METODOLOGIA CATEHETICĂ

Cum se face o cateheză? Aceasta este problema directă a metodologiei, sau a metodei
care priveşte diferitele forme de cateheză: cateheză infantilă, a tinerilor, a adulţilor; cateheză
familiară, comunitară, de grup; cateheză de iniţiere, de aprofundare; cateheză în comunicarea
socială, etc. Pornind de aici se poate lua în discuţie problema metodei în aspectele sale
generale, cât priveşte semnificaţia şi dimensiunile sale esenţiale.

1. Problema metodei catehetice

Întrebarea se îndreaptă nu doar asupra cărei sau căror metode trebuie adoptate, dar
adesea se nasc preocupări asupra semnificaţiei metodei însăşi şi a funcţiei precise în procesul
catehetic, mai ales în ceea ce priveşte conţinutul. În continuare vom analiza câteva trăsături
privitoare la aceste aspecte subliniate mai sus.

1.1. Banalizarea problemei metodei

O mentalitate destul de răspândită subevaluează metoda faţă de conţinut. Porneşte de

la raţiunea că, în fond, ceea ce interesează în cateheză este doar mesajul transmis, în timp ce
aspectele metodologice (programarea catehetică, alegerea şi evidenţierea conţinutului,
limbajul folosit, tehnicile şi subsidiile practice, etc.) sunt lucruri secundare, de importanţă
relativă. Această mentalitate se reflectă în formarea catehiştilor şi a păstorilor. Se ia în calcul
doar o formare teologică, care să garanteze posedarea conţinutului. Problemele metodologice,
de importanţă secundară, sunt încredinţate pentru a completa un program, sau pur şi simplu
unei experienţe practice. Consecinţele acestui mod de gândire sunt empirismul şi
improvizaţionismul, cu care se confruntă adesea problemele metodei în cateheză. În multe
parohii şi comunităţi se continuă cu o cateheză de rutină, fără un efort serios de reflecţie şi
programare.

1.2. Contrapunerea dintre conţinut şi metodă

Problema raportului dintre conţinut şi metodă a existat mereu de-a lungul istoriei
catehezei. Adesea s-au remarcat diviziuni între apărătorii conţinutului şi promotorii
importanţei metodei în rândurile teologilor şi a catehiştilor, a dogmaticilor şi a pedagogilor, a
clericilor şi a laicilor. Primii, mai ales teologii şi păstorii, insistă asupra primatului
conţinutului şi asupra exigenţelor integrităţii şi sistematizării mesajului transmis, acuzându-i
pe cei din urmă, catehişti şi pedagogi, de sublinierea prea mare a exigenţelor metodologice ale
catehezei, compromiţând astfel identitatea şi fidelitatea mesajului.
Cunoscutul principiu al „fidelităţii faţă de Dumnezeu şi al fidelităţii faţă de om” este
invocat din când în când cu referire la metodă, ca şi cum această expresie a „fidelităţii faţă de
om”, ar compromite în mod implicit „fidelitatea faţă de Dumnezeu”. Sau se observă în
preocuparea metodologică (sau „pedagogico-antropologică”) un pericol împotriva integrităţii
şi ortodoxiei mesajului.

1.3. Exasperarea „originalităţii” metodei catehetice

Uneori se subliniază într-atât originalitatea metodei catehetice, în comparaţie cu alte

forme de învăţare şi de comunicare, încât o face să apară practic inaccesibilă oricărei tentative
de apropiere raţională sau ştiinţifică. Se insistă în aşa mod asupra caracterului supranatural al
creşterii în credinţă încât se exclude în practică orice recurs la medierile metodologice umane.
Sau se invocă „pedagogia lui Dumnezeu”, „pedagogia divină”, în aşa fel că face imposibil
orice recurs la instanţele pedagogiei profane.

0
 Alteori este exaltat caracterul „artei”, contrapus „ştiinţei”, al competenţei catehetice,
subevaluând efortul de pregătire metodologică al cateheţilor. Istoria catehezei din secolul XX
a avut mai multe ocazii de a vedea explozia tensiunilor şi a polemicilor legate de această
problemă.

2. Dimensiunea metodologică în centrul catehezei

Aceste reliefări solicită o clarificare asupra dimensiunii metodologice a actului

catehetic. Mai înainte de a întreba ce fel de metode se folosesc în cateheză, trebuie precizat
semnificatul însuşi şi funcţia metodei în proiectul catehetic. Va apărea astfel situarea
dimensiunii metodologice în competenţa catehetică în general şi în formarea catehiştilor şi a
păstorilor în particular.

2.1. Clarificarea conceptului de „metodă” catehetică

Este necesar de a preciza înainte de toate ce se înţelege prin metodă, în cateheză.

Termenul este adesea folosit cu semnificaţii diverse, generând de aceea nu puţine confuzii. Se
pot distinge cel puţin patru semnificaţii dintre acestea, prezente în mod obişnuit în ambientul
teoretic şi practic al activităţii catehetice:
a) Metoda ca şi itinerariu global de proiectare şi realizare a catehezei, potrivit
scandării proverbiale a momentelor: cognitiv (cunoaşterea situaţiei), interpretativ (analiză şi
evaluare), de proiectare, realizator şi de evaluare. Astfel înţeleasă, metoda asumă în sine toate
elementele constitutive ale procesului catehetic, incluzând şi conţinuturile transmise.
b) Metoda ca şi model catehetic, conceput ca un sistem structurat de factori personali,
de conţinut, operativi şi structurali, dinamic organizaţi, în vederea atingerii unei determinate
finalităţi catehetice. Câteva exemple: „metoda catecumenatului”, metoda „centrelor de
ascolto”, metoda catehezelor familiare latinoamericane, etc.
c) Metoda ca şi secvenţă a intervenţiilor operative în interiorul unui proiect de
cateheză, în funcţie de determinate obiective şi a transmiterii conţinuturilor alese. Exemplu:
d) Metoda ca şi folosire a anumitor tehnici sau instrumente în comunicarea catehetică.
Se ajunge ca, într-un sens mai degrabă impropriu să fie numite „metode”, de exemplu,
dinamica de grup, mima, fotolimbajul, studiul textelor, uzul montajelor audio-vizual, şi altele.
Dacă s-ar excepta ultima accepţie (d), parţială şi inadecvată, ar părea legitim să vorbim
de „metodă” în celelalte trei. În a treia (c), metoda se distinge de conţinuturile şi obiectivele
acţiunii catehetice, chiar dacă între aceste elemente există un raport de interdependenţă. Dacă
dimpotrivă se vorbeşte de metodă în sensul primei (a) şi celei de-a doua (b) accepţiuni reiese
evident, imposibilitatea de a distinge sau a opune metoda conţinutului, din moment ce metoda
implică în mod necesar şi conţinutul.

2.2. Caracterul metodologic al acţiunii catehetice.

Reflectând asupra naturii catehezei, ne vom putea da seama că acţiunea catehetică este
în mod esenţial praxeologică, deci şi metodologică, în sensul că perspectiva metodei se află în
centrul problemei înseşi a medierii catehetice.
Cateheza se conturează în mod esenţial ca acţiune şi mai precis a genului educaţional,
comunicativ, de învăţare şi de iniţiere. Astfel se întrevede un proces pedagogic, didactic şi
mistagogic.
Printre factorii determinanţi ai catehezei se află cu siguranţă transmiterea fidelă a
conţinutului credinţei, dar această exigenţă nu poate fi izolată de procesul catehetic global,
care este foarte complex şi angajator.

