi fără o prelucrare suplimentară cu excepţia unor
cerinţe specificate cum ar fi curăţarea sau spălarea.
Nici un produs sau ambalaj nu poate fi declarat
reutilizabil sau realimentabil/reîncărcabil dacă acesta nu
poate fi reutilizat sau realimentat/reîncărcat corespunzător
scopului iniţial.
O declaraţie că un produs sau ambalaj este
reutilizabil sau realimentabil/reîncărcabil trebuie făcută
numai atunci când:
a) există un program de colectare a produsului sau
ambalajului utilizat şi de reutilizare sau
realimentare/reîncărcare a lui;
b) există facilităţile sau produsele care permit
cumpărătorului să reutilizeze sau să
realimenteze/reîncarce produsul sau ambalajul.
Acolo unde programele pentru colectarea
produselor sau ambalajelor utilizate sau facilităţile
destinate reutilizării sau realimentării/reîncărcării lor nu
sunt accesibile unui procent suficient de mare de
cumpărători, potenţiali cumpărători şi utilizatori în zona în
care produsul sau ambalajul este vândut atunci se aplică
următoarele:
a) trebuie utilizată o declaraţie autorizată de reutilizare
sau realimentare/reîncărcare;
b) declaraţia autorizată trebuie să prezinte
corespunzător disponibilitatea limitată a programelor
sau a sistemelor de colectare;
59
c) nu sunt adecvate calificativele generale de tipul

“reutilizabil/realimentabil/reîncărcabil unde există
posibilităţi”, care nu evidenţiază disponibilitatea
limitată a programelor sau sistemelor de colectare.
11. Reducerea deşeurilor

Reducerea cantităţii (masei) de material care intră
în fluxul de deşeuri ca rezultat al modificării produsului,
procesului sau ambalajului.
Toate declaraţiile privind reducerea deşeurilor
trebuie să fie autorizate. Reducerea deşeurilor produselor
şi ambalajelor poate cuprinde reducerea deşeurilor
generate în etapele de producţie, distribuţie, utilizare şi de
depozitare.
Calculele reducerii deşeurilor din proces nu trebuie
să includă materialele reutilizate în cadrul procesului cum
sunt cele prelucrate, remăcinate sau fragmentate generate
în cadrul procesului şi care pot fi reutilizate în acelaşi
proces.
Cantitatea de deşeuri reduse poate fi calculată din
datele bilanţurilor de materiale, precum şi prin măsurarea
directă a deşeurilor.
60
4.4.3.2. Documentaţia sistemului de

management de mediu.
Procesele şi procedurile operaţionale trebuie să fie

definite şi documentate în mod corespunzător şi să fie
actualizate după cum sete necesar. Organizaţia trebuie să
definească în mod clar diferitele tipuri de documente care
stabilesc şi specifică proceduri operaţionale şi de control
eficiente. Existenţa documentaţiei pentru SMM ajută la
conştientizarea angajaţilor referitor la cerinţele pentru
realizarea obiectivelor de mediu ale organizaţiei şi permite
evaluarea sistemului şi a performanţelor de mediu. Natura
documentaţiei poate varia în funcţie de mărimea şi
complexitatea organizaţiei. În cazul în care elementele
61
SMM se integrează într-un sistem de management

general al organizaţiei, documentaţia referitoare la mediu
ar trebui integrată în documentaţia existentă. Pentru
uşurarea utilizării, organizaţia poate lua în considerare
realizarea şi menţinerea unei evidenţe a documentaţiei
pentru:
- corelarea politicii, obiectivelor şi ţintelor de
mediu;
- descrierea mijloacelor de realizare a obiectivelor
şi ţintelor de mediu;
- documentarea funcţiilor cheie, responsabilităţilor
şi procedurilor;
- precizarea documentaţiei conexe şi descrierea
altor elemente ale sistemului de management de
mediu al organizaţiei, acolo unde este cazul;
- demonstrarea implementării elementelor
sistemului de management de mediu care sunt
adecvate organizaţiei.
O astfel de evidenţă poate servi ca referinţă la
implementarea şi menţinerea sistemului de management
de mediu al organizaţiei.
Implementarea SMM se realizează prin stabilirea şi
menţinerea procedurilor şi controlului operaţional pentru a
se asigura că politica, obiectivele şi ţintele de mediu pot fi
îndeplinite.
Se recomandă de asemenea stabilirea unor planuri
şi proceduri pentru situaţii de urgenţă care să asigure
capacitatea de răspuns la incidentele neaşteptate sau
accidentale. Organizaţia trebuie să elaboreze şi să
menţină proceduri care să trateze incidentele de mediu şi
situaţiile de urgenţă posibile. Procedurile operaţionale şi
controalele ar trebui să ţină seama, atunci când este cazul
de:
62
- emisii accidentale în atmosferă;

- evacuări accidentale în apă sau sol;
- efecte specifice asupra mediului ecosistemelor
determinate de evacuări accidentale.
Se recomandă ca procedurile să ia în consideraţie
incidentele ivite sau posibile a se ivi ca urmare a:
- condiţiilor anormale de funcţionare;
- accidentelor sau situaţiilor potenţiale de urgenţă;
4.5. Măsurare şi evaluare.
Măsurarea, monitorizarea şi evaluarea sunt

activităţi cheie ale unui sistem de management de mediu
care asigură faptul că organizaţia funcţionează în
conformitate cu programul de management de mediu
declarat.
4.5.1. Măsurare şi monitorizare.
Trebuie să existe un sistem de măsurare şi

monitorizare a performanţei reale faţă de obiectivele şi
ţintele de mediu ale organizaţiei în domeniile sistemelor de
management şi ale proceselor operaţionale. Acesta
include evaluarea conformităţii cu legislaţia şi
reglementările de mediu relevante. Rezultatele se
analizează şi se utilizează pentru determinarea zonelor în
care se înregistrează un succes şi pentru identificarea
activităţilor care necesită acţiuni corective şi îmbunătăţiri.
Se vor aplica procese corespunzătoare pentru a se
asigura precizia datelor, etalonarea aparaturii, a
63
echipamentelor de încercare şi verificarea hardware-lui şi

software-lui.
Identificarea indicatorilor corespunzători pentru
performanţa de mediu a organizaţiei ar trebui să fie un
proces permanent. Se impune ca aceşti indicatori să fie
obiectivi, verificabili şi reproductibili. Indicatorii ar trebui să
fie relevanţi pentru activităţile organizaţiei, coerenţi cu
politica sa de mediu, practici, eficienţi din punct de vedere
al costului şi fezabili din punct de vedere tehnologic.
4.5.2. Măsuri preventive şi acţiunea corectivă.
Constatările, concluziile şi recomandările la care s-

a ajuns ca rezultat al măsurătorilor, monitorizării,
auditurilor şi altor analize ale sistemului de management
de mediu ar trebui să fie documentate, iar acţiunile
preventive şi corective să fie identificate.
Conducerea organizaţiei ar trebui să se asigure că
aceste acţiuni preventive şi corective au fost implementate
şi urmărite în mod sistematic pentru a se asigura de
eficienţa lor.
4.5.3.Înregistrări de mediu
Înregistrările reprezintă dovada funcţionării continue

a SMM şi ar trebui să cuprindă:
- prevederi legale şi reglementare;
- autorizaţii şi avize;
- aspecte de mediu şi impacturi asociate
acestora;
- activităţi de instruire în domeniul mediului;
64
- activităţi de inspecţie, etalonare şi întreţinere;

- date de monitorizare;
- detalii referitoare la neconformităţi: incidente,
reclamaţii şi acţiuni de urmărire;
- identificarea produselor: date privind compoziţia
şi proprietarul;
- informaţii privind furnizorii şi contractanţii,
- audituri de mediu şi analize efectuate de către
conducere.
Administrarea eficientă a acestor înregistrări este
esenţială pentru implementarea cu succes a SMM.
Elementele principale ale unei bune administrări a
informaţiilor de mediu includ mijloacele de identificare,
colectare, indexare, îndosariere, arhivare, menţinere,
regăsire, păstrare şi respectiv eliminare a documentaţiei şi
înregistrărilor SMM.
4.5.4. Auditul managementului de mediu
Auditurile SMM trebuie să se realizeze periodic

pentru a determina dacă sistemul este conform
dispoziţiilor planificate şi este corect implementat şi
menţinut. Ele pot fi realizate de personalul organizaţiei şi /
sau de o terţă parte aleasă de organizaţie. În toate
cazurile se recomandă ca persoana (persoanele) care
efectuează auditul să fie obiective şi imparţiale şi să aibă
instruirea corespunzătoare.
Frecvenţa auditurilor este determinată de natura
activităţilor, în funcţie de aspectele şi impactul potenţial
asupra mediului. La determinarea frecvenţei se va lua în
considerare rezultatele auditurilor precedente. Raportul
auditului va fi difuzat conform planului de audit.
65
4.5.4.1. Iniţierea auditului
Domeniul auditului se stabileşte de client şi

auditorul şef, iar auditatul va fi consultat atunci când se
determină domeniul auditului. Orice modificare ulterioară a
domeniului auditului necesită un acord între client şi
auditorul şef, iar resursele angajate pentru realizarea
auditului să fie suficiente pentru acoperirea domeniului
stabilit.
La începutul procesului de audit, auditoriul şef va
analiza documentaţia oreganizaţiei, declaraţiile privind
politica de mediu, programele, înregistrările sau manualele
care permit îndeplinirea cerinţelor EMS (Environmental
Management Systems - EMS).
Pentru aceasta, se recomandă utilizarea tuturor
informaţiilor relevante referitoare la organizaţia audiată.
Dacă se consideră că documentaţia nu corespunde
necesităţilor auditului, se recomandă informarea clientului.
Nu se recomandă să se investească resurse suplimentare
înainte de a primi alte instrucţiuni de la client.
4.5.4.2. Pregătirea auditului
Se recomandă întocmirea unui plan de audit flexibil,

pentru a permite schimbări în funcţie de informaţiile
colectate în cursul auditului şi pentru a permite utilizarea
eficientă a resurselor. Planul va include:
a) obiectivele şi domeniul auditului;
b) criteriile de audit;
66
c) identificarea unităţilor funcţionale şi organizaţionale

care urmează să fie audiate;
d) identificarea funcţiilor şi/ sau a persoanelor din cadrul
organizaţiei auditate care au responsabilităţi directe,
importante, referitoare la EMS al audiatului;
e) identificarea acelor elemente ale EMS al auditatutlui
care au prioritate în audit;
f) procedurile pentru auditarea elementelor EMS, care
sunt adecvate organizaţiei auditate;
g) limbile folosite pentru efectuarea şi raportarea
auditului;
h) identificarea documentelor de referinţă;
i) perioada şi durata prevăzute pentru principalele
activităţi ale auditului;
j) datele şi locurile unde urmează să fie efectuat auditul;
k) identificarea membrilor echipei de audit;
l) programul reuniunilor care urmează să aibă loc cu
conducerea auditatului;
m) cerinţele de confidenţialitate;
n) formatul, structura şi conţinutul raportului de audit, data
prevăzută pentru finalizare şi difuzarea raportului;
o) cerinţele pentru păstrarea documentelor.
Planul de audit va fi comunicat clientului, membrilor
echipei de audit şi auditatului,va fi analizat şi aprobat de
către client. În funcţie de necesităţi, fiecărui membru al
echipei de audit i se atribuie elemente, funcţii sau activităţi
specifice ale EMS de auditat şi va fi instruit asupra
procedurii de audit care trebuie urmată.
Documentele de lucru necesare pentru a uşura
investigaţiile auditorului pot cuprinde:
a) formulare pentru consemnarea dovezilor şi a
constatărilor auditului;
67
b) proceduri şi liste de verificare utilizate pentru evaluarea

elementelor EMS;
c) înregistrările reuniunilor.
4.5.4.3. Realizarea auditului
4.5.4.3.1. Reuniunea de deschidere
Se recomandă organizarea unei reuniuni de

deschidere. Scopul acestei reuniuni este:
a) prezentarea membrilor echipei de audit conducerii
auditatului;
b) revederea obiectivelor şi a planului de audit şi stabilirea
de comun acord a unui program de audit;
c) prezentarea unui sumar al metodelor şi procedurilor
care vor fi utilizate pentru efectuarea auditului;
d) stabilirea modurilor oficiale de comunicare între echipa
de audit şi auditat;
e) confirmarea punerii la dispoziţie a resurselor şi a
echipamentelor necesare echipei de audit;
f) confirmarea datei şi a orei reuniunii de închidere;
g) încurajarea participării active a auditatului;
h) revederea procedurilor de urgenţă şi de securitate a
locurilor importante pentru echipa de audit.
4.5.4.3.2. Colectarea dovezilor de audit
Dovezile de audit se recomandă să fie colectate în

număr suficient, astfel încât să permită verificarea
conformităţii EMS al auditatului cu criteriile de audit al
EMS.
68
Se recomandă ca dovezile de audit să fie colectate

prin interviuri, examinarea documentelor şi observarea
activităţilor şi a condiţiilor. Se recomandă ca
neconformităţile faţă de criteriile de audit al EMS să fie
înregistrate.
Se recomandă ca informaţiile obţinute în urma
convorbirilor să fie verificate cu alte informaţii ce provin din
surse independente, cum sunt observaţiile, înregistrările şi
rezultatele măsurărilor existente. Declaraţiile neverificabile
se recomandă să fie înregistrate ca atare.
Se recomandă ca membrii echipei de audit să
examineze baza programelor de prelevare a probelor
relevante şi a procedurilor care asigură eficienţa
controlului calităţii prelevărilor şi a metodelor de măsurare
utilizate de auditat ca parte a activităţilor EMS.
4.5.4.3.3. Constatări ale auditului
Se recomandă ca echipa de audit să analizeze

toate dovezile auditului pentru a determina
neconformitatea EMS faţă de criteriile de audit al EMS.
Echipa de audit ar trebui să se asigure că aceste
constatări ale neconformităţii sunt documentate în mod
clar şi precis şi sunt susţinute de dovezi de audit.
Se recomandă ca toate constatările auditului să se
analizeze împreună cu managerul responsabil al
auditatului, pentru a-I aduce la cunoştinţă toate
constatările privind neconformitatea, pe baza faptelor.
4.5.4.3.4. Reuniunea de închidere
69
După finalizarea etapei de colectare a dovezilor de

audit şi înainte de pregătire raportului de audit, se
recomandă ca membrii echipei de audit să aibă o întâlnire
cu conducerea auditatului şi cu responsabilii pentru
funcţiile auditate. Scopul principal al acestei reuniuni este
de a prezenta auditatului constatările auditului astfel încât
auditatul să obţină o înţelegere clară şi luare la cunoştinţă
a acestor constatări pe baze faptice.
Se recomandă rezolvarea punctelor de dezacord,
dacă este posibil, înainte de finalizarea raportului de către
auditorul şef. Deciziile finale privind importanţa şi
descrierea constatărilor auditului aparţin auditorului şef,
deşi auditatul sau clientul pot totuşi să nu fie de acord cu
aceste constatări.
4.5.4.4. Rapoarte de audit şi păstrarea documentelor
4.5.4.4.1. Pregătirea raportului de audit
Raportul de audit se pregăteşte sub conducerea

auditorului şef, care este responsabil ca acesta să fie
exact şi complet. Se recomandă ca subiectele tratate în
raportul de audit să fie cele fixate în planul de audit. Se
recomandă ca orice schimbare dorită în momentul
pregătirii raportului să facă obiectul unui acord între părţile
interesate.
70
4.5.4.4.2. Conţinutul raportului de audit
Se recomandă ca raportul de audit să fie semnat de

către auditorul şef. Se recomandă ca raportul să conţină
constatările auditului şi / sau un rezumat al acestora, cu
referinţa la dovezile care le susţin. În funcţie de acordul
dintre auditorul şef şi client, raportul de audit poate conţine
următoarele informaţii:
a) identificarea organizaţiei auditate şi a clientului;
b) domeniul, obiectivele şi planul de audit convenite;
c) criteriile convenite şi lista documentelor de referinţă
faţă de care a fost realizat auditul;
d) durata auditului şi data(ele) la care a fost realizat;
e) identificarea reprezentanţilor auditatului care au
participat la audit;
f) identificarea membrilor echipei de audit;
g) o declaraţie privind natura confidenţială a conţinutului;
h) lista de difuzare a raportului de audit;
i) un rezumat al procesului de audit cuprinzând
dificultăţile întâlnite;
j) concluziile auditului, cum ar fi:
- conformitatea EMS cu criteriile de audit al EMS;
- dacă sistemul este implementat corespunzător şi
menţinut;
- capacitatea procesului de analiză efectuată de
conducere de a asigura caracterul adecvat şi eficienţa
continuă a EMS.
4.5.4.4.3. Difuzarea raportului de audit
Se recomandă ca auditorul şef să trimită clientului

raportul de audit. Difuzarea raportului de audit ar trebui
71
stabilită de client, conform planului de audit. Se

recomandă să se trimită auditantului o copie a raportului,
în afară de cazul în care clientul exclude acest lucru. Orice
altă difuzare în exteriorul organizaţiei auditate necesită
aprobarea auditatului. Rapoartele de audit sunt
proprietatea exclusivă a clientului, de aceea ar trebui să se
respecte caracterul lor confidenţial şi să fie protejate în
mod adecvat de către auditori şi de toţi destinatarii
raportului.
Se recomandă ca raportul de audit să se finalizeze
la termenul prevăzut în planul de audit. Dacă acest lucru
nu se poate realiza în intervalul de timp prevăzut, se
recomandă să se informeze clientul şi auditatul, în mod
oficial, în legătură cu motivele de întârziere şi să se fixeze
o nouă dată de finalizare.
4.5.4.4.4. Păstrarea documentelor

Toate documentele de lucru, proiectele rapoartelor
şi rapoartele finale referitoare la audit, se recomandă să
fie păstrate conform acordului încheiat între client,
auditorul şef şi auditat, în funcţie de cerinţele aplicabile.
4.5.4.5. ÎNCHEIEREA AUDITULUI
Auditul este finalizat atunci când toate activităţile definite

