Importanţa studierii istoriei locale în şcoală

-ESEU-

Pornind de la acest aspect studierea istoriei locale în şcoală fiecare profesor de istorie
are menirea de-a insufla elevilor săi dragostea pentru credinţa,tradiţiile şi istoria neamului său.
Copilul este un receptor însetat de cunoaştere,capabil şi gata oricând să-şi însuşească noile
cunoştinţe pe care profesorul le aduce la fiecare oră. În acest sens tradiţia şi istoria strămoşilor
noştri trebuie transmisă mai departe noilor generaţii, implicând din partea noastră a cadrelor
didactice o mai atentă dăruire şi îndrumare către aceste aspecte. Câmpul cu flori,copacul care
dă rod,uliţa prăfuită din sat unde se joacă copiii,privirea dulce a mamei, pâinea caldă scoasă
din cuptor,cuvântul dor ,hainele noi de sărbătoare ,toate acestea de fapt suntem noi,suntem noi
şi identitatea noastră naţională,suntem români.
În timp evoluţiile economice,sociale,politice şi culturale din istoria românilor,a
minorităţilor naţionale au fost strâns legate de fenomenle petrecute la nivel european ,iar
acestea au influienţat ,modul în care românii din diferite epoci şi-au perceput prezentul. În
acest sens Nicolae Iorga afirma ,,Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu
îşi cunoaşte părinţii.” Prin urmare aşi adăuga aici recomandarea Adunării parlamentare
europene nr. 1283 / 1996 către Consiliul Europei, privind predarea istoriei care trebuie să țină
cont de câteva aspecte importante:
1. Cunoașterea istoriei trebuie să fie parte esențială a educației tinerilor. Predarea istoriei
va trebui să permită tinerilor să-și formeze deprinderi de gândire critică pentru a interpreta și a
analiza informația de o manieră critică și responsabilă, să recunoască complexitatea
problemelor și să aprecieze diversitatea culturală.
2. Conținutul programelor de istorie va trebui să fie foarte deschis. Ele vor trebui să
cuprindă toate aspectele unei societăți (istorie socială și culturală, ca și istoria politică). Vor
trebui să predea și istoria locală și națională ca și istoria minorităților. Asemenea recomandări
sunt justificate tocmai prin formarea unor cetăţeni care să se implice activ în viaţa comunităţii,
să promoveze toleranţa şi buna înţelegere.
Istoria locală ca parte integrată în cea regională, naţională, europeană şi universală poate
fi studiată de către elevi prin diverse mijloace cum ar fi: lecţia, propunere unor CDŞ-uri,
activităţile extracurriculare, concursuri, vizite la muzee, excursii. Locul pe care îl are istoria
locală în formarea elevilor este acela de sensibilizare, a captării atenţiei asupra informaţiei şi
înţelegerea fenomenelor istorice, la dezvoltarea spiritului de observaţie,a gândirii,a
imaginaţiei cât şi la formarea aptitudinilor ştiinţifice ale elevilor. Integrarea informaţiilor
despre istoria locală în lecţiile prevăzute în programa şcolară este cu atât mai necesară
formării de atitidini, convingeri şi responsabilităţi la elevii din învăţământul preuniversitar, cu
cât acest demers contribuie la creşterea interesului elevilor pentru tema predată şi activizarea
lor în activitatea didactică pe parcursul desfăşurării lecţiei. Metodele pe care profesorul le
poate folosi la clasă sunt: demonstraţia, problematizarea, jocul didactic, explicaţia,
observarea, comparaţia, învăţarea prin descoperire, lucrul pe echipe, metoda cubului, metoda
Ştiu, Vreau să ştiu, Am învăţat, metoda Blazonului, ciorchinele, ancheta, proiectul,
portofoliul, eseul.
 În cadrul curriculumului naţional istoria face parte din aria curriculară ,,Om şi societate”
iar în cadrul învăţământului obligatoriu,care corespunde ciclului de orientare şi
observare,scopul declarat al istoriei este cunoaşterea de către elevi în linii generale a
trecutului şi a principalelor instrumente cu ajutorul cărora acesta poate fi refăcut pentru o mai
bună înţelegere a sa. În acest sens istoria locală vine în sprijinul elevilor pentru a le forma
acestora atitudini civice ,să le creeze acestora sentimentul de apartenenţă la spaţiul şi
comunitatea din care fac parte. Este evidenţiat astfel specificul autohton şi sunt afirmate
valorile locale prin care individul capătă identitate.
