Necesitatea reglementării speciale de drept penal referitoare

la minorii infractori

Cadrul legal

În cadrul Codului penal există un sistem special alcătuit din norme și măsuri
menite să prevină și combată criminalitatea juvenilă. Sistemul special penal pentru
minori îi corespund norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure
realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru compus din reguli
speciale fiind generată de situația specială a minorului, de disponibilitatea sa psiho-
fizică.
Un rol important în derularea procesului penal pentru infractorii minori l-au avut
Decretul nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și
reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea
penală și Legea nr. 59/1968 privind comisiile de judecată.
Problema răspunderii penale, prevenirii și combaterii infracționalității minorilor a
constituit și constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă atenție deossebită în
ceea ce privește stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia.
Necesitatea prevenirii și combaterii infracțiunilor comise de minori apare cu atât
mai evidentă cu cat fenomenul cunoaște uneori recrudescențe, iar faptele pot si
deosebit de periculoase. Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere
a fenomenului infracțional în rândul minorilor a ridicat și problema stabilirii vârstei la
care minorul răspunde penal.
Legiuitorul român a instituit pentru infractorii români un sistem sancționator
special și mixt, alcătuit din măsuri educative și pedepse. Trăsătura caracteristică a
acestui sistem este dată, în principal, de componența măsurilor educative, sancțiuni de
drept penal cu caracter educativ, destinate unor personalități în formare și susceptibile
de influențare. Aceste sancțiuni sunt adecvate condițiilor fizice, psihice și umane care
deosebesc pe infractorii minori de cei adulți.
Cadrul sancționator pentru minorii infractori nu poate fi redus, în concepția
legiuitorului de la 1868, numai la măsuri educative. Necesitatea unei reacții prin
pedepse față de minorii care săvârșesc infracțiuni deosebit de grave și vădesc o
periculozitate deosebită impune recurgerea la sancțiuni penale1.

1 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 144

1
 Astfel, art. 101 C. pen. prevede patru măsuri educative: mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut
medical-educativ.
Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravității lor, de la simpla dojană
până la privarea de libertate. Ultima are un caracter special și complex, având nu numai
un caracter de măsură educativă privativă de libertate, dar și de măsură de tratament
medical.
Ca pedepse aplicabile minorului, legea prevede, în art. 109, închisoarea și
amenda, în limite reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulților.
Nu se aplica minorilor pedeapsa detențiunii pe viață. De asemenea, nu se aplică
minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile
săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi.
Din reglementarea minorității de către Codul penal, rezultă că răspunderii penale
a infractorului minor îi sunt specifice două aspecte: primul dintre acestea îl constituie
vârsta de la care minorul poate fi tras la răspundere penală, și, cel de-al doilea, regimul
de sancționare, diferit de cel al majorilor.
În ceea ce priveşte primul aspect şi anume vârsta, s-a reţinut că aceasta este
hotărâtoare pentru stabilirea răspunderii penale.2
Determinarea capacităţii penale a minorilor se face în funcţie directă de
dezvoltarea psiho-fizică a minorului, în diferitele etape ale dezvoltării lui, ajungându-se
în final la starea de maturitate.
Evoluţia fiecărei persoane, viaţa în sine are o desfăşurare proprie, cunoscând, în
mod normal patru faze: copilăria, adolescenţa, maturitatea, batrâneţea, fiecărei faze în
parte, fiindu-i caracteristice anumite evoluţii pe plan psiho-fizic.
Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite
de prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia se interacţionează cu o
multitudine de factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a
semnificaţiei sociale a conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor,
deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă
exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracţională.3
Fie că sunt autori, instigatori sau complici, minorii sunt implicaţi tot mai mult în
săvârşirea de infracţiuni. Astfel, instituţia minorităţii cunoaşte în dreptul penal român o
substanţială reglementare proprie, deoarece, prin tragerea la răspundere penală a
minorilor, având în vedere capacitatea psihică a acestora, se urmăreşte mai mult decât
în cazul celorlalte categorii de infractori, reeducarea lor şi prevenirea săvârşirii de fapte
antisociale.

2 Anastasiu Crișu,“Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român.
Aspecte de drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.35
3 Gh. Ivan, op. Cit., p. 143

2
 În Codul penal din 1936, răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta
de 15 ani împliniţi, iar între limitele de la 13 ani la 15 ani minorul răspundea numai dacă
se constată că a acţionat cu discernământ. Codul Penal din 1968 a ridicat limitele de
vârstă de la care minorul poate răspunde penal.4
Legiuitorul român prin dispoziţiile din art. 99 C.penal a stabilit că răspunderea
penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că acesta a avut
discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.
Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de
18 ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu,
deoarece minor în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Astfel, legislaţia penală română face disticţie între minorii care nu răspund penal
și minorii care răspund penal. Prin urmare, faptele prevăzute de legea penală săvârşite
de minori care in momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal şi
nu constituie infracţiuni, minorul care are vârsta între 14 si 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, iar dacă a
împlinit 16 ani răspunde penal fără nici o excepţie.
Potrivit art. 50 C.pen., starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul
penal al faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia minorului nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Prin urmare, întrucât minorii care
nu au împlinit vârsta de 14 ani nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele penale
săvârşite de aceştia sunt lipsite de caracter penal.5