în planul de audit au fost îndeplinite.
72
4.6. Analiza de impact asupra mediului
Organizaţia trebuie să analizeze şi să

îmbunătăţească continuu propriul sistem de management
de mediu, având ca obiectiv îmbunătăţirea performanţei
globale.
La intervale corespunzătoare, conducerea
organizaţiei va analiza SMM pentru a asigura continua lui
adecvare şi eficienţă.
Analiza SMM trebuie să fie cuprinzătoare pentru a
acoperi toate activităţile, produsele şi serviciile
organizaţiei, inclusiv impactul acestora asupra
performanţei financiare şi a poziţiei competitive posibile.
Se recomandă ca analiza SMM să cuprindă:
- o analiză a obiectivelor, ţintelor şi performanţei
de mediu;
- constatările auditului de mediu;
- o evaluare a eficienţei acestuia;
- o evaluare a adecvării politicii de mediu şi a
necesităţii schimbărilor având în vedere:
 modificarea legislaţiei;
 modificarea aşteptărilor şi a
cerinţelor părţilor interesate;
 modificări ale produselor sau
activităţilor organizaţiei;
 descoperiri în ştiinţă şi tehnologie;
 experienţe obţinute din incidentele
de mediu;
 preferinţele pieţei;
 raportarea şi comunicarea.
Conceptul de îmbunătăţire continuă face parte
integrantă din SMM. Acest lucru se obţine printr-o evaluare
73
continuă a performanţei de mediu SMM faţă de politicile,

obiectivele şi ţintele de mediu pentru a identifica
oportunităţile de îmbunătăţire.
Îmbunătăţirea continuă urmăreşte:
- să identifice zonele în care sistemul de
management de mediu poate fi îmbunătăţit,
conducând la îmbunătăţirea performanţei de
mediu;
- să determine cauza sau cauzele de fond ale
neconformităţilor sau deficienţelor;
- să dezvolte şi să implementeze un plan (planuri)
pentru acţiuni preventive şi corective care să
răspundă acestor cauze;
- să verifice eficienţa acţiunilor preventive şi
corective;
- să documenteze orice schimbare în proceduri
care rezultă din procesul de îmbunătăţire;
- să realizeze comparaţii cu obiectivele şi ţintele
de mediu.
4.7. Autorizarea expertului de mediu
Expertul de mediu este o persoană calificată pentru

realizarea auditului de mediu.
Expertul de mediu trebuie să aibă experienţă
profesională corespunzătoare, experienţă care contribuie
la dezvoltarea aptitudinilor şi a cunoştinţelor într-unul sau
în ansamblul următoarelor domenii:
a) ştiinţe şi tehnologii de mediu;
b) aspecte tehnice şi de mediu privind funcţionarea
instalaţiilor şi echipamentelor;
74
c) cerinţe ale prevederilor legale, reglementărilor şi altor

documente referitoare la mediu;
d) sisteme de management de mediu şi standarde
utilizate pentru efectuarea atitudinilor de mediu;
e) proceduri, procese şi tehnici de audit.
Formarea teoretică trebuie să cuprindă:
a) ştiinţe şi tehnologii de mediu;
c) cerinţe ale prevederilor legale, reglementărilor şi altor
utilizate pentru efectuarea auditurilor de mediu;
Formare practică - include implicarea sa în totalitatea
proceselor de audit sub îndrumarea auditorului şef.
4.7.1. Aptitudini şi competenţe profesionale ale

expertului de mediu
Auditorii să posede calităţi şi aptitudini personale cum

sunt:
a) capacitatea de a-şi exprima conceptele şi ideile clar,
atât oral cât şi în scris;
b) calităţi cum sunt diplomaţia, tactul şi capacitatea de a
asculta, care contribuie la realizarea eficientă a
auditului;
c) capacitatea de menţinere a independenţei şi
obiectivităţii, care permit îndeplinirea responsabilităţilor
de auditor;
d) calităţi personale de organizare, necesare realizării
eficiente a auditului;
75
e) capacitatea de a lua hotărâri juste pe baza unor dovezi

obiective;
f) capacitatea de a înţelege convenţiile şi cultura ţării sau
a regiunii în care se realizează auditul.
Auditorii trebuie să-şi menţină competenţa prin
actualizarea cunoştinţelor în următoarele domenii:
a) aspecte relevante privind ştiinţele şi tehnologiile de
mediu;
c) cerinţe ale dispoziţiilor legale, reglementărilor şi altor
utilizate pentru efectuarea auditurilor de mediu;
Ei trebuie să dea dovadă de profesionalism,
conform ISO 14010 şi să respecte codul deontologic
corespunzător.
4.7.2. Evaluarea expertului de mediu
Se recomandă ca acest proces să fie condus de

una sau mai multe persoane care au cunoştinţe şi
experienţă la zi în domeniul auditului. Procesul de
evaluare a auditorului de mediu poate face obiectul unui
program de asigurare a calităţii.
Auditorii de mediu trebuie să facă dovada
cunoştinţelor dobândite şi menţinute, precum şi a
experienţei profesionale, a formării şi a calităţilor lor
personale. Se recomandă ca procesul de evaluare să
includă unele din următoarele metode:
a) interviuri cu candidaţii;
76
b) o evaluare scrisă şi /sau orală sau altă metodă

corespunzătoare;
c) analiza lucrărilor scrise ale candidaţilor;
d) discuţii cu persoane pentru care au lucrat, cu colegi
etc;
e) simularea rolurilor;
f) o observare amănunţită a condiţiilor reale de audit;
g) examinarea actelor doveditoare privind studiile,
experienţa şi formarea acestora.
h) luarea în considerare a certificatelor şi calificărilor
profesionale.
Dacă este necesară stabilirea unui organism care
să asigure certificarea auditorilor de mediu într-un mod
coerent, acest organism ar trebui să fie independent.
Acest organism poate certifica direct auditorii de mediu,
sau poate acredita alte organisme pentru certificarea
auditorilor de mediu.
Procesul ar putea fi încadrat într-un program de
asigurare a calităţii.
Orice organizaţie, indiferent de tip, poate avea

nevoie să demonstreze responsabilitatea sa faţă de
mediu. Conceptul de sistem de management de mediu
(Environmental Management Systems - EMS) şi practica
atitudinilor de mediu care i se asociază sunt promovate ca
un mod de satisfacere a acestei necesităţi. Aceste sisteme
au ca scop sprijinirea unei organizaţii în stabilirea şi
îndeplinirea în permanenţă a politicilor, obiectivelor,
standardelor şi a altor cerinţe privind mediul.
 sistem de management de mediu - componentă a
sistemului de management general care cuprinde
structura de organizare, activităţile de planificare,
responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele
77
şi resursele pentru elaborarea, implementarea,

realizarea analizarea şi menţinerea politicii de
mediu [ISO 14001: 1996].
 auditul sistemului de management de mediu -

proces sistematic şi documentat de verificare a
dovezilor de audit obţinute şi evaluate în mod
obiectiv, pentru a determina dacă sistemul de
management de mediu al organizaţiei este în
conformitate cu criteriile de audit al sistemului de
management de mediu, şi pentru comunicarea
rezultatelor acestui proces clientului.
 criterii de audit ale sistemului de management

de mediu - politici, practici, proceduri sau cerinţe,
cum sunt cele descrise în ISO 14001 şi, dacă este
aplicabilă, orice cerinţă suplimentară pentru un
EMS, faţă de care auditorul compară dovezile de
audit colectate referitoare la sistemul de
management de mediu al organizaţiei.
4.7.3. OBIECTIVE, ROLURI ŞI RESPONSABILITĂŢI ÎN

AUDITUL
SISTEMULUI DE MANAGEMENT DE MEDIU
Obiective ale auditului
Se recomandă ca un audit al EMS să aibă obiective

definite; exemple de obiective tipice sunt următoarele:
a) să determine conformitatea EMS auditat cu criteriile de
audit ale EMS;
78
b) să determine dacă EMS auditat a fost implementat

corespunzător şi menţinut;
c) să identifice zonele de îmbunătăţire posibilă în EMS
auditat;
d) să evalueze capacitatea procesului de analiză
efectuată de conducerea organizaţiei de a asigura în
permanenţă că EMS este adecvat şi eficient;
e) să evalueze EMS al unei organizaţii atunci când se
doreşte stabilirea unei relaţii contractuale, precum
relaţia cu un potenţial furnizor sau un partener de “joint
venture”.
Sarcinile experţilor de mediu
 Auditor şef - Auditorul şef este responsabil de

asigurarea conducerii efective şi eficiente şi de
finalizarea auditului, în cadrul domeniului auditului
şi al planului de audit aprobate de client.
În plus, se recomandă care responsabilităţile şi
activităţile auditorului şef să includă:
a) consultarea cu clientul şi auditatul, dacă este cazul,
pentru a determina criteriile şi domeniul auditului;
b) obţinerea informaţiilor relevante necesare realizării
obiectivelor auditului, cum sunt detaliile referitoare la
activităţile, produsele, serviciile, locul şi împrejurimile
auditatului, precum şi detalii ale auditorilor precedente;
c) determinarea îndeplinirii cerinţelor pentru un audit de
mediu, aşa cum sunt indicate în ISO 14010;
d) formarea echipei de audit ţinând seama de posibilele
conflicte de interese şi obţinerea acordului clientului
privind componenţa acestuia;
79
e) dirijarea activităţilor echipei de audit în conformitate cu

îndrumările din ISO 14010 şi din prezentul Standard
Internaţional;
f) întocmirea planului de audit, de comun acord cu
clientul, cu auditatul şi cu membrii echipei de audit;
g) comunicarea planului final de audit echipei de audit,
auditatului şi clientului;
h) coordonarea pregătirii documentelor de lucru şi a
procedurilor detaliate şi asigurarea informării echipei
de audit;
i) rezolvarea tuturor problemelor care apar în timpul
auditului;
j) recunoaşterea caracterului nerealizabil al unui obiectiv
şi raportarea acestui lucru clientului şi auditatului;
k) reprezentarea echipei de audit în discuţiile cu auditatul,
înainte, în timpul şi după realizarea audittului;
l) aducerea la cunoştinţa auditatului, fără întârziere, a
oricărei neconformităţi critice constatate în timpul
auditului;
m) redactarea pentru client a raportului de audit, în mod
clar şi concis, la termenul convenit în planul de audit;
n) formularea de recomandări pentru întreţinerea EMS,
dacă există un acord pentru acest lucru în domeniul
auditului.
 Auditor - Se recomandă ca activităţile şi

responsabilităţile auditorului să includă:
a) respectarea instrucţiunilor auditorului şef şi susţinerea
acestuia;
b) planificarea şi executarea sarcinilor care-I revin din
domeniul auditului, în mod obiectiv, efectiv şi eficient;
80
c) colectarea şi analizarea unor dovezi de audit,

suficiente şi relevante, pentru a formula constatările
auditului şi a obţine concluziile referitoare la EMS;
d) pregătirea documentelor de lucru sub îndrumarea
auditorului şef;
e) documentarea fiecărei constatări de audit;
f) asigurarea protecţiei documentelor referitoare la audit
şi returnarea lor conform acordurilor stabilite;
g) colaborarea şi redactarea raportului auditului.
 Echipă de audit - Se recomandă ca procedeul de

alegere a membrilor echipei de audit să confere
siguranţa că aceştia posedă experienţa şi
competenţa necesare realizării auditului. Se
recomandă să fie luate în considerare următoarele
aspecte:
a) calificările, aşa cum sunt cele definite în ISO 14012, de
exemplu;
b) tipul organizaţiei, procesele, activităţile sau funcţiile
care urmează a fi audiate;
c) numărul, cunoştinţele lingvistice şi competenţa fiecărui
membru al echipei de audit;
d) posibilele conflicte de interese între auditor şi auditat;
e) cerinţele clienţilor şi ale organismelor de acreditare şi
certificare.
Echipa de audit poate să cuprindă şi auditori în formare şi
experţi tehnici care sunt acceptaţi de client, de auditat şi
de auditorul şef.
 Client - se recomandă ca responsabilităţile şi

activităţile clientului să cuprindă:
a) determinarea necesităţii auditului;
81
b) contactarea auditatului pentru obţinerea cooperării sale

integrale şi pentru iniţierea procesului de audit;
c) definirea obiectivelor auditului;
d) alegerea auditorului şef sau a organizaţiei auditoare şi,
dacă este cazul, aprobarea competenţei echipei de
audit;
e) asigurarea echipei de audit cu autoritatea
corespunzătoare şi cu resurse, pentru a permite
realizarea auditului;
f) consultarea cu auditorul şef pentru determinarea
domeniului auditului;
g) aprobarea criteriilor de audit al EMS;
h) aprobarea planului de audit;
i) primirea raportului de audit şi stabilirea difuzării
acestuia.
 Auditat - se recomandă ca responsabilităţile şi

activităţile clientului să cuprindă:
a) Informarea personalului propriu asupra obiectivelor şi
domeniului auditului, aşa cum este necesar;
b) Punerea la dispoziţia echipei de audit a mijloacelor
necesare pentru a asigura o desfăşurare eficientă şi
efectivă a auditului;
c) Desemnarea personalului responsabil şi competent
care să însoţească membrii echipei de audit pentru a-I
îndruma la faţa locului şi a se asigura că aceştia sunt
conştienţi de aspectele referitoare la sănătate şi
securitate şi la alte cerinţe corespunzătoare;
d) Permiterea accesului la instalaţiile, personalul aferent,
informaţiile şi înregistrările corespunzătoare, la
solicitarea auditorilor;
e) Cooperarea cu echipa de audit în vederea atingerii
obiectivelor auditului;
82
f) Primirea unui exemplar al raportului de audit, cu

excepţia cazului în care clientul se opune în mod
expres.
4.8. EVALUAREA PERFORMANŢEI DE MEDIU
Termeni şi definiţii
 mediu - mediul înconjurător în care funcţionează o

organizaţie, care include aerul, apa, pămânul,
resursele naturale, flora, fauna, fiinţele umane şi
relaţiile între acestea.
 aspect de mediu - element al activităţilor,
produselor sau serviciilor unei organizaţii care
poate interacţiona cu mediul.
 indicator de stare al mediului ECI
(Environmental Condition Indicator) - expresie
specifică prin care se furnizează informaţii despre
starea de mediu locală, regională, naţională sau
globală.
 impact asupra mediului - orice modificare a
mediului, dăunătoare sau benefică, care rezultă în
totalitate sau parţial din activităţile, produsele sau
serviciile unei organizaţii.
 sistem de management de mediu EMS
(Environmental Management System) -
componentă a sistemului de management general
care include structura organizatorică, activităţile de
planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile,
83
procesele şi resursele pentru elaborarea,

implementarea, realizarea, analizarea şi menţinerea
politicii de mediu.
 obiectiv de mediu - ţel general de mediu, rezultat
din politica de mediu, pe care o organizaţie îşi
propune să-l realizeze şi care este cuantificat, acolo
unde acest lucru este posibil.
 performanţă de mediu - rezultatele
managementului organizaţiei cu privire la aspectele
de mediu ale organizaţiei.
 criteriu de performanţă de mediu - obiectiv, ţintă
sau alt nivel intenţionat de mediu al performanţei de
mediu stabilit de managementul organizaţiei şi
folosit în scopul evaluării performanţei de mediu.
 evaluarea performanţei de mediu EPE - proces
care facilitează deciziile managementului privind
performanţa de mediu a unei orzagizaţii prin
alegerea indicatorilor, colectarea şi analizarea
datelor, evaluarea informaţilor în funcţie de criteriile
de performanţă de mediu, raportarea şi
comunicarea, analiza periodică şi îmbunătăţirea
acestui proces.
 indicator al performaţei de mediu EPI
(Environmental Performance Indicator) -
expresie specifică ce furnizează informaţii despre
performanţa de mediu a organizaţiei.
 indicator de performanţă a managementului MPI
(Managenent Performance Indicator) - indicator
al performanţei de mediu care furnizează informaţii
privind eforturile managementului de a influenţa
 indicator de performanţă operaţional OPI
(Operational Performance Indicator) - indicator al
84
performanţei de mediu care oferă informaţii privind

performanţa de mediu a activităţilor organizaţiei.
Evaluarea performanţei de mediu.

