DUMINICA A V-A DE PESTE AN

ANUL C
Is 6,1-8;
Ps 137;
1Cor 15,1-11;
Lc 5,1-11

Iubiți frați și surori în Cristos, în viața fiecăruia dintre noi există un prieten de încredere, un prieten
care ne acceptă așa cum suntem, cu calitățile și defectele noastre. Un prieten care este alături de noi
întotdeauna, atât în momentele de bucurie cât și în momentele dificile din viața noastră. Ori de câte
ori avem nevoie de cineva căruia să-i spunem secretele noastre, trăirile noastre și visele noastre, el
este mereu acolo pentru a ne asculta. Din momentul în care l-am întâlnit, putem spune că viața noastră
s-a schimbat. Cu adevărat îl putem numi: „cel mai bun prieten al nostru”. Sigur, în momentul acesta,
fiecare dintre noi are în minte o persoană căreia i se potrivește această descriere. Însă prietenul prin
excelență al tuturor este însuși Isus Cristos, care dorește să ne întâlnească, să fie alături de noi și
împreună să ducem la îndeplinire misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. În acest sens, apare o
întrebare: L-am întâlnit pe Isus Cristos? Și dacă răspunsul este pozitiv, această întâlnire a schimbat
ceva în viața noastră?
Dragi credincioși, în această a cincea duminică de peste an, aș dori ca, în lumina textelor
scripturistice, să vă vorbesc despre această întâlnire a omului cu Isus Cristos, dar o întâlnire care nu
ne lasă indiferenți, ci ne împinge la acțiune. Multora dintre noi ne-ar plăcea să credem că, dacă Isus
Cristos ne-ar apare în mod vizibil, am alerga către el și l-am îmbrățișa. Iar cuvintele noastre probabil
ar fi: „În sfârșit Isuse, de mult timp doream să te întâlnesc!” sau „ Isuse, te iubesc!”.
Totuși, lecturile de astăzi ne spun că nu aceasta a fost reacția lui Isaia, Paul și Petru. În prima lectură
profetul Isaia s-a văzut pe sine ca cel mai mare păcătos dintre păcătoși, nefiind vrednic să stea în
prezența lui Dumnezeu. În cea de-a doua lectură, Paul, simțindu-se încă plin de vină pentru că i-a
persecutat pe creștini, se considera nevrednic să fie numit apostol. Iar în Evanghelie, l-am auzit pe
apostolul Petru implorându-l pe Isus să se depărteze de el pentru că este un om păcătos.
Oare noi nu suntem de asemenea niște păcătoși care trăim printre păcătoși? Apostolul Ioan spunea
în prima sa scrisoare: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este
în noi” (1In 1,8). În acest sens, apare întrebarea: Păcătoși fiind, suntem vrednici să stăm în prezența
lui Dumnezeu? Sau ar trebui să cădem în genunchi și să spunem precum apostolul Petru: „Depărtează-
te de mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos!”.
Isaia, Paul și Petru, putem spune că au fost binecuvântați deoarece au avut parte de o manifestare
a divinității lui Dumnezeu. În acel moment și-au dat seama cât de lipsiți de sfințenie și de vrednicie
sunt pentru a sta în prezența celui care este Sfințenia însăși. Cel mai probabil, ei s-au întrebat în mintea
lor: „De ce eu?”, „De ce ai venit la mine Doamne?”, „Nu ai putut găsi pe cineva care este mai sfânt
decât mine?”. De aceea, cunoscând ceea ce sunt, creaturi slabe ale lui Dumnezeu, s-au umilit în fața
Domnului.
Se spune că atunci când cineva simte despre sine că nu este demn ar putea să fie un semn că acel
suflet l-a întâlnit pe Dumnezeu. De aceea umilinţa este prima şi cea mai importantă virtute a unei
spiritualităţi autentice. Când însă cineva se crede demn de ceva şi competent în toate, ca să nu mai
spunem când se crede dreptul drepţilor şi superior moral altora, atunci este foarte probabil că acel
suflet nu l-a întâlnit şi nici nu îl cunoaşte pe Dumnezeu.
Așadar, având în vedere atitudinea lui Isaia, Paul și Petru ne putem întreba: „Cum ne-am fi
comportat dacă ne-am fi găsit brusc în prezența divină a Isus Cristos? Probabil acum nu am ști să dăm
un răspuns clar întrucât nu am avut bucuria și binecuvântarea de a-l vedea pe Isus Cristos în mod
fizic. Totuși nu trebuie să uităm un adevăr absolut: Isus este prezent în mod fizic în Sfânta Euharistie
și în Tabernacol. De aceea, privind în trecut, cum ne-am purtat în prezența Sa? Am căzut cu fața la
pământ? Am îngenunchiat cu respect înaintea lui? Sau am îngenunchiat din obișnuință și am uitat de
ce am făcut-o? Sau am trecut pe lângă sfântul Tabernacol fără a arăta nici o onoare sau respect față
de Domnul Isus Cristos? Ceea ce doresc să scot în evidență este faptul că ceea ce am făcut în trecut
este doar o reflexie în oglindă a ceea ce vom face cu adevărat când ne vom afla în prezența sfânta a lui Isus.
