BUCOVINA ÎNTRE ANII 1775-1918

Secolul al XVIII-lea a reprezentat pentru Principatele Române un interval în care

acestea au ajuns să deţină un rol din ce în ce mai important în politica şi diplomaţia Europei,
devenind obiect al disputelor militare dintre Austria, Rusia şi Imperiul Otoman. La începutul
veac, Poarta a impus în Principate regimul fanariot, apărut ca o necesitate în faţa pericolului
reprezentat de puterile creştine. Pe parcursul epocii fanariote au avut loc o serie de războaie
între aceste trei puteri, de cele mai multe ori purtate pe teritoriul Principatelor, ''aducând de
fiecare dată convoiul lor de mizerii, fără să mai vorbim de rechiziţiile turceşti.''1
În urma unui nou conflict armat între Rusia şi Imperiul Otoman, desfăşurat între anii
1768-1774, se încheie pacea de la Kuciuk-Kainardji, în urma căreia sunt reconfirmate vechile
prevederi ce garantau autonomia Principatelor, altfel zis revenirea la vechile orânduieli ale
ţării. Însă, tot în urma păcii dintre ruşi şi otomani, ca preţ al intervenţiei sale diplomatice,
Austria obţine de la Poartă, la 3 mai 1775, prin Convenţia de la Constantinopolis, cesiunea
unei porţiuni a nordului Moldovei, sub pretextul de a-i facilita trecerea către sudul Poloniei,
pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771, porţiune ce capătă de acum
numele de Bucovina (''Ţara fagilor'', în limbile slave). Aşadar, prin acţiuni de venalitate,
şantaj şi presiuni militare concretizate prin concentrările de trupe din zona Belgrad, aproape
50000 de români treceau sub stăpânire habsburgică. Protestele domnului Moldovei din acea
vreme - Grigore al III-lea Ghica - faţă de această decizie de ciopârţire a ţării sale au fost
zadarnice, ba mai mult, domnitorul a fost ucis doi ani mai târziu. În viziunea habsburgilor,
Grigore Ghica se considera un suveran independent.
După trecerea Bucovinei sub administraţia Galiţiei, Austria a urmărit două obiective:
slavizarea provinciei şi convertirea populaţiei slavizate la confesiunea greco-catolică.
Motivele slavizării au fost reprezentate de prevenirea unei eventuale încercări moldovene de
recuperare a acestui teritoriu, austriecii sprijindu-i totodată prin aceasta şi pe ucraineni în
privinţa năzuinţei lor naţionale2. Această perioadă este considerată de istoriografia română
drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei, opinie împărtăşită şi de o serie de istorici austrieci
de prestigiu, precum şi de unii istorici ucraineni contemporani.
În timpul regimului Metternich, Bucovina a evoluat sub influenţa Austriei, însă a
continuat să fie strâns legată de Moldova, trupul din care aceasta fusese amputată. Au avut loc
o serie de reforme în învăţământ, Biserică şi în sensul dezvoltării agriculturii, industriei,
meşteşugurilor şi comerţului.
O mare problemă problemă a constituit-o ieşirea Bisericii de sub autoritatea Mitropoliei
de la Iaşi şi intrarea sub jurisdicţie sârbească, fapt ce a generat numeroase proteste. Acest
lucru a avantajat crearea unei aşa-zise origini ucrainene a vechii cărturărimi din Bucovina. În
1786 este desfiinţată şi administraţia militară, atribuţiile trecând asupra Cancelariei aulice
unite boemo-austriece de la Viena. De asemenea, nobilimea română nu a reuşit să câştige
recunoaşterea drepturilor sale feudale şi dreptul de a avea o dietă, ceea ce a condus la
retragerea unor familii boiereşti la Iaşi. Viaţa spirituală făcea progrese, în ciuda germanizării

