Capitolul 1.

Protecţia juridică a drepturilor omului

1.1. Noţiune

Protecţia drepturilor omului este una dintre cele mai complexe activităţi sociale,
manifestată din timpuri îndepărtate ca o simplă idee, pe fondul discuţiilor filozofice despre om şi
locul său în lumea înconjurătoare, transformată treptat într-un deziderat, principiu de bază al
lumii contemporane organizată într-o societate democratică şi care funcţionează prin prisma
statului de drept. Astăzi, mai mult ca oricînd, protecţia juridică a drepturilor omului continuă să
se transforme pe fondul problematicii evoluţiei postmoderne a societăţii în care trăim, cu
fenomene exacerbate precum terorismul, traficul de persoane, traficul ilegal de migranţi etc. O
nouă ordine socială, o nouă aşezare a idealurilor umane atrage după sine modificări numeroase şi
nu întotdeauna pozitive. Astfel, ne temem ca protecţia juridică a drepturilor omului să se
transforme într-un slogan, un clişeu care să servească în fapt atingerii unor scopuri obscure.
Dreptul internaţional al drepturilor omului îşi are antecedentele istorice într-un număr
considerabil de documente şi instituţii internaţionale.
În mod tradiţional, dreptul internaţional public a fost definit ca un ansamblu de norme
juridice care stabilesc relaţiile dintre state la nivel internaţional, aceasta însemnând că numai
statele erau considerate subiecte ale raportului juridic de drept internaţional. Schimbarea a
început însă să se producă după Primul Război Mondial, prin considerarea ca subiecţi ai
dreptului internaţional şi organizaţiile interguvernamentale care au fost create în urma
conflagraţiei şi cărora le-a fost recunoscută o sumă de drepturi limitate la nivel internaţional. Cu
toate acestea, la acea dată, persoanele fizice nu aveau calitatea de subiecţi ai dreptului
internaţional. Astfel, dacă un stat avea obligaţii la nivel internaţional faţă de resortisanţii altui
stat, persoane fizice, obligaţiile sale erau executate direct faţă de statul a cărui cetăţeni erau
aceştia. În fapt, subiecţi ai raportului obligaţional puteau fi doar statele.
În aceste condiţii, regulile dreptului internaţional în materia drepturilor omului nu
guvernau raporturile juridice dintre stat şi cetăţenii săi, conflictele create de încălcarea
drepturilor fundamentale fiind rezolvate prin aplicarea exclusivă a normelor de drept intern,
prevenind astfel orice posibilitate de intervenţie din partea celorlalte state în cazul abuzurilor şi

