Introducere

Analiză şi cunoaştere

O dominantă comportamentală a factorului uman, înregistrată pe parcursul

evoluţiei sale, o constituie dorinţa de a afla, de a înţelege, de a descoperi, de a
cunoaşte. Pentru a-şi satisface această dorinţă, omul a început prin a observa, ca
apoi, prin descompunere, alegere, grupare sau combinare să descopere, încetul
cu încetul, lucruri noi, din ce în ce mai complexe, intensitatea dorinţei de
cunoaştere crescând şi ea în acest timp.

Astfel s-a conturat în cadrul procesului de cunoaştere analiza, delimitându-se ca o

componentă esenţială a acestuia. Există exemple multiple, de la descoperirile
epocii primitive (descoperirea focului, a uneltelor, a preparării hranei ...) până la
experienţe din perioada zborurilor spaţiale, prin care se poate susţine că analiza
a constituit un factor indispensabil şi, în acelaşi timp, dinamizator al proceselor
cognitive din ansamblul evoluţiei societăţii umane.

Într-o accepţiune largă, analiza se constituie ca o posibilitate generală de studiere a

fenomenelor şi proceselor din natură şi societate; ea este o componentă fără de
care un proces de cunoaştere nu poate exista; este modalitatea de adâncire a
unui astfel de proces, mijlocul care permite parcurgerea drumului de la singular la
general, de la concret la abstract, de la aparenţă la esenţă.

7
Etimologic, provenienţa termenului de analiză este de la grecescul analysis care
semnifica descompunerea unui întreg în componente, în elementele lui simple, în
vederea unei cercetări mai amănunţite. Descompunere întregului face posibilă nu
numai evidenţierea elementelor componente, dar şi descoperirea structurii (ceea
ce implică legăturile dintre componente), a factorilor de influenţă, a legilor de
formare şi desfăşurare a fenomenelor în ansamblul întregului cercetat.

Ca parte component a procesului de cunoaştere, analiza este asociată sintezei

(sinthesis), pe care o precede şi cu care se intercondiţionează. Sinteza presupune
contrariul analizei şi anume reunirea elementelor simple într-un tot unitar, în
vederea stabilirii diverselor forme şi manifestări concrete într-un ansamblu.

Cu ajutorul analizei sunt cercetate obiectele şi fenomenele, le sunt descoperite

structurile, sunt verificate, sunt stabilite relaţiile de cauzalitate, factorii care le
generează, sunt descoperite legile formării şi desfăşurării lor, creându-se baza
formulării unor decizii ce privesc activitatea viitoare. Analiza apare deci ca o
necesitate în ansamblul procesului de cunoaştere a fenomenelor, în scopul
surprinderii legăturilor cauzale dintre acestea, iar ca modalitate de cercetare, se
bazează pe descompunerea obiectului sau fenomenului studiat în părţile sale
componente.

Cunoaşterea deplină a obiectelor sau fenomenelor necesită îmbinarea într-o unitate

a analizei şi sintezei, sinteza apărând ca un corelativ al analizei. Dacă analiza
presupune descompunerea obiectului sau fenomenului studiat în părţi
componente, sinteza realizează reunirea părţilor, a elementelor într-un tot,
făcând posibilă examinarea acestora în unitatea lor.

Prezenţa analizei în toate domeniile ştiinţei este cunoscută, rolul de modalitate de

neînlocuit a cunoaşterii fiind de asemenea recunoscută. Nicio ştiinţă nu se poate
dispensa de analiză ca posibilitate de cercetare. Condiţiile în care a existat
permanent cerinţa de perfecţionare a acestui instrument de factură metodologică
şi preocuparea pentru creşterea eficienţei acestuia în procesul cunoaşterii au
condus la dezvoltări teoretice şi practice vizând aspectele metodologice generale
dar şi specifice, în diferite domenii ale ştiin£ei (matematici, fizică, chimie, biologie),
inclusiv în domeniul economic.

Ceea ce este specific situaţiilor actuale se referă la cerinţa de a putea reacţiona

rapid la modificarile dramatice ale mediului de afaceri, fapt care face ca analiza să
poată duce la o descriere completă şi corectă, dar şi în timp limitat. Aceasta a dus
la metodologii bine definite, comandănd metode şi proceduri dare, asistate
informatic, capabile să fie aplicate corect şi în limite de timp din ce în ce mai
mici.
8
Sisteme şi procese economice

Practica tradiţional privind managementul organizaţiilor industriale evidenţiază

orientarea factorilor interesaţi către anumite subsisteme componente. În urma
unor cercetări şi verificări practice îndelungate, au fost consacrate pentru
rezolvarea secvenţială a problemelor sistemelor economice metode, modele,
date statistice, algoritmi şi soluţii deja bine-cunoscute.