Sistemul sancționator aplicabil minorilor

Delincvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a fenomenului

infracţional în societatea modernă, prezentând nu numai o sporire numerică, dar şi o
continuă accentuare a precocităţii infracţionale. Cercetările criminologice au dus la
concluzia că lupta împotriva acestui fenomen trebuie să se desfăşoare în principal prin
prevenţie, măsuri de ocrotire, educare si reeducare.6
Dreptul penal concură la realizarea prevenţiei infracţionale în rândul minorilor
prin adoptarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori,
deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rândul adulţilor.
Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus
constatarea că şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat
în legislaţia penală probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice
aplicabile, în contextul celor generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii
minori şi cu privire la infracţiunile săvâşite de către aceştia.7

4 Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 356.
5 Lidia Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 88
6 A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001, p.294
7 Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite

de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.89

3
 Minorul care a săvârșit anterior vârstei de 14 ani o parte dintre actele materiale
ale unei infracțiuni continuate, iar după împlinirea vârstei de 14 ani a comis altele va fi
tras la răspundere penală doar pentru activitatea infracțională desfășurată în această
ultimă perioadă.
Săvârșind unele acte materiale anterior vârstei de 14 ani, se presupune că
minorul nu poate avea reprezentarea de ansamblu a activității sale viitoare, continuate
și după împlinirea acestei vârste. Pe acest considerent rezoluția infracțională unică
lipsește. În raport cu actele materiale comise anterior vârstei de 14 ani, minorul nu va
putea fi tras la răspundere penală, capacitatea dobândită ulterior neputând radia asupra
etapei anterioare. Aceiași soluție se impune și în cazul infracțiunilor continue sau de
obicei săvârșite de minor în condițiile descrise anterior.
Minorul care a participat la costituirea unei asocieri pentru săvârșirea de
infracțiuni (art. 323 Cod penal) sau a unui grup infracțional organizat (art. 7 din Legea
nr. 39 din 29 ianuarie 2003), dacă a continuat să participe în cadrul asocierii grupului și
să acționeze potrivit scopurilor și după ce a devenit major, va răspunde ca major.
Infracțiunea continuă se epuizează numai în momentul încetării acțiunii sau inacțiunii,
legea penală aplicabilă fiind cea din momentul încetării activității infracționale.

Pedeapsa închisorii
Esenţială pentru tratamentul sancţionator aplicabil minorilor este funcţia de
reeducare a pedepsei, pe care se pune accentul, în raport cu funcţia de constrângere şi
cu cea de eliminare temporară (prin plasarea într-un mediu închis).
Când instanţa îşi formează convingerea că nici una dintre măsurile educative nu
poate să ducă la reeducarea minorului, va aplica o pedeapsă, chiar dacă minorul se află
pentru prima dată în faţa justiţiei.
În cazul delincvenţei juvenile, tratamentul penal este îndreptat spre reeducare,
remodelarea personalităţii, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi
preceptele morale, pe cât posibil, prin menţinerea minorului în mediul său familial şi
şcolar.8
Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt
închisoarea şi amenda. Limitele acestor pedepse se reduc la jumătate, iar minimul
special nu poate depăşi, în nici un caz, 5 ani.
Reducerea limitelor pedepsei sunt aplicabile atât pentru infracţiunile tip, cât şi
pentru forma agravată, calificată sau atenuată, pentru infracţiunea consumată, cât şi
pentru cea rămasă în faza tentativei.
Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă inculpaţilor
minori.
Creşterea infracţionaliţăţii a devenit un fenomen alarmant în rândul tineretului.
Explozia criminalităţii de la 1989 până în prezent poate fi explicată prin faptul că sărăcia

8 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 121-122.

4
şi inegalităţile economice lovesc în mod special copiii şi tinerii, iar, pe de altă parte,
datorită slăbirii instituţiilor care au drept funcţie socializarea copiilor şi tinerilor. Scăderea
participării şcolare este un factor crucial în împingerea în stradă a unui număr apreciabil
de copii şi expunerii lor presiunilor şi oportunităţilor infracţionale. Creşterea somajului în
rândul tinerilor este, de asemenea, un factor important al creşterii infracţionalităţii. 9
Pedeapsa cu închisoarea este cea mai aspră sancţiune de drept penal care
poate fi luată în cazul infractorilor minori, ea fiind utilizată în cazurile în care aplicarea
unei măsuri educative nu este îndestulătoare în raport cu condiţiile de săvârşire,
urmările produse şi comportamentul general al minorului.
Ca pedeapsă privativă de libertate, închisoarea se aplică minorilor care au
săvârşit fapte penale deosebit de grave, atunci când măsurile educative nu ar avea
finalitatea cerută de art. 52 Cod penal, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, atât în
ceea ce-l priveşte pe minor, cât şi în ce îi priveşte pe potenţialii delincvenţi.10
Pedeapsa minorilor se deosebeşte de privaţiunea de libertate la care sunt
condamnaţi infractorii majori nu numai prin durată, dar și prin modul de executare.
Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii- se arată în art. 57 alin. 3 Cod penal-
execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale,
asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a
dobândi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor.11
Minorilor condamnaţi la pedepse privative de libertate li se asigură condiţii pentru
participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială adecvate nevoilor şi personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea
studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale, în funcţie opţiunile şi aptitudinile lor.
Programele de educaţie şi intervenţie psihologică sunt orientate spre favorizarea
contactului cu societatea şi în special cu familia, astfel încât, la punerea în libertate,
minorii şi tinerii să nu fie dezavantajaţi sub aspect şcolar profesional sau social.12
Minorii şi tinerii execută pedepsele privative de libertate în penitenciare anume
destinate sau în secţii separate în celelalte penitenciare, pentru a li se asigura protecţia
şi asistenţa pe plan social, şcolar, educativ, profesional, psihologic, medical şi fizic, care
le sunt necesare potrivit vârstei, sexului şi personalităţii fiecăruia.
În penitenciarele pentru minori şi tineri se asigură separarea pe camere în funcţie
de sex, vârstă şi regimul de executare.13
Minorii trebuie să fie repartizaţi la penitenciare mai apropiate de domiciliu şi să fie
separaţi de majori spre a-i feri de influenţa acestora.
Tot referitor la minori, s-au luat o serie de măsuri mai speciale cum ar fi hrana
zilnică în cantităţi mai mari decât adulţii, li se asigură 8 ore de muncă neîntrerupt,