1
încălcării de către state a drepturilor fundamentale aparţinînd propriilor cetăţeni. În timp însă,
principiul internaţional al neimixtiunii (non-intervenţiei) a manifestat şi excepţii.
Intervenţia pentru motive umanitare este una dintre acestea. Apărută în secolul al-XVII-
lea, pe fondul teoretizărilor lui Hugo Grotius, această teorie recunoaşte ca legală acţiunea de
intervenţie prin forţă a unui stat împotriva altuia care se face vinovat de încălcarea flagrantă a
drepturilor omului, a drepturilor propriilor cetăţeni, o încălcare a cărei gravitate şochează lumea
internaţională. În practică însă, această teorie a servit drept pretext pentru numeroase intervenţii
nejustificate, ocupări şi rapturi teritoriale care prin natura lor au încălcat în mod evident
principiul suveranităţii şi celelalte principii de drept internaţional. Cu toate acestea, ideea în sine
a creat premisa unei atitudini noi în lumea internaţională, statele putînd suferi o îngrădire a
puterii de a gira necorespunzător respectarea drepturilor fundamentale aparţinînd propriilor
cetăţeni, sub imperiul unei atitudini negative, de dezaprobare, a statelor lumii. Astfel, problema
încălcării drepturilor omului evoluează, conflictul intern transformîndu-se într-unul internaţional.
În prezent, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite acţionează în această direcţie,
autorizînd intervenţii şi represalii potrivit puterilor conferite de Carta ONU, Cap. VII, art. 39 –
„în caz de ameninţare a păcii, încălcare a acordurilor de pace sau în caz de agresiune”. Deciziile
Consiliului au avut în vedere măsuri vizînd minoritatea kurdă, populaţia civilă din Irak, fosta
Iugoslavie, Haiti, Sierra Leone, Timorul de Est. Mai mult decît atît, Consiliul a autorizat
organizarea de tribunale internaţionale ad-hoc în unele dintre aceste regiuni pentru tragerea la
răspundere a celor vinovaţi de crime împotriva umanităţii, genocid şi crime de război. Aceste
măsuri constituie de fapt o formă modernă de intervenţionism în numele umanităţii, în vederea
apărării drepturilor omului la nivel mondial.
Încheierea de tratele internaţionale în domeniu constituie un alt pas important în
istoria protecţiei legale a drepturilor omului. Intervine aici un principiu consacrat al dreptului
internaţional conform căruia un stat poate să-şi limiteze suveranitatea prin încheierea unui
document internaţional, un tratat, o înţelegere negociată, căreia îi vor fi aplicabile normele
juridice de drept internaţional. Astfel, o chestiune internă poate deveni una internaţională,
devenind obiectul unui raport juridic internaţional. Aplicarea acestui principiu a fost deosebit de
importantă pentru cristalizarea dreptului internaţional al drepturilor omului. Acest proces de
„internaţionalizare” a aspectelor legate de drepturile omului a început încă din secolului al-XIX-
lea şi continuă şi astăzi ori de cîte ori un tratat în domeniu intră în vigoare. Primele tratate care au

2
ridicat problema drepturilor omului au fost cele care au interzis sclavia şi cele care protejau
minorităţile creştine din Imperiul otoman: Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, Tratatul de la
Berlin din 13 iulie 1878 care a acordat un statut special unor minorităţi religioase, constituind un
model pentru sistemul protecţiei minorităţilor naţionale stabilit ulterior în cadrul Societăţii
Naţiunilor prin sistemul tratatelor de la Versailles.1
În urma atrocităţilor celui de-al Doilea război mondial, Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a adoptat la 10 decembrie 1948, la Paris, Declaraţia universală a drepturilor
omului, primul document care marchează naşterea unui viitor sistem de protecţie a drepturilor
omului. Documentul nu este un tratat, ci doar un act internaţional cu caracter general şi universal
(soft law), dar care constituie borna zero pentru protecţia juridică a drepturilor omului
concretizată ulterior în tratate, convenţii, acorduri internaţionale ce însumează normele juridice
internaţionale în materie.
Astăzi, drepturile omului sunt apărate şi garantate tuturor indivizilor indiferent de
cetăţenie, protecţia drepturilor amplificîndu-se pe fondul apariţiei multor instituţii internaţionale
cu atribuţii în domeniul protejării indivizilor împotriva oricăror forme de încălcare a drepturilor
omului venite din partea statului a căror cetăţeni sunt ori din partea altui stat faţă de care aceştia
au calitatea de străini. Cu toate că măsurile luate sunt uneori inadecvate, ineficiente şi
necoordonate, normele juridice în materie cît şi numărul crescînd al organismelor, al instituţiilor
internaţionale competente a le aplica dovedesc că protecţia drepturilor omului este un deziderat
mondial. Rezolvarea acestei probleme a devenit un punct forte al discursului politic mondial,
implicînd guverne, organizaţii inter-guvernamentale şi o reţea extinsă de organizaţii non-
guvernamentale cu activitate în domeniul protecţiei drepturilor omului. Cu toate acestea însă,
poate cel mai important progres înregistrat în ultimii ani este acela că, treptat, indivizii din lumea
întreagă conştientizează faptul că statele şi comunitatea internaţională în general au obligaţia de a
le proteja drepturile indiferent de natura acestora: civile, politice, economice, sociale sau
culturale. Acest lucru face şi mai anevoioasă, dacă nu imposibilă, manifestarea unei atitudini
ostile faţă de protecţia drepturilor omului din partea statelor lumii.
Cu toate acestea, nu putem nega faptul că există numeroase state unde datorită unor
factori determinanţi interni sau externi precum sărăcia, gradul scăzut de educaţie, corupţia,