Iubiți frați și surori în Cristos, nu putem nega faptul că suntem slabi. La fel ca Isaia, Paul și Petru,
noi nu suntem perfecți, dar putem avea o inimă sinceră. Uneori suntem tentați să uităm că Isus Cristos
este în continuare prezent în mijlocul nostru chiar dacă, părăsind această lume, s-a înălțat la Tatăl.
De aceea, Isus, pentru a fi sigur că nu-l vom uita niciodată, pe lângă darurile invizibile ne-a dat
multe daruri vizibile pentru a ne reaminti că el este Domnul și Dumnezeul nostru. El ne-a dat Biserica
sa de care aparținem ca și copii ai lui Dumnezeu. El ne-a dat slujitori ai Bisericii care au transmis
tradiția din zilele întrupării lui Dumnezeu pe pământ până astăzi. El ne-a dat Sfânta Scriptură, care
este Cuvântul său inspirat. El ne-a dat Sacramentele. Fiecărei generații, el a dăruit sfinți pentru a ne
arăta că este posibil să-l iubești și să-l slujești în totală umilință.
Dragi credincioși, Isus Cristos nu ne lasă singuri. El este mereu alături de noi și dorește să ne
întâlnească, iar atitudinea noastră în fața prezenței sale ar trebui să fie umilința, urmând exemplul lui
Isaia, Paul și Petru. Apare totuși, o altă întrebare: „Cum reacționează Dumnezeu în fața sincerității
inimii și a minții celor trei?”
Se povestește că într-un lan de grâu, aproape toate spicele stăteau îndoite spre pământ. Numai unele
aveau tulpina foarte dreaptă și fixau cu trufie cerul, trecătorii și însoțitorii lor.
 - Noi suntem cele mai bune, țipau în jur. Nu trăim plecându-ne tulpina ca niște sclave. Pe drept, se poate
spune că dominăm evenimentele și situația!
Dar vântul, care cunoaște viața mai bine decât toți, a zâmbit disprețuitor:
- Stau drepte, desigur… pentru că sunt goale.
Într-adevăr, dragi credincioși, atâta timp cât atitudinea noastră este una de umilință, Dumnezeu ne
umple de rod. Iartă păcatele fiecăruia dintre noi și ne face slujitori demni. În cazul lui Isaia, unii dintre
serafimi i-a atins buzele cu un cărbune aprins luat din altarul templului şi i-a spus: „Iată, atingându-
se acesta de buzele tale, vinovăţia şi păcatul tău sunt acoperite!” (v. 7). În cazul lui Simon Petru, Isus
i-a spus: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Vedem că potrivirea lor pentru
lucrarea lui Dumnezeu nu vine de la ei, ci chiar de la Dumnezeu. Nu este vorba de vreo realizare
personală a lor, ci de harul lui Dumnezeu. De aceea Paul a spus: “Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea
ce sunt” (v. 10).
Însă această purificare nu îi lasă indiferenți, ci îi cheamă la acțiune. Dumnezeu le dă o misiune pe
care să o ducă la îndeplinire. Isaia a fost trimis pentru a-i chema pe israeliți la convertire. Paul a fost
trimis pentru a convinge lumea să-l urmeze pe Isus. Iar Petru a fost chemat de Isus să fie alături de El
în slujirea sa și să asigure conducerea Bisericii după moartea și glorioasa înviere a lui Isus Cristos.
Istoria ne spune că, în fiecare caz, harul lui Dumnezeu nu a fost în zadar. Isaia, Paul și Petru au fost
recunoscători lui Dumnezeu pentru că au fost aleși și au depus mare efort pentru a răspunde chemării
lor cât mai bine. Aceasta nu înseamnă că erau perfecți. Isaia și-a dorit uneori ca Dumnezeu să aleagă
pe altcineva pentru că oamenii nu îl ascultau. Paul a început cu stângul prin a persecuta pe creștini.
Apostolul Petru a fugit și l-a renegat pe Isus în ultimele 24 de ore ale vieții sale. Toți trei au fost slabi.
Toți au făcut greșeli. Dar, ceea ce este cel mai important, toți au avut o inimă sinceră și și-au învins
slăbiciunea punându-și încrederea totală în Dumnezeu.
Iubiți frați și surori în Cristos, mergând acasă să nu uităm faptul că Isus Cristos este prietenul nostru
prin excelență. El dorește să ne întâlnească și să fie mereu alături de noi atât prin prezența sa fizică în
Sfânta Euharistie cât și prin multele sale daruri vizibile pe care le putem vedea cu ochii noștri. Iar în
fața prezenței divine a lui Isus să avem o inimă sinceră și umilă, pentru a deveni slujitori demni ai lui
Isus Cristos și adevărați prieteni. Dumnezeu va purifica sufletul nostru și ne va da o misiune.
Astăzi, Domnul are încă nevoie de mesageri, de bărbaţi şi de femei care, asemenea lui Isaia, să
proclame Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu în templu, sau asemenea lui Paul, să o proclame în
ţinuturi străine până la capătul pământului, sau asemenea lui Petru, să vorbească pentru Dumnezeu la
locul lor de muncă, să îşi aducă colegii de serviciu la cunoaşterea şi urmarea lui Cristos. Să nu ne
temem! Domnul însuşi va avea grijă să fim potriviţi misiunii pe care o doreşte pentru noi, aşa cum
s-a îngrijit de Isaia, de Paul şi de Petru.
Farcaș Cătălin