1
2.3. Depăşirea tensiunii „conţinut-metodă”

«Principiul „fidelitate faţă de Dumnezeu şi fidelitate faţă de om” duce la evitarea

oricărei opoziţii, separări artificiale, sau aşa-zise neutralităţi între metodă şi conţinut afirmând
mai degrabă corelarea dintre ele precum şi interacţiunea lor» (DGC 149).
Deja distincţia diverselor semnificaţii ale „metodei” în cateheză ne-a permis să vedem
inter-relaţionarea necesară existentă între conţinut şi metodă în acţiunea catehetică.
O reflecţie adecvată asupra identităţii şi a sarcinei catehezei ne ajută să depăşim orice
opoziţie artificială între metodă şi conţinut. Cateheza, am văzut, este în mod esenţial
comunicare experienţială semnificativă, şi are ca şi „conţinut” bogăţia şi complexitatea
experienţei creştine în faptul de a fi prezentă în persoane aflate în situaţii concrete.
„O bună metodă catehetică garantează fidelitatea conţinutului” (DGC 149). Dacă
vreodată este compromis conţinutul catehezei, aceasta nu se datorează importanţei acordată
metodei, ci numai greşitei abordări a problemei metodologice.

2.4. Pedagogia divină şi cateheza

În cateheză este invocat primatul pedagogiei credinţei (CT 58) sau a pedagogiei „lui
Dumnezeu” (DGC 143). Astfel se accentuează originalitatea şi transcendenţa: «Când se
vorbeşte de pedagogia credinţei, nu este vorba de transmiterea unei ştiinţe umane, chiar dacă
este cea mai elevată; este vorba de comunicarea în integritatea ei a revelaţiei lui Dumnezeu.
Însuşi Dumnezeu, în cursul istoriei sacre şi mai ales în evanghelie, s-a folosit de o pedagogie
care trebuie să rămână ca model pentru pedagogia credinţei. O tehnică nu are valoare în
cateheză, decât în măsura în care se pune în slujba transmiterii credinţei şi a educării în
credinţă; în caz contrar nu are nici o valoare.» (CT 58)
Acestei pedagogii divine îi aparţin unele trăsături caracteristice: încarnarea,
progresivitatea, adaptarea la persoane, centralitatea lui Cristos, primatul relaţiei
interpersonale, pedagogia semnelor, etc (DGC 143). Dacă există o „pedagogie originală a
credinţei, aceasta nu zădărniceşte semnificatul medierii umane, şi nici nu va consimţi să
ignore indicaţiile metodologice ale ştiinţelor educaţionale”. Medierea pedagogică rămâne
fundamentală chiar dacă va fi în mod necesar gândită în coordonatele specifice actului
catehetic: «Metodologia catehetică are ca obiectiv unitar educarea la credinţă; ea recurge la
ştiinţele pedagogice şi la cele ale comunicării aplicate catehezei; ţine cont de achiziţiile
considerabile ale catehezei contemporane» (DGC 148).

3. Ce metodă trebuie folosită în cateheză?

La baza problemei metodei catehetice există o premisă fundamentală, comună întregii

sfere teologice pastorale sau practice: depăşirea deductivismul metodologic, adică a deduce
direct din teorie implicaţiile privind practica. Metodologia pastorală este înţeleasă ca
„reflecţie asupra practicii”, ca efort de a interpreta şi evalua trăirea acţiunii în vederea
îmbunătăţirii sale. În această perspectivă luăm acum în considerare diversele semnificaţii ale
metodei la care ne-am referit mai sus.

3.1. Itinerariul global al proiectului catehetic

Problema metodologică a catehezei priveşte înainte de toate necesitatea unei proiectări

bine gândite, depăşind frecventele poziţii ale improvizării şi ale empirismului pastoral.
Aceasta este o platformă de bază pentru o impostare serioasă în ceea ce priveşte problema
metodei.

2
3.1.1. Trecerea de la empirism la raţionalitate

Este prima instanţă legată de tema proiectării. Competenţa catehetică, ca şi cea

pedagogică, este în acelaşi timp artă şi ştiinţă, fruct nu doar al raţionalităţii, dar şi al intuiţiei,
al inspiraţiei personale, al experienţei. Dar fără a diminua importanţa acestor factori trebuie de
asemenea întărită exigenţa depăşirii atâtor forme de improvizare şi empirism în realizarea
operei catehetice, introducând, în limitele posibile, raţionalitatea şi critica.
Nu totul este posibil în această privinţă, dar multe momente şi aspecte ale parcursului
operativ catehetic admit uzul instrumentelor ştiinţifice: tehnici şi descoperiri sociologice,
cunoştinţe teologice, antropologice, istorice, chei culturale de interpretare, procedee didactice
şi educative, instrumente de control şi evaluare, etc. Şi într-un context de proiectare toate
aceste elemente îşi găsesc locul propriu şi finalizarea.

3.1.2. Trecerea de la programă (sau de la text) la programare

Ceea ce se spune în câmpul didactic se potriveşte şi pentru cateheză: necesitatea de a

trece de la programă la programare. Când se vorbeşte de programare se înţelege folosirea
unei raţionalităţi şi verificabilităţi în practică. Dacă odată sarcina catehistului apărea legată de
programa de dezvoltare sau de textul de explicare, astăzi, într-o viziune mai articulată, se
impune obişnuinţa programării ca metodă de bază în vederea acţiunii catehetice. Prin
programare se înţelege un proces amplu care prevede pentru orice situaţie, o regândire şi
organizare a acţiunii în funcţie de persoanele concrete în contexte bine determinate.

3.1.3. Itinerariul proiectării şi programării catehetice

În perspectiva metodologică a reflexiei asupra practicii, proiectarea şi programarea

acţiunii catehetice ar trebui să prevadă, într-un mod sau altul, dezvoltarea acestor momente
sau pasaje:
1) Momentul de cunoaştere: observarea atentă a situaţiei de plecare, constituită de
acţiunea catehetică existentă (dacă există), şi de contextul în care noua activitate, trebuie să fie
desfăşurată: ambientul, contextul social, cultural, politic, religios; situaţia concretă a
persoanelor implicate: exigenţe, probleme, aşteptări. Din această analiză ar trebui să rezulte o
imagine iniţială a situaţiei şi o primă formulare a întrebării operative.
2) Momentul interpretativ: evaluare şi discernământ, căutarea cauzelor şi
semnificaţiilor, problematizarea şi interpretarea întrebării operative. Este momentul
ermeneutic şi critic, care duce la transformarea întrebării şi la individualizarea nevoilor şi
urgenţelor în ordinea acţiunii.
Importanţa acestui moment nu trebuie subevaluată. Nu e posibil a deduce direct de la
cunoaşterea situaţiei indicaţii operative fără un efort de interpretare şi evaluare a problemei.
Vrea să zică că elementele situaţiei: părţile existente, ambientul, persoanele, relaţiile,
instituţiile, sunt analizate şi evaluate într-un efort de căutare a semnificatelor, de
individualizare de legături şi cauze, de valori şi de nonvalori. Se va putea astfel ajunge la o
determinată „alegere a câmpului de activitate” şi la o mai bună conştientizare, care va purta cu
sine o clarificare şi o eventuală modificare a „întrebării operative”.
3) Momentul proiectiv şi programatic: elaborarea unui proiect realist coerent care
include: finalităţi şi obiective (generale şi particulare); alegerea modelului catehetic global;
determinarea conţinutului, procese operative, indicarea tehnicilor, instrumentelor şi materialor
necesare. Trebuie de asemenea programată actualizarea proiectului şi evaluarea sa.
4) Momentul operativ: în sfârşit este realizată acţiunea programată, conform
elementelor, etapelor şi resurselor prevăzute.

3
 5) Momentul evaluării: verificarea, prin intermediul instrumentelor şi tehnicilor
adecvate, pentru evaluarea drumului parcurs, pentru relansarea şi revederea proiectului, în
vederea unei mai bune realizări.
6) Momentul re-proiectiv: se redeschide ciclul reflecţie-acţiune şi se revede proiectul,
în vederea reînnoirilor succesive.