9 Octavian Pop, op. cit, p. 79

10 Corneliu Turianu, op. cit, pag 80
11 Corneliu Turianu, op. cit, p. 168
12 Ioan Marcel Rus, Drept execuţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 97
13 Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, op. cit., p. 208

5
precum şi exerciţii fizice zilnice. Ei vor putea avea contacte mai multe cu familia decât
majorii.
Cu privire la prescripţia executării pedepsei, potrivit art. 129 Cod penal, pentru
cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării
pedepsei- prevăzute în art. 126 Cod penal- se reduc la jumătate.
Observăm că dacă infractorul, minor la data săvârşirii infracţiunii devine major în
timp ce termenul de prescripţie este în curs, beneficiul acestui termen îi rămâne definitiv
câştigat, deoarece, aşa cum prevede textul art. 129 Cod penal, durata termenului de
prescripţie este determinată de situaţia infractorului- major sau minor- la data săvârşirii
infracţiunii.14

Măsurile educative privative de libertate

Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă

particularităţi psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.
Preocupările pentru diversificarea sancţiunilor aplicabile minorilor sunt stimulate
de rezultatele cercetărilor criminologice şi de psihologie pedagogică, de la sfârşitul
secolului şi continuate până în prezent.
În adevăr, particularităţile infractorilor minori, reclamă măsuri de apărare socială
adecvate care să vizeze, refacerea educaţiei deficitare a minorului acestea fiind
măsurile educative.
Codul penal actual prevede în art. 101 următoarele măsuri educative: mustrarea,
libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un
institut medical educativ, prezentate într-o scară ierarhică în ordinea gravităţii lor. În
funcţionarea acestora sunt antrenaţi o serie de factori educaţionali, ca familia, unele
instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor şi şcoala.
Ordinea în care sunt enumerate aceste măsuri, nu este întâmplătoare sau
arbitrară. Cu excepţia celei din urmă, al cărei caracter este nu numai educativ, ci şi
medical, celelalte trei reprezintă o scară de măsuri, din ce în ce mai aspre în conţinut,
căci dacă mustrarea constă într-o simplă admonestare, libertatea supravegheată
presupune o suparaveghere pe un timp determinat a minorului, lăsat în libertate,
internarea în centru de reeducare implică, pe lângă supraveghere, şi o restrângere a
libertăţii acestuia15.
După cum se poate observa aceste măsuri sunt puţine la număr, dar suficiente
pentru a putea fi individualizate. Primele două presupun lăsarea minorilor în libertate, iar
celelalte două se aplică prin internarea minorilor, prin restrângerea libetăţii. În plus,
primele două sunt mai uşoare, celelalte sunt mai severe. Toate aceste măsuri dovedesc

