Mânăstirea COZIA

La poalele muntelui
Cozia, pe malul drept al
Oltului, se află bătrâna şi
frumoasa mănăstire a
Coziei, unul dintre cele mai
vechi monumente din Ţara
Românească ce conservă
elemente originale de
construcţie, zidită de
voievodul Mircea cel Bătrân
(1386-1418) cu puţin înainte
de sfârşitul veacului al XIV-
lea.
Clădită astfel de ctitorul ei într-un loc în care accesul nu se putea face
dinspre nord şi vest, decât cu riscuri şi dificultăţi, apărată la est de cursul
învolburat al apelor Oltului, ale cărui « valuri mândre generaţii spumegate, zidul
vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc », după cum glăsuiesc versurile poetului
Grigore Alexandrescu, Cozia a răzbătut prin vitregiile vremurilor de-a lungul a
mai bine de cinci veacuri de existenţă.
Odinioară incinta mănăstirii Cozia era protejată de ziduri puternice,
clădite din piatră şi sprijinite de contraforturi, care puneau la adăpost în caz de
primejdie biserica, chiliile şi celelalte anexe gospodăreşti. În colţurile incintei se
înălţau turnuri de apărare. Astăzi mare parte din aceste ziduri nu se mai
păstrează, iar acolo unde totuşi există au fost înglobate în construcţiile ce
încadrează biserica principală. Crenelele au fost transformate în ferestre ale
chiliilor şi locuinţelor şi numai la o examinare atentă se mai pot observa locurile
şi forma lor.
În zilele noastre, după ce a suferit cu timpul mari transformări, complexul
prezintă o incintă deschisă spre vest, cu trei laturi (sud, est şi nord), în colţurile
cărora se află, la sud-est, elegantul paraclis al lui Amfilohie, iar la nord-est
paraclisul lui Ioan Hurezanu.
În mijlocul acestei incinte, se ridică biserica principală, care se detaşează
de întregul complex prin măreţia ei, prin proporţiile, soluţiile constructive şi mai
ales prin aspectul plasticiei monumentale.
În colţul de nord-est al clădirilor se încadrează biserica principală, se
găseşte un alt lăcaş, cunoscut sub numele de paraclisul lui Ioan Hurezanu. Înălţat
în anul 1710, dar aşezat în partea cea mai expusă apelor învolburate ale Oltului,
el nu a dăinuit prea mult. «Prăbuşe-se-vor cuvuiet toate turnurile sale ... Şi vor
chicoti-mprejuru-ţi negri munţi şi strâmta vale », avea să scrie la vremea lui
despre Cozia poetul George Coşbuc, dupăm ce-o vizitase. În primăvara anului
1859, Ministerul Cultelor era înştiinţat că valurile Oltului au dărâmat zidul ce
apăra mănăstirea din partea de nord-vest. Atunci s-a prăbuşit aproape în
1 din 3
întregime şi paraclisul, cu excepţia pereţilor de sud şi vest. Pe aceasta din urmă
se mai observă încă un fragment din fresca originală.
În urma lucrărilor de restaurare întreprinse la întregul complex de Direcţia
Monumentelor Istorice în 1958, paraclisul a fost refăcut şi el în stilul arhitecturii
brâncoveneşti, aşa cum va fi construit odinioară.
În partea de vest a şoselei naţionale ce trece prin faţa mănăstirii, pe o mică
ridicătură a terenului, se înalţă bolniţa Coziei, frumoasa ctitorie a lui Radu Paisie
voievod, adevărată perlă a arhitecturii româneşti medievale. Ea făcea parte în
trecut din complexul arhitectonic al mănăstirii, până la distrugerea vechilor
ziduri ale incintei Coziei, când a fost despărţită de restul clădirilor de şoseaua ce
trece acum spre Sibiu.
Lăcaşul bolniţei a fost zidit în 1542 după planurile şi « învăţătura
ieromonahului Maxim maistorul », care apare citat în inscripţia din pridvor,
împreună cu meşterii zugravi David şi fiul său Raduslav.
Elementele de structură şi arhitectură care stau la baza acestei ctitorii a
voevodului Radu Paisie, realizare care nu-şi mai găseşte analogie în Ţara
Româneaască, au fost neîndoielnic inspirate din repertoriul formelor atât de
bogate pe care le oferă biserica mare a mănăstirii. Edificiul, de mici proporţii,
are aproximativ 12m lungime şi 4m lărgime. Promausul este înlocuit cu un
pridvor cu arcade deschise fapt ce constituie o caracteristică a acestei biserici.