3.2. Alegerea modelului sau metodei catehetice globale.

În criteriul metodologic propus este prevăzut, în interiorul momentului proiectiv şi

după formularea finalităţilor şi obiectivelor, alegerea „modelului” sau „proiectului catehetic
global”. Avem astfel un al doilea răspuns la problema metodologică a catehezei. Cum s-a spus
deja, se înţelege prin „modelul catehetic global”: un sistem structurat de factori personali,
relaţionali, de conţinut, operativi şi instrumentali organizaţi în mod dinamic în vederea
împlinirii unor determinate finalităţi catehetice.
Alegerea modelului va permite de a identifica şi caracteriza mai bine acţiunea
catehetică proiectată. În general vorbind, par a se distinge trei tipuri de cateheză, ca răspuns la
sarcina catehetică privilegiată: cateheză de tip „învăţământ” (sau „formare”), cateheză de tip
„iniţiere” (sau de „stil catecumenal”), şi cateheză de tip „educaţional” (de promovare). Dar
este important a sublinia exigenţa oricărui model de cateheză de a include în el cele trei
modele prezentate mai sus: învăţământ, iniţiere şi educaţie, chiar şi cu accentuări şi nuanţe
diferite.

3.3. Alegerea şi organizarea intervenţiilor operative.

În interiorul proiectării catehetice, este prevăzută – ca alegere a metodei –

programarea experienţelor sau intervenţiilor operative prin care se dezvoltă cateheza. Se
configurează astfel o secvenţă operativă (de ex.: prezentarea unei teme, reflecţia în grupuri,
exprimarea non-verbală, celebrare, etc.) care constituie practic momentul metodologic al
proiectului.
În general vorbind, secvenţa operativă rezultă din combinarea a patru factori: cuvântul
(elemente didactico-cognitive), relaţie (factori interactiv-relaţionali), acţiune (momente
operative) şi celebrare (elemente simbolico-celebrative).

 Cuvântul (elemente didactico-cognitive). De ex.: anunţul, povestirea, expunerea,

discuţia, căutarea, dramatizarea, etc.
 Relaţia (factori interactivi, afectivi şi relaţionali): interacţiunea, exprimarea,
dinamica de grup, modul de a sta împreună, prietenia, sensul de apartenenţă, etc.
 Acţiunea (momente operative): angajament, mărturie, acţiune socială, muncă, etc.
 Celebrare (elemente simbolico-celebrative): rit, sărbătoare, gesturi simbolice,
rugăciune, dans, cântec, limbajul trupului, etc.

În această perspectivă metodologică se vorbeşte, de ex. în America Latină, de metoda

„a vedea – a judeca – a acţiona – a celebra”. Şi în general se poate spune că fiecare proiect
catehetic concret posedă în interiorul său o metodă proprie, cu această semnificaţie (aşa de ex.
diversele „catecumenate”, cateheze, pentru adulţi, modelul catehetic al Acţiunii Catolice, şi
Centrele de ascolto, etc.).
În principiu, sunt posibile multe combinaţii diverse a elementelor integrante ale
metodei, şi deci o mare varietate de metode catehetice (DGC 148). În general se poate spune
că o metodă bine concepută pentru cateheză ar trebui să conţină într-un oarecare mod cele
patru elemente (cuvânt, relaţie, acţiune, celebrare), chiar dacă în proporţii diverse după cum
modelul catehetic pune în centru educaţia, iniţierea sau învăţământul.

4
3.4. Tehnici, instrumente şi subsidii în cateheză.

Chiar dacă a vorbi în privinţa aceasta de „metodă” pare ceva inadecvat, de fapt se
deschide aici vastul câmp al diverselor tehnici sau metodologii de intervenţii, împreună cu o
mare varietate de instrumente, documente, materiale şi subsidii, care pot fi întrebuinţate în
cateheză. Este o panoramă foarte largă şi de mare interes. Există mai ales o mare varietate de
tehnici de comunicare şi de animare, ca de ex.: lecţia, forumul, interviul, reprezentări pe
roluri, brainstorming, dezbaterea, jurnalul de bord, limbajul foto, quiz, simularea, vizita, etc.
Nu mai puţin bogat şi stimulant se prezintă lista instrumentelor şi materialelor folosite
în cateheză: cărţi, documente, fotografii, diapozitive, chestionare, teste, discuri, înregistrări,
montaje, filme, programe radio, TV, etc.
În faţa acestui amplu evantai, se impune problema propriu metodologică a alegerii
celei mai adecvate, a tehnicilor şi instrumentelor cele mai potrivite în orice proces concret de
acţiune catehetică. Sunt mulţi factori pe care trebuie să-i luăm în calcul în această alegere:
tipul de cateheză, persoanele implicate, obiectivele fixate, mijloacele concrete de care
dispunem, timpul pe care-l avem la dispoziţie, etc.

CT (Catechesi tradendae)- pag. 59-63.

DGC (Directoriu General pentru cateheză)- pag.163-171.

5
 ITERARIUL DE PROIECTARE ŞI PROGRAMARE CATEHETICĂ

1. MOMENTUL DE CUNOAŞTERE
(observarea- cunoaşterea situaţiei de plecare):

 Acţiunea iniţială (practica catehetică deja existentă).

 Contextul sau ambientul istoric, cultural, politic, social, psihologic,
economic, religios.
 Persoanele implicate cu diferite funcţii.
 Relaţiile: roluri, grupuri, comunicare, tensiuni.
 Instituţii: sociale, politice, educative, culturale, religioase.

2. MOMENTUL INTERPRETATIV
(Analiză-interpretare-problematizarea situaţiei):

 analiză-interpretare-problematizare a contextului personal şi ambiental.

 analiză-interpretare-problematizare a acţiunii iniţiale.

3. MOMENTUL DE PROIECTARE ŞI DE PROGRAMARE

(proiectarea-programarea acţiunii catehetice):

 căutarea şi formularea OBIECTIVELOR (generale, parţiale, intermediare).

 alegerea MODELULUI SAU METODEI CATEHETICE GLOBALE.
 alegerea şi organizarea CONŢINUTURILOR (biblice, ecleziale,
experienţiale).
 determinarea „metodei” sau secvenţa INTERVENŢIILOR OPERATIVE
 alegerea şi determinarea de
 STRUCTURI (individuale, de grup, comunitare),
 TEHNICI
 INSTRUMENTE
 MATERIALE (cărţi, documente, audio-vizuale, etc.).
 programarea REALIZARII proiectului:
 determinarea, alegerea şi pregătirea (formarea) de animatori şi
colaboratori
 determinarea timpilor şi modalităţilor de actuare
 sensibilizarea ambientului
 aspecte organizatorii şi financiare
 programarea verificării sau evaluării

4. MOMENTUL REALIZĂRII
(experimentarea şi) punerea în practică a proiectului

5. MOMENTUL EVALUĂRII
Verificarea şi evaluarea realizării proiectului

6. MOMENTUL RE-PROIECTĂRII
reluarea itinerariului metodologic pentru modifocarea sau ameliorarea practicii

6
3.5. „CATEHISMUL” ca ajutor catehetic: semnificaţie şi limite.

Dintre instrumentele tradiţionale ale catehezei merită o consideraţie cu totul specială,

pentru importanţa pe care a avut-o în istorie şi în practica educativă a Bisericii, catehismul.

3.5.1. Mai este timpul „catehismului”?

Catehismul sau compendiul credinţei creştine a avut un rol privilegiat indiscutabil în

exerciţiul catehezei, în mod special în epoca modernă. Dezbaterea conciliară a adus cu sine o
revizuire în profunzime dar în direcţii şi cu rezultate diferite. Dacă în anumite ţări, ca Italia şi
Spania, elaborarea noilor catehisme a reprezentat un instrument eficace pentru reînnoirea
post-conciliară a catehezei, în altele, ca Franţa şi Germania, această reînnoire a purtat la o
anumită relativizare a catehismului în favoarea altor instrumente mai plauzibile având în
vedere circumstanţele diferite şi exigenţele comunicării credinţei astăzi: documente de bază,
orientări programatice, texte didactice, culegere de documente, etc.
Dar nu lipsesc discuţiile şi polemicile cu privire la noile catehisme, chiar dacă propuse
şi pregătite de episcopate sau alte organisme oficiale ale catehezei. Publicarea apoi a
„Catehismului Bisericii Catolice” (1992) a readus în actualitate problema însemnătăţii şi a
rolului unui catehism în situaţiile concrete de astăzi.

