MARILE REFORME ÎNTREPRINSE DE DOMNITORUL

ALEXANDRU IOAN CUZA

La începutul anului 1859, după trei ani de ample discuţii diplomatice şi cu ajutorul lui
Napoleon al III-lea, ''un naş la făurirea României moderne'', după cum afirmă istoricul Neagu
Djuvara, Principatele Române obţin dreptul de a fi conduse de un singur domnitor, astfel că
Alexandru Ioan Cuza este cel care devine domn atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.
Deşi nu era pregătit pentru această dificilă sarcină, Cuza s-a dovedit a fi un conducător
remarcabil, în cei şapte ani petrecuţi pe tronul Principatelor. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
a fost marcată de o impacientă aspiraţie în direcţia recuperării distanţei faţă de civilizaţia
occidentală, însă efortul domnului și al susţinătorilor săi s-a lovit de opoziţia conservatoare şi
de imobilitatea colectivă.
După realizarea unirii depline a Principatelor, concretizată prin recunoaşterea unui
guvern şi unui parlament unic, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a inițiat importante reforme
interne, împreună cu Mihail Kogălniceau, conlucrător apropiat al domnului, pe care acesta din
urmă l-a numit prim-ministru în octombrie 1863. Însă în încercarea de a reforma din temelie
organizarea şi legile statului, Cuza a fost împiedicat nu de puţine ori de Parlament, pe care
printr-o lovitură de stat domnitorul l-a dizolvat în 2 mai 1864, sătul de obstrucţiile acestuia şi
cu scopul de a avea libertate de acţiune în ceea ce priveşte transformarea economică, socială
şi administrativă a ţării. O lună mai târziu, Cuza a adoptat ''Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris'', ceea ce reprezenta o nouă constituţie, prin care puterile domneşti sporeau
considerabil, fiind instaurat astfel un regim politic autoritar, care s-a menţinut până la sfârşitul
domniei lui Cuza1. În realitate, statutul era doar o modificare a Convenţiei de la Paris, ci nu
unul ''dezvoltător''. Acesta prevedea că legile erau iniţiate de domnitor şi elaborate de un
Consiliu de Stat. De asemenea, se înfiinţa ''Corpul ponderator'', un fel de senat, ai cărui
membrii erau în majoritate numiţi de domnitor.
Folosindu-şi din plin puterile, Alexandru Ioan Cuza a reuşit în numai doi ani să
transforme şi să modernizeze profund statul prin impunerea unor reforme, precum: reforma
agrară, reforma învăţământului, noile coduri penal şi civil şi altele.
Reforma agrară a venit ca un efect şi ca o consecinţă a secularizării averilor
mănăstireşti. Votată la 14 iulie 1864, Legea rurală a primit formularea definitivă însoţită de la
26 august de o Proclamaţie ''către sătenii clăcaşi''. Publicată în Monitorul nr. 181 din 15/27
august 1864, legea prevede la art. 1: ''Sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe
locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legile în fiinţă.'' Această
întindere - ''peste locul ce au sătenii, în vatra satului pentru casă şi grădină'' - este în funcţie de
numărul vitelor, deci de posibilitatea de lucru a ţăranilor. Astfel, ţăranii din Muntenia primeau
pământ în funcţie de numărul de vite posedat, cu răscumpărare în 15 ani: ''pentru săteanul cu
patru boi şi o vacă, reveneau 11 pogoane, pentru cel cu doi boi şi o vacă, 7 pogoane şi 19
prăjini, iar pentru cel ce n-avea decat o vacă, 4 pogoane şi 15 prăjini.'' În Moldova, pentru
aceleaşi trei categorii de ţărani, suprafeţele erau mai mari. Peste 450000 de familii de ţărani
au primit pământ, însă în realitate 60000 de familii au primit numai teren pentru casă şi

