Clasa a XI-a. Creștinismul.

Marea schismă de la 1054

Până în anul 1054 a existat o singură Biserică Creştină.

Începând cu acest an, din cauza mai multor disensiuni de natură religioasă, socială,
politică şi culturală, Biserica de la Roma s-a rupt de Biserica Constantinopolului, acest
eveniment tragic, numit Schisma cea Mare, durând până în zilele noastre.
Vina schismei şi-o aruncă reciproc grecii (ortodocşii) şi latinii (catolicii). Grecii o atribuie
învăţăturilor şi practicilor greşite introduse de latini în credinţă şi cult, iar latinii invocă
nesupunerea grecilor faţă de papa de la Roma. În realitate, cauzele care au dus la marea schismă
din anul 1054 sunt complexe, iar primele semne ale acesteia au apărut încă din secolul al III-lea
după Hristos.

Cauzele schismei

Politice:ambiţii şi orgolii pentru putere, atât ale papei în Apus, cât şi ale împăratului
bizantin în Răsărit; dorinţa apusenilor de a avea propriul imperiu şi împărat apusean.
Cea mai importantă cauză politică a plecat de la divizarea Imperiului în cel de Răsărit,
numitImperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol şi cel de Apus, cu capitala la Roma. Dacă
până atunci Imperiul Roman constituia o unitate politică şi culturală, această divizare a făcut ca
fiecare din cele două imperii să se dezvolte diferit unul faţă de altul, fiecare cu concepţiile şi
mentalitatea lui. Cu timpul, Imperiul de Apus, slăbit, lovit şi aproape cucerit de popoarele
barbare, a trecut sub influenţa francilor, în anul 800,împăratul acestora, Carol, fiind proclamat ca
împărat al Imperiului Roman de Apus. Acest lucru a stârnit o opoziţie din partea împăratului
bizantin, care, considerându-se a fi conducătorul întregului Imperiu Roman, nu 1-a recunoscut pe
Carol ca împărat.
 Conflictul s-a dus şi pentru convertirea popoarelor migratoare aşezate între cele două
imperii. Astfel, atât Bizanţul cât şi Apusul au început să lanseze mişcări misionare printre slavi,
intersectându-se în Bulgaria şi disputându-şi mult timp supremaţia jurisdicţională.
Economice: comerţul dintre Apus şi Răsărit era dominat de marile oraşe apusene:
Veneţia şi Genova.
Culturale: multitudinea tradiţiilor culturale ale popoarelor reunite în marele Imperiu
Roman (tradiţiiromano-germanice în Apus şi tradiţii greco-orientale în Răsărit) menţineau mari
deosebiri în ce priveşte concepţia de viaţă şi aspiraţiile popoarelor din cele două spaţii
geografice.
Întreaga cultură promovată de Carol era marcată puternic de prejudecăţile anti-greceşti,
iar bizantinii, la rândul lor, au dezaprobat cultura şi învăţătura apuseană. Această prejudecată
reciprocă a fost întărită şi de limbă. După anii 600, deşi Bizanţul se autointitula încă Imperiul
Roman, limba oficială era de acum cea greacă, spre deosebire de latina din Imperiul Apus.

Religioase:distanţele relativ mari şi comunicarea ineficientă între Biserica din Apus şi

