Sunteți pe pagina 1din 4

Lucrare scrisa semestriala

3 august

Fiul meu a împlinit astăzi 27 de ani. Stă de opt ani în Japonia. Este, cred eu, cineva, în orice caz un tip cu totul special. Indiferent de
ceea ce face într-o etapă sau alta a vieţii sale, trage după el ingenuitatea întrebărilor ultime ― cu aerul lor ridicol şi patetic în acelaşi
timp ― pe care şi le pune cu atît mai apăsat cu cît ştie că nu există un răspuns la ele. M-a sunat zilele trecute din Tokio la 2-3 noaptea
ca să mă întrebe cum pot trăi liniştit fără să ştiu ce e cu "planeta asta imbecilă". Discuţia se duce întotdeauna cam pe acelaşi calapod.
Urmează imprecaţii la adresa speciei umane ("un amestec de prostie şi bestialitate"), apoi mărturisiri de spaime şi uluiri în faţa
cruzimilor de care sînt capabili oamenii. Încerc să-l conving că nu trebuie să iasă din albia vieţii şi să se aşeze, punîndu-şi astfel de
întrebări, pe mal, pentru că asta e calea sigură către nevroză etc. Îi fac repede teoria cu "sistemul de iluzii" care nu trebuie abandonat
şi încerc să-i semnalez neajunsurile excesului de luciditate. "Nu pot, tata, nu pot să stau ca boul în beznă!" vine răspunsul ritos şi
disperat. Îmi vine să rîd, de la înălţimea blazărilor mele. În acelaşi timp îmi e milă de el, pentru că tot ce-mi spune e dincolo de poză şi
de lecturi "existenţiale". "Uite, continuă, stăm acum de vorbă de la 10 000 de kilometri şi avem aerul că sîntem liberi, cînd de fapt
sîntem ca doi puşcăriaşi într-o închisoare fără paznici. Ce părere ai, spune-mi ce părere ai?" Îi spun că nu pot rezolva treaba asta într-
o discuţie telefonică Bucureşti-Tokio şi îl rog să se ducă urgent la culcare pentru că mai are patru ore de somn. Inutil. Urmează tema
românească. "Auzi? Poate să plouă cu dolari peste România, să plouă în fiecare zi. Tot degeaba ar fi, pentru că nu dolarii sînt cheia
problemei, ci mentalitatea, înţelegi?, men-ta-li-ta-tea. Poporul ăsta e contraproductiv. Fii atent: mă întîlnesc zilele trecute cu un
român, care lucrează la nu ştiu ce departament de computere şi îl întreb ce face. Zice: aştept să treacă ziua. Mi-a mărturisit că în
fiecare dimineaţă de cum se scoală începe să aştepte să treacă ziua. În rest, era senin şi bine dispus. Păi dacă asta aşteaptă el de la viaţă
― să treacă ― mai bine s-ar sinucide. De fapt tipul era gata sinucis, înţelegi?" Fiul meu şi-a făcut viaţa singur. Mai ales şi-a făcut-o.
Putea să eşueze înăuntrul unei relaţii între părinţi distruse, să devină autist, să urască viaţa, să se urîţească, să nu devină nimic.
Putea să se înstrăineze de toţi şi să-şi piardă capacitatea de a iubi. Pentru că de fapt a crescut singur, ca un vlăstar în pădure,
navigînd în atmosfera capricioasă dintre mama şi tatăl lui, duplicitar de mic, încercînd să caute soluţii de zi cu zi pentru frustrările,
geloziile şi revendicările fiecăruia dintre ei. El e cel care a trebuit să se poarte matur, prins la mijloc între infantilismul celor doi. Mi-a
lăsat drept moştenire un enorm capital de culpă pentru că prin despărţirea părinţilor, care s-a petrecut înainte de naşterea lui, a fost
de la bun început privat de atmosfera familiei, de putinţa de a gîndi simultan şi de a cuprinde sub aceeaşi privire personajele care în
viaţa unui om poartă numele unic de "mamă" şi "tată". "În această privinţă, mi-a mărturisit într-o zi, cînd avea 16-17 ani, sînt ca
orbii din naştere cărora nu le poţi explica ce sînt culorile." De la aceeaşi vîrstă, cred, a început să mă iubească senin, dînd la o parte
straturile mistificărilor induse, descoperindu-mă, aşa zicînd, pe cont propriu. Am aşteptat ani de zile cu înfrigurare această clipă,
îngrozit de ideea că m-ar putea repudia, că m-ar putea strivi sub povara reproşurilor, dar şi încrezător în puterea de discernămînt pe
care avea să o dobîndească, în nevoia lui de mine şi de iubirea mea. Această nevoie de mine, în simpla ei imaterialitate, gîndită ca
tensiune spirituală pură, este darul cel mai frumos pe care el mi l-a putut face. Şi asta cu atît mai mult cu cît practic nu i-am oferit
nimic. La formaţia lui nu am putut contribui de vreme ce, ca orice fiu adevărat, s-a definit în adolescenţă opunîndu-se tatălui lui. Nu
a acceptat niciodată sugestiile de lectură pe care i le făceam, nici pe cele de literatură, nici pe cele de istorie sau filozofie. A preferat să
descopere totul, singur, după vîrsta de 20 de ani.
Usa interzisa - Gabriel Liiceanu