1
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, 2002, p. 147.
2
Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei: 1775-1944, Bucureşti, 1999.
şi a Bisericii catolice: tradiţiile se păstrau, se transmiteau şi se perpetuau, iar limba de scriere
a cărţilor bisericeşti a rămas româna.
Ca atare, până în 1848, Bucovina s-a confruntat cu o slavizare tot mai proeminentă,
lucru care se poate observa şi în recensământul a căror cifre arată în felul următor: 209293
români şi 108907 ruteni3.
Revoluţia paşoptistă a avut consecinţe şi în lupta naţională a bucovinenilor. Programul
politic al Revoluţiei din Bucovina cuprindea, printre cele 12 puncte, următoarele:
-separarea Bucovinei de Galiţa şi constituirea sa în ''ţară de Coroană'', autonomă;
-conservarea naţionalităţii române şi crearea de şcoli naţionale;
-dezrobirea ţăranilor - prin desfiinţarea clăcii şi a dijmei;
-desprinderea de Mitropolia ortodoxă de la Karlovac.
Aşadar, aceste patru puncte esenţiale, formulate cu tenacitate, reprezintă o încercare
evidentă de stopare a îndepărtării Bucovinei de caraterul românesc. La rândul lor, rutenii
împărtăşeau două poziţii diferite în cadrul implicării în revoluţie: se vehicula un curent
panslavist şi unul naţional-ucrainean.
Totuşi, deşi revoluţia a fost înăbuşită, curtea habsburgică a îndeplinit dezideratele
Bucovinei, care devenea ''ţară de Coroană ereditară'', fiind astfel constituit Ducatul Bucovinei.
Anul 1848 a avut ca efecte şi desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea băjenarilor, iar prin
promulgarea noii Constituţii cei mai avantajaţi au fost rutenii, ai căror elite intelectuale au
propagat ideea că rutenii reprezintă de fapt populaţia autohtonă, şi că românii ar fi ajuns aici
mai târziu. Deşi Imperiul Habsburgic a fost condus în manieră absolutistă în perioada 1849-
1860, Bucovina şi-a păstrat autonomia, iar în 1861 a mai obţinut o serie de drepturi.
Lupta naţională a românilor bucovineni a fost din nou stimulată de evenimentele de la
începutul anului 1859, prin unirea celor două Principate, în urma căreia s-a construit temelia
statului naţional român. De asemenea, prin restituirea Principatului Moldovei a judeţelor
Ismail, Cahul şi Bolgrad de către Imperiul Ţarist s-a produs un precedent care favoriza
Bucovina în încercarea de a redeveni şi ea parte a Moldovei, şi implicit revenirea la trupul din
care fusese amputată. Românii bucovineni aflaţi la studii în străinătate (mai ales la Viena)
imprimau şi ei o mişcare de redeşteptare naţională.
Pe 5 aprilie 1861, la Cernăuţi este întrunită noua Dietă a Bucovinei, în care românii au
deţinut majoritatea absolută până la începutul secolului al XX-lea. Istoricul Eudoxiu
Hurmuzaki a jucat un rol important în sprijinirea şi apărarea intereselor româneşti, fiind mulţi
ani preşedinte al Dietei şi căpitan al Bucovinei. În această perioadă, românii din Bucovina şi
nu numai vor lupta pentru a se detaşa de jurisdicţia Karlovac-ului, într-o mitropolie de sine
stătătoare.
Efectele Războiului Crimeii şi evenimentele ulterioare care au avut loc pe plan european
au dus la un oarecare declin al Imperiului Habsburgic, afectat mai ales de înfrângerea în faţa
Prusiei din 1866, când a încetat să mai joace un rol central în politica continentală. Lupta
naţională a luat amploare în cadrul Imperiului, astfel că s-a ajuns la dualismul austro-ungar,
ceea ce a condus la o înrăutăţire a situaţiei naţionalităţilor componente ale Imperiului.
Bucovina nu a fost afectată direct de acest lucru, căci ea urma să rămână sub stăpânire
austriacă, însă dualismul austro-ungar a cauzat diminuarea relaţiilor sale cu Transilvania şi