Modelul procesului EPE
Evaluarea performanţei de mediu (EPE) este un

proces de management intern care foloseşte indicatorii
pentru a furniza informaţii în scopul comparării
performanţei anterioare şi actule a organizaţiei cu criteriile
sale de performanţă de mediu. EPE, după cum este
prezentat în acest standard internaţional, urmează un
model de management “Planifică-Efectuează-Verifică-
Acţionează”. Etapele acestui proces continuu sunt
următoarele:
Planifică
- planificare EPE;
- selectarea indicatorilor pentru EPE (procesul de
selectare a indicatorilor poate include atât alegerea dintre
indicatorii existenţi, cât şi stabilirea unor indicatori noi).
Efectuează
Prin utilizarea datelor şi informaţiilor care include:
- colectarea datelor relevante pentru indicatorii
selectaţi;
- analizarea şi transformarea datelor în informaţii care
să descrie performanţa de mediu a organizaţiei;
- evaluarea informaţiilor care descriu performanţa de
mediu a organizaţiei prin comparaţie cu criteriile de
performanţă de mediu ale organizaţiei;
85
- raportarea şi comunicarea informaţiilor care descriu

Verifică şi Acţionează
PLANIFICĂ
Planificarea evaluării performanţei de mediu
Alegerea indicatorilor pentru evaluarea performanţei de mediu
EFECTUEAZĂ
Utilizarea datelor şi informaţiilor
Colectarea datelor
Analiza şi transformarea datelor
Evaluarea informaţiilor
Raportare şi comunicare
Indicatori pentru EPE

Acest Standard Internaţional descrie două categorii
generale de indicatori pentru EPE:
 Indicartori ai performanţei de mediu (EPI); şi
 Indicatorii de stare a mediului (ECI).
Există două tipuri de EPI:
86
- indicatori de performanţă a managementului (MPI) sunt

o categorie de EPI care furnizează informaţii despre
eforturile managementului de a influenţa performanţa
de mediu a activităţilor organizaţiei.
- Indicatori de performanţă operaţionali (OPI) sunt o
categorie ce EPI care furnizează informaţii despre
performanţa de mediu a activităţiilor organizaţiei.
ECI furnizează informaţii despre starea mediului. Aceste
informaţii pot ajuta o organizaţie să înţeleagă mai bine
impactul actual sau potenţial al aspectelor sale de mediu
şi astfel să sprijine planificarea şi implementarea EPE.
Deciziile şi acţiunile managementului organizaţiei au
strânsă legătură cu performanţa activităţilor sale.
Utilizarea EPE
Angajamentul managementului pentru
implementarea EPE este esenţial EPE ar trebui să fie
adaptată mărimii, localizării şi tipului organizaţiei, precum
şi necesităţile şi păriorităţilor sale. EPE ar trebui să fie
eficientă fin punctul de vedere al costurilor şi să facă parte
din funcţiile şi activităţile obişnuite ale afacerii unei
organizaţii. Informaţiile furnizate de EPE pot ajuta o
organizaţie să:
- Determine toate acţiunile necesare pentru realizarea
criteriilor sale de performanţă de mediu;
- Identifice aspectele de mediu semnificative;
- Identifice oportunităţi pentru un management mai bun
al aspectelor sale de mediu (de exemplu, prevenirea
poluării);
- Identifice tendinţele performanţei de mediu;
- Crească eficienţa şi eficacitatea organizaţiei;
- Identifice oportunităţile strategice.
87
Raportarea şi comunicarea internă a informaţiilor care

descriu performanţa de mediu a organizaţiei să-şi
îndeplinească responsabilităţile, permiţând astfel
organizaţiei să-şi realizeze criteriile de performanţă de
mediu. Managementul poate de asemenea să raporteze
sau să comunice aceste informaţii altor părţi interesate.
EPE a organizaţiei trebuie revizuită periodic pentru a
identifica oportunităţi de îmbunătăţire.
Planificarea EPE (Planifică)

Îndrumări generale
O organizaţie ar trebui să-şi bazeze planificarea EPE
(inclusiv alegerea indicatorilor pentru EPE) pe:
- aspectele de mediu semnificative pe care le poate
controla şi pe care se presupune că le pot influenţa;
- criteriile sale de performaţă de mediu;
- opiniile părţilor interesate.
În planificarea EPE, organizaţia poate de asemenea să ia
în considerare:
- întreaga sa gamnă de activităţi, produse şi servicii;
- structura sa organizatorică;
- strategia sa globală de afaceri;
- politica sa de mediu;
- informaţiile necesare pentru respectarea cerinţelor
legale şi a altor cerinţe;
- acordurile internaţionale de mediu relevante;
- beneficiile şi costurile de mediu;
- informaţiile necesare pentru analiza efectelor financiare
referitoare la performanţa de mediu;
- nevoia de informaţii consecvente referitoare la
performanţa sa de mediu de la un an la altul;
- informaţii despre starea de mediu locală, regională,
naţională sau globală;
88
- factori culturali şi sociali.

Resursele financiare, fizice şi umane necesare realizării
EPE ar trebui să fie identificate şi asigurate de
management.
În funcţie de capacităţile şi resursele sale, domeniul de
aplicare iniţial al EPE al unei organizaţii poate fi limitat la
acele elemente ale activităţilor, produselor şi serviciilor
sale cărora conducerea le acordă cea mai mare prioritate.
În timp, domeniul de aplicare iniţial al EPE poate fi extins
pentru a cuprinde elemente ale activităţilor, produselor şi
serviciilor organizaţiei care nu au fost luate în considerare
anterior.
Identificarea aspectelor de mediu ale unei organizaţii este
un element de intrare important a planificări EPE. Aceste
informaţii sunt, în mod obişnuit, dezvoltate în cadrul unui
sistem de management de mediu. Îndrumări privind
identificarea aspectelor semnificative de mediu în cadrul
sistemelor de management de mediu pot fi găsite în ISO
14001 şi ISO 14004. O organizaţie care are un sistem de
management de mediu ar trebui să-şi evalueze
performanţa de mediu în funcţie de politica, obiectivele,
ţintele de mediu şi alte criterii de performanţă de mediu.
O organizaţie fără un sistem de management de mediu
poate utiliza EPE pentru identificarea aspectelor de mediu
pe care le consideră semnificative şi la stabilirea criteriilor
pentru performanţa sa de mediu. Pentru a determina
aspectele de mediu semnificative, o astfel de organizaţie
ar trebui să ţină seama de:
- scara şi natura utilizării materialelor şi energiei;
- emisii;
- riscuri; starea de mediu;
- posibilitatea incidentelor;
89
- cerinţe legale, reglementate şi de alt tip la care

subscrie organizaţia.
Indiferent dacă organizaţia are, sau nu are, un sistemn de
managemet de mediu trebuie să planifice EPE în corelare
cu stabilirea criteriilor de performanţă de mediu astfel încât
indicatorii selectaţi pentru EPE să fie adecvaţi pentru a
descrie performanţa de mediu a organizaţiei faţă de
aceste criterii.
Exemple de surse din care pot proveni criteriile de
performanţă de mediu:
- performanţa actuală şi anterioară;
- cerinţele legale;
- codurile, standardele şi cele mai bune practici
recunoscute;
- informaţii şi date de performanţă existente în industrie
şi în alte organizaţii sectoriale;
- analizeze şi auditurile efectuate de management;
- opiniile părţilor interesate;
- cerectarea ştiinţifică.
Alegerea indicatorilor pentru EPE

Îndrmări generale
Indicatorii pentru EPE sunt selectaţi de organizaţii ca
mijloace de prezentare cantitativă şi calitativă a datelor
sau informaţiilor într-o formă mai utilă şi uşor de înţeles.
Indicatorii ajută la transformarea datelor relevante în
informaţii succinte despre eforturile managementului de a
influenţa performanţa de mediu a organizaţiei, performanţa
de mediu a organizaţiei sau starea mediului. O organizaţie
ar trebui să aleagă un număr suficient de indicatori
relevanţi şi accesibili pentru a evalua performanţa sa de
mediu. Numărul indicatorilor aleşi pentru EPE trebuie să
reflecte natura şi scara la care se desfăşoară activităţile
90
organizaţiei. Alegerea indicatorilor pentru EPE determină

ce date ar trebui folosite. Pentru a facilita acest efort
organizaţiile pot dori să folosească datele deja disponibile
şi colectate de organizaţie sau de alte organizaţii.
Informaţiile conduc la indicatorii pentru EPE care pot fi
exprimaţi ca măsuri directe sau relative sau ca informaţii
indexate. Indicatorii pentru EPE pot fi agregaţi sau
ponderaţi, în funcţie de natura informaţiei şi de scopul în
care intenţionează să se folosească. Agregarea şi
ponderarea trebuie făcută cu grijă pentru a asigura
verificarea, reproductibilitatea, comparabilitatea şi
înţelegerea. Ar trebui să existe o înţelegere clară a
ipotezelor condsiderate la manipularea datelor şi
transformarea acestora în informaţii şi indicatori pentru
EPE.
Există mai multe aspecte de care organizaţia trebuie să
ţină seama la alegerea indicatorilor pentru EPE şi mai
multe abordări pe care organizaţia le poate folosi la
alegerea EPI (OPI şi MPI) şi ECI. Unele aspecte de
mediu pot fi complexe şi ar fi mai bine să se aleagă o
combinaţie de EPI şi ECI pentru a asigura o evaluare
cuprinzătoare a performanţei referitoare la astfel de
aspecte.
Indicatorii pentru EPE ar trebui selectaţi astfel încât
managementul să dispună de informaţii suficiente pentru a
înţelege efectul pe care îl are progresul în realizarea
oricărui criteriu de performanţă de mediu asupra altor
elemente ale performanţei de mediu.
Organizaţiile ar putea selecta mai mulţi indicatori pentru
EPE derivaţi dintr-un set de date uzuale în funcţie de
factorii interesaţi pentru fiecare indicator.
Indicatorii regionali, naţionali şi globali referitori la
performanţa de mediu sau la dezvoltarea durabilă sunt
91
elaboraţi de agenţiile guvernamentale, organizaţiile

neguvernamentale şi institutele de cercetare ştiinţifică. În
momentul în care organizaţiile aleg indicatorii pentru EPE
şi colectează datele, organizaţiile pot lua în considerare
indicatorii elaboraţi de astfel de entităţi şi pot analiza
compatibilitatea acestora cu informaţiile carenle sunt
furnizate.
Alegerea MPI
În contextul EPE, managementul organizaţiei include
politicile, resursele umane, planificarea activităţilor,
practicile şi procedurile la toate nivelele organizaţiei,
precum şi la deciziile şi la acţiunile asociate cu aspectele
de mediu ale organizaţiei. Eforturile şi deciziile întreprinse
de conducerea organizaţiei pot influenţa performanţa
activităţiilor organizaţiei şi în acest fel pot contribui la
performanţa globală de mediu a organizaţiei.
Indicatorii de performanţă ai managementului (MPI) ar
trebui să furnizeze informaţii privind capabilitatea şi
eforturile organizaţiei în gestionarea problemelor
referitoare la instruire, cerinţe legale, alocarea şi utilizarea
eficientă a resurselor, managementul costurilor de mediu,
aprovizoinarea, dezvoltarea produsului, documentaţia sau
acţiunile corective care au, sau pot avea, o influenţă
asupra performanţei de mediu a organizaţiei. MPI ar trebui
să sprijine evaluarea eforturilor, deciziilor şi acţiunilor
managementului de a îmbunătăţii performanţa de mediu.
De exemplu MPI pot fi folosiţi pentru a evidenţia:
- implementarea şi eficacitatea diferitelor programe de
management de mediu;
- acţiunile managementului care influenţează
performanţa de mediu a activităţilor organizaţiei, şi
eventual, starea mediului;
92
- eforturile cu importanţă deosebită pentru succesul

managemetului de mediu al organizaţiei;
- capacitatea de management de mediu ale organizaţiei,
inclusiv flexibilitatea de a se adapta la modificările
condiţiilor, la realizarea obiectivelor specifice,
coordonarea eficientă sau capacitatea de rezolvare a
problemelor;
- conformitatea cu cerinţele legale şi reglementate
precum şi conformitatea cu alte cerinţe la care
organizaţia subscrie;
- costurile financiare sau beneficii.
În plus, eficacitatea MPI poate ajuta la:
- anticiparea modificărilor performanţei;
- identificarea cauzelor primare în cazul în care
performanţa actuală depăşeşte, sau nu respectă,
criteriile de performanţă de mediu relevante;
- identificarea oportunităţilor pentru acţiuni preventive.
Alegerea OPI
Indicatorii de performanţă operaţionali (OPI) ar trebui să
furnizeze conducerii informaţii despre performanţa de
mediu a activităţilor organizaţiei la OPI se referă la:
- intrări: materiale (de exemplu: materii prime, materiale
procesate, materiale reciclate, materiale reutilizate,
resurse naturale), energie şi servicii;
- furnizarea intrărilor pentru activităţile organizaţiei;
- proiectarea, instalarea, exploatarea (inclusiv pentru
situaţiile de urgenţă şi activităţile care nu sunt uzuale)
şi întreţinerea utilităţilor fizice şi a echipamentelor
organizaţiei;
93
- ieşiri: produse (de exemplu: produse principale,

produse secundare, materiale recilate şi reutilizate),
servicii, deşeuri (de exemplu: solide, lichide,
periciuloase, nepericuloase, reciclabile, reutilizabile) şi
emisii (de exemplu: emisii în aer, efluenţi în ape sau pe
sol, zgomot, vibraţii, căldură, radiaţii, lumină) rezultate
din activităpţile organizaţiei;
- distribuţia ieşirilor rezultate din activităţile organizaţiei.
Indicatorii de stare a mediului (ECI) furnizează informaţii
despre starea de mediu locală, regională, naţională sau
globală. Starea mediului se poate modifica în timp sau în
funcţie de evenimetele specifice. Deoarece ECI nu
măsoară direct impactul asupra mediului, modificările ECI
pot furniza informaţii utile privind relaţiile dintre starea
mediului şi activităţile, produsele şi serviciile organizaţiei.
Organizaţiile sunt încurajate să ţină seama de ECI în EPE.
ECI furnizează organizaţiei contextul de mediu pentru a
sprijini:
- identificarea şi managementul referitor la aspectele de
mediu semnificative;
- evaluarea gradului de adecvare al criteriilor de
performanţă de mediu;
- selectarea EPI (MPI şi OPI);
- stabilirea nivelului de referinţă faţă de care să se
măsoare modificările;
- determinarea modificării mediului în timp, în funcţie de
programul de mediu aflat în desfăşurare;
- investigarea relaţiilor posibile dintre starea mediului şi
activităţile, produsele şi serviciile organizaţiei;
- determinarea necesităţilor de acţiune.
În mod frecvent, dezvoltarea şi aplicarea ECI este mai
curând responsabilitatea agenţiilor guvernamentale locale,
regionale, naţionale sau internaţionale, a organizaţiilor
94
neguvernamentale şi a instituţiilor ştiinţifice şi de

cercetare, decât a organizaţiilor de afaceri. Cu toate
acestea, organizaţiile pot identifica o relaţie între
activităţile lor şi starea unor factori de mediu pot alege să-
şi elaboreze proprii ECI ca sprijin în evaluarea
performanţei lor de mediu corespunzător capabilităţilor,
intereselor şi necesităţilor lor.
O organizaţie care a identificat o condiţie specifică de
mediu care rezultă direct din propriile sale activităţi,
produse şi servicii poate alege EPI (MPI şi OPI) care leagă
eforturile managementului şi performanţa operaţională de
modificările stării de mediu.
Utilizarea datelor şi a informaţiilor (Efectuează)

Prezentare generală. Colectarea datelor
O organizaţie ar trebui să colecteze datele cu regularitate
pentru a asigura datele de intrare pentru calcularea
valorilor indicatorilor aleşi pentru EPE. Datele ar trebui
colectate în mod sistematic din surse corespunzătoare cu
o frecvenţă conform planificării EPE.
Procedurile de colectare a datelor trebuie să asigure
credibilitatea datelor; aceasta depinde de factori cum sunt
disponibilitatea, adecvarea, validarea ştiinţifică şi statistică
şi verificarea. Colectarea datelor ar trebui susţinută de
practici de asigurarea şi controlul calităţii prin care să se
asigure că datele obţinute sunt de tipul şi calitatea
necesare pentru utilizarea EPE. Procedurile de colectare a
datelor trebuie să includă identificarea, completarea,
stocarea, regărsirea şi dispunerea corespunzătoare a
datelor şi informaţiilor.
O organizaţie poate utiliza propriile date sau date din alte
surse. De exemplu, datele pot fi colectate de la :
- monitorizare şi măsurare;
95
- interviuri şi observaţii;
- rapoarte regulate;
- înregistrări de inventar şi de producţie;
- înregistrări financiare şi de contabilitate;
- înregistrări de aprovizionare;
- rapoarte de evaluare sau de audit ale analizei de
mediu;
- înregistrări ale instruirii în domeniul mediului;
- studii şi rapoarte ştiinţifice;
- agenţii guvernamentale, institute academice şi
organizaţii neguvernamentale;
- furnizori şi subcontractanţi;
- clienţi, consumatori şi părţi interesate;
- asociaţii de afaceri.
Analiza şi transformarea datelor

Datele colectate trebuie analizate şi transformate în
informaţii care să descrie performanţa de mediu a
organizaţiei, exprimate sub forma indicatorilor de EPE.
Toate datele relevante şi credibile care au fost colectate
trebuie luate în considerare, pentru a evita orice eroare de
justeţe a rezultatelor.
Analiza datelor poate include considerarea calităţii,
valabilităţii, adecvării şi înregistrării datelor necesare
producerii de informaţii credibile.
Informaţiile care descriu performanţa de mediu a
organizaţiei pot fi dezvoltate utilizând calcule, cele mai
bune estimări, metodele statistice, şi/sau tehnicile grafice
sau prin indexare, agregare sau ponderare.
Evaluarea informaţiilor
Informaţiile obţinute din datele analizate exprimate sub
formă de EPI şi dacă este posibil ECI, ar trebui comparate
96
cu criteriile de performanţă de mediu ale organizaţiei.