14 Corneliu Turianu, op. cit, p. 169

15 Corneliu Turianu, op. cit, p. 77

6
un caracter educativ şi toate ţintesc la îndepărtarea şi adaptarea minorului la viaţa
socială şi la integrarea sa în societate.16
Întrucât constituie sancţiuni de drept penal specifice minorilor – fiind deci
destinate unor persoane a căror dezvoltare psihofizică se află încă în curs – măsurile
educative nu pot fi luate decât faţă de persoane care au calitatea de minor la data
pronunţării lor. Persoanelor care, deşi au comis infracţiunea în timpul minorităţii și au
împlinit vârsta de 18 ani anterior judecării cauzei nu li se pot aplica decât pedepse.
În scara măsurilor educative prevăzute de art. 101 Cod penal, a treia măsură
educativă ce se poate lua faţă de minorul infractor este internarea într-un centru de
reeducare. Este cea mai aspră măsură educativă ce se poate lua faţă de infractorul
minor, deoarece ea implică o privare de libertate.
Tocmai datorită acestei caracteristici legiuitorul a prevăzut că această măsură nu
se poate lua decât faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative apar ca
neîndestulătoare.
Internarea într-un centru de reeducare a fost definită ca fiind o măsură privativă
de libertate luată în scopul reeducării minorilor în situaţia în care celelalte măsuri
educative sunt considerate neîndestulătoare. Este aşadar o măsură de constrângere
realizată prin mijloace psiho-pedagogice speciale, în scopul redării minorilor societăţii.17
Instituţionalizarea reeducării în dreptul penal se realizează prin introducerea
măsurilor educative în sistemul de sancţionare al minorului.
Intenarea într-un centru de reeducare este o măsură mai gravă în raport cu
celelalte măsuri şi constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare,
pe o durată nedeterminată şi se întinde de regulă până la împlinirea de către minorul
infractor a vârstei de 18 ani. Deşi denumită măsură educativă, în realitate ea este o
măsură de reeducare, pentru că este luată în scopul reeducării infractorului minor.18
Internarea într-un institut medical educativ este ultima măsură educativă care
poate fi luată împotriva unui minor infractor. Un asemenea institut are posibilitatea de a
asigura infractorilor minori deficienți din punct de vedere fizic sau psihic tratamentul
medical și regimul special de educație adecvat stării în care care se găsesc.19
Cu toate că apare pe ultimul loc în scara măsurilor educative cuprinse în art. 101
Cod penal, internarea într-un institut medical educativ nu este cea mai grea dintre
aceste măsuri. Ea se situează, din acest punct de vedere, pe același plan cu internarea
într-un centru de reeducare, întrucât ambele constau în așezarea minorului într-un
institut sau centru specializat destinat recuperării acestuia ca element util pentru
societate, ceea ce implică o limitare a libertății fizice a celui internat.20

16 Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.226
17 Traian Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.651
18 Ilie Pascu,op. cit, p.467

19 Traian Dima,op. cit, p.655

20 Corneliu Turianu, op. cit, p. 151

7
 Astfel, internarea într-un institut medical educativ este tot o măsură privativă de
libertate, însă, în plus față de internarea într-un centru de reeducare, ea ține cont de
particularitățile stării fizice și psihice ale minorului, îmbinând măsurile de tratament
medical cu măsurile educative, minorului aplicându-i-se același regim ca și la măsura
internării într-un centru de reeducare.21
Potrivit art. 105 Cod penal, această măsură educativă constă în așezarea
minorului, pe o durată nedeterminată, într-un institut medical educativ, în vederea
supunerii sale unui tratament medical și unui regim special de educație. Așa după cum
însăși denumirea sa o indică, internarea într-un institut medical educativ este o măsură
educativă cu un caracter bivalent: medical și educativ totodată, deși integrată în
categoria măsurilor educative, ea are, așadar, și o latură medicală care se reflectă și în
denumirea ei.
Caracterul bivalent al măsurii, medical și educativ, determină și specificul
institutului în care urmează a fi internat minorul. Fiind destinat să aplice minorului un
tratament medical special și, totodată, să-i creeze acestuia condițiile primirii unei
educații corespunzătoare, institutul medical educativ îmbină caracterul medical cu cel
educativ-pedagogic și iși realizează aceste funcții prin activitatea conjugată a unor
specialiști din ambele domenii, al medicinei și al educației.
Dat fiind că măsura se ia față de infractorii minori, deci care răspund penal, față
de iresponsabili nu pot fi dispuse nici un fel de măsuri educative, aceștia urmând a fi
internați într-un institut de deficienți psihic.22
Internarea într-un institut medical educativ se dispune de instanța competentă să
judece cauza penală în care este implicat minorul, dacă se constată că acesta
îndeplinește condițiile răspunderii penale și se confirmă printr-o expertiză medicală și de
specialitate necesitatea supunerii minorului atât unui tratament medical, cât și unui
regim special de educație. Această măsură, datorită specificului ei, se va lua în genere,
față de minorii în vârstă de 16-18 ani, deoarece este puțin probabil ca un minor în
vârstă de 14-16 ani care are o stare fizică sau psihică anormală sau maladivă să fie
considerat că a săvârșit fapta cu discernământ. Totuși, când în mod excepțional se va
dovedi că un astfel de minor a săvârșit fapta cu discernământ, se va putea lua și față de
el măsura internării într-un institut medical educativ.

Elemente de drept comparat

Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele
deosebiri de la o ţară la alta, prin frecvenţă, tendinţe şi forme de manifestare, continuă
menţină în stare de alertă cele mai avizate organisme internaţionale, îndeosebi
Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea
juvenilă suscită interesul nu numai al specialiştilor în materie de educaţie şi ocrotire, dar

21 Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, op. cit p. 237
22 Vasile Dobrinoiu, Wiliam Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p.437