3
Ilie Corfus, Agricultura în Ţările Române (1848-1864), Bucureşti, 1982, p. 21.
Banatul, care urmau să fie subordonate de acum părţii maghiare a Imperiului. Şi în perioada
următoare, elementul rutean a fost favorizat, Imperiul Austro-Ungar dorind stoparea
străpungerii ruse.
Prin crearea Universităţii din Cernăuţi, în 1875, s-a constituit un puternic centru cultural
şi ştiinţific german, un avanpost habsburgic în răsăritul Europei. Un ziar vienez, ''Neue Freie
Presse'', făcea constatarea că menirea Universităţii din Cernăuţi este de a desăvârşi
germanizarea Bucovinei şi de a arunca raze civilizatoare asupra Moldovei şi Basarabiei4.
Dacă habsburgii nu reuşiseră să ocupe Principatele pe cale armată, încercau acum pe cale
economică şi culturală, lucru care a reprezentat totuşi un aspect pozitiv în sensul modernizării
şi emancipării spirituale a românilor.
Un alt eveniment major, cu importanţă capitală şi influenţe puternice asupra românilor
bucovineni, l-a reprezentat Războiul de Independenţă, în care trupe de bucovineni au
participat ca voluntare.
În plan politic intern, partidele politice româneşti din Bucovina au căutat să evite o
colaborare cu rutenii, deoarece era evident faptul că aceştia urmăreau o politică în favoarea
propriilor interese revendicative. Dar reclamarea Bucovinei era una nemotivată din varii
motive: din punct de vedere demografic moldovenii erau majoritari în acest teritoriu, iar din
punct de vedere istoric bunurile mănăstirilor reprezentau donaţii ale voievozilor şi boierilor
moldoveni. De asemenea, după anexarea Bucovinei, Imperiul Habsburgic impusese ca toate
legile pentru noua provincie să fie traduse în româneşte.
Prin încheierea Păcii de la Bucureşti (1913), care punea capăt celui de-al doilea război
balcanic, prestigiul României a crescut, reprezentând un nou impuls pentru românii
bucovineni. Cu acest prilej iau amploare contactele politice, culturale şi ştiinţifice între
Bucovina şi celelalte provincii româneşti.
În Marele Război, Bucovina a intrat în scenă cu doi ani înaintea României, devenind
teatru de operaţiuni militare încă din august 1914, teritoriul fiind situat chiar între cele două
imperii aflate în război, cel Austro-Ungar şi cel Ţarist. În 1915, Antanta încearcă să atragă
România în război, oferindu-i teritoriile româneşti stăpânite de Imperiul Austro-Ungar, între
care evident şi Bucovina. Acest lucru avantaja vădit Rusia, care nu-şi permitea să piardă un
teritoriu asupra căruia avea o puternică influenţă şi care la rândul său exercita o influenţă
rusească către celelalte teritorii româneşti, concretizată mai ales prin activitatea Universităţii
din Cernăuţi. De asemenea, Bucovina reprezenta un ''coridor'' către popoarele slave din
centrul continentului: cehii, slovacii, slovenii şi croaţii. Astfel, convenţia semnată la 17 iulie
1916 prevedea garantarea integrităţii teritoriale şi reunirea Bucovinei, Transilvaniei şi
Banatului la Vechiul Regat. Cu alte cuvinte, Bucovina era recunoscută de Rusia ca parte
componentă s statului naţional unitar român5. Intrarea României în război de partea Antantei -
şi implicit a Rusiei - a declanşat o adevărată oprimare împotriva românilor bucovineni.
Odată cu izbucnira revoluţiei bolşevice în Rusia şi intrarea Statelor Unite ale Americii
în război, situaţia se complică şi mai tare. Însă elita politică şi culturală românească privea cu
ochi buni intervenţia americană. Eforturile depuse de diplomaţia românească au dat roade,