Această indicaţie poate compara progresul sau
deficienţele performanţei de mediu. Rezultatele acestei
comparaţii pot fi utile pentru a înţelege din ce cauză
criterile de performanţă de mediu au fost, sau nu au fost
îndeplinite. Informaţiile care descriu performanţa de mediu
a organizaţiei şi rezultatele comparaţiei ar trebui raportate
managementului, pentru a susţine acţiunile
corespunzătoare ale managementului pentru
îmbunătăţirea sau susţinerea nivelului performanţei de
mediu.
Raportare şi comunicare
Îndrumări generale
Raportarea şi comunicarea performanţei de mediu
furnizează informaţii utile care descriu performanţa de
mediu a organizaţiei. Aceste informaţii pot fi raportate sau
communicate părţilor interesate din interiorul sau exteriorul
organizaţiei, pe baza evalurării managementului a
necesităţilor şi a grupurilor vizate.
Beneficiile raportării şi comunicării performanţei de mediu
pot include:
- susţinerea organizaţiei în realizarea criteiilor sale de
performanţă de mediu;
- creşterea conştientizări şi dialogurile privind politicile
de mediu ale organizaţiei, criteriile de performanţă de
mediu şi realizările relevante ale acesteia;
- demonstrarea angajametului organizaţiei şi a eforturilor
pentru îmbunătăţirea performanţei de mediu;
- furnizarea mecanismului necesar pentru a răspunde
preocupărilor şi problemelor privind aspectele de
mediu ale organizaţiei.
97
Raportare şi comunicare internă

Management trebuie să se asigure că informaţiile
corespunzătoare şi necesare care descriu performanţa de
mediu a organizaţiei sunt communicate periodic în
întreaga organizaţie. Aceasta poate ajuta angajaţii, părţile
contractante şi alte persoane care au legătură cu
organizaţia să-şi îndeplinească responsabilităţile, iar
organizaţia să îndeplinească criteriile de performanţă de
mediu. O organizaţie ar putea ţine seama de aceste
informaţii în analiza sistemului său de management de
mediu.
Exemple de informaţii care descriu performanţa de mediu
a organizaţiei pot include:
- tendinţele referitoare la performanţa de mediu a
organizaţiei (de exemplu: reducerea deşeurilor);
- conformitatea cu legislaţia şi cerinţele reglementate;
- conformitatea organizaţiei cu alte cerinţe la care
subscrie;
- economiile sau alte rezultate financiare;
- oportunităţile sau recomandările de îmbunătăţire a
performanţei de mediu a organizaţiei.
Raportare şi comunicare internă

O organizaţie poate alege sau sau i se poate cere să
emită rapoarte de mediu sau declaraţii de mediu care
furnizează informaţii ce descriu performanţa sa de mediu
părţilor interesate. EPE furnizează informaţii pe care o
organizaţie le poate include în rapoartele sale de mediu
sau în alte comunicări cu factorii externi.
Un număr de factori poate influenţa decizia unei organizaţii
de a raporta în mod voluntar informaţii care descriu
performanţa de mediu. Aceşti factori pot include interesul
unei organizaţii în îmbunătăţirea poziţiei sale de afaceri şi
98
a relaţiilor cu părţile interesate, inclusiv cu comunităţile în

care funcţionează.
Această comunicare trebuie să fie o reprezentare credibilă
a performanţei de mediu a organizaţiei. Informaţiile care
descriu performanţa de mediu a unei organizaţii trebuie să
fie reale şi prezentate într-un mod adecvat nivelului de
cunoştinţe tehnice ale părţilor interesate. Atunci când o
organizaţie optează pentru efectuarea de comunicări
externe, metodele de raportare şi comunicare alese
trebuie să încurajeze comunicarea între orgaizaţie şi
părţile interesate.
Analiza şi îmbunătăţirea EPE (Verifică şi acţionează)

EPE a unei organizaţii şi rezultatele acesteia trebuie
analizate periodic pentru a identifica oportunităţile de
îmbunătăţire. O astfel de analiză poate contribui la
acţiunile de îmbunătăţire a performanţei managementului
şi activităţilor organizaţiei şi poate avea ca rezultat
îmbunătăţirea stării mediului.
Etapele de analiză a EPE şi rezultatele acesteia pot
include analiza:
- eficacităţii costurilor şi beneficiilor realizate;
- progresului în îndeplinirea criteriilor de performanţă de
mediu;
- relevanţei criteriilor de performanţă de mediu;
- relevanţei indicatorilor aleşi pentru EPE;
- surselor de date, metodelor de colectare a datelor şi
calitatea datelor.
99
5. EVALUAREA CICLULUI DE VIAŢĂ

Domeniu de aplicare
Prezentul Standard Internaţional stabileşte cadrul general,
principiile şi cerinţele pentru conducerea şi raportarea
studiilor de evaluare a ciclului de viaţă. Prezentul Standard
Internaţional nu descrie în detaliu tehnica evaluării ciclului
de viaţă.
DEFINIŢII
Pentru scopurile prezentului Standard Internaţional se
aplică următoarele definiţi:
 alocare-distribuirea intrărilor sau a ieşirilor fluxurilor
unei unităţi de proces, unui sistem-produs aflat în
studiu.
 declaraţie comparativă- revendicări privind mediul
referitoare la superioritatea sau echivalenţa unui
produs faţă de un produs concurent care
îndeplineşte aceeaşi funcţie.
 flux elementar
- material sau energie care intră în sistemul aflat în curs de
studiu, care a fost îndepărtat din mediu fără o influenţă
umană anterioară.
- Material sau energie care iese din sistemul aflat în
strudiu şi care este eliberat(ă) în mediu fără influenţe
umane ulterioare.
 aspect de mediu- element al activităţilor,
produselor sau serviciilor unei organizaţii care
poate interacţiona cu mediul.
 unitate funcţională- performanţă măsurată a unui
sistem-produs pentru utilizarea ca unitate de
referinţă în studiul de evaluare al ciclului de viaţă.
100
 Intrare- material sau energie care intră într-o

unitate de proces.
 parte interesată- persoană sau grup preocupat sau
afectat de performanţa de mediu a unui sistem-
produs sau de rezultatele evaluării ciclului de viaţă.
 ciclu de viaţă- etape consecutive şi intercorelate
ale unui sistem-produs, de la achiziţia materiilor
prime sau exploartarea resurselor naturale până la
postutilizare.
 evaluarea ciclului de viaţă (LCA)- interpretarea şi
evaluarea intrărilor, ieşirilor şi a impacturilor
potenţiale de mediu a sistemelor-produs prin
intermediul ciclului lor de viaţă.
 evaluarea impactului pe ciclul de viaţă - fază a
evaluării ciclului de viaţă cu scopul de a înţelege şi
a evalua amploarea şi semnificaţia impacturilor
potenţiale de mediu ale sistemului-produs.
 interpretarea ciclului de viaţă- fază a evaluării
ciclului de viaţă în care rezultatele, fie ale analizei
inventarului sau ale evaluării impactului, fie al
ambelor, sunt combinate consecvent cu scopul şi
domeniul de aplicare definite, pentru ajunge la
concluzii şi recomandări.
 analiza inventarului ciclului de viaţă- fază a
evaluării ciclului de viaţă care implică interpretarea
şi cuantificarea intrărilor şi ieşirilor, pentru un
sistem-produs dat prin intermediul ciclului său de
viaţă.
 Ieşire- material sau energie care părăseşte unitatea
de proces.
 Executant- persoană sau grup care realizează o
evaluare a ciclului de viaţă.
101
 sistem-produs- ansambulu de procese unitare

materiale şi energetice corelate, care îndeplinesc
una sau mai multe funcţii determinate.
 materie primă- material primar sau secundar care
este utilizat pentru a produce un produs.
 limitele sistemului- interfaţă între un sistem-
prosus şi mediu sau între alte sisteme-produs.
 transparenţă- prezentare deschisă, cuprinzătoare
şi inteligibilă a informaţiei.
 unitate de proces- cea mai mică parte a unui
sistem-produs pentru care sunt colectate date când
se efectuează o evaluare a ciclului de viaţă.
 deşeuri- orice ieşire dintr-un sistem-produs care a
fost utilizat.
DESCRIEREA GENERALĂ A LCA

Caracteristici cheie ale LCA
Următoarea listă prezintă pe scurt câteva caracteristici
cheie ale metodologiei LCA.
- studiile LCA ar trebui să trateze sistematic şi adecvat
aspectele de mediu ale sistemelor-produs, de la
achiziţia materiilor prime până la postutilizare.
- Gradul de detaliu şi desfăsurarea în timp a studiului
LCA poate varia într-o gamă largă, în funcţie de
definirea scopului şi a domeniului de aplicare.
- Domeniul de aplicare, prezumţiile, descrierea calităţii
datelor, metodologiilor şi rezultatele studiilor LCA ar
trebui să fie transparente şi inteligibile. Studiile LCA ar
trebui să pună în discuţie şi să documenteze sursele
de date, care trebuie să fie clare şi comunicate
corespunzător.
- Ar trebui să se stabilească prevederi, în funcţie de
aplicarea intenţionată a studiului LCA, pentru a
102
respecta confidenţialitatea şi problemele de proprietate

intelectuală.
- Metodologia LCA ar trebuii să fie deschisă includerii
noilor descoperiri ştiinţifice şi a îmbunătăţirilor în
domeniul tehnologiei.
- Cerinţele specifice se aplică studiilor LCA care sunt
utilizate pentru a face declaraţii comparative care sunt
prezentate publicului.
- Întrucât activităţile comerciale sunt complexe pentru
sistemul analizat în diferite etape ale ciclului de viaţă,
nu există nici o bază ştiinţifică pentru reducerea
rezultatelor LCA la un punctaj general sau număr.
- Nu există o metodă unică pentru conducerea studiilor
LCA. Organizaţiile ar trebui să aibă flexibilitate pentru
a implementa practic LCA aşa cum este stipulat în
prezentul Standard Internaţional, bazat pe solicitarea
specifică şi cerinţele utilizatorului.
-
Fazele unui studiu LCA

Evaluarea ciclului de viaţă trebuie să includă definirea
scopului şi domeniului de activitate, analiza inventarului,
evaluarea impactului şi interpretarea rezultatelor.
Studiile de inventar ale ciclului de viaţă trebuie să includă
definirea scopului şi a domeniului, analiza inventarului şi
interpretarea rezultatelor. Cerinţele şi recomandările
prezentului Standard Internaţional sunt aplicabile studiilor
de inventar pe ciclul de viaţă, cu excepţia acelor prevederi
referitoare la evaluarea impactului.
CADRU METODOLOGIC
În plus faţă de cerinţele generale menţionate anterior este
o cerinţă a prezentului Standard Internaţional ca definirea
103
scopului şi a domeniului de activitate a inventarului să fie

în conformitate cu prevederea respectivă din ISO 14041.
Definirea scopului şi a domeniului de aplicare

Scopul şi domeniul de aplicare ale unui studiu LCA trebuie
să fie clar definite şi concordare cu aplicarea intenţionată.
Scopul studiului
Scopul unui studiu LCA trebuie să declare făcă ambiguităţi
aplicaţia intenţionată, motivele pentru care se realizează
studiul şi grupul ţintă, adică cei cărora se intenţionează să
li se comunice rezultatele studiului.
Domeniul studiului
În definirea domeniului studiului LCA trebuie să se ia în
considerare şi să se descrie clar următoarele puncte:
- funcţiile sistemului-produs sau, în cazul studiilor
comparative, cele ale sistemelor;
- unitatea funcţională;
- limitele sistemului-produs;
- procedurile de alocare;
- tipurile de impact şi metodologia pentru evaluarea
impactului şi interpretarea ulterioară care va fi utilizată;
- cerinţele referitoare la date;
- prezumţiile;
- limitările;
- cerinţele referitoare la calitatea datelor iniţiale;
- tipul de analiză critică, dacă există;
- tipul şi formatul raportului cerut pentru studiu.
Domeniul trebuie să fie suficient de bine definit pentru a se
asigura că profunzimea şi gradul de detaliere a studiului
sunt compatibile şi suficiente pentru a se adresa scopului
declarat.
LCA este o tehnică iterativă. Totuşi poate fi necesar ca
domeniul studiului să poată fi modificat în timpul
104
desfăşurării acestuia, pe măsură ce sunt colectate

inmformaţii suplimentare.
Funcţia şi unitatea funcţională

Domeniul unui studiu LCA trebuie să specifice clar funcţiile
sistemului aflat în studiu. O unitate funcţională este o
măsură a performanţei ale sistemului-produs. Scopul
primar al unităţii funcţionale este să furnizeze referinţa la
care se raportează intrările şi ieşirile. Această referinţă
este necesară pentru a compara rezultatele LCA.
Compatibilitatea rezultatelor LCA este în mod special
critică atunci când sunt evaluate diferite sisteme pentru a
se asigura că aceste comparări sunt efectuate utilizând o
bază comună.
Un sistem poate avea un număr de funcţii posibile şi cea
selectată pentru un studiu este dependentă de scopurile şi
domeniul studiului. Unitatea funcţională conexă trebuie să
fie definită şi măsurabilă.
Limitele sistemului
Limitele sistemului determină care dintre unităţile
procesului trebuie să fie incluse în cadrul LCA.
Câţiva factori determină limitele sistemului, inclusiv
aplicarea intenţionată a studiului, prezumţiile făcute,
criteriile eliminatorii, datele şi costurile obligatorii şi
audienţa ţintă.
Selecţia intrărilor şi ieşirilor, nivelul de colectare în
interiorul categoriei de date şi modelarea sistemului
trebuie să fie consecvente cu scopul studiului. În limitele
sale, sistemul trebuie modelat astfel încât intrările şi ieşirile
să fie fluxuri elementare.
Criteriile utilizate în stabilirea limitelor sistemului trebuie să
fie identificate şi justificate în domeniul studiului. Studiile
105
LCA utilizate pentru a face o declaraţie comparativă care

este prezentată publicului trebuie să realizeze o analiză a
fluxurilor materiale şi energetice pentru a determina
introducerea în domeniul studiului.
Cerinţe referitoare la calitatea datelor

Cerinţele referitoare la calitatea datelor specifică în
termeni generali caracteristicile datelor de care este
nevoie pentru studii. Cerinţele referitoare la calitatea
datelor trebuie să fie definite pentru a permite ca domeniul
şi scopul studiului LCA să fie îndeplinite. Cerinţele
referitoare la calitatea datelor trebuie să se refere la:
- acoperirea în timp;
- acoperirea geografică;
- precizia, caracterul complex şi reprezentativitatea
datelor;
- consecvenţa şi reproductibilitatea metodelor utilizate
prin intermediul LCA;
- sursele datelor şi reprezentativitatea lor;
- incertitudinea informaţiei.
Atunci când un studiu este utilizat pentru a susţine o
declaraţie comparativă care este prezentată în public,
cerinţele referitoare la calitatea datelor menţionate mai sus
trebuie să fie explicite.
Comparaţia între sisteme

În studiile comparative, echivalenţa sistemelor care sunt
comparate trebuie evaluată înainte de interpretarea
rezultatelor. Sistemele trebuie comparate utilizând aceeaşi
unitate funcţională şi consideraţii metodologice
echivalente, cum sunt performanţa, limitele sistemului,
calitatea datelor, procedurile de alocare, regulile de decizie
în evaluarea intrărilor, a ieşirilor şi în evaluarea impactului.
106
Orice diferenţe între sisteme referitoare la aceşti parametri

trebuie să fie identificate şi raportate.
O altă cerinţă pentru declaraţia comparativă prezentată
public trebuie să se efectueze o evaluare a impactului.
Consideraţiile analizei critice

Analiza critică este o tehnică prin care se verifică dacă
studiul LCA a îndeplinit cerinţele prezentului Standard
Internaţional referitoare la metodologie, date şi raportare.
Trebuie să se definească în domeniul studiului dacă şi
cum se conduce o analiză critică, precum şi cine conduce
analiza.
Analiza inventarului ciclului de viaţă

Descrierea generală a inventarului ciclului de viaţă
Analiza inventarului implică proceduri pentru colectarea
datelor şi calcularea pentru cuantificarea intrărilor şi
ieşirilor unui sistem-produs. Aceste intrări şi ieşiri pot
include utilizarea resurselor şi a evacuărilor în aer, apă şi
sol asociate sistemului. Interpretările care pot rezulta din
aceste date, depind de scopul şi domeniul LCA. De
asemenea aceste date constituie intrarea în evaluarea
impactului ciclului de viaţă.
Procesul de conducere a analizei inventarului este iterativ.
Pe măsură ce datele sunt colectate şi se cunoaşte mai
mult despre sistem, pot fi identificate cerinţe de noi date
sau limitări care cer modificarea procedurilor de colectare
a datelor astfel încât scopurile studiului să fie atinse.
Uneori pot fi identificate probleme care impun revizuirea
scopului sau a domeniului studiului.
107
Procedurile pentru colectarea şi calcularea datelor

Datele calitative şi cantitative pentru includerea în
inventar trebuie să fie colectate pentru fiecare unitate de
proces care este inclusă în limitele sistemului.
Procedurile utilizate pentru colectarea datelor pot varia în
funcţie de domeniu, unitatea de proces sau aplicarea
intenţionată a studiului.
Colectarea datelor poate fi un proces resursă intensiv.
Constrângerile practice referitoare la colectarea datelor ar
trebui să fie avute în vedere în domeniul studiului şi
documentele în raportul studiului.
Câteva consideraţii semnificative referitoare la calculare
sunt prezentate mai jos:
- Procedurile de alocare sunt necesare atunci când
avem de-a face cu sisteme care presupun produse
multiple (de exemplu produse multiple de la rafinarea
petrolului). Fluxurile de materiale şi de energie, precum
şi evacuările în mediu asociate trebuie să fie alocate
diferitelor produse în conformitate cu procedurile
declarate, care trebuie să fie documentate şi justificate.
- Calcularea fluxului de energie ar trebui să ia în
considerare diferitele surse de combustibil şi
electricitate utilizate, eficienţa conversiei şi distribuţiei
fluxului de energie, precum şi intrările şi ieşirile
asociate cu generarea şi utilizarea fluxului de energie.
Evaluarea impactului pe ciclul de viaţă

Faza evaluării impactului LCA intenţionează să evalueze
semnificaţia impacturilor potenţiale de mediu utilizând
rezultatele analizei inventarului ciclului de viaţă. În general,
acest proces implică asocierea datelor inventarului cu
impacturile de mediu specifice şi aşteptarea de a înţelege
impacturile acestora. Nivelul de detaliere, alegerea
108
impacturilor evaluate şi metodologiile utilizate depind de

scopul şi domeniul studiului.
Această evaluare poate include procesul iterativ al analizei
scopului şi domeniului studiului LCA pentru a determina
când au fost atinse obiectivele studiului sau pentru a
modifica scopul şi domeniul dacă evaluarea arată că
acestea nu pot fi realizate.
Faza de evaluare a impactului poate include elemente
cum ar fi, printre altele:
- împărţirea datelor inventarului pe categorii de impact
(clasificarea);
- modelarea datelor inventarului în interiorul categoriilor
de impact (caracterizarea);
- colectarea rezultatelor în cazuri foarte specifice şi
numai când este semnificativ (aprecierea).
Cadrul metodologic şi ştiinţific al evaluării impactului este
încă în dezvoltare. Modelele pentru categoriile de
impacturi se află în diferite stadii de dezvoltare. Nu există
metodologii general accepate pentru a asocia consecvent
şi cu acurateţe datele inventarului cu potenţialele impacturi
specifice de mediu.
Există subiectivitate în faza de evaluare a impactului
ciclului de viaţă cum sunt alegerea, modelarea şi
evaluarea categoriilor de imapct. Totuşi transparenţa este
determinată pentru ca evaluarea impactului să asigure ca
prezumţiile sunt clar descrise şi raportate.
Interpretarea ciclului de viaţă