8
şi al celor din sfera dreptului penal, a criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei, de
asemenea, ea stă în atenţia a numeroase organizaţii guvernamentale şi
nonguvernamentale, ca şi în preocupările unor persoane cu iniţiative particulare de
interes umanitar.
Consiliul Europei, cel de-al doilea organism internaţional care se implică activ în
problemele delincvenţei juvenile datează din 1949 şi îşi are sediul la Strasburg.
Consiliul Europei a iniţiat numeroase cercetări criminologice şi sociologice privind
delincvenţa, mai cu seamă în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de
emigranţi sau din populaţia autohtonă minoritară acolo unde acestea constituie o
populaţie compactă, cum sunt zonele sărace ale marilor oraşe din lumea occidentală.
Regulile care orientează actualmente legislaţia şi practica în domeniul
delincvenţei juvenile, în cele mai multe state membre, au la bază principiile politicii
penale ale Consiliului Europei şi anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea
intervenţiei justiţiei penale şi necesitatea participării comunităţii la politica criminală.
Un loc important în orientările de principiu ale Consilului Europei îl ocupă ideea
depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării pe cât posibil a
procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori.23
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit
reglementărilor din domeniul penal, în majoritatea ţărilor există o perioadă de tranziţie,
care marchează trecerea de la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută,
perioadă în care infractorilor minori le sunt aplicabile, cu prioritate, măsuri educative,
corective.
Aceste măsuri sunt foarte variate şi, uneori, chiar incompatibile, de exemplu, într-
o ţară, amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar
în altă ţară, este catalogată drept pedeapsă.
În Elveţia şi Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în
Anglia şi Ţara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoţia de la 8 ani, în
Grecia şi Ungaria de la 12 ani, în Danemarca şi Germania de la 14 ani.
Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun
începând cu vârsta de 18 ani, situaţie susţinută şi de faptul că aceasta este vârsta de la
care începe majoratul în general.
Trebuie făcută însă o precizare, şi anume că, dacă de la această vârstă se aplică
regulile de desfăşurarea procesului penal proprii dreptului comun, instanţele pot aplica,
în unele cazuri, sancţiuni specifice infractorului minor.
Astfel, dacă în Anglia aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani,
se pot aplica sancţiuni specifice minorului până la 21 de ani.
În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în
Olanda şi Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanţele o cer, se
aplică pedepsele specifice minorilor.24

23 Ortansa Brezeanu, op. cit., p. 69-81

9
 Faţă de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor
angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la
18 ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluţionarea cauzelor cu minori se face după reguli
speciale, cu aplicarea sancţiunilor specifice.
Legislaţiile din Belgia şi Luxemburg, în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării
unei pedepse pentru faptele calificate ca infracţiuni comise de minorii până la 18 ani,
pentru aceştia instanţa aplicând doar măsuri educative.
Totuşi, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între
16-18 ani, dacă consideră că faţă de fapta comisă şi persoana acestuia nu sunt
suficiente numai măsurile educative, poate trimite cauza pentru a fi soluţionată de
instanţele de drept comun, care pot aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai
cu titlu de excepţie.
În Spania şi Portugalia, vârsta de la care infractoruli minor i se aplică prevederile
procesual penale ale dreptului comun este de 16 ani.
Până la acestă vârstă, cauzele sunt soluţionate, după regulile speciale, de
Tribunale pentru minori, care nu pot aplica decât măsuri educative.
În majoritatea ţărilor, în special în cele europene, soluţionarea cauzelor cu
infractori minori cade în competenţa unor instanţe speciale.
Aceste instanţe pot dispune măsuri de protecţie, măsuri educative faţă de
minorul periculos sau măsuri educative şi pedepse faţă de minorul infractor.
Totuşi, în cazul aplicării pedepselor, există prevederi speciale, care le
diferenţiază de cele pentru adulţi mai ales în ceea ce priveşte întinderea.
În Franţa, Ungaria, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, pedepsele propriu-zise
sunt derivate din pedepsele pentru adulţi, în cazul minorilor acestea fiind reduse cu
diferite fracţiuni, de exemplu 1/2 din pedeapsa prevăzută pentru major în Franţa, 1/3 în
Italia.
De asemenea, executarea pedepselor se face după reguli speciale, existând
instituţii sau secţii speciale, cu regim special pentru infractorii minori, preocupările
pentru resocializarea minorului fiind de o importanţă mai mare decât preocuparea
pentru executarea pedepsei propriu zise.25

Sistemul de drept francez

Începând cu anul 1945 în Franţa este aplicabilă o justiţie distinctă pentru minori.
Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale şi
servicii educative şi funcţonează după reguli speciale, adaptate particularităţilor
minorilor.
În ceea ce priveşte procedura, necesitatea aplicării acestor măsuri cu caracter
special a impus crearea de jurisdicţii specializate. Pentru executarea acestor măsuri,