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.
1. Indică sensul secvenţei să iasă din albia vieţii.
2. Menționează temele discutiei dintre tata si fiu.
3. Precizează atitudinea fiului fata de lectura, justificându-ţi răspunsul cu secvenţe comentate din text.
4. Explică motivele pentru care tatal se simte vinovat in privinta relatiei cu fiul.
5. Prezintă, 50-100 de cuvinte, o trăsătură morală a fiului autorului, asa cum se desprinde din textul dat.

B. Redactează un text de minimum 250 de cuvinte, în care să argumentezi dacă a învăţa este un demers personal,
individual, care presupune interiorizare, o actiune a unui autodidact, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul
extras din volumul Usa interzisa de Gabriel Liiceanu, cât şi la experienţa personală sau culturală.

autodidáct, (Persoană) care și-a însușit anumite cunoștințe științifice fără a absolvi o instituție de învățământ superior
(Persoană) care învață fără ajutorul unui profesor
Lucrare scrisa semestriala
3 august

La 16 ani, cînd îi propuneam Gogol sau Mănăstirea din Parma, îmi răspundea, în răspăr, cu lecturi "ştiinţifice" şi-mi amintesc că a
avut o revelaţie cînd a citit cartea lui Hawking, Scurtă istorie a timpului. (Lectura i-a fost fatală pentru că la teza de fizică din nu ştiu
ce clasă a vorbit pe larg de Big Bang şi de găurile negre, spre indignarea profesorului care l-a întrebat de unde a scos prostiile astea,
după care l-a notat cu 4.) Lecturile acestea, plus altele, "ozenistice", l-au făcut să creadă că se va ocupa de "astrofizică". Pe urmă a
constatat că în România nu există o astfel de facultate aşa că, purtat de valul pragmatic al momentului, a intrat "ca toată lumea" în
anii '90, la Academia de Ştiinţe Economice. Senzaţia pe care am avut-o era că nu-l pot influenţa cu nimic, că puterea mea asupra lui
era nulă şi că de vreme ce nu-l putusem atrage într-un "scenariu paideic", cartea destinului avea să şi-o joace singur. Şi aşa s-a şi
întîmplat. Avea în el ceva luminos, ceva extrem de înalt şi de pur, care-l scotea din matca previzibilă a umanului şi care-ţi dădea
încrederea că de oriunde ar porni, fie şi din cel mai obscur unghi al vieţii, va termina prin a ajunge în centrul ei. Foarte mulţi oameni
sînt dăruiţi cu cîte ceva: unul cu o voce bună, altul cu minte pentru matematici, altul cu aptitudini pentru sport. Ştefan (sau Matei,
sau "Flipi", cu porecla lui de copil) a primit darul căutării şi găsirii de unul singur. Eu, care am fost însoţit, dus de mînă sau care am
ajuns la mine extrem de tîrziu, ştiu bine ce miracol este să-ţi pui singur întrebările juste, să intri în viaţă cu toate mirările lumii şi
apoi să te aşezi, din miile de orbite posibile, pe aceea care-ţi convine şi care devine a ta. Pesemne că cea mai mare ispravă a cuiva este
să-şi dea un destin. Cînd vorbesc, în cazul lui, de darul căutării şi găsirii am în vedere tocmai această vocaţie a destinului. Este ceva
tulburător în indivizii care intră în viaţă semănînd cu coarda bine întinsă a unui instrument. Potenţialul lor de vibraţie este de la bun
început enorm. Mai rămîne problema forţei care să-i facă să vibreze. Cînd ei intră în vibraţie pornind tot de la ei înşişi, cînd forţa