1
Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1973, p. 82-83.
grădină2. Articolul II al legii prevedea că ''locuitorilor care nu se bucură de întinderea
pământului ce li se cuvine după art. I, li se va împlini întinderea legală de pământ.'' În art. III
se precizează întinderea maximă la care au drept ţăranii într-o moşie: două treimi din
suprafaţa acesteia, pădurile neintrând la socoteală.'' Se desființau şi taxele plătite de ţărani
boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet), urmând a fi introdus
un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat. Ţăranii care aveau pământ mai mult puteau
să vândă o parte din el altor ţărani care aveau o suprafaţă mai puţin întinsă, în special celor ce
primiseră teren doar pentru casă şi grădină.
Imediat după publicarea legii, aceasta a fost primită cu un imens entuziasm de către
ţărănime. Dar, în ceea ce priveşte aplicarea ei, s-au ivit o serie de greutăţi şi imperfecţiuni. N-
a existat un regulament precis, amănunţit, care să specifice modalităţile de aplicare în general,
precum şi cazurile speciale sau controversate, ci s-a lucrat prin circulare redactate, de regulă,
de primul ministru. De asemenea, măsurătorile ''pământurilor legiuite" s-au făcut cu greutate;
şi în fine, s-au săvârşit abuzuri, s-au ivit neînţelegeri şi s-au comis nedreptăţi, din cauza
articolului XVI, care prevedea ''pe cât va fi cu putinţă'' comasarea locurilor - izlazuri, fâneţe,
ogoare - cuvenite sătenilor. În mai toate judeţele, au rămas ţărani neîmproprietăriţi, altor ţărani
li s-au dat pământuri inferioare calitativ faţă de cele pe care le lucraseră până atunci. Din punct
de vedere economic consecinţele imediate ale reformei au fost negative: proprietarii şi
arendaşii nu au vrut să angajeze capitalurile necesare progresului agriculturii, şi cum
împărţirea pământului stagna, mulţi săteni nu au efectuat muncile agricole. În tot acest
răstimp, Alexandru Ioan Cuza s-a dovedit a fi un protector şi un apărător al drepturilor
ţărănimii. Toate aceste greutăţi şi lipsuri - unele obiective, altele determinate de interes şi
lăcomie - au făcut ca legea rurală din 1864 să nu poată fi aplicată în toată întinderea şi
dispoziţiile ei3.
Prin această reformă agrară ce lua sfârşit în anul următor, s-a desfiinţat orice urmă de
feudalism, fapt ce a dat naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti.
Conştiinţa ţărănimii evolua, urmând ca producţia agricolă a ţării să crească într-un ritm
semnificativ. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei
României din secolul al XIX–lea.
Legea electorală a fost adoptată odată cu ''Statutul dezvoltător al Convenţiei de la
Paris''. Aceasta împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.
Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni şi
împliniseră varsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte, dar plăteau o
contribuţie stabilită pe categorii de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie
bănească erau excluşi de la vot. Listele electorale trebuiau întocmite de autorităţile comunale,
reclamaţiile rezolvându-le prefecţii, iar apoi justiţia. Ca efect, această lege a dus la creşterea
numărului de alegători, prin scăderea censului, dar, totodată şi la subordonarea puterii
executive procesul electoral, realizându-se astfel aspiraţiile generaţiei paşoptiste4. ''Puterea
politică era astfel încredinţată burgheziei mari şi mijlocii şi moşierimii, ţărănimea şi mica

2
Ibidem, p. 84-87.
3
***, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, 2003, p. 524-
525.
4
Ibidem, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, 2003, p. 527-529.
burghezie de la oraşe fiind puse într-o mare inferioritate electorală faţă de clasele dominante,
iar proletariatul de la oraşe şi sate exclus de la dreptul de vot 5. Printr-un alt decret, presa
reintra sub restricţiile vechii ordonanţe domneşti din 2/ 14 octombrie 1859.
Legea instrucţiunii a fost adoptată la 25 noiembrie/ 7 decembrie 1864, iar prin aceasta
învăţământul capătă o organizare unitară pe întreaga ţară. Legea a sintetizat concepţia lui
Cuza şi a conlucrătorilor săi privind învăţământul, pe care l-a regenerat timp de peste 30 de
ani. Prin această lege, personalul didactic, administrativ şi domestic cădea în sarcina statului,
alături de subvenţia acordată copiilor săraci pentru procurarea cărţilor. Această dispoziţie a
făcut impresie până în Occident6.
Sistemul de învăţământ era structurat pe 3 cicluri: primar (4 ani), secundar (7 ani) şi
universitar (3 ani). Învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu. Tot la Bucureşti va fi
înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De
asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată. Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară
de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti
fondată în la 4/16 iulie 1864, iniţial cu trei catedre: de drept, ştiinţe şi litere. Prin ajutorul
acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.
Tot în 1864 au fost promulgate şi Legile privind organizarea administraţiei. Prin
Legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale, mai multe comune formând o
plaşă, iar mai multe plăşi un judeţ. Administrarea judeţelor şi comunelor se făcea de către
consilii alese pe baza votului cenzitar. În fruntea administraţiei judeţene era un prefect, al
plăşii - un subprefect (mai târziu pretor), iar al comunei - un primar.
Reorganizarea justiţiei. Au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile
de plaşă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era
totodată şi instanţă de recurs. În sistemul juridic este promulgat la 2 decembrie 1864 Codul
penal, alcătuit după model francez, napoleonian (din 1810). De asemenea, este adoptat Codul
civil la 4 decembrie 1864, după modelul napoleonian şi cel al Codului civil italian. Aceste
două coduri dădeau o organizare modernă României şi în materie juridică. Se înlătură
jurisdicţia consulară, cetăţenii străini intrând astfel sub jurisdicţia legilor româneşti, ceea ce a
dus la întărirea autonomiei interne a statului. De asemenea, au fost decretate o serie de legi
privind dreptul pentru străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, asuprirea corporală pentru
neplata datoriilor, repunerea în vigoare a taxelor de export şi introducerea sistemului metric.
În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română. Aceasta
avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea
unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de
Război și Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar. Cuza a înfiinţat Garda
Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un
despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris. S-au publicat de asemenea
un regulament pentru consiliile de anchetă militară şi un regulament pentru chemarea sub
arme a rezervei. În 1865, efectivele armatei numărau ''12000 de grăniceri, 8000 de jandarmi
pedeştri sau călare şi o armată regulată de 20000 de oameni.''7 Garda naţională era totodată şi