24 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 187

25 Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

10
reforma a impus crearea de centre de reeducare, locuri speciale destinate să primească
tineri delincvenţi, care au înlocuit vechile colonii penitenciare.26
Minorul sub vârsta de 13 ani nu este considerat ca fiind responsabil din punct de
vedere penal. Legislaţia franceză stabileşte o prezumţie irefragabilă de
iresponsabilitate.
Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani i se poate aplica fie o
pedeapsă, fie o măsură educativă. Totodată minorului cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 i
se aplică reducerea limitelor pedepsei după cum urmează: dacă este vorba de o
pedeapsă temporară privativă de libertate, maximul său se reduce la jumătate, iar în
cazul închisorii pe viaţă maximul nu poate fi mai mare de 20 de ani.
Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 16 şi 18 ani este, în principiu, tratat la
fel ca şi minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, cu diferenţa că, dacă
este condamnat la o pedeapsă, legea prevede posibilitatea ca judecătorul să refuze
motivat reducerea limitelor pedepselor.
Doctrina penală franceză tratează răspunderea penală a minorilor în cadrul
regulilor speciale aplicabile răspunderii pentru anumite categorii de delincvenţi care,
alături de cauzele obiective şi subiective, fac parte din categoria cauzelor de înlăturare
sau reducere a răspunderii penale. Cauzele obiective sunt ordinea de drept, legitima
apărare, starea de necesitate, consimţământul victimei şi dispariţia infracţiunii, iar
cauzele subiective sunt deviaţiile psihice şi neuropsihice, constrângerea fizică şi morală
şi eroarea de drept penal. Minoritatea este, aşadar, o cauză prezumată de non-
imputabilitate.27
Sistemul de drept francez sancţionează infractorul minor prin măsuri educative şi
libertatea sub supraveghere.
Articolele 15 şi 16 din Ordonanţă precizează măsurile care se pot aplica. În
primul rând, apare menţionată lăsarea minorului în grija unei persoane care va fi
însărcinată cu educarea acestuia. Poate fi vorba de părinţi, tutore, un membru al familiei
sau o persoană de încredere. O altă măsură este plasamentul într-un institut abilitat, fie
public, fie privat, de educare şi de formare profesională. Măsura corespunde internării
într-un centru de reeducare prevăzută de textul Codului penal român actual. O altă
măsură este lăsarea minorului în grija unei instituţii care se numeşte Assistence de
l’enfance. Plasamentul într-un internat adecvat este măsura secifică minorilor cu vârste
care nu depăşesc 13 ani. Măsura plasamentului într-o instituţie publică corectivă este
aplicabiă minorilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani dificil de îndreptat.
Judecătorul pentru minori alege una dintre măsurile menţionate în funcţie de
oportunitatea uneia dintre acestea, şi nu în funcţie de natura sau de gravitatea
infracţiunii. Ca şi în dreptul penal român, durata măsurii nu poate depăşi momentul în

26 Ortansa Brezeanu,op. cit., p. 69-81

27 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.190

11
care minorul ajunge la vârsta de 18 ani. Articolul 16 bis al Ordonanţei din 2 februarie
1945 precizează faptul că minorul poate fi plasat sub protecţie judiciară până la
împlinirea vârstei de 20 de ani dacă acest lucru este cerut de inserţia socială. Măsurile
educative sunt susceptibile de a fi revăzute, dacă aceasta este în interesul minorului.
Libertatea supravegheată constă în plasarea minorului sub supravegherea unui
delegat desemnat de judecător, care este însărcinat să exercite asupra minorului o
acţiune educativă, un control al condiţiilor sale de viaţă şi al conduitei sale precum şi o
supraveghere a persoanelor care îl au în grijă. Domeniul de aplicare a măsurii include
toate ipotezele, fie că minorul i se aplică o pedeapsă, fie că face obiectul unei măsuri
educative.Delegatul va face rapoarte judecătorului în caz de conduită
necorespunzătoare sau de pericol moral pentru minori. Totodată va semnala şi orice
modificare a măsurilor de plasament sau de încredinţare care i se par utile.28
În Franţa există unele jurisdicţii penale de excepţie sau specializate. Acestea
sunt jurisdicţiile pentru minori, jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile
politice.
Jurisdicţiile specializate din domeniul minorilor delincvenţi sunt în număr de
patru: judecătorul pentru minori, Tribunalul pentru minori, Curtea cu juri pentru minori şi
Camera specială a Curţii de Apel.
Judecătorul pentru minori este un personaj-cheie în cadrul justiţiei pentru minori.
Este un magistrat specializat ales în cadrul tribunalului, ţinând cont de interesul său
pentru materia delincvenţei juvenile şi de aptitudinile sale. Este delegat pentru cel puţin
trei ani şi cumulează atribuţii de instrucţie şi de judecată.. Atribuţiile de instrucţie nu
există decât în materie de delicte şi de contravenţii. Atribuţiile de judecată există doar în
cazul infracţiunilor pe care judecătorul le-a trecut prin procedura instrucţiei. În acest caz
judecătorul nu poate lua decât măsurile educative mai puţin grave. Nu poate pronunţa
condamnarea penală şi nici o măsură educativă care implică internarea minorului.
Asemenea decizii nu pot fi luate decât de Tribunalul pentru minori. Cu toate acestea,
judecătorul pentru minori poate plasa minorul în regim de libertate supravegheată.
Aşadar, rolul judecătorului pentru minori este atât acela de a acorda protecţie minorilor
a căror sănătate, siguranţă sau moralitate este în pericol, cât şi de a judeca infracţiunile
comise de minori, cu excepţia celor mai grave infracţiuni care sunt judecate de tribunale
pentru minori sau de curţi cu juri pentru minori. Judecătorul pentru minori aplică cu
precădere măsurile educative şi lucrează în colaborare cu Serviciile de protecţie
judiciară pentru minori.
Tribunalul pentru minori este prezidat de un judecător pentru minori asistat de doi
asesori. Aceştia nu sunt magistraţi, sunt numiţi pe patru ani, trebuie să aibă cel puţin 30
de ani, naţionalitate franceză şi un interes deosebit pentru delincvenţă juvenilă.
Procurorul general desemnează un magistrat din cadrul parchetului de pe
lângă tribunalul respectiv, special însărcinat în cazurile privind pe minori. Tribunalul are

28 Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

12
competenţa de judecată limitată numai la contravenţii şi delicte comise de minori.
Instanţa nu-şi poate prelungi competenţa şi asupra unor fapte comise de majori. 29
Curtea cu juraţi pentru minori este prezidată de un consilier de pe lângă Curtea
de Apel, ajutat de doi asesori, magistraţi de profesie, care trebuie să fie numiţi dintre
judecătorii pentru minorii din cadrul Curţii de Apel.
Competenţa curţii este limitată la crimele comise de minorii având vârsta între 16
-18 ani. Instanţa îţi prelungeşte competenţa şi asupra infracţiunilor comise de majori
împreună cu minori, dacă camera de acuzare decide acest lucru.
Procedura de judecată este identică cu cea desfăşurată în faţa curţilor cu juraţi
de drept comun.