4
Nicolae Ciachir, op. cit., Bucureşti, 1999.
5
Idem, Gheorge Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 480.
astfel că în noiembrie 1918, România obţine o declaraţie din care reiese că Statele Unite
aprobă şi garantează aspiraţiile naţionale ale ţării noastre.
La 27 octombrie 1918 ia fiinţă Adunarea Constituţională, care hotărăşte ca ţintă
esenţială unirea Bucovinei cu celelalte teritorii româneşti. La 11 noiembrie unităţile române
păşeau în Cernăuţi, iar la 27 noiembrie este arborat tricolorul pe clădirea Universităţii. O zi
mai târziu, Congresul General al Bucovinei stabilea raportul politic al Bucovinei faţă de
Regatul Român. Cu alte cuvinte, se dădea citire Declaraţiei de Unire.
Pe 10 septembrie 1919, se încheie pacea cu Austria, la Saint-Germain, prin care
''Austria renunţă în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile
asupra părţii fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel
cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate şi asociate.''6
În concluzie, provincia Bucovina a fost bine administrată - ca toate ţinuturile guvernate
de austrieci - însă fiind prea puţin populată, administraţia a favorizat imigrarea rutenilor, deja
prezenţi, dar în număr mic, astfel încât cu vremea ponderea populaţiei s-a schimbat în dauna
românilor, cu atât mai mult cu cât tot pe acolo se va scurge, după 1830, marea migraţie
evreiască din Galiţia şi Rusia7. Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada
1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-
o migraţia – de fapt, atît emigrările cât mai ales, imigrările în Bucovina, precum şi asimilările,
deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.
Recensământul din 1869 consemna faptul că majoritatea românească nu mai era la fel
de puternică şi de dominantă, numărul ucrainenilor apropiindu-se foarte mult de cel al
românilor: 207000 de români (40,4%) şi 186000 de ucraineni (36,3%). În 1910, românii mai
reprezentau doar 34,3% din populaţia Bucovinei, în timp ce ucrainenii ajunseseră la 38,3%.
Celelalte naţionalităţi reprezentau 27,4% din totalul populaţiei. De altfel, recensământul din
1910 era unul contestat, fiind considerat ''corectat'' în defavoarea românilor8. Schimbările
demografice au fost influenţate şi de cămătarii străini care practic se răspândiseră în întreaga
Bucovină, determinând o parte din români să emigreze în America, astfel că numărul
ucrainenilor ajunsese să-l depăşească pe cel al românilor încă din 1880.
În plan religios şi educaţional, elementul ortodox românesc a avut de asemenea de
suferit, prin subordonarea şcolilor Consistoriului romano-catolic din Lember, între 1816-
1850. Însă după 1900, învăţământul în limba română ia proporţii, în 1908 ponderea şcolilor
primare curat româneşti ajungând la 34%. Ritmul de emancipare ia avânt la începutul
secolului al XX-lea, mai ales pe plan cultural.
Din 1907 se introduce în teritoriile controlate direct de austrieci, inclusiv Bucovina,
dreptul de vot universal, care a permis românilor bucovineni să se afirme în Parlamentul de la
Viena.
Ocupaţia Bucovinei de către Austria a avut efecte benefice şi aspecte pozitive şi în plan
economic, Bucovina reprezentând o bună piaţă de desfacere, ceea ce a dus la dezvoltarea
infrastructurii şi a comerţului: s-au construit şosele şi căi ferate pentru facilitarea transportului
mărfurilor. Administraţia austriacă a încurajat agricultura, meşteşugurile, comerţul,
modernizând instituţiile şi învăţământul. Dar, pe de altă parte, nu se pot uita influenţele
6
Nicolae Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Iaşi, 1936, p. 22.
7
Neagu Djuvara, op. cit., p. 148.
8
http://foaienationala.ro/bucovina-istoricaevoluti.html, 4.12.2014.
poloneze, care au dăinuit timp de un mileniu, şi nu se poate discredita şi meritul
bucovinenilor, că, în ciuda ocupaţiei, au reuşit să aibă o dezvoltare, şi datorită muncii lor, nu
datorită ocupaţiei.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ciachir, Nicolae, Din istoria Bucovinei: 1775-1944, Bucureşti, 1999;
2. Idem, Gheorge Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984;
3. Corfus, Ilie, Agricultura în Ţările Române (1848-1864), Bucureşti, 1982;
4. Daşcovici, Nicolae, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional
public, Iaşi, 1936;
5. Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, 2002;
6. http://foaienationala.ro/bucovina-istoricaevoluti.html;
7. ***, Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor
(1711-1821), Bucureşti, 2002;
8. Ibidem, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti,
2003;
9. Ibidem, vol. VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), Bucureşti,
2003.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

BUCOVINA ÎNTRE ANII 1775-1918

-REFERAT-
-ISTORIE MODERNĂ ROMÂNEASCĂ-

STUDENT: ŞTEFAN ION COSMIN

PROF.: POPESCU CORNEL