Interpretarea reprezintă faza LCA în care constatările din
analia inventarului şi din evaluarea de impact sunt
combinate împreună. În cazul studiilor inventarului ciclului
de viaţă, pentru a ajunge la concluzii şi recomandări, se
109
pot folosi numai constatările analizei inventarului, în

funcţie de scopul definit şi domeniu.
Rezultatele interpretării pot lua forma unor concluzii sau
recomandări pentru cei care iau decizii, consecvent cu
scopul şi domeniul studiului.
Faza de interpretare poate implica atât procedul iterativ de
analiză şi revizuire a domeniului LCA, cât şi natura şi
calitatea datelor colectate, în conformitate cu scopul şi
domeniul studiului.
Constatările fazei de interpretare ar trebui să reflecte
rezultatele oricărei analize de senzitivitate care este
efectuată.
În cazul în care deciziile şi acţiunile ulterioare introduc
implicaţii de mediu identificate în rezultatele interpretării,
rezultate care se află în afara domeniului studiului LCA,
atunci sunt luaţi în considerare alţi factori cum sunt
performanţa tehnică, aspectele sociale şi sociale.
RAPORTARE
Rezultatele unei LCA trebuie să fie imparţiale, raportate
complet şi cu acurateţe audienţei vizate. Tipul şi formatul
raportului trebuie definite în etapa de stabilire a domeniului
studiului.
Rezulatele, datele, modelele, prezumţile şi limitările
trebuie să fie transparente şi prezentate cu suficiente
detalii pentru a permite cititorului să cuprindă
complexitatea şi schimbările inerente din studiul LCA.
Raportul trebuie, de asemenea, să permită ca rezultatele
şi interpretarea să fie utilizate într-o manieră consecventă
cu scopurile şi domeniul studiului.
În cazul în care rezultatele LCA sunt comunicate către o
terţă parte, de exemplu altă parte interesată decât
beneficiarul sau executantul studiului, trebuie pregătit un
110
raport de terţă parte, exclusiv în ceea ce priveşte forma de

comunicare. Aest raport constituie un document de
referinţă şi trebuie să fie disponibil oricărei terţe părţi cu
care se comunică.
Raportul de terţă parte trebuie să acopere următoarele
aspecte:
a) aspecte generale:
- beneficiarul LCA, executantul LCA (intern sau extern);
- datele raportului;
- declaraţia că studiul a fost condus în conformitate cu
prezentul Standard Internaţional.
b) definirea scopului şi a domeniului;
c) analiza inventarului ciclului de viaţă: strângerea datelor
şi metodelor de calcul;
d) evaluarea impactului pe ciclul de viaţă: metodologia şi
rezulatele evaluării impactului efectuat;
e) interpretarea ciclului de viaţă:
- rezultatele;
- prezumţiile şi limitările asociate cu interpretarea
rezultatelor, atât metodologia cât şi datele conexe;
- evaluarea calităţii datelor;
f) analiza critică:
- numele şi apartenenţele celor care efectuează analiza;
- rapoartele analizei critice;
- răspunsuri şi recomandări.
Pentru declaraţii comparative, trebuie să se facă referire în
raport la următoarele probleme:
- analiza fluxurilor materiale şi energetice pentru a
justifica includerea sau excluderea lor;
- evaluarea exactităţii, caracterului complet şi
reprezentativităţii datelor utilizate;
- descrierea procesului de analiză critică.
111
ANALIZA CRITICĂ
Descrierea generală a analizelor critice
Procesul de analiză critică trebuie să asigure că :
- modelele utilizate pentru realizarea LCA sunt
consecvente pentru prezentul Standard Internaţional;
- modelele utilizate pentru realizarea LCA sunt valide din
punct de vedere ştiinţific şi tehnic;
- datele utilizate sunt corespunzătoare şi rezonabile în
relaţie cu scopul studiului;
- interpretările reflectă limitările identificate şi scopul
studiului;
- raportul studiului este transparent şi consecvent.
Deoarece prezentul Standard Internaţional nu specifică
cerinţele pentru scopurile sau utilizările LCA, o analiză
critică nu poate nici valida şi nici verifica scopurile care
sunt alese pentru LCA sau utilizările la care sunt folosite
rezultatele LCA.
Domeniul şi tipul de analiză critică dorită trebuie să fie
definite în etapa de stabilire a domeniului studiului LCA.
Necesitatea analizei critice

O analiză critică poate facilita înţelegerea şi poate spori
credibilitatea studiilor LCA, de exemplu prin implicarea
părţilor interesate.
Utilizarea rezultatelor LCA pentru a susţine declaraţiile
comparative ridică preocupări speciale şi solicită analiza
critică, deoarece această aplicaţie este posibil să afecteze
părţile interesate care sunt externe studiului LCA. Pentru a
micşora probabilitatea neînţelegerilor sau a efectelor
negative asupra părţilor interesate externe, trebuie să se
efectueze analize critice ale studiilor LCA, atunci când
rezultatele sunt utilizate pentru a susţine declaraţiile
comparative.
112
Totuşi faptul că o analiză critică a fost efectuată în nici un

caz nu trebuie să presupună o aprobare a oricărei
declaraţii comparative care se bazează pe un studiu LCA.
Procesele analizei critice

Dacă un studiu LCA este analizat critic, domeniul analizei
critice ar trebui să fie definit în faza de stabilire a scopului
şi a domeniului studiului. Domeniul ar trebui să identifice
de ce este în curs de iniţiere o analiză critică, ce domeniu
va acoperi, la ce nivel de detaliu şi cine este necesar să fie
implicat în acest proces.
Acordurile de confidenţialitate referitoare la conţinutul
studiului LCA ar trebui să fie incluse ca o cerinţă.
Expert intern pentru analiză

O analiză critică poate fi realizată cu resurse interne. Într-
un astfel de caz, aceasta trebuie să fie efectuată de un
expert intern, independent de studioul LCA.
Acest expert ar trebui să fie familiarizat cu cerinţele
prezentului standard şi să aibă calificarea tehnică şi
ştiinţifică necesară.
O declaraţie referitoare la anliză este pregătită de
persoana care conduce studiul LCA şi apoi este anlizată la
nivel intern de către expertul intern independent. De
asemenea, declaraţia referitoare la analiză poate fi
pregătită în întregime de către expertul intern independent.
Declaraţia referitoare la analiză trebuie să fie inclusă în
raportul studiului LCA.
Exprt extern pentru analiză

O analiză critică poate fi realizată cu resurse externe. În
astfel de cazuri, aceasta trebuie să fie efectuată de un
expert extern, independent de studioul LCA.
113
Acest expert ar trebui să fie familiarizat cu cerinţele

prezentului Standard Internaţional şi să aibă calificarea
tehnică şi ştiinţifică necesară.
O declaraţie referitoare la anliză este pregătită de
persoana care conduce LCA şi apoi este anlizată de către
expertul extern independent. De asemenea, declaraţia
referitoare la analiză poate poate fi pregătită de către
expertul extern independent.
Declaraţia referitoare la analiză, comenziile executantului
şi orice răspunsuri la recomandările făcute de cel care
analizează trebuie să fie incluse în raportul studiului LCA.
Analiza efectuată de părţile interesate

Un expert extern independent este ales de către
beneficiarul iniţial al studiului pentru a fi preşedintele unei
comisii de analiză. Bazându-se pe scopul, domeniul şi
bugetul disponibil, preşedintele alege persoane
independente calificate pentru a efectua analiza.
Această comisie poate include alte părţi interesate
afectate de concluziile stabilite de studiul LCA, cum sunt
agenţiile guvernamentale, organizaţiile neguvernamentale
sau concurenţii.
Declaraţia referitoare la analiza şi raportul comisiei de
analiză precum şi comentariile expertului şi răspunsurile la
recomandările făcute de cel care analizează sau de
comisie, trebuie incluse în raportul studiuluii LCA.
DOMENIU DE APLICARE
Prezentul Standard Internaţional, în plus faţă de ISO
14040, stabileşte cerinţele şi procedurile necesare pentru
alcătuirea şi pregătirea definirii scopului şi domeniului de
aplicare pentru o Evaluare a Ciclului de Viaţă (ECV) şi
114
pentru realizarea, interpretarea şi raportarea analizei

Inventarului Ciclului de viaţă (ICV).
REFERINŢE NORMATIVE
Urmărotul standard cuprinde prevederi care, prin referire
la acesta în text, constituie prevederi ale acestui Standard
Internaţional. Pentru referinţele datate, amendamentele
ulterioare şi revizuirile acestora nu se aplică acestei ediţii.
Totuşi părţile care încheie acorduri pe baza prezentului
Standard Internaţional sunt încurajate să investigheze
posibilitatea de a aplica cea mai recentă ediţie a
standardului indicat mai jos. Pentru referinţele nedatate
se aplică ultima ediţie a standardului la care se face
referire. Membrii CEI şi ISO deţin cataloagele standardelor
internaţionale în vigoare la un moment dat.
TERMENI ŞI DEFINIŢII
Pentru scopurile prezentului Standard Internaţional se
aplică termenii şi definiţiile din ISO 14040, împreună cu
următoarele:
 intrare auxliară- intrare de materiale care este
utilizată în unitatea de proces de fabricare a
produsului, dar care nu este parte componentă a
produsului.
 produs secundar- oricare al doilea sau
următoarele produse rezultate din aceeaşi unitate
de proces.
 calitatea datelor- caracteristică a datelor care
exprimă capacitatea lor de a satisface cerinţe
stabilite.
 flux de energie- intrare sau ieşire dintr-o unitate de
proces sau sistem-produs, exprimată în unităţi de
energie.
115
 energie de rezervă- căldura degajată de arderea

materiilor prime de intrare, care nu sunt utilizate ca
sursă de energie, într-un sistem-produs.
 produs final- produs care nu mai necesită nici o
transformare suplimentară înainte să fie utilizat.
 emisie necontrolată- emisie necontrolată în aer,
apă sau sol.
 produs intermediar- intrarea sau ieşire dintr-o
unitate de proces care necesită transformări
ulterioare.
 energie de proces- energie de intrare necesară
unei unităţi de proces pentru desfăşurarea
procesului sau acţionarea echipamentului din cadrul
procesului, eliminând intrările de energie pentru
producerea şi livrarea acestei energii.
 flux de referinţă- valoarea ieşirilor necesare din
procese într-un anumit sistem-produs, impuse de
îndeplinirea funcţiei exprimate de unitatea
funcţională.
 analiză de senzitivitate- procedură sistematică
pentru estimarea efectelor metodelor şi datelor
alese asupra rezultatelor unui studiu.
 analiză de incertitudine- procedură sistematică de
stabilire şi cuantificare a incertitudinii introduse în
rezultatele unei analize a inventarului ciclului de
viaţă, datorate efectelor cumulate ale incertitudinii
de intrare, şi variabilităţii datelor.
COMPONENTE ICV
 Sistem-produs
Un sistem-produs este un ansamblu de unităţi de procese
legate prin fluxuri de produse intermediare, care
116
îndeplinesc una sau mai multe funcţii îndeplinite.

Descrierea unui sistem-produs include unităţile de proces,
fluxurile elementare şi fluxurile de produse faţă de limitele
sistemului (fie în sistemn fie în afara lui) şi fluxurile de
produse intermediare din cadrul sistemului.
Proprietatea principală a unui sistem-produs este
caracterizată de funcţia sa şi nu poate fi definită numai în
termenii produselor finale.
 Unitate de proces
Sistemele-produs sunt împărţite într-un ansamblu de
unităţi de proces. Unităţile de proces sunt legate între ele
prin fluxuri de produse intermediare şi /sau deşeuri pentru
tratare, cu alte sisteme-produs prin fluxuri de produse şi cu
mediu prin fluxuri elementare.
Exemple de fluxuri elementare care intră în unităţile de
proces sunt petrolul brut din sol şi radiaţia solară.
Exemple de fluxuri elementare care ies din unitatea de
proces sunt emisiile de aer, emisiile de apă şi radiaţia.
Exemple de fluxuri de produse intermendiare sunt
materialele de bază şi subansamblele.
Împărţirea unui sistem-produs în unităţile de proces
componente facilitează identificarea intrărilor şi ieşirilor din
sistemul-produs. În multe cazuri unele intrări sunt utilizate
drept compomente ale produsului final, în timp ce altele
(intrările auxiliare) sunt utilizate în cadrul unei unităţi de
proces, dar nu fac parte din produsul de ieşire. O unitate
de proces generează şi alte ieşiri (fluxuri elementare
şi/sau produse) ca rezultat al activităţilor ei. Limita unei
unităţi de proces este determinată de gradul de detaliere a
modelului cerut pentru a satisface scopul studiului.
Deoarece sistemul este un sistem fizic, fiecare unitate de
proces respectă legile de conservare ale masei şi energiei.
117
Bilanţurile de masă şi energie furnizează o verificare utilă

a validităţii descrierii unei unităţi de proces.
 Categorii de date
Datele colectate, fie măsurate, fie calculate sau estimate
sunt utilizate pentru cuantificarea intrărilor şi ieşirilor unei
unităţi de proces. Grupele principale în care se pot
clasifica datele sunt:
- intrări de energie, intrări de materii prime, intrări
auxiliare, alte intrări fizice;
- produse;
- emisii în aer, emisii în apă, emisii în sol, alte aspecte
de mediu.
În cadrul acestor grupe, categoriile de date individuale
trebuie detaliate în continuare, pentru a satisface scopul
studiului. De exemplu, în cadrul emisiilor de aer,
categoriile de date de tipul monoxid de carbon, dioxid de
carbon, oxizi de sulf, oxizi de azot etc. pot fi identificare
separat.
 Modelarea sistemelor-produs
Studiile ECV se efectuează prin dezvoltarea de modele
care descriu elementele cheie ale sistemelor fizice.
Adesea nu este practic să se studieze toate relaţiile dintre
toate unităţile de proces ale unui sistem-produs sau toate
relaţiile dintre un sistem-produs şi mediul acestuia.
Alegerea elementelor unui sistem fizic care trebuie
modelat de definirea scopului şi domeniului de aplicare ale
studiului. Modelele utilizate trebuie descrise, iar ipotezele
pe care se bazează aceste selecţii trebuie identificate
118
DEFINIREA SCOPULUI ŞI DOMENIULUI DE APLICARE
Scopul unui studiu ECV trebuie să declare clar utilizarea

intenţionată, motivele realizării studiului şi grupurile vizate,
altfel spus cui vor fi transmise rezultatele studiului.
 Domeniul de aplicare al studiului
Domeniul de aplicare al studiului trebuie să ţină seama de

toate problemele importante din ISO 14040:1997.
Trebuie recunoscut că un studiu ECV este o tehnică
repetitivă, iar datele şi informaţiile colectate, precum şi
diferitele aspecte ale domeniului, de aplicare pot impune
modificarea domeniului pentru a respecta scopul iniţial al
studiului. În unele cazuri, scopul studiului poate fi revizuit
ca urmare a limitărilor neprevăzute, a constrângerilor sau
ca rezultat al informaţiilor suplimentare. Astfel de
modoficări, precum şi justificarea lor trebuie atent
documentate.
 Funcţia, unitatea funcţională şi fluxul de

referinţă
În definirea domeniului de aplicare al unui studiu ECV
trebuie să se facă o precizare clară privind descrierea
funcţiilor (caracteristicilor de performanţă) ale produsului.
Unitatea funcţională defineşte cuantificarea funcţiilor
identificate. Unitatea funcţiională trebuie să fie în
concordanţă cu scopul şi domeniul de aplicare ale
studiului.
Unul dintre scopurile principale ale unei unităţi funcţionale
este de a furniza o referinţă faţă de care să se raporteze
datele de intrare şi de ieşire (în sens matematic). De
119
aceea unitatea funcţională trebuie să fie clar definită şi

măsurabiilă.
După ce este definită unitatea funcţională, cantitatea de
produs care este necesară să îndeplinească funcţia
trebuie cuantificată. Rezultatul acestei cuantificări este
fluxul de referinţă.
Fluxul de referinţă este utilizat apoi pentru calcularea
intrărilor şi ieşirilor din sistem. Comparaţiile între sisteme
trebuie făcute pe baza aceleiaşi funcţii, cuantificate de
aceeaşi unitate funcţională sub forma fluxurilor de
referinţă.
Limitele sistemului iniţial