aceasta este internă şi ea se declanşează în faţa provocărilor venite din afară, sunetul care rezultă li se datorează în întregime şi viaţa
lor este muzica pe care singuri au compus-o. Fiul meu a trăit în această singurătate a vibraţiei proprii. A plecat în lume, fără nici un
bagaj, doar cu mintea şi cu sufletul lui. Tot ce am putut să fac pentru el a fost să-i semnalez, la jumătatea primului an de facultate,
existenţa unui concurs pentru o bursă Mombushu, ceea ce însemna perspectiva de studii complete la o universitate din Japonia. Bursa
era acordată studenţilor străini de către statul japonez. Testele concursului erau colectate de către ambasadele Japoniei şi trimise spre
verificare la Tokio. Rezultatele veneau după cîteva luni. "Pilele" erau excluse. În România erau 16 concurenţi pe un loc, provenind
din cele mai diverse domenii. Fiul meu a concurat pentru economics şi nu ştiu nici cum, nici de ce a cîştigat. Testele erau de
matematică, istorie universală, engleză şi japoneză. Acesta a fost începutul drumului lui. Avea 19 ani. Tot ce-i putusem trece pînă
atunci era o anumită tehnică a învăţării, reţinerea esen de bloc din Şoseaua Iancului în care vara te sufocai, un lift sordid cu geamul
veşnic spart şi cu desene obscene pe pereţi, zgomotul infernal al oraşului, amintirea "sandviciurilor" cu slănină cu boia pe care le
primea cînd pleca la şcoală, în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Nu lăsa în urmă prieteni, iubite, amintiri. Nu avea nostalgii.
Liber afectiv de mitologia locului şi a obîrşiilor, era de fapt perfect echipat pentru întîlnirea cu altă lume, de fapt cu orice lume. Nu
trăgea după el "petecul nostru de cer" şi sensibilitatea lui, enormă, era mai degrabă a unui tînăr planetar. Aşadar a plîns în primii doi
ani, dar de întors nu s-a întors acasă. La urma urmelor şi-a zis că nu era mai singur în Japonia decît fusese în România. S-a ridicat în
picioare şi a făcut prima investiţie sigură a vieţii sale: a început să înveţe japoneza. Dar cum altfel? se poate întreba oricine. Cei care
îşi fac studiile în Japonia nu învaţă automat japoneza? Ei bine, nu. Şi aici nu e vorba de faptul că examenele, sau în orice caz tezele de
licenţă pot fi susţinute în engleză, ci de relaţia însăşi pe care o poţi avea cu japoneza şi de sensul lui "a şti" în acest caz. Ca orice
limbă, japoneza presupune vorbitul, cititul şi scrisul. Numai că spre deosebire de orice limbă indo-europeană, relaţia dintre vorbit, pe
de o parte, şi citit şi scris, pe de alta, nu este mutuală. Poţi foarte bine să vorbeşti, şi să vorbeşti curent, fără ca lucrul acesta să implice
că poţi să redai expresia grafică a sunetelor pe care le-ai rostit. Şi asta pentru că "alfabetul" japonez, bazat pe cel vechi chinez, nu are
douăzeci şi ceva de litere, ci cîteva zeci de mii.
Usa interzisa - Gabriel Liiceanu

A. 1. Indică sensul secvenţei să-şi dea un destin


2. Menționează temele discutiei dintre tata si fiu.
3. Precizează atitudinea tatalui fata de fiu, justificându-ţi răspunsul cu secvenţe comentate din text.
4. Explică cum se adapteaza fiul in Japonia
5. Prezintă, 50-100 de cuvinte, o trăsătură morală a fiului autorului, asa cum se desprinde din textul dat.

