Dorin David

Fals jurnal de filosofie

Să vorbeşti despre (sau, mai ales, să scrii) filosofie în ziua de azi pare o îndeletnicire lipsită
de sens şi complet anacronică, dacă nu de-a dreptul inutilă. E doar o părere. Fiindcă,
dimpotrivă, în România astăzi este nevoie mai mult decît oricînd de filosofie.
Dacă la origine cuvîntul desemnează „dragostea de înţelepciune”, putem rezuma
sensul filosofiei la purul şi simplul act de „a gîndi”. A gîndi înseamnă în primul rînd a-ţi pune
întrebări, de la cele mai simple pînă la cele fundamentale; a nu mai lua de-a gata tot ce ţi se
toarnă pe gît, de la minciunile atît de pămînteşti ale politicienilor pînă la cele cu iz metafizic
ori teologic; a-ţi reconsidera condiţia poziţia în această lume şi a ţi-o asuma; a-ţi interoga
drepturile, dar şi obligaţiile, pentru a ţi le cere mai apoi; ş.a.m.d.
Şi mai înseamnă, uneori, şi a mai citi cîte o carte din seria non-ficţiune – presupunînd
a priori că nu ignori nici proza ori, de ce nu, poezia. Iar dacă acea carte se nimereşte a fi chiar
una de filosofie, cu atît mai bine. De aceea, nu pot decît să salut apariţia unei cărţi asumate şi
intitulate Tratat de ontologie, a lui Remus Foltoş. Autorul, un lup singuratic în preeria destul
de pustie a filosofiei româneşti, pare predestinat să publice la o editură care poartă numele
solitudinii: Editura Singur...
Acum, cititorul să nu se sperie: deşi este un „tratat”, cartea aceasta nu impresionează
prin grosime, ci prin densitate. În fapt, din toate cele aproape optzeci de pagini pe care le are,
doar cincizeci fac parte efectiv din tratatul în sine, primele fiind o introducere care aparţine
mai degrabă literaturii (şi memorialisticii), iar ultimele sînt note.
Lectura textului principal este singura care nu este facilă, dar nici nu pune dificultăţi
specialistului. Însă, bănuiesc, cartea nu este adresată (numai) specialistului, dar cu toate astea
nici nu s-a dorit a fi o lectură „uşoară”. Ceea ce înseamnă: cu puţin efort mental, frazele îşi
dezvăluie coerenţa, iar gîndirea din spatele lor se dezvăluie clară.
Ceea ce, la urma urmei, contează pentru cititor, pentru orice fel de cititor, este să
ajungă la un dialog mental cu autorul, respectiv cu textul său. Această plimbare virtuală prin
grădinile gîndirii – ceea ce nu înseamnă numaidecît că autorul ar fi aristotelician, nu, pentru
că el este mai degrabă un neoplatonician nemărturisit, mai exact începe prin a fi aşa,
abandonînd apoi această opţiune pentru a da o notă personală textului – este suficientă: nici
nu contează dacă eşti de acord sau nu cu ipotezele, complicaţiile, explicaţiile şi analizele
autorului. Ceea ce contează în final este exerciţiul gîndirii.