Deasupra naosului, de plan treflat, se ridică o turlă zveltă, octogonală, aşezată pe
un tambur pătrat, care pune şi mai mult în evidenţă silueta înaltă şi îngustă a
construcţiei.
Faţadele, construite din
zone tencuite, alternând cu
cărămidă, sunt ritmate de
arcade ce ocupă suprafeţele
edificiului până aproape sub
cornişă. Pentru prima dată se
întâlnesc aici cărămizi
aparente, aşezate vertical.
Cornişa, foarte puternic, este
construită din zimţi de
cărămizi prinse între şiruri
aşezate pe lac.
Interiorul bisericii,
păstrând în mare parte podoaba zugrăvelii originale, una dintre cele mai
interesante din Ţara Românească, din a cărei compoziţie se desprind imagini de
un colorit cald, este tot atât de frumos. Diferitele scene ale programului
ilustrează originala mainieră de lucru a meşterilor, care s-au priceput să redea
într-un mod neaşteptat de expresiv personajele prezentate.
Pe peretele din naos, în dreapta intrării, sunt zugrăviţi ctitorii. Petru
voievod (Radu Paisie), cu biserica în mâna, poartă pe cap o coroană de aur
împodobită cu pietre preţioase. Domnul este înfăţişat cu o haină lungă, cu
margini de blană albă, sub care se distinge costumul de culoare cărămizie.
2 din 3
Marcu voievod, fiul lui, poartă o îmbrăcăminte similară. Alături de el se găseşte
doamna Ruxandra, soţia voievodului, de asemenea cu coroană pe cap şi cercei
lungi în urechi. Mantia ei albă, din stofă scumpă, este brodată cu fir. Lângă
doamna Ruxandra se află fiica ei Zamfira.
Pe peretele de apus al pridvorului, un alt tablou votiv îl înfăţişază pe
Mircea cel Bătrân si pe fiul său Mihail, în costume asemănătoare acelora purtate
de cavalerii apuseni, aşa cum se văd şi în tabloul din biserica mare a Coziei. Aici
însă, cu mâinile duse la piept, Mihail voievod apare într-o atitudine de evlavie.
În partea de nord a pridvorului este zugrăvit chipul lui Stroe, mare spătar,
cel ce a supravegheat lucrările, îmbrăcat tot în haine de epocă, de culoare verde.
În pridvor,pe latura de nord, se mai păstrează piatra funerară a lui Mihail,
egumen al mănastirii, înhumat aici căre sfârşitul lui Constantin Brâncoveanu
(cca.1710-1714).
Nu prea departe de mănătire, spre nord, în apropierea şoselei naţionale, se
mai văd si astăzi ruinele unei biserici cunoscute sub numele de « Cozia veche ».
În urma interpretării greşite a documentelor date de Mircea cel Bătrân
ctitoriei sale, la care ne-am referit maiînainte, se consideră că în locul acesta a fi
existat prima biserică a Coziei, ridicată încă din vremea voievodului Radu I. Pe
baza cercetărilor făcute de arheologi s-a putut constata însă că ruinele micului
locaş, construit din bolovani de râu, cărămidă şi mortar, aparţin în realitate unei
biserici din secolul al XVII-lea.
În anii 1958-1962 au fost efectuate la Cozia ample lucrări de consolidare
şi restaurare menite să redea construcţiilor aspectul lor real şi să pună în lumină
elementele tradiţionale specifice arhitecturii româneşti, aşa cum se cuvine uneia
din cele mai valoroase monumente medievale din Ţara Românească.
Vizitatoruli de astăzi al Coziei, lăcaşul i se înfăţişează complet restaurat,
dar evocând ceva din acea atmosferă de demult, surprinsă de Grigore
Alexandrescu în ale sale « Note de călătorie »: « Ziua începuse a se ascunde
după munţii apusului, mai luminând încă puţin vârfurile celor dimpotrivă.
Apropierea serei împrumuta obiectelor colore fantastice şi deştepta
nenumăratele glasuri a singurătaţii. Hotărâţi a pleca a doua zi de la Cozia, ne
mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului; de acolo preumblarăm
privirea noastră pe pustiele-i ţârmuri şi îndeplinind lipsa talentului prin
entuziasmul pentru slava naţională, plătirăm un bir de laude nedestoinice
viteazului Mircea.
Mănăstirea Cozia a servit nu numai ca lăcaş religios, dar şi ca loc întărit şi
de pază a hotarelor şi uneori loc de refugiu al domnitorilor în vremuri de
restrişte. A mai existat la Mănăstirea Cozia o şcoală de pictură, de scluptură, o
şcoală de cântăreţi bisericeşti, o şcoală monahală.

3 din 3