În perspectiva oferită de teoria generală a sistemelor, este reclamată însă

integrarea componentelor şi/sau activităţilor esenţiale pentru funcţionalitatea
sistemului. Se poate pune problema unor grade şi niveluri diferite de integrare, în
funcţie de stadiul de evoluţie a sistemului economic sau de omogenitatea
componentelor si/sau activităţilor. Astfel un prim nivel de integrare este definit
de omogenitatea activităţilor componente care în ansamblul lor şi structurate
logic definesc unul din conceptele de bază, denumit proces de realizare.

Conceptul de proces de realizare este legat de ideea transformării sistemului şi

de cea a definirii unei stări a acestuia. Sunt implicate în această transformare a
sistemului atât activităţi ale resursei umane (organizate, conduse şi realizate de
către oameni) cât şi procese şi fenomene naturale. Transformarea sistemului
presupune antrenarea unei forţe de muncă, care acţionează asupra obiectelor
muncii prin mijloace de muncă, ceea ce defineşte un proces de operare
reprezentând o unitate organică a două laturi - proces tehnologic şi proces de
muncă.

Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă şi calitativă a

obiectelor muncii, prin modificarea formelor, dimensiunilor, compoziţiei sau
structurii interne şi dispoziţiei spaţiale a acestora. Procesul thnologic este una din
laturile principale ale procesului de operare care determină cerinţa obiectivă, a
dependenţei formelor şi metodelor de desfăşurare în spaţiu şi timp de conţinutul şi
caracteristica tipologică a proceselor de operare.

Procesul de muncă reprezintă ansamblul de activităţi ale executanţilor din

sfera productivă sau ale ocupantului unei unei funcţii în sfera neproductivă. Deşi
procesul de muncă este dependent, în ceea ce priveşte conţinutul şi structura
activităţilor, de procesul tehnologic şi mijloacele de muncă, el are însă rolul
primordial în desfăşurarea procesului de operare.

Trebuie avut în vedere că procesul de realizare are un caracter ciclic, ceea ce

conduce la tratarea lui ca un proces de reproduce atât din punct de vedere al
realizării de produse (bunuri, servicii), cât şi din punct de vedere al relaţiilor de
producţie.
9
De aceea, abordarea sistemică a procesului de operare, ca obiect al investigaţiei
ştiinţifice de management, implică caracterizarea sa atât sub aspect tehnico-
material, cât şi economico-social.

Caracterizarea sub aspect tehnico-material a proceselor de realizare, ce au loc în

diverse sectoare economice, reclamă luarea în considerare a unor trăsături
specifice care constau în:
> gradul de eterogenitate a destinaţiei economice a
produselor (bunurilor/serviciilor) realizate;
> complexitatea constructivă şi tehnologică a produselor (bunurilor/serviciilor);
> dispersia în spaţiu a procesului tehnologic şi a componentelor dotării
tehnice (parcul de utilaje şi produse/servicii suport);
> gradul de continuitate a desfăşurării în timp a procesului de realizare;
> stabilitatea în timp a factorilor procesului de realizare.

Diferenţele referitoare la aceste trăsături manifestate în diverse sectoare

economice determină o anumită complexitate a structurii procesului de
operare, ceea ce din punct de vedere managerial înseamnă eforturi diferite
pentru proiectarea/planificarea, dirijarea şi controlul la care acesta este
supus.

Gestiune şi analiză financiară

Un sistem economic participă în mediul său financiar la o serie de procese privind

crearea, conservarea şi circulaţia monedei sau a altor active financiare. Aceasta
este doar una dintre manifestările a ceea ce denumim sistem financiar complex şi
care antrenează cinci categorii de componente disticte:
> instrumente de plată, de finanţare şi acoperire a riscului
> instituţii financiare specializate
> pieţe de active financiare
> proceduri juridice de reglare
> variabile de reglare

> Gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză şi de tehnici

operative care permit sistemelor economice să-şi asigure pătrunderea eficace în
mediul lor financiar.

> Obiectul gestiunii financiare constă în coordonarea relaţiior dintre

componentele mediului financiar al sistemului economic, iar conţinutul ei este legat
nu numai de dezvoltarea sistemului financiar global, ci în egală măsură este
determinat de însăşi dezvoltarea sistemului economic respectiv.

10
 Principalele variabile ale gestiunii financiare, la nivelul unei structuri de tip
organizaţie, sunt:
• veniturile, cheltuielile şi rezultatele;
• echilibru financiar: resurse, autofinanţare, finanţare externă;
• nevoi, investiţii, nevoi de fond de rulment;
• tensiune asupra trezoreriei;
• orientări dominante ale gestiunii financiare;
• situaţia rentabilităţii.

Rolul gestiunii financiare este acela de a stăpâni constrângerile financiare

fundamentale şi a urmării asigurarea obiectivelor financiare majore ale unui sistem
economic. Fiind obiectul unei practici îndelungate şi evoluate, finanţele publice
trebuie să se supună asigurării unui obiectiv general, acela de a maximiza valoarea
sistemului economic (cum ar fi de exemplu maximizarea averii acţionarilor pentru
societăţi comerciale pe acţiuni sau maximizarea cursului titlurilor pentru societăţile
cotate la bursă).