Sistemul de drept german

În Germania, încă de la începutul secolului XX, s-a adoptat un regim special al

delincventului minor faţă de cel major. În Germania, regimul penal al minorilor este
integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de
măsuri cu caracter social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie
o excepţie cu reguli stabile pentru o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului
acestei grupe de vîrstă. În acest sens, de menţionat că Germania este una din puţinele
ţări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului, care constituie un act
de referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea
asigurării unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor.
Regimul penal al minorului şi ,, tânărului adult” este prevăzut în Legea tribunalului
pentru tineret din 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispoziţiile
Codului Penal. Germania este una din ţările care au o legislaţie penală separată pentru
minori în ceea ce priveşte partea generală.
Conform Codului Penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana care la
momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani şi este responsabilă. Conform Legii
despre judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în
vîrstă de 14-18 ani şi adolescente cele în vîrstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii
prevede: ,, Minorii sunt supuşi răspunderii penale, dacă în timpul săvârşirii faptei erau
conştienţi de urmările ce vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor”.
Minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se
poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei
executare este dată în competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau
înfiinţate de ,, oficiile de tineret” locale. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat
răspunzător, dacă în momentul săvârşirii faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi
intelectual care să-i permită să conştientizeze caracterul ilicit al conduitei sale. Faţă de
minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai

29 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.192

13
măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul între 14 şi 18 ani
beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată prin
dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al
faptei săvârşite. Acest lucru este binevenit deoarece sunt minori care se dezvoltă mai
devreme, atât fizic cât şi psihic, lucru care le permite să conştientizeze caracterul
prejudiciabil al faptelor sale. Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se poate lua în
principiu numai măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente,
minorul este sancţionat cu măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de
minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau a
pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituţie privativă
de libertate.
Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea anumite măsuri de siguranţă
şi de „îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume,
internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de
libertate sau supravegherea conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o
anumită îndeletnicire, cum ar fi, de pildă, conducerea unui vehicul.
Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De
asemenea, judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri
educative sau de corecţie, precum şi măsuri educative asociate cu măsuri coercitive.
Arestul pentru minori nu poate fi cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative.
Ca măsuri educative se aplică ,,îndrumări de comportare”- sunt nişte indicaţii şi
interdicţii dispuse de judecătorul de minori cu privire la modul cum trebuie să fie
organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia lui, ,,asistenţa educativă şi
plasamentul pentru îngrijire”.30
Atunci cînd judecătorul consideră că măsurile educative şi cele coercitive nu sunt
de ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o
perioadă determinată sau nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o
durată determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru
infracţiunea săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci
pedeapsa maximă la care minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o
durată nedeterminată nu poate depăşi 4 ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi
durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei nu poate fi mai mic de doi ani.
Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă de instanţa de
judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată
determinată. Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această
categorie de făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub
supraveghere” şi “suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a
minorului. Suspendarea executării cu punerea sub supraveghere se poate dispune în
cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un an şi dacă judecătorul apreciază

30 Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

14
că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un avertisment care face ca
executarea sancţiunii de către minor să fie necesară. O altă posibilitate este
suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere.
Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că
pedeapsa constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În
acest caz, el dispune punerea minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1
an şi de maximum 2 ani, stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii
pe care acesta trebuie să le execute. Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de
minori, Curtea de Juri pentru minori şi Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare
dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează procurori pentru minori. Curtea de Juri
este formată dintr-un judecător pentru minori, ca preşedinte, şi doi asesori (juraţi), care
trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3
judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de instanţă pentru o
perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru bunăstarea
tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri
separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori.
Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a
săvârşit o infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate
faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse.31

Sistemul de drept italian

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată, distinctă de cea a tribunalului
de drept comun. Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale a unei
curţi de apel. Tribunalul este compus dintr-un judecător al curţii de apel, în calitate de
preşedinte, dintr-un magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi doi bărbaţi). Cei
doi experţi trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de
judecători onorari (plătiţi). Ei sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea
ministrului justiţiei, pe o perioadă de trei ani.
Competenţa materială a tribunalului minor este determinată de lege în funcţie de
natura cauzelor. Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor
prin formarea unor instanţe specializate. Astfel, în materie civilă, tribunalele pentru
minori judecă cauzele privitoare la adopţii, încredinţarea minorilor și exercitarea
autorităţii părinteşti, la interdicţia şi incapacitatea minorului. În materie penală, tribunalul
este competent pentru toate infracţiunile comise de către minori.
Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie specială a
curţii de apel.