Limitele sistemului definesc unităţile de proces care
trebuie incluse în sistemul care urmează a fi modelat.
Ideal ar fi ca sistemul-produs să fie modelat astfel încât
intrările şi ieşirile la limitele sale să fie fluxuri elementare.
În multe cazuri nu vor fi suficiente date, resurse sau timp
pentru a realiza un astfel de studiu aprofundat. Deciziile
trebuie luate în funcţie de unităţile de proces care sunt
modelate în studiu şi la nivelul de detaliere la care aceste
unităţi de proces sunt studiate. Nu este necesar să se
consume resurse pentru cuantificarea intrărilor şi ieşirilor
care nu modifică semnificativ concluziile generale ale
studiului.
De asemenea, trebuie luate decizii cu privire la deversările
de mediu care vor fi evaluate, precum şi gradul de
detaliere a acestei evaluări. În multe cazuri, aceste limite
ale sistemului definite iniţial vor fi ulterior revăzute pe baza
studiului preliminar.
Criteriile utilizate pentru alegerea intrărilor şi a ieşirilor
trebuie să fie clar înţelese şi descrise. Orice decizie care
exclude etapele din ciclul de viaţă, procese sau intrări/ieşiri
120
trebuie clar precizată şi justificată. Criteriile utilizate la

stabilirea limitelor sistemului dictează gradul de încredere
în asigurarea că rezultatele studiului nu au fost
compromise, precum şi faptul că scopul unui anumit studiu
va fi îndeplinit.
Trebuie luate în considerare câteva etape ale ciclului de
viaţă, unităţi de proces şi fluxuri, ca de exemplu:
- intrări şi ieşiri din etapa principală de producţie(proces;
- distribuţie/transport;
- producţia şi utilizarea combustibililor, electricităţii şi
căldurii;
- utilizarea şi menţinerea produselor;
- evacuarea în mediu a deşeurilor şi produselor rezultate
din proces;
- recuperarea produselor utilizate (incluzând reutilizarea,
reciclarea şi recuperarea energiei);
- fabricarea materialelor auxiliare;
- fabricarea, mentenanţa şi casarea echipamentului;
- operaţii suplimentare, cum sunt iluminatul şi încălzirea;
- alte aspecte la evaluarea impactului (dacă există).
Se recomandă descrierea sistemului utilizând o diagramă
flux a procesului, care să prezinte unităţile de proces şi
relaţiile dintre ele. Descrierea iniţială a fiecărei unităţi de
proces trebuie să cuprindă:
- de unde începe unitatea de proces, în termenii
recepţiei materiilor prime sau a produselor
intermediare;
- natura transformărilor şi operaţiilor care fac parte din
unitatea de proces; şi
- punctul final al unităţii de proces, în termenii destinaţiei
produselor intermediare sau finale.
Trebuie să se stabilească care din datele de intrare şi de
ieşire vor fi urmărite în alte sisteme –produs, inclusiv
121
deciziile privind alocarea lor. Sistemul se recomandă să fie

descris suficient de amănunţit şi clar, astfel încât să
permită altui expert să repete analiza de inventar.
 Descrierea categoriilor de date

Datele necesare într-un studiu ECV depind de scopul
studiului. Aceste date pot fi colectate din punctele de
producţie asociate unităţilor de proces din cadrul limitelor
sistemului sau pot fi obţinute ori calculate pe baza
informaţiilor obţinute din lucrările publicate. În practică,
toate categoriile de date pot cuprinde o combinaţie de date
măsurate, calculate su estimate. Aceste categorii de date
se recomandă să fie luate în considerare atunci când se
decide ce categorii de date se folosesc în studiu.
Categoriile de date individuale se recomandă să fie
detaliate astfel încât scopul studiului să fie atins.
Intrările şi ieşirile de energie trebuie tratate ca orice altă
intrare sau ieşire în cadrul unei ECV. Tipurile diferite de
intrări şi ieşiri, de energie trebuie să includă intrările şi
ieşirile importante pentru producţia şi livrarea
combustibililor, energia de alimentare şi energia de
proces, utilizate în cadrul sistemului care se modelează.
Emisiile în aer, apă şi sol reprezintă adesea deversări
punctiforme sau surse difuze după trecerea prin
echipamentele de control. Categoria trebuie să includă,
atunci când este important, şi emisiile necontrolate.
Parametrii indicatori, cum ar fi consumul biochimic de
oxigen (CBO), pot fi de asemenea utilizaţi.
Alte categorii de date pentru care pot fi colectate date de
intrare şi de ieşire include, de exemplu, zgomotul şi
vibraţiile, terenul utilizat, radiaţiile, mirosul şi pierderile de
agent termic rezidual.
122
 Criteriile pentru alegerea iniţială a intrărilor şi

ieşirilor
În timpul definirii domeniului de aplicare se alege setul
iniţial de intrări şi ieşiri pentru inventar. Acest proces
recunoaşte cel mai adesea că nu este practic să se
reprezinte grafic fiecare intrare şi ieşire într-un sistem-
produs. Procesul de identificare a intrărilor şi ieşirilor care
au legătură cu mediul este un proces iterativ; de exemplu,
identificarea acestor unităţi de proces care produc intrări şi
ieşiri care trebuie incluse în sistemul-produs studiat.
Identificarea iniţială se face, de regulă, utilizând datele
aflate la dispoziţie. Intrările şi ieşirile trebuie identificate în
întregime, după colectarea datelor suplimentare, pe
parcursul studiului şi apoi trebuie supuse unei analize se
senzitivitate. Criteriile şi ipotezele pe baza cărora se
stabilesc trebuie descrise clar. Efectul potenţial al criteriilor
alese asupra concluziei studiului trebuie de asemenea
evaluat şi descris în raportul final.
Pentru intrările de materiale analiza începe cu alegerea
iniţială a intrărilor şi ieşirilor care vor fi studiate. Aceasată
selecţie trebuie să se bazeze pe identificarea intrărilor
asociate fiecăreia dintre unităţile de proces care vor fi
modelate. Acest efort poate fi realizat cu ajutorul datelor
colectate din locurile specifice sau din lucrările publicate.
Scopul este să se identifice intrările importante asociate
fiecărei unităţi de proces.
Câteva criterii utilizate în practica ECV pentru alegerea
intrărilor care vor fi studiate include raportul dintre a)
masă, b) energie, c) criteriile relevante pentru mediu.
Identificarea iniţială a intrărilor de bazată numai pe
contribuţia masei face ca intrări importante să fie omise
din studiu. Ca urmare, relaţia dintre energia de mediu
trebuie introdusă în cadrul criteriilor acestui proces:
123
a) masa: atunci când se utilizează masa drept criteriu, o

decizie corespunzătoare va impune includerea în
studiu a tuturor intrărilor care, cumulate, contribuie cu
mai mult decât un anumit procent la masa de intrare a
sistemului-produs care se modelează;
b) energie: similar, atunci când se utilizează masa drept
criteriu, o decizie corespunzătoare va impune
includerea în studiu a tuturor intrărilor care, cumulate,
contribuie cu mai mult decât un anumit procent la
intrările de energie ale sistemului-produs;
c) criterii relevante pentru mediu: deciziile referitoare la
relevanţa criteriior de mediu trebuie luate astfel încât
să includă intrările care contribuie cu mai mult decât
un procent suplimentar stabilit, la cantitatea estimată
pentru fiecare categorie de date individuale a
sistemului-produs. De exemplu, dacă oxizii de sulf au
fost aleşi drept o categorie de date, atunci ar putea fi
stabilit un criteriu care să includă orice intrare care
contribuie cu mai mult decât un procent prestabilit la
totalul emisiilor de oxid de sulf din sistemul-produs.
Aceste criterii pot fi utilizate şi la identificarea ieşirilor care
afectează mediul, adică prin includerea proceselor finale
de tratare a deşeurilor.
Acolo unde se intenţionează ca studiul să susţină o
declaraţie comparativă pentru opinia publică, analiza finală
de senzitivitate a datelor de intrare şi ieşire trebuie să
cuprindă masa, energia şi criteriile relevante pentru mediu,
după cum s-a precizat şi mai sus. Toate intrările alese,
identificate prin acest proces trebui reprezentate grafic ca
fluxuri elementare.
124
 Cerinţe referitoare la calitatea datelor

Prezentarea calităţii datelor este importantă pentru
înţelegerea credibilităţii rezultatelor studiului şi pentru
interpretarea corectă a concluziilor studiului. Cerinţele
privind calitatea datelor trebuie specificate, pentru a se
asigura realizarea scopului şi domeniului de aplicare ale
studiului. Calitatea datelor trebuie caracterizată atât de
aspecte cantitative, cât şi calitative, precum şi prin
metodele utilizate pentru colectarea şi integrarea acestor
date.
Următorii parametri trebui esă includă cerinţe de calitate a
datelor:
- durata: vechimea datelor (de exemplu, ultimii cinci ani)
şi perioada minimă de timp (de exemplu, un an) pentru
care se vor colecta datele;
- acoperirea geografică: zona geografică din care se
colectează datele pentru unităţile de proces, astfel
încât acestea să satisfacă scopul studiului (de
exemplu, local, regional, naţional, continental, global);
- acoperirea tehnologică: complexul tehnologic (de
exemplu media ponderilor dintre complexul de
tehnologii actuale, cea mai bună tehnologie disponibilă
sau cea mai slabă unitate funcţională).
Trebuie consideraţi şi alţi descriptori care să definească
natura datelor, cum sunt cele colectate din zone specifice,
în comparaţie cu datele din sursele publicate şi dacă
datele trebuie măsurate, calculate sau estimate.
Datele din zonele specifice trebuie, de asemenea, utilizate
pentru unităţile de proces care au emisii importante în
mediu.
În toate studiile următoare cerinţele suplimentare
referitoare la calitatea datelor vor fi analizate detaliat în
funcţie de definirea scopului şi domeniului de aplicare:
125
- fidelitate: măsura variabilităţii valorilor datelor pentru

fiecare categorie de date exprimate (de exempu,
dispersia);
- completitudinea: procentul localizărilor care furnizează
datele primare din numărul potenţial existent pentru
fiecare categorie de date dintr-o unitate de proces;
- reprezentativitatea: evaluarea calitativă a gradului în
care setul de date reflectă populaţia real interesată
(adică acoperirea geografică, durata şi acoperirea
tehnologică);
- consecvenţa: evaluarea calitativă a uniformităţii
aplicării metodei care se aplică studiului diferitelor
componente ale analizei;
- reproductibilitatea: evaluarea calitativă a măsurii în
care informaţiile despre metodologie şi valorile datelor
permit unui expert independent să repete rezultatele
raportate în studiu.
 Analiză critică
Trebuie să se definească tipul de analiză critică.
Atunci trebuie să se intenţioneze şi să se utilizeze studiul
pentru a efectua o evaluare comparativă care va fi
prezentată publicului.
ANALIZĂ DE INVENTAR
Definirea scopului şi domeniului de aplicare ale unui studiu
furnizează planul iniţial pentru realizarea studiului ECV. O
analiză a inventarului ciclului de viaţă (ICV) se referă la
colectarea datelor şi la procedurile de calcul.
126
 Pregătirea colectării datelor

La definirea domeniului de aplicare al studiului ECV se
stabileşte ansamblul iniţial de unităţi de proces şi categorii
de date asociate. Întrucât colectarea datelor se poate
extinde la mai multe locuri şi la diferite referinţe publicate,
în continuare se prezintă câteva etape care asigură o
înţelegere uniformă şi adecvată a sistemelor-produs care
vor fi modelate.
Aceste etape trebuie să includă:
- trasarea diagramelor specifice de flux ale proceselor
care trebuie să conţină toate unităţile de proces care
vor fi modelate, inclusiv relaţia dintre ele;
- descrierea amănunţită a fiecărei unităţi de proces şi
enumerarea categoriilor de date asociate fiecăreia;
- întocmirea unei liste care specifică unităţile de măsură;
- descrierea tehnicilor de colectare a datelor şi de calcul
pentru fiecare categorie de date, pentru a ajuta
personalul din localizările respective să înţeleagă ce
informaţii sunt necesare întocmirii studiului ECV; şi
- furnizarea de instrucţiuni privind localizările alese, în
vederea documentării clare a cazurilor speciale,
neregulilor sau altor aspecte asociate datelor
respective.
 Colectare date
Procedurile utilizate pentru colectarea datelor variază în
funcţie de fiecare unitate de proces din diferitele sisteme
modelate printr-un studiu ECV. Procedurile pot varia
datorită componenţei echipei şi calificării participanţilor la
studiu şi a necesităţii de a satisface atât cerinţele de
proprietate, cât şi de confidenţialitate.
Astfel de proceduri şi motive trebuie argumentate.
127
Colectarea datelor impune o cunoaştere profundă a

fiecărei unităţi de proces. Pentru a evita numărarea dublă
sau omisiunile, trebuie înregistrată descrierea fiecărei
unităţi de proces. Aceasta presupune descrierea
cantitativă şi calitativă a intrărilor şi ieşirilor necesare
stabilirii punctelor de începere şi terminare ale unui proces
şi funcţia fiecărei unităţi de proces. Atunci când unitatea de
proces are intrări multiple (de exemplu, mai mulţi efluenţi
într-o staţie de tratare a apei) sau ieşiri multiple, datele
relevante pentru procedurile de alocare trebuie
documentate şi raportate. Intrările şi ieşirile de energie
trebuie cuantificate în unităţi de energie. Acolo unde este
cazul, trebuie să se înregistreze masa şi volumul de
combustibil.
Atunci când datele sunt colectate în datele de specialitate,
trebuie menţionată sursa utilizată. Pentru datele colectate
din literatură, care sunt importante pentru concluziile
studiului, trebuie să se menţioneze referinţele bibliografice
care furnizează detalii despre procesul important de
colectare a datelor, data când au fost colectate, precum şi
despre alţi indicatori de calitate ai datelor. Dacă aceste
date nu respectă cerinţele iniţiale de calitate, acest lucru
trebuie precizat.
 Proceduri de calcul
După colectarea datelor, sunt necesare proceduri de
calcul pentru a obţine rezultatele inventarului sistemului
definit pentru fiecare unitate de proces şi pentru unitatea
funcţională definită a sistemului-produs care va fi modelat.
Când se determină fluxurile elementare asociate
producţiei de electricitate, trebui să se ţină seama de mixul
tehnologic şi de randamentele de ardere, conversie,
transmisie şi distribuţie. Ipotezele stabilite trebuie clar
128
precizate şi argumentate. Ori de câte ori este posibil, mixul

tehnologic trebuie utilizat astfel încât să reflecte diferitele
tipuri de combustibili consumaţi.
Intrările şi ieşirile referitoare la un material combustibil, de
exemplu petrol, gaz sau cărbune pot fi transformate în
intrări sau ieşiri de energie prin înmulţirea lor cu valorile
căldurilor de ardere. În acest caz, trebuie să se precizeze
dacă s-a utilizat valoarea mai mică sau mai mare a
căldurii. Pe parcursul studiului trebuie să se aplice aceeaşi
procedură de calcul.
 Validare date
O verificare a validităţii datelor trebuie efectuată în timpul
procesului de colectare a datelor. Validarea poate
presupune, de exemplu, stabilirea bilanţurilor de masă, de
energie şi/sau analize comparative ale factorilor de emisie.
Abaterile evidente ale datelor, care apar în urma acestor
proceduri de validare necesită alte valori ale datelor, care
să fie în concordanţă cu cerinţele de calitate.
Pentru fiecare categorie de date şi pentru fiecare loc
analizat, unde se constată lipsa datelor, tratarea datelor
care lipsesc poate conduce la:
- o valoare “diferită de zero” care este justificată;
- o valoare “zero” dacă aceasta este justificată; şi
- o valoare calculată pe baza valorilor raportate din
unităţile de proces care utilizează tehnologie similară.
Tratarea datelor care lipsesc trebuie precizată şi
documentată.
 Asocierea datelor cu unitatea de proces

Pentru fiecare unitate de proces trebuie să se determină
un flux de referinţă corespunzător (de exemplu, 1 kg
material sau 1 MJ energie). Datele cantitative de intrare şi
129
de ieşire, din unitatea de proces trebuie calculate în

funcţie, de acest flux de referinţă.
 Asocierea datelor cu unitatea funcţională şi

cumularea datelor
Pe baza diagramei flux şi a limitelor sistemului, unităţile de
proces sunt legate între ele pentru a permite calculele
referitoare la întregul sistem. Acestea se realizează prin
raportarea fluxurilor tuturor unităţilor de proces din sistem
la unitatea funcţională. Calculul trebuie să cuprindă toate
datele de intrare şi ieşire din sistem, care se referă la
unitatea funcţională.
Trebuie să se acorde atenţie la cumularea intrărilor şi
ieşirilor din sistemul-produs. Nivelul de cumulare trebuie
ales astfel încât să fie satisfăcut scopul studiului.
Categoriile de date alese trebuie cumulate numai dacă se
referă la substanţe echivalente şi la impacturi similare
asupra mediului. Dacă sunt cerute reguli de cumulare mai
detaliate, atunci acestea trebuie justificate în faza de
definire a scopului şi domeniului de aplicare a studiului sau
trebui etratate în faza ulterioară de impact-evaluare.
 Revizuirea limitelor sistemului

Reflectarea naturii recurente a ECV, precum şi deciziile
referitoare la datele care urmează să fie incluse trebuie să
se bazeze pe o analiză de senzitivitate, pentru a
determina importanţa acestora, verificând astfel analiza
iniţială. Limitele iniţiale ale sistemului-produs trebuie
corectate în funcţie de criteriile de selecţie stabilite la
definirea domeniului de aplicare. Analiza de senzitivitate
poate conduce la:
130
- excluderea unor etape din ciclul de viaţă sau unităţi de

proces, atunci când acestea sunt lipsite de importanţă
pentru analiza de senzitivitate;
- excluderea intrărilor şi ieşirilor care nu prezintă
importanţă pentru rezultatele studiului;
- includerea de noi unităţi de proces, intrări şi ieşiri care
pot fi importante pentru analiza de senzitivitate.
Rezultatele acestui proces de revizuire ale analizei de
senzitivitate trebui să fie documentate. Această analiză
contribuie la limitarea datelor ulterioare care servesc ca
date de intrare şi de ieşire care sunt importante scopului
studiului ECV.
 Alocarea fluxurilor şi emisiilor