3.5.2. Câteva lecţii ale istoriei şi ale mişcării catehetice.

O privire atentă asupra cercetării istorice şi a mişcării catehetice, ne permite să

redescoperim nu puţine indicaţii semnificative.
Impresionează mai ales marea varietate de epoci şi situaţii prezente în istoria catehezei
şi a catehismului. Cateheza a fost organizată şi trăită în moduri diferite şi cu instrumente
variate. De aici putem trage o dublă concluzie: catehismul nu poate fi considerat mijloc
indispensabil al catehezei din moment ce au fost locuri şi timpuri în care el nu exista. Şi deci –
iată şi o a doua concluzie – rolul catehismelor trebuie în orice caz relativizat, deoarece pot să
răspundă la exigenţe şi condiţii foarte diversificate.
În particular, diferite catehisme tradiţionale au fost obiectul multor critici:
1) sunt compendii doctrinare, abstracte şi îndepărtate de viaţă; puteau să aibă un sens
într-o perioadă şi într-un ambient care garanta pe alte căi comunicarea credinţei;
2) reflectă în general o concepţie pedagogică şi didactică care nu mai este actuală;
3) unele s-au demonstrat instrumente inadecvate şi ineficace în sarcina de transmitere
şi educare a credinţei, cum atestă atâtea voci critice ale contemporanilor şi
istoricilor.

3.5.3. Însemnătatea „catehismului” astăzi

Problema catehismului este regândită astăzi în cadrul coordonatelor pastorale şi

culturale schimbate, cât şi în noua orientare a catehezei. Catehismul este considerat astăzi ca
fiind un posibil instrument, între multe altele, în serviciul catehezei, dar nu este absolutizat.
Un catehism, astăzi, poate să răspundă la variate exigenţe şi poate lua forme şi funcţii
diferite (compendiu al credinţei, nucleu esenţial sau „formula scurtă”, „manifestarea”
credinţei creştine, itinerariu de credinţă pentru anumite persoane, etc.).
Iată câteva exigenţe legitime care pot să găsească răspuns în folosirea catehismului:
descoperirea nucleului esenţial al credinţei, necesitatea unei viziuni sistematice şi structurale a
mesajului creştin, păstrarea propriei identităţi religioase, dorinţa de a răspunde la posibilele

7
obiecţii sau dificultăţi, etc. Acestea şi altele asemenea exigenţe pot legitima astăzi cerinţa
catehismelor bine făcute. Ele pot oferi garanţia utilităţii şi eficacităţii, dacă, dincolo de
prezentarea conţinutului teologic adus la zi, se arată atent şi la exigenţele pedagogice şi
catehetice proprii comunicării credinţei.
Se pare legitim să concludem că dacă un catehism răspunde exigenţelor metodologice
ale catehezei actuale ar trebui să fie în mod normal fructul unei largi colaborări şi a muncii în
echipă între păstori şi credincioşi, între teologi şi pedagogi, între experţi ai diverselor
discipline implicate în proiectarea acţiunii catehetice.

3.5.4. „Catehismul Bisericii Catolice”

Un rol special revine „Catehismului Bisericii Catolice” publicat de Sfântul Scaun în

1992. Directorul General pentru Cateheză ne ilustrează în mod amplu însemnătatea acestuia
(DGC 121-130). Catehismul astfel înţelege identitatea sa: „Acest catehism are scopul de a
prezenta o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al doctrinei
catolice, atât asupra credinţei cât şi asupra moralei, la lumina Conciliului Vatican II şi
împreună cu Tradiţia bisericii” (CBC 11).
El se doreşte a fi mai ales un „punct de referinţă” pentru catehismele locale: „Punctul
de referinţă pentru catehisme sau colecţii care vor fi pregătite în diferite regiuni, Catehismul
Bisericii Catolice, nu este destinat să substituie catehismele locale dar pentru a încuraja şi
ajuta la redactarea de noi catehisme locale, care ţin cont de diverse situaţii şi culturi, dar care
păstrează cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea doctrinei catolice” (DGC 121).

3.5.5. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice

A fost dorit cu ardoare de participanţii la Congresul Catehetic Internaţional, din

octombrie 2002. Papa Ioan Paul al II-lea a decis în februarie 2003, pregătirea Compendiului,
încredinţând redactarea lui unei comisii restrânse de cardinali, prezidată de Ioseph Raztinger
şi susţinută de câţiva colaboratori experţi. În cursul lucrărilor, un proiect al acestui
Compendiu a fost supus aprecierii tuturor cardinalilor şi preşedinţilor conferinţelor episcopale,
care, în majoritate, l-au primit şi evaluat în mod favorabil.
Compendiul este o sinteză fidelă şi sigură a Catehismului Bisericii Catolice. El
cuprinde, în mod concis, toate elementele esenţiale şi fundamentale ale credinţei Bisericii,
astfel încât constituie un fel de vademecum, care să permită persoanelor, credincioase sau nu,
să cuprindă, într-o privire de ansamblu, întreaga panoramă a credinţei catolice.
Compendiul oglindeşte în mod fidel în structură, în conţinut şi în limbaj Catehismul
Bisericii Catolice, care va avea în această sinteză un ajutor şi un stimulent pentru a fi cunoscut
şi aprofundat mai mult.
Papa Benedict al VI-lea îl încredinţează întregii Biserici şi fiecărui creştin în particular,
pentru ca datorită lui să poată găsi, în acest al treilea mileniu, un elan nou în angajamentul
reînnoit de evanghelizare şi de educare la credinţă, care trebuie să caracterizeze fiecare
comunitate eclezială şi pe fiecare credincios în Cristos, de orice vârstă şi din orice naţiune.
Deasemenea acest Compendiu, prin concizia, claritatea şi integritatea sa, se adresează
oricărei persoane, care, trăind într-o lume dispersivă şi cu mesaje multiple, doreşte să afle
calea vieţii, adevărul, încredinţat de Dumnezeu Bisericii Fiului său1.

3.6. În concret: care metode în cateheza actuală?

Consideraţiile făcute până aici îmbogăţesc în mod preponderent principiul necesităţii

multiplicării metodelor după cum a fost în mod autoritar proclamat: „În transmiterea
1
Cfr. Motu proprio pentru aprobarea şi publicarea Compendiului Catehismului Bisericii Catolice