1
Th. Buergenthal, D. Sheldon, D. Stewart, International Human Rights in a Nutshell, West Group, MN, 2002, pp.5-
7.

3
discriminarea de orice fel, instabilitatea politică, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
populaţiei sunt sistematic şi constant încălcate. Din păcate, astfel de situaţii nu pot fi însă
îndreptate numai prin aplicarea legii şi a mecanismelor sale de impunere, ci rezolvarea lor
necesită asistenţă internaţională financiară şi logistică adaptată realităţilor existente.
De fapt, problema recunoşterii şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului nu poate fi rezolvată prin simpla aplicare a normelor juridice în materie. Cooperarea
internaţională în domeniu constituie unul dintre cele mai eficiente şi sigure mijloace de protecţie
a drepturilor omului.
Plecînd de la aceste realităţi putem afirma că, protecţia juridică a drepturilor omului
este o instituţie a dreptului internaţional public şi constă într-un ansamblu de norme juridice
internaţionale care consacră şi garantează drepturile omului. În literatura de specialitate se face
referire la această instituţie şi prin expresia Dreptul internaţional al drepturilor omului, anunţînd
astfel poate naşterea unei viitoare ramuri de drept distinctă de cea a Dreptului internaţional
public.
Trebuie subliniat încă de la început, faptul că normele juridice internaţionale servesc doar
la recunoaşterea, afirmarea şi protecţia acestor drepturi.2
Protecţia internaţională a drepturilor omului s-a consolidat ca instituţie juridică relativ
recent. În prezent, asistăm la o limitare a competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor
omului care antrenează indirect şi o limitare a suveranităţii statelor prin crearea unor pîrghii
internaţionale de garantare şi control al respectării drepturilor omului. Astfel, treptat a fost creat
un sistem de ordine publică internaţională care, indirect, consacră şi garantează respectarea
drepturilor omului.
Concomitent cu aceste transformări, în funcţie de situaţie, normele internaţionale au fost
înglobate treptat în dreptul intern, uneori avînd întîietate în aplicare prin comparaţie cu acestea
din urmă, în situaţia favorizării într-o manieră superioară respectarea drepturilor omului.
Mai mult, ordinea juridică internaţională privind protecţia drepturilor omului se
concretizează şi la nivel instituţional prin intermediul organismelor jurisdicţionale, a instanţelor
judecătoreşti specializate care acţionează în acest sens la nivel internaţional şi regional.
De asemenea, recunoaşterea persoanei fizice ca subiect de drept internaţional pentru o
mai eficientă protecţie a drepturilor sale a dat naştere unui cadru juridic mult mai complex, cu

2
Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 7.

4
reglementarea unor raporturi juridice între statele naţionale, autorităţile şi reprezentanţii acestora
şi persoanele fizice, acestea din urmă avînd calitatea de cetăţeni sau străini.

1.2. Principiile dreptului internaţional privind protecţia drepturilor

omului

Protecţia drepturilor omului la nivel internaţional, regional şi naţional este asigurată

de respectarea în practică a unui cumul de principii care stă la baza elaborării normelor juridice
specifice şi a organizării acţiunilor comune ale statelor lumii în vederea respectării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa semnat la
Helsinki la 1 august 1975 consacră în „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile
dintre statele participante” pe lîngă principiile fundamentale ale dreptului internaţional public şi
principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Unii autori de specialitate consideră că alături de principiile generale, fundamentale,
ale dreptului internaţional public, protecţia internaţională a drepturilor omului este animată şi de
principii specifice precum:
principiul universalităţii potrivit căruia statele lumii sunt obligate să „promoveze
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului [...]3;
principiul egalităţii în drepturi a indivizilor, o egalitate de şanse, de exercitare în
deplină egalitate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de normele
interne şi internaţionale;
principiul nediscriminării care presupune asigurarea egalităţii de şanse fără
deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate sau orice altă formă
de discriminare;
principiul unităţii drepturilor omului potrivit căruia drepturile omului se
concretizează într-un sistem unitar, drepturile fundamentale neputînd fi exercitate
separat datorită conexiunii ideale şi logice care există între ele;

3
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, 1966, A/RES/2200 A (XXI),
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/conventie_drepturi_civile_politice.