5
Dan Berindei, Înfăptuirea reformelor burgheze. Lovitura de stat şi legea rurală. (1862-1865), în Istoria
României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 371.
6
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 91-93.
7
Ibidem, p. 99-100.
un mijloc de combatere a agitaţiilor ţărănimii, în scopul ei de a obstrucţiona rezolvarea
problemei agrare prin ridicarea satelor8.
Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalităţii, unde au fost instituite o
serie de impozite personale cetăţeneşti, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă
modernă în ceea ce priveşte fiscalitatea. Tot sub raport financiar se remarcă împrumutul Stern,
negociat de Ludovic Steege, ministrul de finanţe, prin care România intra pe scena pieţei
creditului european9. Tot atunci se organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul monetar,
precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.
În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-
Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai scurtă care
lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț
de construcție de 196500 franci pe kilometru. În privinţa şoselelor, faptul cel mai important
este contractarea construirii, de catre o casă engleză, a 19 poduri metalice.
Sub raport religios menţionăm ''Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi
sinodale centrale pentru afacerile religiei române'', din 3/ 15 decembrie 1864, care releva şi
inaugura autocefalia bisericii române în raport cu Patriarhia de la Constantinopolis. Câteva
luni mai târziu se proclama şi ''Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhiaţi în
România'', conform căreia numirea înalţilor ierarhi era făcută de către domn10.
Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune
că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român
modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală,
administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri
organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. Domnia lui Cuza a accelerat
procesul de modernizare, a instituţionalizat principiile şi dezideratele anului 1848, încheind un
lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei
esenţiale după modelul burghez, european. Epoca lui Alexandru Ioan Cuza este un exemplu
tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, de modernizare a societăţii şi statului într-un
proces convergent, în care cel din urmă a avut rol decisiv, pregătind România pentru a trece
într-o fază nouă a evoluţiei sale, aceea a consolidării capitalismului, a stabilirii regimului
politic modern, parlamentar, a monarhiei constituţionale, demonstrând valoarea şi importanţa
statului naţional în afirmarea naţiunii şi promovarea interesului naţional. Odată cu epoca lui
Cuza, România a intrat pe scena Europei, nu doar ca stat naţional, ci şi ca stat modern.
Istoricul Dan Berindei consideră că imaginea pe care mentalul colectiv o are despre
domnitorul Alexandru Ioan Cuza este firească, iar comportamentul care i-a atras ulterior
îndepărtarea de la tron nu ar trebui să-i ştirbească meritele11.

8
Ibidem, p. 111.
9
Ibidem, p. 94.
10
Ibidem, p. 95.
11
Florin Marin, Mihai Voinea, Cuza, erou sau dictator?, în Historia, 26 ianuarie 2011.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Adăniloaie, N., Reforma agrară din 1864, Bucureşti, 1967;
2. Bogdan, Dan; Știrbu, Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, București, 1985;
3. Boicu, L.; Platon, Gh.; Zub, Al. (coord.), In memoriam Cuza Vodă, Iaşi, 1973;
4. Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului
instituţional, Bucureşti, 2009;
5. Curticăpeanu, V., Epoca lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1973;
6. Giurescu, Constantin C., Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1973;
7. Iorga, Nicolae, Istoria Românilor pentru poporul românesc, Bucureşti, 1993;
8. Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, 2001;
9. Marin, Florin; Voinea, Mihai, Cuza, erou sau dictator?, în Historia, 26 ianuarie
2011.
10. Mihalache, Marin, Cuza Vodă, Bucureşti, 1967;
11. Platon, Gh., Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985;
12. Stan, Valeriu, Alexandru Ioan Cuza, București, 1984;
13.Vlahuţă, Alexandru, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Bucureşti, 1924;
14. Xenopol, Alexandru D., Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I-II, Iaşi, 1903;
15. ***, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-
1878), Bucureşti, 2003;
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

MARILE REFORME ÎNTREPRINSE DE DOMNITORUL

ALEXANDRU IOAN CUZA

-REFERAT-
-ISTORIE MODERNĂ ROMâNEASCĂ-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLIN

PROF.: POPESCU CORNEL