B. Redactează un text de minimum 250 de cuvinte, în care să argumentezi dacă a învăţa este un demers personal,
individual, care presupune interiorizare, o actiune a unui autodidact, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul
extras din volumul Usa interzisa de Gabriel Liiceanu, cât şi la experienţa personală sau culturală.

autodidáct, (Persoană) care și-a însușit anumite cunoștințe științifice fără a absolvi o instituție de învățământ superior
(Persoană) care învață fără ajutorul unui profesor
Lucrare scrisa semestriala
3 august

Aceste semne, care ating grade de complicaţie grafică diferite, poartă numele de kanji. Japoneza curentă, cea utilizată în ziare, la
televiziune sau în vorbirea a doi intelectuali în viaţa de zi cu zi nu depăşeşte 1000 - 1500 de kanji. Complexitatea ― şi deci numărul de
kanji ― creşte cu cît pătrunzi în specificul unui domeniu sau cu cît nivelul discuţiei devine mai abstract. Am fost uimit să constat, cu
ocazia unei vizite pe care am făcut-o în 1991 în Japonia, că interpreţii se schimbau în funcţie de personajul pe care îl aveam în faţă.
Exista o interpretă pentru întîlnirile curente (ziare, televiziuni etc.) sau pentru plimbările în oraş. În schimb, pentru întîlnirea cu cel
mai bun specialist în Platon (care a ţinut să vorbească în japoneză) a fost adusă ca interpretă o doctorandă în filozofie greacă, iar
pentru întîlnirea cu domnul Ianaghida, directorul Institutului Zen din Kyoto, considerat cel mai mare savant japonez în viaţă
(cunoştea către 20 000 de kanji şi era privit ca un erou naţional şi adorat ca un zeu), rolul de interpret l-a jucat alt savant, directorul
adjunct al Institutului, un elveţian care se afla de 20 de ani în Japonia, purtînd numele straniu de Urs Ap. Aşadar, undeva pe acest
drum presărat cu mii şi mii de kanji a început isprava fiului meu. A şti cu adevărat japoneza însemna să poţi "desena" spontan, aşa
cum facem noi cu cele 24 de litere ale alfabetului latin, cîteva mii de semne a căror reproducere comportă uneori îmbinarea în forme
unitar-baroce a peste zece liniuţe drepte, curbe, concave, frînte etc. Numai că aceste semne nu sînt neapărat "litere", ci mai degrabă
ideograme, care, singure, acoperă o noţiune şi care, de cele mai multe ori, ascund în spatele lor o fabulă devenită cu vremea idee. Într-
una dintre vacanţele petrecute în ţară, Flipi a ţinut să-mi arate cum se scrie "a face un lucru fără efort". Mi-a desenat un semn
complicat şi mi-a spus: "Semnul acesta înseamnă de fapt «a trage cu arcul fără să tragi cu arcul». La originea lui se află o poveste.
Locuia într-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun trăgător cu arcul din ţară. Într-o zi, vine la el un tînăr şi-l roagă să-l ia ucenic.
Este acceptat şi vreme de 20 de ani celălalt îl învaţă tot ce ştia din trasul cu arcul. Vine ziua cînd ucenicul părăseşte satul. Profesorul
său îl însoţeşte o bucată de drum, se despart, dar, cînd ajunge la capătul uliţei, elevul pune o săgeată în arc şi o slobozeşte către
maestrul său. Celălalt se întoarce şi săgeata pe care o slobozeşte la rîndul său o întîlneşte pe cea care venea către el. «De ce ai făcut
asta?», îl întreabă pe ucenic, apropiindu-se de el. «O, îi răspunde acesta, am vrut să fiu cel mai bun arcaş din lume, dar cu tine eram
doi.» «Te-ai fi înşelat oricum, pentru că nici tu, nici eu nu sîntem cel mai bun arcaş. Cel mai bun arcaş este un bătrîn care locuieşte pe
vîrful muntelui acesta. El trage cu arcul fără să tragă cu arcul.» Ucenicul ia drumul muntelui şi după multe zile de mers ajunge în
vîrf şi-l întîlneşte pe bătrîn. «E adevărat că poţi să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul?» «Da, e adevărat», îi răspunde bătrînul.
«Arată-mi.» Bătrînul întinde braţele, ţinteşte o vreme văzduhul şi cînd lasă mîinile jos un vultur se prăbuşeşte la picioarele lui.
Douăzeci de ani rămîne cel care tocmai urcase muntele, pentru a învăţa de la bătrîn să tragă cu arcul fără să tragă cu arcul. După 20
de ani, bătrînul se stinge şi ucenicul lui coboară în sat. Ajunge cînd fostul lui profesor trăgea să moară. «Ştiam că ai să vii, te-am
aşteptat pentru a-ţi dărui arcul meu.» «Arcul tău?» întreabă cel coborît din munte. «Ce este acela arc?»" Mînat de o pasiune
sălbatică, dotat cu memorie prodigioasă şi avînd perseverenţa lucrului făcut pînă la capăt, Ştefan a învăţat peste trei mii de kanji în
mod activ. Ca să îi poată stăpîni cu adevărat a coborît la sursa lor, la chineza veche, pe care a învăţat-o în paralel cu japoneza. În clipa
de faţă, vorbeşte, citeşte şi scrie japoneza cu mult peste performanţa intelectualului japonez mediu. Dar splendoarea în cazul lui nu
constă în realizarea unei performanţe de atletism spiritual. O limbă în sine nu înseamnă nimic fără cultura care a făcut-o cu putinţă.
Lucrul cu adevărat remarcabil este cum învăţarea japonezei l-a deschis către spiritualitatea extrem-orientală. După ce şi-a dat licenţa
în economics la Universitatea din Yokohama, Ştefan a concurat la celebra Universitate Todai din Tokio pentru un masterat în... religii
extrem orientale. Se pregătise vreme de doi ani, citind singur, în paralel cu studiile de la Yokohama, devorat de pasiunea de a afla
răspunsul orientalilor la întrebările ultime. A reuşit ca singurul alb alături de şase japonezi.
Usa interzisa - Gabriel Liiceanu