8
credinţei, Biserica nu are pentru sine o metodă proprie, nici o metodă unică, ci la lumina
pedagogiei lui Dumnezeu, discerne metodele timpului […]. În acest fel varietatea metodelor
este un semn de viaţă şi o bogăţie şi împreună demonstrează respect faţă de destinatari” (DGC
148).
În mod tradiţional se disting câteva metode consacrate ale experienţei catehetice:
metoda deductivă şi inductivă, (DGC 150) metoda descendentă (sau kerigmatică) şi
ascendentă (sau existenţială); metode predominant cognitive sau afective, sau operative,
conform dimensiunii privilegiate a atitudinii de credinţă.
Alte clasificări se inspiră din principalele modele pedagogice sau de transmitere
culturală. Astfel, de exemplu, pot fi ipotizate modelele învăţământului, ale animării şi a
învăţării.
Oricum, în situaţia actuală, e posibil să individualizăm câteva instanţe metodologice
comune care, în relaţie cu o viziune reînnoită a catehezei, se regăsesc adesea în cele mai
variate experienţe catehetice de astăzi, în special în cele mai valide.
Putem reaminti unele sub formă de opţiuni:
 Opţiunea experienţă (DGC 152-153): experienţa de credinţă, în afară de a fi adevăratul
conţinut al catehezei, este locul prin excelenţă al vestirii şi ascultării Cuvântului. În
inima catehezei este, aşa cum am văzut arta de a suscita experienţe, de a comunica
experienţe, de a permite exprimarea unor autentice experienţe de credinţă.
 Opţiunea comunitate (DGC 158): comunitatea, s-a spus, e condiţia, locul, subiectul,
obiectul şi scopul catehezei. Comunitatea este adevăratul subiect al catehezei,
catehistul prin excelenţă, condiţia de bază pentru o cateheză reuşită.
 Opţiunea grup (DGC 159): în interiorul comunităţii, grupul este considerat astăzi o
modalitate indispensabilă în procesul interiorizării credinţei şi aşadar loc privilegiat
pentru cateheză.
 Opţiunea pluralitate de limbaje: în ce priveşte faptul comunicativ, cateheza se
deschide astăzi bogatului evantai al diverselor limbaje verbale, iconografice, gestuale,
audio-vizuale, mediatice etc. pentru comunicarea credinţei. În general se insistă asupra
preferinţei în cateheză a limbajului simbolic, evocativ, propriu comunicării religioase.
Se încearcă să se dea spaţiu adecvat şi comunicării non-verbale şi bogatelor posibilităţi
media.
 Opţiunea participare (DGC 157): participarea este o exigenţă a ecleziologiei de
comuniune şi o instanţă mai vie ca niciodată între oamenii timpului nostru care nu
doresc să se simtă membri pasivi. Cateheza trebuie să permită tuturor să se simtă
subiecţi coresponsabili şi activi, nu reduşi la rolul de destinatari.
 Opţiunea creativitate (DGC 157): este un lucru deja de mult receptat în mişcarea
catehetică contemporană, trecerea aşadar de la o pedagogie a asimilării la una a
creativităţii.
 Opţiunea primatul subiectului (DGC 157): dacă legea fundamentală a metodei
catehetice trebuie să fie dubla fidelitate, faţă de Dumnezeu şi faţă de om, atunci e
necesar să subliniem primatul operativ al subiectului şi a exigenţelor sale, din moment
ce Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să apară fiecăruia ca o deschidere la posibilele
probleme, ca un răspuns la propriile întrebări, o lărgire a propriilor valori şi împreună
să poarte la satisfacerea celor mai profunde aspiraţii.
 Opţiunea globalitate: maturizarea credinţei recere astăzi contextul îmbrăţişării unei
experienţe de viaţă creştină care trebuie să fie în acelaşi timp ascultare, învăţare,
împărtăşire, angajament, celebrare, mărturie. În acest sens se poate spune că astăzi
cateheza este destinată să nu fie doar cateheză, dar moment integrant al unei vaste
experienţe totale de credinţă şi de viaţă creştină.

9
 CATEHETUL,
IDENTITATE ŞI FORMARE

Reflecţia noastră se termină cu o privire asupra figurii catehetului sau a animatorului

de cateheză. Întrebările cu privire la identitatea şi formarea sa sunt teme foarte importante şi
actuale pentru situaţia eclezială din prezent.
„Orice activitate pastorală, care nu se bucură de aportul unor persoane formate şi
pregătite corespunzător este compromisă calitativ. Instrumentele de lucru în sine nu folosesc
la nimic dacă nu sunt utilizate de cateheţi bine formaţi. De aceea formarea corespunzătoare a
cateheţilor nu trebuie neglijată faţă de aducerea la zi a textelor sau organizarea mai bună a
catehezei” (DGC 234).

1. Catehetul: competenţă unitară şi diferenţiată

Profilul catehetului sau a animatorului de cateheză trebuie văzut în contextul general al

acţiunii pastorale a comunităţii creştine. Şi în acest sens trebuie să subliniem în primul rând
dimensiunea pastorală a activităţii catehetice care face ca persoana catehetului să se simtă
agent pastoral coresponsabil şi implicat în proiectul operativ al comunităţii sale.
În ceea ce priveşte figura şi competenţa catehetică a operatorilor de cateheză trebuie să
ne amintim de articulaţia organică a catehezei ca „slujire unică şi diferenţiată” (DGC 219).
Această diferenţă se reflectă în mod logic într-o diversitate de pofile profesionale ale agenţilor
responsabili ai catehezei, cel puţin din două puncte de vedere.
Un prim punct de vedere distinge în biserica particulară ministere diverse după
diferenţa armonică a rolurilor ecleziale. Am evidenţiat deja îndatoririle particulare ale
principalilor agenţi în contextul unei viziuni reînnoite de ecleziologie a comuniunii. Îi
reamintim succint:
- comunitatea ca primul şi principalul catehet (DGC 220-221);
- episcopii, „cei dintâi responsabili ai catehezei, cateheţii prin excelenţă” (DGC 222);
- preoţii, păstori şi educatori ai comunităţii creştine, „catehiştii cateheţilor” (DGC 226-
227);
- părinţii primii educatori în credinţă a fiilor (DGC 226-227);
- religioşii chemaţi să dea o contribuţie originală şi specifică în acivitatea catehetică
(DGC 228-229);
- catehiştii laici invitaţi să furnizeze un serviciu de neînlocuit şi calificat, diversificat în
varietatea serviciilor catehetice ale comunităţii (DGC 230-232).
Un alt punct de vedere introduce criteriul diferenţierii de vârstă, condiţii, situaţii a
participanţilor în cateheză. Se disting astfel:
- cateheţii pentru copii, pentru adolescenţi, pentru tineri,
- cateheţii pentru persoanele cu handicap,
- animatorii catehezelor pentru adulţi,
- animatorii catehezei familiare,
- cateheţii catehezelor biblice,
- animatorii catehezelor pentru profesionişti, muncitori, artişti, etc.

2. Identitatea şi formarea catehetului: a fi, a şti, a se pricepe

10
 „Chemarea la slujirea de catehet presupune câteva condiţii obiective. Cateheţilor li se
cere: coerenţă în mărturia de viaţă creştină, suficientă maturitate umană şi creştină, simţ
eclezial şi ecumenic, spirit misionar viu, cunoaştere corespunzătoare a Scripturii şi a doctrinei
creştine. Vor trebui să fie animaţi de un autentic spirit de educatori, să aibă abilităţi
pedagogice şi didactice adecvate şi să fie capabili de ascultare şi de muncă în comun (CS
35,2)”.
În forma sintetică şi organică am putea rezuma elementele cele mai semnificative ale
profilului interior şi „profesional” a catehetului în tripla dimensiune: a fi, a şti, a se pricepe.

2.1 „A fi”: fizionomia umană şi creştină a catehetului

Date fiind exigenţele catehezei astăzi, se simte urgenţa unor personalităţi

convingătoare şi semnificative la nivel uman şi la nivel de credinţă. Mai mult decât pentru
competenţele sale operative sau pentru bogăţia cunoştinţelor sale, catehetul trebuie să se
distingă astăzi prin modul său de a fi, prin „spiritualitatea sa”, prin „profilul său personal şi
interior, căruia îi aparţin aceste trăsături generale şi specifice:
 O relativă maturitate umană de bază, cerinţă necesară în vederea creşterii în
credinţă, pentru ca persoana catehetului să-şi poată îndeplini misiunea sa. Nu ne putem
gândi la un catehet care având misiunea de a-i însoţi pe alţii în drumul către
maturitatea umană şi creştină, să nu posede el însuşi un anumit grad de maturitate.
Această bază calitativă umană include multe exigenţe de o mare incisivitate oprativă:
„Exercitarea catehezei, neîncetat revăzută şi evaluată, îi va permite catehetului să
evolueze sub aspectul echilibrului afectiv, al simţului critic, al unităţii interioare, al
capacităţii de dialog şi de relaţii, al spiritului constructiv şi al muncii în echipă”(DGC
239).
 O distinsă spiritualitate şi identitate creştină şi eclezială (DGC 237, 23). Ca şi
educator al credinţei fraţilor săi, va trebui să posede o serioasă şi o convingătoare
viaţă de credinţă, o anumită maturitate de credinţă, astfel încât să se poată prezenta nu
numai ca un maestru, dar mai ales ca un martor credibil. Spiritualităţii sale mai
aparţine în afară de aceasta şi posedarea în forma adultă a „sensului eclezial”, a
sensului şi experienţei Bisericii, cu o atitudine interiorizată de apartenenţă, cu
sensibilitate comunitară şi cu o conştiinţă apostolică (DGC 239).
 Dar nu ajunge: trebuie să fie bărbaţi şi femei ai propriului timp, pe deplin identificaţi
cu lumea lor, deschişi problemelor reale şi cu sensibilitate culturală, socială, politică.
Nu fac un bun serviciu cateheţii lipsiţi de generozitate, devotaţi Bisericii, care însă
rămân într-un fel sau altul la marginea vieţii sociale şi culturale a societăţii. Numai cu
bărbaţi şi femei integraţi în realitatea lumii de astăzi, este posibil să ne imaginăm o
educare a credinţei în sintonie cu exigenţele actuale ale vieţii creştine. În acest context
trebuie subliniată importanţa cateheţilor indigeni şi aportul indispensabil al cateheţilor
laici, care trebuie încurajaţi şi promovaţi.