31 Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori, Analele
facultății de științe juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005

15
 Sistemul de drept portughez
Tribunalele pentru minori sunt competente să ia unele măsuri pentru ocrotirea
unor minori care se află în situaţii deosebite. Această instanţă are funcţii evidente de
ocrotire a minorilor aflaţi în dificultate.
Legea are în vedere, în primul rând, acei minori care au împlinit vârsta de 12 ani,
fără a o depăşi pe cea de 14 ani. Intră sub incidenţa măsurilor educative vizate de lege
acei minori care au dovedit dificultăţi de adaptare la o viaţă socială normală, cei care
practică cerşetoria, prostituţia, vagabondajul, abuzul de băuturi alcoolice sau recurg la
folosirea ilicită a drogurilor; sunt subiecţi ai unor fapte calificate de lege ca infracţiuni
sau contravenţii.
Competenţa tribunalului pentru minori se extinde şi asupra minorilor care nu au
împlinit vârsta de 12 ani, dar numai în condiţiile în care părinţii sau reprezentanţii legali
ai acestora nu acceptă intervenţia organelor tutelare sau de reeducare oficiale.
Judecarea cauzelor menţionate mai sus se face, de regulă, de către un singur
judecător.

Importanța sancționării infractorilor minori

Fenomenul infacțional în societatea modernă este caracterizat, pe lângă
participarea la săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală a persoanelor majore care
săvârșesc faptele cu vinovăție și de o sporire numerică a cauzelor penale la care
participă persoane minore.
Pornind de la această constatare realizăm cât de importantă devine modalitatea
de sancționarea a infractorului minor printr-un sistem special, sistem adecvat unor
personalități în formare, precum și stabilirea unui statut juridic aparte.
Mai mult decât atât, plecând tot de la acest fenomen de sporire a infracționalității,
în ceea ce-i privește pe minori, cercetările criminologice au ajuns la concluzia că lupta
împotriva delincvenței juvenile trebuie să se desfășoare în principal pe tărâmul pre și
post infracțional prin măsuri de ocrotire, educare, reeducare și în subsidiar prin
aplicarea unor măsuri penale.
În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori se ţine seama de faptul că în
perioada de formare şi dezvoltare prin care trec, ei nu posedă acelaşi discernământ ca
majorii şi că ei sunt mult mai receptivi la influenţele ce se exercită asupra lor.
Realizarea prevenției infracționale în rândurile minorilor a fost o caracteristică a
legilor penale din toate timpurile care a cuprins dispoziții speciale pentru minori, atât cu
privire la vârsta la care începe răspunderea penală, cât și cu privire la pedepsele mult
mai ușoare la care erau supuși.
Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă o atenţie deosebită
în ceea ce priveşte stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia. Minorul se află într-o
etapă a dezvoltării biopsihice în care elementele primare ale conştiinţei se formează ca
urmare a influenţelor suferite din partea familiei mediului social, educaţiei.

16
 Deoarece dezvoltarea biopsihofizică nu-i permite să-şi reprezinte singur
interesele, legiuitorul a instituit un statut juridic deosebit de cel al majorului, oferindu-i
garanţii suplimentare de protecţie.
Dezvoltarea incompletă a personalităţii minorului se reflectă atât în dreptul
material, cât şi în dreptul procesual.
Deşi vârsta de la care se răspunde penal diferă de la o epocă la alta şi de la o
ţară la alta observăm o continuitate în ceea ce priveşte instituirea unui regim derogator
privindu-i pe făptuitorii minori.
Astfel, regimul distinct de reglementare a minorităţii a scos în evidenţă grija
pentru reeducarea copilului sau tânărului făptuitor, nevoia prevenirii faptelor antisociale.
Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite
de prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia se interacţionează cu o
multitudine de factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a
semnificaţiei sociale a conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor,
deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă
exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracţională.
Legislaţia actuală din România a reflectat corespunzător starea particulară sub
raport biopsihofizic a copiilor şi adolescenţilor. Astfel, s-a stabilit un statut aparte pentru
minori raportat la statutul rezervat persoanelor adulte.
Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus
constatarea că şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat
în legislaţia penală probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice
aplicabile, în contextul celor generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii
minori şi cu privire la infracţiunile săvâşite de către aceştia.
Mai mult decât atât, grija legiuitorului român pentru starea specială a infractorilor
minori se oglindește și în noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, prin care s-a
urmărit reformarea completă a sistemului existent în prezent în ceea ce-i privește pe
infractorii minori și instituirea unui sistem unic de sancţionare a minorului.
De asemenea, s-a urmărit renunțarea completă la pedepse în cazul minorului
infractor și instituirea unui sistem sancționator bazat doar pe măsuri educative,
incluzând, bineînțeles, și măsuri educative privative de libertate.
Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează,
de regulă, cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, faţă
de acesta se ia o măsură educativă privativă de libertate.
Aceste modificări au fost influențate de legislațiile unor țări europene care
subliniază faptul că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori ci anumite
măsuri educative de asistență.
În plan procesual, reglementarea are în vedere instituirea unor garanţii
procesuale care să îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura
educativă a procesului penal.

17
 Bibliografie

1. Anastasiu Crișu,“Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal

român. Aspecte de drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001.

3. Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

4. Lidia Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

5. Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru

infracţiuni săvârşite de minori, Dreptul, nr.4, 1999

18