Biserica din Răsărit au dus la apariţia în Apus a mai multor deosebiri în cult şi apoi în dogmă.
Patru dintre aceste deosebiri au fost considerate în Răsărit inovaţii şi greşeli de neacceptat care
rup unitatea de credinţă şi de cult. Acestea sunt următoarele:
· primatul papal sau autoritatea absolută a papei în Biserica Romei; în Răsărit, patriarhul era
supus autorităţii sinodului şi nici o hotărâre dogmatică nu putea fi concepută fără a se recurge la
sinod;
· filioque, cuvânt adăugat de Biserica Apuseană în crezul creştin alcătuit în secolul al IV-lea;
· azima (pâinea nedospită), întrebuinţată la Sfânta Euharistie în Biserica Apuseană; în Biserica
Răsăriteană se folosea pâinea dospită (prescura) pentru această Sfântă Taină;
· purgatoriul, loc intermediar între Rai şi Iad; în purgatoriu, sufletele suferă şi se curăţă;
deneînţelegerile care au urmat introducerii acestor schimbări s-au făcut simţite într-o primă fază
în secolul al IX-lea şi s-au accentuat în secolul al XI-lea când au culminat cu scindarea unităţii
creştine în două: Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană.
Latinii au mai fost acuzaţi că practică în mod obligatoriu celibatul preoţesc, lucru interzis
la Sinodul I Ecumenic, de postire în zi de sâmbătă, că mănâncă brânză şi ouă în Postul Mare, de
faptul că preoţii lor îşi tund bărbile şi practică simonia. Grecii, la rândul lor, au fost acuzaţi că
rebotează cu botez în numele Sfintei Treimi, că pretind că numai biserica lor este
adevărată, că permit căsătoria preoţilor şi că au scos Filioque din Crez.

Desfăşurarea evenimentelor
În secolul al XI -lea, normanzii sunt aduşi de papă în Sicilia şi în Sudul Italiei, pentru a
îndepărta pericolul arab. Prin această ocupaţie sunt atinse direct interesele Bizanţului ortodox,
care avea episcopii în aceste teritorii. Ca să împace lucrurile, împăratul Constantin al IX-lea
Monomahul convoacă un sinod la Constantinopol la care îi invită şi pe apuseni. Papa Leon al IX-
lea trimite o delegaţie în frunte cu cardinalul Humbert.
Primit cu mari onoruri de împărat, dar cu răceală şi indiferenţă de Patriarhul Mihail
Cerularie, care nu vedea în acesta un prieten sincer, cardinalul Humbert, formulează, fără
autorizarea papei, un act de excomunicare a patriarhului şi a Bisericii Răsăritene, înainte de
începerea discuţiilor oficiale în cadrul sinodului, prin care îi acuză pe răsăriteni de diferite erori
de credinţă. Acest act, cardinalul 1-a pus pe Sfânta Masă din altarul catedralei Sfânta Sofia, în
ziua de 16 iulie 1054, în timpul Sfintei Liturghii. A fostgăsit la sfârşitul slujbei.
La 24 iulie 1054, patriarhul Mihail Cerularie răspunde tot cu o excomunicare adresată
papei, cardinalului Humbert şi Bisericii Apusene.
Contemporanii acelor zile n-au dat importanţa cuvenită celor două acţiuni de
excomunicare. Ei erau obişnuiţi cu divergenţele dintre Roma şi Constantinopol.

Consecinţe

Efectele negative ale schismei din Biserica Creştină aveau să se arate mai târziu, când
cruciaţii latini au ocupat Constantinopolul (1204). Evenimentul de la 1054 a marcat toată istoria
Bisericii Creştine şi a Europei. Acest eveniment a separat în timp statele catolice de cele
ortodoxe, atât din punct de vedere teologic cât şi politic, conducând la cucerirea Bizanţului
de către turci, în anul 1453. Au urmat apoi şi alte consecinţe negative, care au slăbit şi mai mult
unitatea creştinilor.
Excomunicările rostite de către cele două părţi la 16 şi 24 iulie 1054 au fost ridicate
reciproc şi concomitent abia la 7 decembrie 1965. Au mai rămas însă consecinţele schismei şi
deosebirile dogmatice, cultice şi canonice. Din anul 1979, aceste deosebiri constituie obiectul
unui dialog teologic prin care cele două Biserici speră depăşirea neînţelegerilor şi
refacerea unităţii şi comunităţii Bisericii Creştine. Acest dialog este impulsionat şi de Mişcarea
Ecumenică.

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta Scriptură;

Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,Editura
Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 436; Corneliu MUHA, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi,
clasa a XI-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009, pp.48-49.