Maximizarea valorii presupune trei implicaţii majore care definesc mai clar rolul
gestiunii financiare:
> Angajarea patrimoniului în proiecte de invesiţii care îl valorifică la o rentabilitate
sperată superioară. Sub acest aspect, gestiunea financiară trebuie să asigure
calitatea şi nivelul performanţelor ce trebuie realizate de sistemul economic în
cadrul diferitelor proiecte şi activităţi.
> Maximizarea valorii implică protecţia şi conservarea sa. Astfel gestiunea financiară
are rolul de a evita disiparea patrimoniului (cu ocazia unui faliment, de exemplu)
şi asigură menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al sistemului
economic.
> Sistemul economic fiind expus riscurilor multiple legate de dinamica mediului său
financiar, gestiunii financiare îi revine îndatorirea de a pune în aplicare
instrumentele de acoperire corespunzătoare pentru asigurarea protecţiei
adecvate contra acestor riscuri.

Mai exact rolul gestiunii financiare înseamnă:

 Maximizarea valorii organizaţiei
 Menţinerea nivelului performanţelor financiare
 Stapânirea riscurilor financiare:
• riscul de exploatare - măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la
variaţia nivelului de activitate (producţie sau vânzări),
• riscul de îndatorare - este legat de structura de finanţare a structurii
organizaţionale,
• riscul de faliment - consecinţa insolvabilităţii organizaţiei care poate să
conducă la dispariţia pur şi simplu a acesteia,
• riscul valutar şi riscul de rată a dobânzii - legate de evoluţia cursului de
schimb al monedei naţionale şi de evoluţia posibilă a ratei dobânzii
(riscuri generate de mediul extern).
 Menţinerea solvabilităţii şi stăpânirea echilibrului financiar.
11
În diferite etape de dezvoltare a structurii organizaţionale, aceasta se confruntă
cu diferenţe mari în ceea ce private variabilele gestiunii financiare amintite
anterior. Implicate corespunzător principalelor faze ale ciclului de viaţă al
organizaţiei pot fi urmărite în sinteză în tabelul următor:

Fazele
ciclului de
viata Lansare Creştere Maturitate Declin

Variabile

Creşterea moderată Creşterea rapidă a Creşterea lentă a Diminuarea

şi instabilă a vânzărilor vânzărilor vânzărilor
Venituri vânzărilor
Cheltuieli Cheltuieli fixe Cheltuieli fixe mai Cheltuieli fixe foarte Cheltuieli de
Rezultate ridicate bine asortate bine asortate funcţionare
dominante
-/- -/+ +/+ +/+
Echilibru
financiar
Resurse Reduse Insuficiente Abundente Dezinvestire
Autofinanţare Importante ++ ++++ +
Finanţare ++ Semnificative Menţinere Restructurare
externă ++ Moderată
Nevoi Investiţii Excedent
Nevoi de fond + ++++
de rulment
Tensiune Foarte Accentuată
asupra accentuată
trezoreriei

Orientări Căutarea creditelor Căutarea Alocarea Orientarea către noi

dominante de trezorerie pentru mijloacelor pentru excedentelor activitati
ale gestiunii asigurarea finanţarea /plasamente
financiare supravieţuirii creşterii i/nvestiţii externe

Situaţia Slabă Satisfăcătoare Bună Se apropie de

rentabilitatii pragul de
rentabilitate

Responsabilitatile operaţional ce revin gestiunii financiare sunt:

 Analiza financiară
• Analiza echilibrului financiar
• Analiza rezultatelor din sistemul economic
• Analiza fluxurilor financiare
• Diagnosticul financiar al rentabilitatii şi al riscului

12
 Gestiunea financiară pe termen lung
• Decizii financiare de investp
• Decizii de finance
• Decizii de repartizare a profitului
 Gestiunea financiară pe termen scurt - decizii de trezorerie
• Gestiunea trezoreriei
• Gestiunea ciclului de exploatare
 Controlul de gestiune

Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici

şi instrumente de tratare a informaţiilor cu scopul diagnosticării stării unui
sistem economic, a aprecierii nivelului calitativ al performanţelor acestuia
în condiţiile existenţei unui mediu concurenţial dinamic.

Analiza economico-financiară studiază fenomenele din mediul de afaceri

din punct de vedere economic, ceea ce înseamnă că urmăreşte consumul
de resurse şi rezultatele obţinute. Sunt luate în considerare relaţiile
structural-funcţionale, urmărind determinarea celor de tip cauză-efect.

Diagnosticarea înseamnă identificarea variabilelor-cheie ale stării şi

dinamicii fenomenelor, a interactiunii dintre acestea, cu scopul de a
proiecta măsuri de corecţie a influenţelor negative asupra performantelor
sistemelor economice şi de amplificare a celor favorabile.

13
14