5
 principiul reformei legislaţiilor naţionale care presupune ratificarea documentelor
internaţionale şi înglobarea lor în legislaţia naţională, ca norme juridice interne ce
reglementează la nivelul statului semnatar respectarea şi garantarea drepturilor
omului;
principiul subsidiarităţii potrivit căruia statele sunt primele care trebuie să
folosească mecanismele de protecţie a drepturilor omului, instituţiile internaţionale
intervenind doar la sesizare şi după epuizarea căilor interne de apărare a acestora.4
De asemenea, protecţia drepturilor omului la nivel regional-european este ghidată potrivit
prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
omului, de o serie de principii specifice precum: principiul realismului susţinut de principiul
libertăţii individuale, principiul libertăţii politice, principiul supremaţiei dreptului şi principiul
valorilor comune şi a garanţiilor colective, respectiv de principiul universalismului.
La rîndul lor, normele comunitare care reglementează protecţia drepturilor omului, în
primul rînd Tratatul de la Amsterdam, consacră şi ele cîteva principii specifice directoare ale
Uniunii Europene în acest domeniu: principiul democraţiei, principiul transparenţei, principiul
subsidiarităţii, principiul proporţionalităţii, principiul respectării drepturilor dobîndite5.

1.3. Sursele internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor

omului

Respectarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este realizată din punct

de vedere juridic prin intermediul unui ansamblu de reguli care îşi au sursa în diverse izvoare
formale şi care reflectă la rîndul lor categoria izvoarelor materiale, adică condiţiile sociale,
economice, politice şi culturale proprii lumii contemporane.
La nivel internaţional, izvoarele formale care consacră şi asigură mijloacele de protecţie a
drepturilor omului pot fi clasificate în:
izvoare convenţionale;
izvoare cutumiare;

4
Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 9-10.
5
Jean-François Renucci, Tratat de Drept European al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 787-
790.

6
 jurisprudenţa;
alte surse.

1.3.1. Izvoare convenţionale

Articolul 38(1) din Statutul Curţii Penale Internaţionale stabileşte că instanţa, pentru
soluţionarea cauzelor, „aplică convenţii internaţionale, generale sau speciale, stabilind reguli
expres recunoscute de statele semnatare, părţi în proces”. Astfel, tratatele sunt recunoscute ca
fiind principalele izvoare internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului.
În general, tratatele multilaterale, ca expresie a regulilor dreptului internaţional constituie
modalitatea, uneori unică, de a reglementa în mod unitar şi aproximativ uniform multe dintre
problemele actuale ale lumii, printre care şi cea a protecţiei drepturilor omului.
Un avantaj notabil al tratatelor internaţionale în raport cu celelalte izvoare este faptul că,
numai tratatele sunt cele care creează şi definesc prerogativele şi competenţa instituţiilor
internaţionale în cadrul cărora statele semnatare participă prin reprezentanţii desemnaţi şi în
cadrul cărora aceştia pot avea anumite atribuţii.
De asemenea, o trăsătură distinctivă a tratatului este aceea că, el este în fapt un contract
negociat şi semnat de statele părţi, avînd la bază principiile unanim recunoscute ale
consensualismului şi pacta sunt servanda (obligaţiile asumate în mod public şi voluntar trebuie
executate).
În acelaşi timp, tratatul poate fi şi reglementarea normativă a unor probleme naţionale
comune pentru care se anvizajează soluţii unitare. Un exemplu în acest sens pot fi tratatele
multilaterale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale minorităţilor care au impus statelor
semnatare reguli referitoare la tratamentul naţional al acestor categorii sociale.
Sinonimia termenului „tratat” este generoasă, un astfel de acord internaţional putînd fi
denumit pact, protocol (ca supliment la un acord existent), convenţie, cartă, schimb de note,
concordat (acord între un stat şi Sfîntul Scaun) sau tratat. Trebuie menţionat însă faptul că, din
punct de vedere strict juridic, nu întotdeauna găsim o sinonimie perfectă a termenilor menţionaţi.
Unele dintre tratatele internaţionale pot viza direct sau indirect protecţia drepturilor
omului. Astfel, există tratate exclusive în materia drepturilor omului şi tratate care au legătură cu
acest domeniu; tratate internaţionale generale, care au în vedere toate drepturile omului, şi tratate