2.2. „A şti”: bagajul intelectual al catehetului

În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care trebuie să le posede catehetul, în

circumstanţele de astăzi, nu se va putea limita doar la sfera teologică, chiar dacă este
important a avea o bună bază teologică ca ingredient esenţial al competenţei ecleziale.
Catehetul trebuie mai întâi să cunoască problematica pastorală de astăzi şi proiectul pastoral al
Bisericii căruia îi aparţine, natura şi dimensiunile actului catehetic, persoanele cu care are de
lucrat şi în mod special, contextul socio-cultural în care se situează activitatea sa (DGC 238).
Toate aceste se traduc mai apoi în cerinţe concrete cu privire la planul de formare.
Cu privire la mesajul sau conţinutul propriu al comunicării catehetice, dimensiunea
experienţială a catehezei cere astăzi catehetului o deosebită familiaritate cu experienţele şi

11
limbajul propriu experienţei creştine: în ambientul experienţei biblice, în ambientul diferit al
tradiţiei ecleziale, al limbajului şi experienţelor de viaţă astăzi.

2.3. „A se pricepe”: competenţa operativă a catehetului

Astăzi nu mai este posibil să încredinţezi realizarea catehezei jocului improvizării şi

empirismului pastoral. Animatorul sau responsabilul catehezei trebuie să demonstreze o
anumită „profesionalitate”, cel puţin în sensul de a poseda competenţele operative necesare
slujirii sale. În mod concret, timpul nostru cere catehetului o pregătire adecvată în următoarele
sectoare de activitate: educaţie, comunicare, animare şi programare.

 EDUCAŢIA: catehetul este întotdeauna un „maestru”, un „educator” şi ca atare trebuie

să posede calităţile unui adevărat educator, precum şi cunoştinţele necesare: tact şi
sensibilitate faţă de persoane, capacitatea de a înţelege şi de a primi, abilitatea de a
stimula procesul de învăţare, arta pentru a orienta spre adevărata maturitate umană şi
creştină, cu tot ceea ce presupune aceasta (DGC 244).
 COMUNICAREA: catehetul trebuie să mânuiască cu uşurinţă tehnicile şi limbajul
comunicării, cu o particulară atenţie la comunicarea credinţei şi a experienţelor de
credinţă (DGC 235). Cel mai bun bagaj intelectual, teologic şi biblic, devine ineficace
dacă catehetul nu excelează în dificila artă a comunicării experienţiale şi
semnificative.
 ANIMAREA: catehetul este un animator, în contextul comunităţii sau a grupului, care
este ambientul normal al catehezei. În acest sens va trebui să cunoască regulile de
viaţă şi animare a grupurilor, dinamicile de grup şi, ceea ce este mai important, să
posede o adevărată „personalitate relaţională”: adică să fie capabil să promoveze
relaţii profunde, să favorizeze protagonismul grupului, să permită oricărui membru să
se simtă valorizat, să garanteze un climat pozitiv şi stimulator în interiorul grupului.
Opera sa de animare trebuie să depăşească obstacolele mai importante în animarea
unui grup: stilul autoritar, permisivismul şi spontaneismul.
 PROGRAMAREA: este sarcina catehetului, sau mai bine, a comunităţii sau a grupului de
a cunoaşte regulile unei programări corecte şi să fie capabil de a o pune în practică
(DGC 245). Aceasta presupune să cunoască şi să interpreteze situaţia de plecare a
participanţilor, să elaboreze un proiect concret de acţiune, pe care să-l ducă la realizare
şi să-l evalueze, în vederea migliorării sale şi a unei ulterioare realizări.

2.4. Exigenţa unei formări adecvate

Din toate cele spuse pănă acum cu privire la identitatea catehetului, la competenţele pe
care acesta ar trebuie să le deţină, ne putem da uşor seama de importanţa unei alegeri,
pregătiri şi formări adecvate, depăşind logica improvizaţiei şi superficialitatea.
Aspectele şi dimensiunile formării catehetului corespund identităţii acestuia, conturată
mai sus. Astfel putem vorbi de:
- formare umană, spirituală, creştină şi apostolică (cfr. DGC 239);
- formare biblică şi teologică (DGC 240);
- formare în ştiinţele umane: antropologie, psihologie, sociologie, etc. (DGC 242);
- formare pedagogică (DGC 244).
Această formare se va face în primul rând în sânul comunităţii creştine, acolo unde
catehetul îşi trăieşte vocaţia şi îşi dezvoltă necontenit simţul apostolic” (cfr. DGC 247), dar şi
frecventând şcolile pentru cateheţi (pentru formarea cateheţilor obişnuiţi şi a responsabililor
cu cateheza) şi centrele superioare pentru specialiştii în cateheză (formare catehetică
superioară) (cfr. DGC 248-252).

12
 CATEHETUL

Catehetul este agentul pastoral care, posedând o maturitate umană şi creştină de bază şi o
anumită competenţă pastorală, în numele comunităţii ecleziale de care aparţine şi prin
„mandatul” episcopului sau al unui delegat, promovează şi conduce un itinerar organic şi
progresiv de formare creştină, pentru un anumit grup de destinatari.
Uneori, în cadrul documentelor magisteriale, termenul „catehet” se extinde la toţi
credincioşii, pentru a-i indica pe toţi cei care, în virtutea btezului şi a mirului, sunt investiţi de
misiunea profetică, vestesc şi dau mărturie despre evanghelie şi favorizează creşterea vieţii de
credinţă în persoanele care îi înconjoară (RdC 183). Alteori, termenul „catehet” este utilizat
pentru a-i desemna chiar şi pe profesorii de religie din şcoli. În limbajul comun, în schimb,
există tendinţa de a restrânge folosirea acestui termen doar pentru lucrătorii laici sau chiar
numai pentru învăţătorii creştini ai coiilor.

Rolul catehetului

Catehetul este în mod intrinsec un mijlocitor care facilitează comunicarea dintre persoane
şi misterul lui Dumnezeu, şi a subiecţilor între ei şi cu comunitatea. Pentru aceasta, trebuie să
se adapteze, pentru că viziunea sa culturală, condiţia sa socială şi stilul său de viaţă nu
reprezintă un obstacol pentru drumul de credinţă, creând mai degrabă condiţii mai adaptate
pentru ca mesajul creştin să fie căutat, primit şi aprofundat.
Nu trebuie să uităm că adeziunea încrezătoare a persoanelor este rodul harului şi al
libertăţii, şi de aceea face ca activitatea sa să fie mereu susţinută de credinţa în Duhul Sfânt şi
de rugăciune.
În sfârşit, de o mare importanţă este relaţia personală a catehetului cu subiectul. Ea se
hrăneşte din pasiunea educativă, din creativitatea ingenioasă, din adaptare, şi toate acestea din
marele respect pentru libertatea şi maturizarea persoanei.
În virtutea însoţirii înţelepte pe care o oferă, catehetul împlineşte una dintre slujirile cele
mai preţioase ale acţiunii catehetice: ajută subiecţii să discearnă vocaţia la care îi cheamă
Dumnezeu.