Analiza de inventar pe ciclul de viaţă se bazează pe
stabilirea legăturii dintre unităţile de proces ale unui
sistem-produs prin fluxuri simple de materiale sau energie.
În practică, puţine procese industriale au o singură ieşire
sau se bazează pe liniaritatea intrărilor şi ieşirilor de
materii prime. În realitate, din mjoritatea proceselor
industriale se obţin mai multe produse, conform unor
proceduri clar stabilite.
 Principii de alocare
Inventarul se bazează pe bilanţurile de materiale dintre
intrări şi ieşiri. Procedurile alocate trebuie să corespundă
cât mai mult posibil cu relaţiile şi cu caracteristicile
fundamentale de intrare-ieşire. Următoarele principii se
aplică produselor secundare, alocării energiei interne,
serviciilor (de exemplu, transport, tratarea deşeurilor) şi
reciclării fie în circuit închis, fie în circuit deschis:
131
- studiul trebuie să identifice procesele comune cu alte

sisteme-produs şi să le trateze conform procedurii
prezentate în continuare;
- suma intrărilor şi ieşirilor alocate unei unităţi de proces
trebuie să fie egală cu intrările şi ieşirile nealocate din
unitatea de proces;
- ori de câte ori se pot aplica mai multe proceduri
alternative de alocare, trebuie desfăşurată o analiză de
senzitivitate astfel încât să ilustreze consecinţele
îndepărtării de metoda aleasă.
Procedura de alocare utilizată pentru fiecare unitate de
proces ale cărei intrări şi ieşiri sunt alocate, trebuie
documentată şi justificată.
 Procedură de alocare
Pe baza principiilor menţionae anterior, se va aplica
următoarea procedură, pas cu pas:
a) pasul 1: Ori de câte ori este posibil, alocarea trebuie
evitată prin:
1) divizarea unităţii de proces în două sau mai multe
subprocese şi colectarea datelor de intrare şi ieşire
referitoare la aceste subprocese;
2) extinderea sistemului-produs astfel încât să includă
funcţii suplimentare referitoare la produsele secundare,
ţinând seama de cerinţele de la 5.3.2.
b) pasul 2: Atunci când alocarea nu poate fi evitată,
intrările şi ieşirile din sistem trebuie distribuite între
diferitele produse sau funcţii într-un mod care să
reflecte relaţiile fizice dintre ele; adică acestea trebuie
să reflecte modul în care intrările şi ieşirile sunt
modificate prin schimbările cantitative ale produselor
sau funcţiilor livrate de sistem. Alocarea rezultată nu va
132
consta într-o simplă măsurare, cum ar fi fluxurile

masice sau molare ale produselor secundare.
c) Pasul 3: acolo unde nu se poate stabili sau utiliza
numai o relaţie fizică, astfel încât aceasta să fie o bază
pentru alocare, intrările trebuie alocate între produse şi
funcţii într-un mod în care să reflecte celelate relaţii
între ele. De exemplu, datele de intrare şi ieşire pot fi
alocate între produsele secundare în funcţie de
valoarea economică a acestora.
Unele ieşiri pot fi, produse secundare şi parţial, deşeuri. În
astfel de cazuri, este necesar să se identifice raportul
dintre produsele secundare şi deşeuri, deoarece intrările şi
ieşirile trebuie alocate numai produselor secundare.
Procedurile de alocare trebuie alocate uniform intrărilor şi
ieşirilor similare din sistemul luat în considerare. De
exemplu, dacă alocarea se face produselor utilizabile (de
exemplu: produse intermediare sau finite) care ies din
sistem, atunci procedura de alocare trebuie să fie similară
celei utilizate pentru astfel de produse care intră în sistem.
 Proceduri de alocare pentru reutilizare şi

reciclare
Motive:
a) reutilizarea şi reciclarea (compostarea, recuperarea
energiei şi alte procese care pot fi asimilate
reutilizării/reciclării) pot implica intrări şi ieşiri
asociate unităţilor de proces pentru extracţia şi
prelucrarea materiilor prime, precum şi pentru
depozitarea finală după scoaterea din uz a
produselor, astfel încât să fie împărţite mai multor
sisteme-produs;
b) reutilizarea şi reciclarea pot modifica proprietăţile
inerente ale materialelor în cursul utilizării ulterioare;
133
c) trebuie să se acorde o atenţie deosebită la stabilirea

limitelor sistemului referitoare la procesele de
recuperare.
Pentru reutilizare şi reciclare se aplică mai multe proceduri
de alocare. Trebuie luate în considerare modificările
proprietăţilor inerente ale materialelor. Unele proceduri
sunt prezentate, conceptual pentru a ilustra cazurile în
care se aplică restricţiile menţionate anterior:
- o procedură de alocare tip circuit închis se aplică
sistemelor-produs închise. De asemenea, se mai
aplică sistemelor-produs deschise, atunci când nu au
loc modificări ale proprietăţilor inerente ale materialului
reciclat. În astfel de cazuri, necesitatea alocării este
eviată, deoarece utilizarea materialelor secundare
înlocuieşte utilizarea materiilor prime (naturale). Cu
toate acestea, utilizarea materiilor naturale în sistemele
tip circuit deschis poate fi urmată de o procedură de
alocare tip circuit deschis, prezentată mai jos;
- o procedură de alocare tip circuit deschis se aplică
sistemelor-produs deschis, atunci când materialul este
reciclat în alte sisteme-produs şi suferă o modificare a
proprietăţilor sale inerente. Alocarea procedurilor
pentru unităţile de proces trebuie să utilizeze ca bază
pentru alocare:
- proprietăţi fizice;
- valoarea economică;
- numărul de utilizări ulterioare ale materialului
reciclat.
134
LIMITAREA ICV
(INTERPRETAREA REZULATELOR ICV)
Rezultatele ICV trebuie interpretate conform scopului şi
domeniului de aplicare al studiului. Interpretarea trebuie să
includă o evaluare calitativă a datelor şi o analiză de
senzitivitate a intrărilor importante, ieşirilor şi opţiunilor
metodologice, pentru a determina incertitudinea
rezultatelor. Interpretarea analizei de inventar trebuie să
ţină seama de următoarea relaţie referitoare la scopul
studiului:
a) dacă definiţiile funcţiilor sistemului şi unităţiile
funcţionale sunt corespunzătoare;
b) dacă definiţiile limitelor sistemului sunt
corespunzătoare;
c) identificarea limitelor prin evaluarea calitativă a datelor
şi analiza de senzitivitate.
Rezultatele trebuie interpretate cu atenţie, deoarece ele se
referă la datele de intrare şi de ieşire şi nu la impacturile
asupra mediului. Studiul ICV singur nu poate constitui
baza pentru comparaţii.
În plus, incertitudinea este introdusă în rezultatele ICV
datorită efectelor cumulate ale incertitudinilor de intrare şi
variabilităţii datelor. Analiza de incertitudine aplicată ICV
este o tehnică nouă. Analiza de incertitudine poate ajuta la
caracterizarea incertitudinii rezultatelor folosind domenii
şi/sau distribuţii de posibilitate pentru a determina
incertitudinea rezultatelor, şi concluziilor ICV. Această
analiză trebuie efectuată, ori de câte ori este aplicabil,
pentru a explica mai bine şi a veni în sprijinul concluziilor
ICV.
Evaluarea calităţii datelor, analizele de senzitivitate,
concluziile şi orice fel de recomandări ale rezultatelor ICV
135
trebuie documentate. Concluziile şi recomandările trebuie

să fie în concordanţă cu condiţiile menţionate mai sus.
RAPORTUL STUDIULUI
Rezultatele unui studiu ICV trebuie raportate în mod
corect, complet şi exact grupurilor vizate, din ISO
14040:1997. Toate problemele suplimetare trebuie luate în
considerare.
 Scopul studiului:
 Motivaţia realizării studiului;
 Aplicaţiile preconizate;
 Grupul ţintă.
 Domeniul de aplicare al studiului:
1. modificările şi justificările acestora;
2. funcţia:
- declaraţia caracteristicilor de performanţă;
- orice omiterre a funcţiilor suplimentare în comparaţiile
efectuate.
 Unitatea funcţională:
- concordanţa cu scopul şi domeniul de aplicare;
- definiţia;
- rezultatul măsurării performanţei.
 Limitele sistemului:
- intrările şi ieşirile din sistem ca fluxuri suplimentare;
- criteriile de decizie;
- omiterile etapelor din ciclul de viaţă, date sau procese
necesare;
- descrierea iniţială a unităţilor de proces;
- decizia privind alocarea.
 Categorii de date:
- decizia privind categoriile de date;
- decizii privind categoriile de date individuale;
136
- cuantificarea intrărilor şi ieşirilor de energie;

- estimări privind producţia de electricitate;
- căldura de recuperare;
- includerea emisiilor necontrolate.
 Criterii privind includerea necesară a intrărilor şi
ieşirilor:
- descrierea criteriilor şi a estimărilor;
- efectul selecţiei asupra rezultatelor;
- includerea criteriilor de masă, energie şi mediu;
 Cerinţe calitative ale datelor:
a). Analiza de inventar:
1. - proceduri de colectare a datelor;
2. - descrierea calitativă şi cantitativă a unităţii de proces;
3. - sursa literaturii publicate;
4. - procedurile de calcul;
5. - validarea datelor:
- evaluarea calitativă a datelor;
- modul de abordare a datelor care lipsesc;
6. - analiza de senzitivitate privind revizuirea limitelor
sistemului;
7. - alocarea principiilor şi procedurilor:
- documentaţia şi justificarea procedurii de
alocare;
- aplicarea în mod uniform a procedurii de
alocare.
b). Limitările ICV:
1. - evaluarea calităţii datelor şi analiza de senzitivitate;
2. - funcţiile sistemului şi unitatea (unităţile) funcţionale;
3. - limitele sistemului;
4. - analiza de incertitudine;
5. - limitările identificate prin evaluarea calităţii datelor şi
analiza de senzitivitate;
6. - concluzii şi recomandări.
137
138
6. POLITICA DE MEDIU ÎN UE
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca

domeniu separat al preocupării comunitare în 1972,
impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor
Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la
Stockholm, în acelaşi an.
În 1973, a foszt elaborat primul Program de Acţiune
pentru Mediu–PAM (1973–1977), sub forma unei ombinaţii
de programe pe termen mediu şi de gândire strategică,
care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi
care conţinea o elaborare sectorială a combaterii poluării.
În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune
pentru Mediu–PAM 2 (1978–1982), structurat pe aceleaşi
priorităţi ca şi PAM şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei
Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu,
unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea
implementării politicilor d emediu şi totodată iniţiatoarea
actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu
devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu
alte politici comunitare.
În anul 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982–
1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în
echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus,
acest program de acţiune marchează trecerea de la o
abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată
pe emisiile poluante.
Anul 1986 se individualizează prin adoptarea
Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin
care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul
139
Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma,

1957). În anul 1987 a fost adoptat de PAM 4 (1987–
1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu
evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul
precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie
pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare
durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a
mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii
aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.
PAM 5 (1993–1999) a fost adoptat în 1992 şi face
trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la
introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la
consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De
asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în
strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat
şi Tratatul Uniunii Europene (Mastricht), ceea ce
înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului
Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală
a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea
ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar
luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM
5 şi definirea priorităţilor pentru al 6-lea program de
acţiune–PAM 6 (2001–2010) –care susţine strategia
dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea
implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică
patru arii prioritare ale politicii d emediu în următorii zece
ani:
a. schimbarea climatică şi încălzirea globală
b. protecţia naturii şi biodiversitatea
c. sănătatea în raport cu mediul
140
d. conservarea resurselor naturale şi gestionarea

deşeurilor.
Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus
cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie
comunitară pe termen lung, ce concentreează politicile de
dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al
protecţiei mediului.
Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă în anul
2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu şi
sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi
direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea
caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul
de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima
dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor – cel mai
vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării
mediului.
Situaţia actuală
Baza legală a politicii de mediu a UE este

constituită din articolele 174-176 ale Tratatului CE, la care
se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care
tratează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul
acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecţie a
mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în
diferite regiuni ale Uniunii. În completarea acestuia,
Articolul 175 identifică procedurile legislative
corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul
de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar
Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai
stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia şi are în
vedere armonizarea legislaţiei privitoare la sănătate,
protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele
141
Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să

adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai
bune protejări a mediului. Funcţionând într-o altă direcţie,
Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică
transversală a Uniunii Europene şi subliniază astfel nevoia
de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi
implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li
se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi
deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi
legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului.
Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în
vedere transparenţa şi circulaţia informaţia, facilitarea
procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi
implicării societăţii civile în protecţia mediului Ş.a. (de
exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la
informaţia de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind
înfiinţarea Agenţiei Europene de Mediu, etc).
Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială
(sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul
politicii d emediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor,
poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului,
conservaea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia
solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile de
acţiune şi în strategiile elaborate).
Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută
de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea,
definirea şi implementarea sa, şi care se află în
permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu
diverse organizaţii industriale, organizaţii
nonguvernamentale şi grupuri de reflexie. Prin diversele
atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul
142
sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea

obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de
implementare.
Comisia Europeană, DG Medu. Direcţia Generală
(DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct
responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implemetării
politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi
acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile
astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului
Uniunii Europene şi se reuneşte de câteva ori pe an, în
scopul coordonării politicilor de mediu ale SM.
Parlamentul European, Comitetul de mediu,
sănătate publică şi politica consumatorului.
Implementarea Parlamentului European în politica
de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acesteia
cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-
decizie. În anul 1973 Parlamentul a înfiinţat un Comitet de
mediu, format din specialişti şi responsabili pentru
iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia
consumatorului.
Comitetul economic şi social are un rol consultativ
în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea politici de
protecţie a mediului ambiant.
Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol
consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale şi
locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele
de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de
planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica
urbană şi de energie.
Agenţia Europeană de Mediu are sediulla
Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal
colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind
143
medul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru

se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a
mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale
de apariţie. Astfel, activitatea sa constă în:
-furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt
întemeiate deciziile politice;
-promovarea celor mai bune practici în domeniul
tehnologiilor şi protecţiei mediului;
-sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea
rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului.
Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie,
comunicările şi rapoartele sale asupra situaţiei mediului
joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri
d eprotecţie a mediului la nivel comunitar şi
fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această
direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost
stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare
pentru Mediu (EIONET) 2, care conectează reţelele
naţionale de informare ale SM.
Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de
protecţie a mediului se iau în conformitate cu următoarele
principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
-ca regulă generală, deciziile se iau prin votul
majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperarea cu
Parlamentul European (PE);
-pentru programele de acţiune, se respectă decizia
majorităţii calificate în Consiliu şi în co-decizie cu PE;
-decizii în unanimitate în Consliu şi la consultarea
cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile privitoare la
planificarea teritorială, utilizarea terenului şi
managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor
ce afectează politica energetică.
144
Obiective
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a
Uniunii Europene sunt clar stipulate de Articolul 174 al
Tratatului CE şi sunt reprezentate de:
-conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului;
-protecţia sănătăţii umane,
-utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale;
-promovarea de măsuri la nivel internaţional în
vederea tratării problemelor regionale de mediu şi nu
numai.
Principii
Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea
unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce
aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii 90 să
treacă printr-un proces orizontalizare şi să se axeze pe
identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia
evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii
responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate
mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea
următoarelor principii de acţiune:
 principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere
suportarea, de către poluator, a cheltuielilor
legate de măsurile de combatere a poluării
stabilite de autorităţile publice altfel spus,
costul acestor măsuri va fi reflectat de costul
de producţie al bunurilor şi serviciilor ce
cauzează poluarea;
145
 Principiul acţiunii preventive: se bazează pe

regula generală că „e mai bine să previi
decât să combaţi”.
 Principiul precauţiei: prevede luarea de
măsuri de precauţie atunci când o activitate
ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea
umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu
este deplin dovedită ştiinţific.
 Principiul protecţiei ridicate a mediului:
prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de
protecţie.
 Principiul integrării: prevede ca cerinţele de
protecţie a mediului să fie prezente în
definirea şi implementarea altor politici
comunitare.
 Principiul proximităţii: are drept scop
încurajarea comunităţilor locale în asumarea
responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea
produsă.
Programe de acţiune
Documentele care stau la baza politicii de mediu a
UE sunt Programele de acţiune pentru Mediu (PAM) 5,
primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European
în 1972 şi fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de
acţiune sunt, de fapt, o combinaţie d eprograme pe termen
mediu corelate printr-o abordare strategică şi constau într-
o tratare verticală şi secţională a problemelor ecologice.
Primele două programe de acţiune pentru mediu,
PAM 1 (1973–1977) şi PAM 2 (1977–1981) reflectă o
abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează
146
nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prin introducerea

unor standarde minime de poluare.
PAM 3 (1982–1986) şi PAM 4 (1987–1992) reflectă
evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi
dezvoltarea „pieţei interne” 6, astfel încât obiectivele de
mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea
calitativă se schimbă, iar obiectivele d emediu încep să fie
văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi
competitivităţii economice. În plus, PAM 4 promovează
abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce
conceptul „dezvoltării durabile”.
Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu (1993–
2000), numit şi „Către o dezvoltare dureabilă” a
transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de
mediu. Această abordare apare, de altfel, în toate politicile
UE odată cu Tratatul de la Amsterdam (1997), când este
promovată ca politică transversală. În această perspectivă,
dezvoltarea durabilă înseamnă:
-menţinerea calităţii generale a vieţii;
-menţinerea accesului continuu la rezervele
naturale.
-evitarea compromiterii pe termen lung a mediului.
-înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare
ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea
generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt
schimbarea direcţiei politicii de mediu către o politică
bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în
cadrul procesului de luare a deciziei, precum şi trecerea
de la o abordare bazată pe control la una bazată pe
prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente
economice şi fiscale.
147
Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2001–