7
speciale care iau în discuţie doar anumite drepturi; tratate internaţionale universale şi tratate
internaţionale regionale.6

I. Tratatele internaţionale exclusive referioare la protecţia juridică a drepturilor omului

nu sunt numeroase.
Tratate universale cu vocaţie generală:
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie
1966 şi intrat în vigoare la 23 martie 1976;
Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, adoptat la 16 decembrie 1966 şi intrat în vigoare la 23 martie 1976;
Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, vizînd abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 15 decembrie 1989;
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 16
decembrie 1966 şi intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.

Dintre cele mai importante tratate internaţionale universale specializate reţinem:

Convenţia privind sclavia, în vigoare din 9 martie 1927;
Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, în vigoare din 12
ianuarie 1951;
Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei
semenilor, în vigoare din 25 iulie 1951;
Convenţia privind statutul refugiaţilor cu Protocolul adiţional, în vigoare din 22
aprilie 1954, respectiv 4 octombrie 1967;
Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare
rasială, în vigoare din 4 ianuarie 1969;
Convenţia internaţionlă asupra reprimării şi eliminării crimei de apartheid, în
vigoare din 18 iulie 1976;
Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, în
vigoare din 3 septembrie 1981;

6
Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 21.

8
 Convenţia contra torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante, în
vigoare din 26 iunie 1987;
Convenţia privind drepturile copilului, în vigoare din 2 septembrie 1990.

Tratate internaţionale regionale generale:

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în vigoare din 3 septembrie 1953;
Convenţia americană cu privire la drepturile omului, în vigoare din 18 iulie 1978;
Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, în vigoare din 21 octombrie 1986.
Toate cele trei documente internaţionale sunt completate de protocoale adiţionale prin
care se asigură o ajustare continuă a normelor juridice în funcţie de realităţile contemporane.

Tratate internaţionale regionale specializate:

Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant, în
vigoare din 1 mai 1983;
Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a
datelor cu caracter personal, adoptată de Consiliul Europei, în vigoare din 1 octombrie
1985;
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul
Europei, în vigoare din 1 februarie 1998;
Convenţia interamericană pentru prevenirea şi reprimarea torturii, în vigoare din
anul 1987;
Carta africană a drepturilor şi libertăţilor copilului, adoptată în anul 1990 etc.

II. Tratatele care abordează indirect problema protecţiei drepturilor omului sunt
numeroase. Printre cele mai importante se numără:
Carta Naţiunilor Unite împreună cu Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în
vigoare din 24 octombrie 1945;
Statutul Consiliului Europei, în vigoare din 3 august 1949;
Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană, redenumit Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, în vigoare din 1 ianuarie 1958; Actul Unic European, în

9
 vigoare din 1 iulie 1987; Tratatul asupra Uniunii Europene, în vigoare din 1 noiembrie
1993; Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, Tratatelor
instituind Comunităţile Europene şi a anumitor acte conexe, în vigoare din 1 mai
1999;
Carta Organizaţiei Statelor Americane, în vigoare din anul 1951;
Carta Organizaţiei Unităţii Africane, adoptată la 25 mai 1963.