IDENTITATEA CATEHETULUI

Chemat să vestească Evanghelia

Domnul este cel care cheamă cateheţii pentru Biserica sa. Ca actualizar especifică a
vocaţiei baptismale, chemarea pe care Domnul o face pentru slujirea faţă de Cuvântul său este
un dar pe care catehetul îl primeşte. Nu există o alegere de a deveni catehet, ci doar un
răspuns la o invitaţie din partea lui Dumnezeu: „catehetul este consacrat şi trimis de Cristos”
prin intermediul Bisericii (RdC, 185).
Convingerea că slujirea catehetică se naşte din vocaţia baptismală trebuie să ajute
comunităţile noastre să depăşească atitudinile şi preocupările cu caracter pur organizatoric. Nu
este vorba de a acoperi în diferite moduri anumite sarcini pastorale. Este vorba, în schimb, de
a-l ajuta pe fiecare creştin să descopere vocaţia sa specifică în Biserică şi în lume. Chemarea
pe care Domnul o face, de fapt, în mod obişnuit, nu are un caracter evident, încât să excludă
străduinţele personale şi comunitare. Este nevoie de rugăciune şi reflecţii personale, de
discernământ comunitar, de garanţia care vine de la cel care în Biserică are carisma autorităţii,
şi, apoi, de acceptarea bucuroasă a darului şi a susţinerii active pentru a-l maturiza.

13
 În Biserică

A fi catehet este un dar pe care Duhul Sfânt îl face comunităţii, ca şi orice altă carismă în
Biserică. Acesta este fundamentul caracterului eclezial al slujirii catehetice: „Evanghelizarea
nu mai este pentru nimeni un act individual şi izolat, ci unul profund eclezial. Chiar şi atunci
când cel mai puţin cunoscut predicator, catehet, păstor, în locul cel mai retras, predică
Evanghelia … împlineşte un act al Bisericii… Aceasta înseamnă că el acţionează nu printr-o
misiune pe care şi-o arogă, nici în virtutea unei inspiraţii pesonale, ci în unire cu misiunea
Bisericii şi în numele acesteia” (EN 60).
Fundamentul eclezial al ministeriului catehetului presupune, înâti de toate, ca comunităţile
creştine să nu trăiască obligaţia catehezei cu o atitudine de delegare în confruntările dintre
cateheţi. Aceştia „trebuie să se simtă susţinuţi de respectul, de colaborarea şi de rugăciunea
întregii comunităţi” (RdC 184).
Fidelitatea faţă de Biserică nu este doar fidelitatea faţă de un mandat primit; ea este o
participare fidelă faţă de viaţa eclezială; înseamnă a te simţi parte activă a Bisericii locale în
care se exercită slujirea. Această participare nu poate să se mărginească doar în domeniul
vestirii cuvântului; ea trebuie să se deschidă tuturor dimensiunilor vieţii ecleziale şi parohiale.

În slujirea omului

Slujindu-l pe Dumnezeu, în numele Bisericii, cateheţii ştiu că sunt chemaţi şi trimişi pentru
slujirea fraţilor. Ei „sunt martori şi participanţi la un mister pe care îl trăiesc ei înşişi şi pe care
îl comunică celorlalţi cu iubire” (RdC 185). Faptul de a fi înrădăcinat în Dumnezeu şi în
Biserică în îndeamnă pe catehet să trăiască cu ceilalţi şi pentru ceilalţi.
Catehetul trebuie, astfel, să ştie să se pună în slujirea celorlalţi oameni, să meargă pe drum
alături de ei, să le asculte cererile, mai ales pe acelea ale celor din urmă, ale săracilor, ale celor
care sufero de vreun handicap. „Educator al fraţilor în credinţă, el este dator faţă de toţi cei
cărora le vesteşte Evanghelia; prin credinţă şi prin mărturia pe care o dă tuturor, el se lasă la
rândul său format” (RdC 185).
Slujirea faţă de om este vocaţia care nu poate fi circumscrisă spaţiilor strict ecleziale ale
catehezei şi ale activităţilor parohiale. Există riscul de a se evita problemele interne ale
comunităţii şi de a se înstrăina de ocupaţiile şi de sensibilităţile comune ale omului. Acest
lucru este valabil şi în cazul catehetului. Respiraia unei cateheze autentice se naşte, de
asemenea, şi dintr-o atenţie vie şi generoasă a catehetului faţă de problemele lumiii.

Stăpân, învăţător şi martor

„Mărturia specifică pe care catehetul o dă credinţei este cea a învăţăturii” (RdC 187).
Cateheza este „o învăţătură creştină organică şi sistematică” (CT, nr. 21), care presupune
competenţă, fidelitate faţă de integritatea mesajului, capacitate creativă în actualizarea
adevărului care se face cunoscut „pentru ca cel care ascultă să intre în mod concret în
comunune cu Dumnezeu, prin intermediul lui Isus Cristos” (RdC 187). Catehetul este
învăţătorul unui adevăr viu.
Cateheţii pot fi, aşadar, definiţi ca „educatorii în credinţă ai omului şi ai vieţii omului” (CT,
nr. 22). Este un pericol care trebuie evitat, acela al unei slăbiri a catehetului de a transmite
doar simple informaţii. Noţiuni sau chiar acela de a fi doar o persoană care suscită experienţe
fragmentare.
Catehetul este educator al omului întreg. De aceea, trebuie ca cateheţii să fie stimulaţi fie la
o formare personală care face credibilă activitatea lor de educatori, fie la o competenţă umană

14
şi creştină care face eficace raportul educativ, fie la a se simţi instrumente ale unei opere
educatoare care îşi află izvorul prim în acţiunea Duhului Sfânt.
În sfârşit, este fundamental ca cel care este catehet să fie un martor. „Mărturia vieţii a
devenit mai mult decât o condiţie esenţială pentru eficacitatea profundă a predicării… Lumea,
care prezintă totuşi nenumărate semne de refuz ale lui Dumnezeu, paradoxal, îl caută prin
metode neaşteptate şi simte în mod dureros nevoia, doreşte evanghelizatori care să le
vorbească de un Dumnezeu pe care ei să îl cunoască şi care să le fie familiar, pentru a-l vedea
astfel pe cel care este invizibil” (EN, 76).

Pentru edificarea tuturor

Pluralitatea de slujiri catehetice înseamnă mai întâi a crea spaţii şi a solicita răspunsuri care
să conducă la slujirea catehetică nu doar pe cei tineri şi pe femei, aşa cum se întâmplă mai
ales în comunităţile noastre, ci şi pe oamenii adulţi, pe părinţi, pe muncitorii din cele mai
diferite condiţii sociale şi culturale. Pluralitatea de slujiri catehetice înseamnă, de altfel, a
acţiona în Biserică printr-o pluralitate de slujiri, extinzând spaţiul destinatarilor catehezei, în
care azi încă prevalează copiii.
Pluralitatea de slujiri catehetice înseamnă diferitele nivele ale slujirii catehetice: de la
„cateheza de bază” la animatorii catehezei, prin animatori înţelegând grupuri de cateheţi şi
animatori responsabili de cateheză în parohie, în cadrul mişcării, al asociaţiei etc., apţi să
contribuie nu doar în serviciul catehetic, ci la însăşi programarea ei.