2010), numit şi „Alegerea noastră, viitorul nostru” este
consecnţa procesului de evaluare globală a rezultatelor
pAM 5 ( realizată în anul 2000) şi stabileşte priorităţile de
mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate
astfel 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale
politicii de mediu:
1.schimbarea climatică şi încălzirea globală –
are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc
efectul d eseră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform
protocolului de la Kyoto);
2. protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca
obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor pe
cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;
3. sănătatea în raport cu mediul – are drept
obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă impact
semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4. conservarea resurselor naturale şi
gestionarea deşeurlor – are ca obiectiv creşterea
gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a
producerii acestora.
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de
măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în
vedere:
-aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu
în SM;
-abligativitatea analizării impactului principalelor
politici comunitae asupra mediului;
-implicarea strânsă a consumatorilor şi
producătorilor în identificarea de soluţii pentru problemele
de mediu;
148
-asigurarea accesului general în informaţiile de

mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecţia
acestuia.
-accentuarea importanţei reducerii poluării urbane
şia utilizării adecvate a terenurilor (în scopul protejării
peisajelor şi a mediilor naturale).
De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7
strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante
ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia
şi conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în
contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul
urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea
resurselor în perspective dezvoltării durabile. Abordarea
acestor strategii este una graduală, fiind structurată în
două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de
identificare a problemelor; a doa, de prezentare a
măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.
Până în momentul d efaţă au fost iniţiate primele şase
strategii, după cum urmează:
1. Calitatea aerului – strategie iniţiată prin
programul ”Aer curat pentru Europa” (CAFE )9, lansat în
martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea uneui set de
recomandări strategice şi integrate, în vederea combaterii
efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi
sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la
sfârşitul anului 2004 sau începutul lui 2005 şi vor
fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.
2. Protecţia solului – primul pas în această direcţie
a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către
Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o
strategie tematică pentru protecţia solului”10; în cadrul
acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima
dată tratată independent şi sunt prezentate problemele
149
existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale

unei politici de mediu în această direcţie.
3. Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării
durabile – strategie ce demarează în iunie 2002, prin
comunicarea Comisiei: „Către o strategie tematică pentru
utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” –
comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:
-minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi
mediului rezulatet din utilizarea pesticidelor;
-îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi
distribuţiei pesticidelor;
-reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active
prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure;
-încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea
pesticidelor;
-stabilirea unui sistem transparent de raportare şi
monitorizare a preogresului, inclusiv dezvoltarea de
indicatori adecvaţi.
4. Protecţia şi conservarea mediului marin:
această strategie este iniţiată prin comunicarea omonimă
a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova
utilizarea mărilor în contextul durabilităţii şi conservarea
ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor,
estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţie
specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
5. Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată
în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare
separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de
deşeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate
modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci
când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai
potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
150
6. Mediul urban – această strategie are deja

identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării
durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în
spaţiul urban: transportul urban, gestionarea urbană
durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura
urbană, iar până la sfârşitul lui 2003 va fi lansată
comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de protecţie a
mediului să fie definitivate până în iulie 2005.
Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei
„politici integrate a produselor (PIP)”12, având ca scop
reducerea degradării mediului de către diverse produse pe
parcursul ciclului lor de viaţă şi conducând astfel la
dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Programul
va fi supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea
revizuirii şi actualizării sale conform ultimelor informaţii şi
progrese în domeniu.
Instrumente de aplicare a politicii de mediu
Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate

de aceasta de-a lungul timpului sunt reflectate nu numai
de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi d enumărul – în
continuă creştere - al instrumentelor sale de
implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei
tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente
economică-financiare, la care se adaugă un set de
„instrumente ajutătoare”13 ce răspund mai degrabă noilor
tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
A. Instrumentele legislative crează cadrul legal al
politicii comunitare de protecţie a mediului sunt
reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu,
adică de cele peste 200 de acte normative (directive,
151
regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970

(acestea constituie aşanumitul acquis comunitar).
B. Instrumente tehnice asigură respectarea
standardelor de calitate privind mediul ambient şi utilizarea
celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria
instrumentelor tehnice pot fi incluse:
-standarde şi limite de emisii etc;
-cele mai bune tehnologii disponibile (BAT);
-denominarea „eco” (eco-etichetarea);
-criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM.
Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în
legislaţia specifică şi au menirea de a limita nivelul poluării
mediului şi de a identifica marii poluatori.
Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT14);
legislaţia de prevenire şi control a poluării industriale
impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la
un moment dat. Instituţii specializate elaborează Ghiduri
BAT pentru diverse domenii inductriale (energie,
metalurgie, chimie, etc) că a căror utilizare devine
obligatorie.
Denominarea „eco” este un instrument ce are drept
scop promovaea produselor cu un impact de mediu redus,
comparativ cu alte produse din acelaşi grup. În plus,
denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare şi
întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le
astfel opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii
produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de
mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite şi revizuite
de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco15
– responsabil de altfel şi pentru evaluarea şi verificarea
cerinţelor referitoare la acestea. Produsele care au
îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi
recunoscute prin simbolul „margaretei” (logo-ul specific).
152
Septembrie 2005 este data până la care se va finaliza

examinarea modului de funcţionare a denominării „eco” şi
la care vor fi propuse amendamentele corespunzătoare.
Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au
fost create pentru a asigura conformitatea cu legislaţia de
mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru
este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la
organizarea, desfăşurarea urmărirea şi popularizarea
rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate SM.
Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele
de măsură şi control a poluării aerului, solului, apei etc. şi
de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de
alertă, inventarul de emisii poluante etc. Aceasta
monitorizează permanent situaţia mediului şi oferă
informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop reparatoriu
şi preventiv.
Instrumente financiare ale politicii de mediu
1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul

de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului în ţările
UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul are
deja trei faze de implementare:
-prima fază: 1992-1995, cu un buget de 400 mil. Euro;
-a dua fază: 1996-1999, cu un buget de 450 mil. Euro;
-a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil. Euro.
LIFE este structurat în trei componente tematice:
LIFE – Natură, LIFE – Mediu şi LIFE – Ţări terţe, toate trei
urmărind îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător dar
fiecare dintre ele având buget şi prorităţi specifice.
Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o
subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu
153
materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei

componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de
diseminare şi schimb de bune practici.
Un rol important în implementarea politicii de mediu
a UE îl are Sistemul financiar de management şi audit al
mediului–EMAS (Eco-Management an Audit Scheme),
creat în vederea îmbunătăţirii performanţei de mediu a
organizaţiilor europene a furnizării de informaţii publicului
şi părţilor interesate.
Aderarea organizaţiilor la acest sistem este na
voluntară şi bazată pe îndeplinirea unor criterii specifice;
odată acceptate, aceste organizaţii pot folosi logo-ul
EMAS în declaraţiile publice, în antet şi în reclamele
publicitare ale produselor, serviciilor sau activităţilor lor
(dar nu îl pot aplica pe produsele sau pe ambalajele
produselor lor şi nu îl pot folosi pentru compararea cu alte
produse).
Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să
îndeplineascăî un set de criterii ce reflectă relevanţa şi
seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:
-să fie de interes comunitar şi să contribuie la
realizarea obiectivelor LIFE;
-să fie implementate de parteneri serioşi din punct
de vedere financiar şi tehnic;
-să fie fezabili în termeni de propuneri tehnice,
planificarea acţiunilor, buget şi costeficacitate.
Componenta LIFE – Natură finanţează – în
proporţie de 50-70% din cheltuielile eligibile – proiecte de
conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei
sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor),
sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua
Natura 2000 a Uniunii Europene. Tabelul de mai jos
154
conţine exemple de proiecte finanţate de această

componentă în SM şi în ţările candidate:
Proiectele de conservarea naturii în Statele Membre

Ţara Proiecte de conservare a naturii
Belgia -achiziţionarea de terenuri pentru protejarea ariilor cu
importanţă specială
Danemarca -restaurarea malurilor râurilor şi a habitatelor mlăştinoase
-reintroducerea păşunatului animalelor
Germania -restaurarea terenurilor mlăştinoase
Estonia -conservarea poienilor boreale baltice de coastă
Grecia -protejaea speciilor pe cale de dispariţie, cum ar fi foca
călugăr mediteraneeană
Spania -protejarea terenurilor mlăştinoase, a dunelor, lagunelor şi
ariilor maritime şi de coastă
-protejarea speciilor pe cale de dispariţie (ursul brun, vulturul
negru european, vidra europeană, liliacul etc)
Franţa -contracte pentru gestionarea ecologică a terenului, încheiate
cu grupuri de fermieri
Irlanda -evidenţierea patrimoniului natural al Irlandei, în special prin
înconjurarea eco-turismului
Italia -protejarea anumitor specii (lupi, urşi, liliei etc) sau a
anumitor habitate (mlaştini, râuri, izvoare)
Letonia -restaurarea şi protejarea unor extinse arii naturale
Luxemburg -restaurarea biodiversităţii distrusă prin agricultură
Ungaria -protecia lupului şi râsului în nord-estul ţării
Olanda -reintroducerea proceselor spontane în vederea recreării
peisajului natural
Austria -construcţia unui „pod verde” deasupra unei autostrăzi pentru
a permite trecerea urşilor bruni în Alpi şi întărirea populaţiei
de urşi
Portugalia -planuri de gestionare a siturilor „Natura 2000”
România -plan naţional de acţiune pentru protejarea delfinilor din
Marea Neagră
Slovenia -protecţia mlaştinilor
Finlanda -monitorizarea anumitor specii de fluturi, ce constituie
155
indicatori ai stării mediului

Suedia -restaurarea unor arii extinse de mlaştini şi poieni de coastă
pe insulele din Marea Baltică
Marea- -protejarea păsărilor cxe cuibăresc pe pământ, ceea ce poate
Britanie implica înlăturarea speciilor de animale din alte locuri (cum
ar fi vidra Americană, care poliferează în Insulele Hebride).
Componenta LIFE – Mediu finanţează – în
proporţie de 30-50% din cheltuielile eligibile – acţiuni ce au
drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare
referitoare la protecţia mediului, atât în SM cât şi în ţările
candidate. Obiectivul specific al acestei componente este
de a contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici
inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea
proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare
are importanţă deosebită în promovarea aspectelor
inovatoare. LIFE–Mediu are definite cinci domenii eligibile
pentru finanţare:
1. dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor
2. managementul apelor
3. reducerea impactului activităţilor economice
asupra mediului
4. gestionarea deşeurilor
5. reducerea impactului produselor asupra
mediului printr-o abordare integrată a procesului
de producţie.
Tabelul de mai jos ilustrează exemple d emetode şi
tehnici inovatoare dezvoltate în cadrul acestei
componente, în SM şi în ţările candidate.
Proiecte inovatoare în Statele Membre

Ţara Proiecte inovatoare
Belgia -sisteme de management integrat al mediului pentru
evenimente socio-culturale majore (târguri, festivaluri, etc)
Danemarca -decontaminarea deşeurilor din lemn tratat
-denominarea ecologică pentru sectorul vânzărilor cu
amănuntul
156
Germania -recilarea deşeurilor din demolări şi a uleiurilor

-acţiuni de îmbunătăţire a calităţii apei
-planuri locale d emanagement al mediului
Grecia -plan de management al mediului pentru Jocurile Olimpice
din 2004 (Atena)
-producerea de ulei de măsline fără a dăuna mediului
Franţa -designul componentelor de automobile pentru îmbunătăţirea
performanţelor de mediu
-tratament innovator al apelor reziduale
Spania -iniţiative integrate de promovare a dezvoltării durabile şi a
turismului durabil
Irlanda -management de mediu la nivel regional
-reclarea echipamentului electronic.
Italia -iniţiative locale pentru promovarea turismului durabil
-acţiuni de combatere a efectului d eseră şi a poluării aerului
Luxemburg -utilizarea simulărilor şi a softurilor de monitorizare pentru
tratarea de succes a apelor reziduale
Olanda -management integrat al apelor din oraşe
-promovarea construcţiilor ecologice
Austria -strategii de dezvoltare durabilă în zonele rurale şi urbane
-promovarea bio-combustibililor şi a materialelor de
construcţii reciclate.
Portugalia -monitorizarea calităţii aerului
-reducerea impactului asupra mediului al fermelor de porci
România -sisteme selective de colectare a deşeurilor menajere
Finlanda -management integrat al zonelor de coastă şi al bazinelor
râurilor
Suedia -tratament ecologic al deşeurilor
-gestionarea durabilă a pădurilor
Marea- -colectarea, redistribuirea şi reutilizarea deşeurilor rezultate
Britanie din echipamentele IT.
Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte

de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce
contribuie la promovarea dezvoltarii durabile în ţările terţe.
Altfel spus, această componentă are în vedere crearea
capacităţilor şi structurilor administrative necesare
dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în
SM, în unele ţări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria,
România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări
157
terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi

finanţate în cadrul acestei componente, proiectele propuse
trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
-să fie interes comunitar;
-să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel
internaţional, naţional sau regional;
-să propună soluţii d erezolvare a problemelor
majore de mediu.
O trecere în revistă a proiectelor de asistenţă
tehnică finanţate şi desfăşurate în ţările terţe este realizată
în tabelul de mai jos:
Proiecte de asistenţă tehnică în Statele Membre

Ţara Proiecte inovatoare
Albania -dezvoltarea durabilă a traficului în Tirana
Algeria -crearea unui centru de informare şi formare asupra
mediului
Bosnia- -plan de acţiune asupra mediului pentru zona mlăştinoasă
Herţegovina Bardaca
-asistenţă în gestionarea mediului pentru autorităţile locale
şi regionale
-reducerea impactului de mediu al activităţilor industriale
-asistenţă în prepararea legislaţiei pentru reducerea
poluării
Croaţia -introducerea de amendamente naţionale privitoare la
poluarea aerului şi la deşeuri
Cipru -pregătirea unui cadru legislativ pentru reducerea poluării
aerului
Fâşia Gaza şi -management integrat al mediului rural
Coasta de Vest
Iordania -crearea unui parc turistic natural în provincia Jerash
-aspecte de mediu
Liban -reducerea poluării inductriale şi a deşeurilor, măsuri de
combatere a incendiilor pădurilor
Malta -pregătirea legislaţiei pentru combaterea poluării cu nitraţi.
Rusia -asistenţă tehnică d emediu pentru oraşul Kaliningrad
-asistenţă administrativă pentru protejarea ţărmului Mării
Baltice.
Siria -introducerea sistemului de management al mediului, în
158
principal EMAS, în mediul de afaceri sirian

Tunisia -crearea unor sisteme pilot de monitorizare a înaintării
deşertului (împreună cu Marocul)
Turcia -măsuri de îmbunătăţire a calităţii aerului şi apei, precum
şi a gestionării deşeurilor
-program de combatere a emisiilor mirositoare.
2. Fondul de Coeziune
Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin
Tratatul de la Maastrich, acesta devenind operaţional în
anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:
 Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a
se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre
care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media
comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este
direcţionat către statele mai puţin prospere luate în
întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia,
Grecia şi Irlanda);
 Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea
proiectelor din domeniile protejării mediului şi
dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;
 Suportul financiar este acordat acelor state care au
elaborat programe, prin care se acceptă condiţiile
referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece
se are în vedere legătura dintre acest fond şi
obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.
Repartizarea pe ţări a Fondului de Coeziune, în
perioada 2000 – 2006, se realizează astfel:
-Grecia – 3060 milioane Euro (16,77%)
-Irlanda – 720 milioane Euro (3,94%)
-Spania – 1160 milioane Euro (61,18%)
-Portugalia – 3300 milioane Euro (18,09%).
159

Managementul Mediului Si Impactul Industriei Alimentare Asupra Lui

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Mediului Si Impactul Industriei Alimentare Asupra Lui

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul mediului şi impactul industriei alimentare asupra lui

Din ce în ce mai preocupate de îmbunătăţirea

mediului, prin alocarea resurselor, atribuirea

- stabilirea unui proces care să permită atingerea

Modelul SMM urmăreşte o reprezentare de bază a

acţiune şi mecanismele de susţinere necesare pentru

Este cunoscut faptul că stăpânirea fenomenului de

contribuie la definirea întregii strategii de afaceri,

largă de elemente de mediu ce include auditul,

Definirea termenilor specifici

resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea,

- Dovada de audit se bazează, de regulă, pe

3.1. Dezvoltarea protecţiei mediului.

Ca orice altă activitate economică, industria

obţine ceva în plus iar pescuitul oceanic a depăşit deja

c). Să se reducă consumul de apă pentru alte

3.2. Avantaje datorate unui Sistem de

Se recomandă ca o organizaţie să introducă un

O organizaţie al cărei sistem de management

Introducerea unui SMM poate conduce la avantaje

- încurajarea dezvoltării şi a transmiterii soluţiilor

3.3. Standardele SMM

3.3.1. Reglementările comunitare privind mediu –

La nivelul Uniunii Europene s-a dezvoltat

- descrierea activităţilor companiei pe

3.3.2. Standardul BS 7750

Acest standard reprezintă mai curând o specificaţie

Regulamentul EMAS şi standardul BS 7750 sunt

- în ceea ce priveşte stadiul certificatelor

3.3.3. Prezentarea standardului SR EN ISO

În prezent multe organizaţii s-au angajat în acţiunea

ţinând seama de prevederile legale şi de informaţiile

4. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL MEDIULUI

4.1. Ciclul de îmbunătăţiri continue

Multe organizaţii realizează analize de mediu în

4.2. Politica de mediu

Politica de mediu stabileşte sensul general al

- conformitatea cu reglementări, legi şi alte criterii

Se recomandă ca organizaţia să-şi definească

4.2.1. Angajamentul conducerii la vârf.

Pentru a se asigura succesul, fiecare etapă a

4.2.2. Analiza iniţială de mediu.

Poziţia curentă a unei organizaţii faţă de mediu

Tehnicile curente pentru efectuarea acestei analize

Se recomandă ca organizaţia să-şi stabilească un

4.3.1. Evaluarea de mediu – efecte asupra

Relaţia dintre aspectele de mediu şi impacturile

4.- Evaluarea importanţei impacturilor

4.3.2. Prevederi legale şi alte tipuri de cerinţe

Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină o

- reglementări specifice industriei din care face

Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină

Pentru atingerea acestor obiective se pot fixa ţintele

- procentul de deşeuri reciclate;

4.4. Implementarea şi realizarea.

Pentru implementarea eficientă trebuie ca

Pentru multe organizaţii, implementarea

Se recomandă să se stabilească şi să se pună la

atingerea obiectivelor stabilite. În alocarea resurselor,

explicarea valorilor de mediu ale organizaţiei şi

4.4.2. Instruire, conştientizare şi competenţă

Cunoştinţele şi competenţele necesare realizării

Trebuie să se stabilească şi să se menţină

şi competenţele necesare desfăşurării într-o „manieră