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.
1. Indică sensul secvenţei l-a deschis către spiritualitatea.
2. Menționează ce inseamna a sti japoneza, asa cum reiese din text.
3. Precizează atitudinea fiului fata de propria dezvoltare, justificându-ţi răspunsul cu secvenţe din text.
4. Explică sensul in context al povestii inserate in text.
5. Prezintă, 50-100 de cuvinte, o trăsătură morală a fiului autorului, asa cum se desprinde din textul dat.

B. Redactează un text de minimum 250 de cuvinte, în care să argumentezi dacă a învăţa este un demers personal,
individual, care presupune interiorizare, o actiune a unui autodidact, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul
extras din volumul Usa interzisa de Gabriel Liiceanu, cât şi la experienţa personală sau culturală.

autodidáct, (Persoană) care și-a însușit anumite cunoștințe științifice fără a absolvi o instituție de învățământ superior
(Persoană) care învață fără ajutorul unui profesor
În urmă cu un an am primit teza lui de masterat pe tema budismului medieval japonez. Cînd am răsfoit paginile umplute
cu semne misterioase orînduite pe verticală şi le-am asociat cu numele lui şi cu copilul care era pînă mai adineaori, am
fost cuprins de o senzaţie intens-suprarealistă. Sigur că eram mîndru de performanţa copilului meu, sigur că în fundul
sufletului mă împăunam cu toate acestea ca şi cum simpla paternitate fizică îmi permitea să mă furişez, pe căi ocult-
genetice, în ograda meritelor lui. Însă cel mai tare mă stupefia spectacolul acelui dar de care am pomenit şi pe care acum îl
vedeam la lucru: capacitatea de a-şi da un destin prin ascultarea atentă a unei interiorităţi care nu putea fi nici abătută,
nici traficată. Rareori, cred, paternitatea a îmbrăcat, precum în cazul meu, forma unei epure. Cu deplină îndreptăţire aş
putea de aceea să mă întreb dacă fiul meu a avut sau nu un tată. În sensul obişnuit, nu a avut. Ne-am întîlnit la un
moment dat al vieţilor noastre, nespus de stingheri unul în faţa celuilalt, avînd datoria, oarecum împreună, să înfiripăm o
relaţie care, dincolo de solemnitatea ei declarată, nu se sprijinea decît pe propriul ei vid. Trăgeam după noi simpla noastră
etichetă, el de fiu, eu de tată, dar etapele necesare prin care trece relaţia dintre un tată şi un fiu nu le consumaserăm

autodidáct, (Persoană) care și-a însușit anumite cunoștințe științifice fără a absolvi o instituție de învățământ superior
(Persoană) care învață fără ajutorul unui profesor