FORMATORUL

Etimologic, termenul derivă din lat. formare (a da formă, a modela) şi trimite la dubla idee
a unei substanţe moi, modelabile, şi în acelaşi timp la ideea că fiinţa umană posedă un
patrimoniu înnăscut care trebuie extras şi dezvoltat. Temele de activitate încredinţate sunt
educaţia, instruirea şi învăţământul (educator, învăţător). Activitatea de formare se exercită
într-un context structurat, compus din reţele formale şi informale cu diferiţi operatori, aproape
întotdeauna formând o echipă.
Accepţiunile în care este folosit termenul: profesor, instructor, tutore, maestru de ucenicie,
animator, job trainer. Aceste accepţiuni aparţin domeniului economic, socio-cultural şi socio-
profesional, şi diferă în interiorul acestor în funcţie de sistemele de formare profesională sau
sistemele de formare educativă. Referinţa comună a acestor termeni este momentul distributiv
al formării, cursul sau nivelul de pregătire.
Există diferite categorii de formare, în funcţie de obiectivele tipului de intervenţie:
profesionale (intervenţii pentru o introducere iniţială, de transformare, de perfecţionare, de
promovare în raport cu subiecţii în situaţia operatoare); personale (intervenţii cu privire la
dezvoltarea expresiei individuale a fiecărei persoane umane); sociale (intervenţii referitoare la
viaţa non-profesională, familiară, asociativă etc.).
Tipul de formare: formatorul se va prezenta ca instructor, dacă formarea este înţeleasă ca
transmitere de cunoştinţe şi informaţii; în culturile tehnocratice, care înţeleg formarea ca
dezvoltare a capacităţilor profesionale şi/sau relaţionale ale subiectului, va fi conducător de
procese de comunicare; în culturile de tip permisiv-individualist formarea este înţeleasă drept
animare a expresivităţii iar formatorul va fi animator; în culturile unde formarea este înţeleasă
ca grijă a creşterii personale, în general în cultura de tip familist, formatorul va fi înţeles drept
terapeut.

15
 Formare

1. Formarea ca activitate modelatoare: un prim înţeles, ce se mai regăseşte încă chiar şi

în limbajul comun, înţelege „formarea” în sensul de „a da formă”, de a configura, de a
plăsmui, de a modela şi de a forja. Acest lucru este valabil şi în activitatea educativă, înţeleasă
ca modelare umană. Formarea constă în activitatea (şi rezultatul activităţii) pe care generaţia
adultă (şi prin ea, în primul rând, părinţii, învăţătorii, superiorii şi educatorii în general) o
pune în act pentru a da configurare armonică şi demnă umanităţii copilului, în mod
constituţional inform, dezorganizat, incomplet, carent, dar totodată plastic, flexibil, deschis
unor îmbunătăţiri şi perfecţionări.
Unii văd în educaţie şi în formare reproducerea unor structuri sociale şi culturale
dominante; iar din punct de vedere psihologic, impunerea şi repropunerea tinerilor din partea
lumii adulte a tabuurilor antice şi a vechilor poveri, pe care şi aceştia le asumaseră în trecut.
2. Formarea ca luarea unei forme demne în mod uman. Este foarte adevărat că în tradiţia
culturală occidentală, pe lângă semnificaţia fizică de formă (gr.: morphé), care reprezintă un
model, o configurare sau o delimitare a ceva, există şi alte două sensuri: cel de exemplar al
unei activităţi sau model de imitat, şi de imagine a unei fiinţe cu toate caracteristicile proprii
speciei sale.
Formarea ca proces integrativ al dezvoltării personale. Ideea de formare a luat
consistenţă pedagogică în epoca modernă în legătură cu accentuarea imaginii moderne a
omului formator al sinelui ţi cu afirmarea ideii de progres

Formarea pentru slujirea catehezei

Pastoraţia cateheţilor în Biserica particulară

Pentru buna funcţionare a ministeriului catehetic în Biserica particulară, este fundamental a
se putea conta, întâi de toate, pe o pastoraţie adecvată a cateheţilor. În ea, trebuie să se ţină
cont de diferite aspecte. De fapt, trebuie să se încerce:
- A se suscita în parohii şi în comunităţile creştine vocaţii pentru cateheză. Astăzi, dat
fiind faptul că necesităţile catehezei sunt mereu mai diferenţiate, este oportun să se
promoveze diferite tipuri de cateheţi. „Va fi nevoie, aşadar, de cateheţi specializaţi”. Prin
urmare, vor trebui determinate criteriile de selecţie.
- A se promova un anumit număr de cateheţi cu normă întreagă, astfel încât să se poată
dedica mai intens şi mai stabil catehezei, pe lângă cateheţii cu program parţial, care de obicei
sunt mai numeroşi.
- A se stabili o distribuire mai echilibrată a cateheţilor între sectoarele destinatarilor care
au nevoie de cateheză. Conştientizarea necesităţii unei cateheze pentru tineri şi pentru adulţi,
de exemplu, va duce la stabilirea unui mai mare echilibru cu referire la numărul de cateheţi
care se dedică copilăriei şi adolescenței.
- A se promova animatori responsabili ai acţiunii catehetice care asumă responsabilităţi
la nivel diecezan, zonal şi parohial.
- A se organiza în mod adecvat formarea cateheţilor, în ceea ce priveşte atât formarea
de bază, cât şi cea permanentă.
- A se avea grijă de atenţia personală şi spirituală şi de grupul de cateheţi. Această
acţiune revine în mod principal şi fundamental preoţilor respectivelor comunităţi creştine.

16
 - A se coordona cateheţii cu ceilalţi agenţi ai pastoraţiei în comunităţile creştine, pentru
ca bogata acţiune evanghelizatoare să fie coerentă iar grupul de cateheţi să nu rămână izolat şi
străin de viaţa comunităţii.

Importanţa formării cateheţilor

Instrumentele de muncă nu pot fi cu adevărat eficace dacă nu vor fi utilizate de cateheţi

bine formaţi. De aceea, adecvata formare a cateheţilor nu poate fi neglijată în favoarea
actualizării textelor şi a unei mai bune organizări a catehezei. Prin urmare, pastoraţia
catehetică diecezană trebuie să dea prioritate absolută formării cateheţilor laici. Împreună cu
aceasta, cu un element cu adevărat decisiv, va trebui să se ofere atenţie la formarea catehetică
a preoţilor, atât pe planul de studiu al formării seminariale, cât şi în perioada formării
permanente. Episcopilor li se cere ca această formare să fie îngrijită în mod scrupulos.

Finalitatea şi natura formării cateheţilor

Formarea caută să abiliteze cateheţii să transmită Evanghelia celor care doresc să se
încredinţeze lui Isus Cristos. Finalitatea formării recere, de aceea, ca catehetul să fie cât mai
potrivit posibil pentru a realiza un act de comunicare: „Scopul esenţial al formării catehetice
este acela de a abilita la comunicarea mesajului creştin”.
Finalitatea cristocentrică a catehezei, care caută să favorizeze comuniunea celui convertit
cu Isus Cristos, pătrunde întreaga formare a cateheţilor. Ceea ce urmăreşte aceasta nu este, de
fapt, altceva decât de a face catehetul să ştie să anime în mod eficace un itinerar catehetic în
care, prin intermediul etapelor necesare, să îl vestească pe Isus, să îi facă cunoscută viaţa
încadrând-o în întreaga istorie a mântuirii, să explice misterul Fiului lui Dumnezeu, făcut om
pentru noi; în sfârşit, să ajute catecumenul sau catehizatul să se identifice cu Isus Cristos prin
sacramentele iniţierii. În cateheza permanentă, catehetul nu face altceva decât să aprofundeze
aceste aspecte bazilare.
Această perspectivă cristologică intervine în mod direct asupra identităţii catehetului şi în
pregătirea sa. „Unitatea şi armonia catehetului sunt citite din această optică cristocentrică şi
sunt construite în jurul unei profunde familiarităţi cu Cristos şi cu Tatăl, în Duhul”.
Faptul că formarea caută să îl facă apt pe catehet să transmită Evanghelia în numele
Bisericii îi conferă întregii formări o natură eclezială. Formarea cateheţilor altfel nu ar fi decât
un ajutor pentru a se identifica în conştiinţa vie şi actuală pe care Biserica o are din
Evanghelie, abilitându-se astfel să o transmită în numele e
Mai concret, catehetul – în formarea sa – intră în comuniune cu acea aspiraţie a Bisericii
care, în calitate de mireasă, „păstrează integră şi pură credinţa Mirelui” şi, ca „mamă şi
învăţătoare”, vrea să transmită Evanghelia în întreaga sa autenticitate, adaptând-o la toate
culturile, timpurile şi situaţiile. Această eclezialitate a transmiterii Evangheliei pătrunde
întreaga formare a cateheţilor, conferindu-le adevăra

RdC-Conferinţa Episcopală Italiană, Il rinnovamento della catechesi, 1988.

DGC – pag.243-258.

17