1.3.2. Izvoare cutumiare

Cutuma sau obiceiul juridic constituie un izvor de drept şi în dreptul internaţional
public. Practica îndelungată, constantă şi repetată, recunoscută ca avînd forţă obligatorie pentru
subiectele dreptului internaţional public operează şi în materia protecţiei juridice a drepturilor
omului.
Unele dintre normele juridice convenţionale au devenit astăzi norme juridice cutumiare:
interzicerea sclaviei, interzicerea genocidului, interzicerea torturii, interzicerea apartheid-ului,
interzicerea muncii forţate. Astfel, unele dintre statele care, deşi nu sunt părţi la tratatele privind
consacrarea şi garantarea respectării drepturilor omului, acceptă regulile impuse de acestea,
considerîndu-le cutumiare. Mai mult, denunţarea unei convenţii cu privire la drepturile omului
nu absolvă statul denunţător de obligaţia respectării în continuare a acestora „pe baza principiilor
dreptului internaţional, aşa cum ele rezultă din obiceiurile (s.n.) stabilite între naţiunile civilizate,
din legile umanitare şi din cerinţele conştiinţei publice”.7
În materia drepturilor omului, actele cu caracter intern şi recomandările făcute de
către diversele organizaţii internaţionale recunoscute în lume contribuie, de asemenea, la
naşterea cutumei internaţionale în domeniu.

1.3.3. Jurisprudenţa
Deşi jurisprudenţa nu este considerată izvor de drept decît în sistemul de drept anglo-
saxon, ea este cea care oferă uneori soluţia unei interpretări corecte, veridice, a normelor juridice,
în cazul nostru internaţionale, inclusiv în materia drepturilor omului.

7
Convenţiile de la Geneva, 1949, art.63 (I), 62 (II), 143 (III), 158 (IV) apud Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional
al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.8.

10
 În funcţie de competenţa organelor de la care emană, jurisprudenţa provine de la organe
specializate în materia drepturilor omului (tribunalele internaţionale: Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului) sau de la organe care, deşi nu
sunt specializate strict pe domeniu, avînd o competenţă mai largă, pot rezolva şi probleme
privind drepturile omului (Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale ad-hoc,
Curtea Penală Internaţională).
Organele nejudiciare internaţionale care soluţionează probleme privind drepturile
omului şi care funcţionează după o procedură quasi-jurisdicţională contribuie şi ele la
îmbogăţirea jurisprudenţei în domeniu. Comitetele independente create pentru monitorizarea
respectării prevederilor unor convenţii internaţionale cu privire la drepturile omului intră în
această categorie. De exemplu, Comitetul Drepturilor Omului creat prin Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice, Comitetul privind elminarea discriminării rasiale creat prin
Convenţia privind eliminarea discriminării rasiale, Comitetul privind eliminarea discriminării
împotriva femeilor creat prin Convenţia privind eliminarea discriminării împotriva femeilor etc.

1.3.4. Alte izvoare

Doctrina juridică consideră ca izvoare juridice formale ale protecţiei internaţionale a
drepturilor omului:
Acte interne cu forţă juridică, adoptate de organe ale unor organizaţii internaţionale:
rezoluţii ale Adunării Generale ONU, ale Consiliului Economic şi Social al ONU,
statutele tribunalelor internaţionale, regulamentele de funcţionare ale curţilor
internaţionale etc.
Actele interne cu caracter declarator sau programator adoptate de organe ale unor
organizaţii internaţionale (soft law): Declaraţia universală a drepturilor omului,
Declaraţia drepturilor copilului, Declaraţia privind eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială, recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii etc.
Actele cu caracter politic şi juridic (soft law) adoptate în cursul unor conferinţe sau
întîlniri internaţionale: Actul final al Conferinţei de la Helsinki, adoptat în cadrul
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.) la 1 august 1975,
Declaraţia şi Programul de acţiune adoptate în cadrul Conferinţei mondiale asupra

11
 drepturilor omului de la Viena la 25 iunie 1993, Carta de la Paris pentru o nouă
Europă, adoptată în cadrul C.S.C.E. la 21 noiembrie 1990 etc.8

8
Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pp. 32-35.

12