O serie de personalităţi din secolul al XlX-lea considerau istoria deosebit de importantă
în modelarea tineretului, în concepţia lui M. Kogălniceanu, expusă cu prilejul deschiderii
cursului de Istorie naţională la Academia Mihăileană în 1843, „nimic nu este mai interesant,
mai măreţ, mai vrednic de luare a noastră aminte decât istoria". B.P. Hasdeu consideră
istoricul un „uvrier" şi un artist, totodată. „Istoricul, el singur strânge, singur scoate pietre,
ţese pânza, taie scânduri, fierbe culori, şi apoi tot el singur edifică [...] De aceea sunt destui
sculptori, destui arhitecţi, destui pictori, de aceea sunt prea puţini istorici." Spiru Haret
îndemna educatorii să folosească istoria pentru a propaga iubirea de ţară aşa cum au avut-o
eroii neamului, în 1904.
În acelaşi timp contextul în care se realizează educaţia trebuie delimitat la nivel social şi
definit în sens pedagogic. Factorii care intervin ,de ordin subiectiv şi obiectiv sunt distribuiţi
la scara întregii societăţi, în cadrul activităţilor organizate şi al influienţelor spontane existente
în câmp psihosocial extern şi intern. Aşadar elevul ajunge să cunoască şi să înţeleagă trecutul
comunităţii a cărui membru este şi, în acelasi timp,să conştientizeze că aparţine unui spaţiu de
cultură şi istorie cu particularităţile sale şi care se integrează în desfăşurarea evenimentelor pe
plan internaţional. Deci, curriculum de istorie , în forma de faţă propune un tip de demers prin
care se oferă elevului posibilitatea reconstituirii unor aspecte din trecutul societăţii . Principala
problemă care apare însă este raportul dintre istoria naţională şi universală în cadrul
curriculumului pentru învăţământul obligatoriu deoarece istoria naţională se studiază în clasa
a IV-a (cu unele elemente de istorie locală) şi a VIII-a iar dacă s-ar include studiul istoriei
locale în programele de istorie pentru gimnaziu s-ar oferi o importanţă sporită studiului
acestei materi.
Faptul că istoria este atât de recentă trezeşte interesul elevilor, mai ales când este vorba
despre locuri şi oameni sau despre evenimente de care au auzit deja şi adaugă o nouă
dimensiune studiului istoriei naţionale, regionale sau internaţionale. Modernizarea predării
istoriei se poate realiza, într-o manieră riguroasă, prin aceste elemnte de istorie locală care
asigură o mai bună înţelegere a evenimentelor naţionale. Avantajele regionalismului educativ
sunt evidente: o legătură strânsă cu natura şi cultura locală,o educaţie regionalistă ar stimula
forţele creatoare ale tinerelor generaţii. În acelasi timp istoria trebuie predată în termeni de
transdisciplinaritate, care presupune întrepătunderea mai multor discipline pentru a facilita
cercetarea istorică, în vederea cunoaşterii adevărului istoric, a cauzelor unor
evenimente.Această abordare este foarte importantă astăzi în sensul cunoaşterii unor
evenimente dramatice din viaţa unei comunităţi umane ,pentru o viziune globală şi oferă
posibilitatea elevilor să se deprindă de timpuriu cu strategia cercetării,situează elevul în
mijlocul acţiunii,rezervându-i un rol activ şi principal: să imagineze,să construiască pe plan
mental,să investigheze,să creeze,să transpună în practică să găsească mijloacele şi resursele de
traducere în fapt a ceea ce a prefigurat.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cristean Sorin, Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
2. Ştefan Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2007.
3. ***, Predarea Istoriei Secolului XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, trad. Mihai
Manea, Bucureşti, 2001.
4. Frunză Virgil, Teoria şi metodologia curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanţa,
2003