REVOLUŢIA SÂRBĂ (1804-1817)

Revoluția sârbă a marcat renașterea Serbiei moderne, stabilizându-se ca

principat care s-a luptat cu otomanii, bulgarii și austriecii pentru supremația
din Balcani. Această revoluție a renăscut mândria sârbilor și le-a dat încredere
că imperiul lor ar putea deveni din nou realitate.
Revoluția Sârbă sau Serbia Revoluționară este un termen folosit pentru
prima oară de istoricul german Leopold von Ranke în cartea Die Serbische
Revolution (1829) prin care se referă la revoluția națională și socială din 1804 –
1815, în timpul căreia sârbii au reușit să se emancipeze de sub dominația
otomană și să fondeze un stat naționalsuveran
Totul a început după războiul austro-otoman din 1787-1791, când sultanul
Selim al III-le-a a acordat locuitorilor din Sangeacul Belgrad anumite amnistii şi
privilegii, pe linia unei relative autonomii fiscale şi administrative. Aceasta era
de fapt o stategie a sultanului de a neutraliza căderea sistemului administrativ în
Rumeli. Sangeacul Belgrad era constituit sub forma unei federaţii de comunităţi
săteşti şi se bucura de o oarecare autoadministrare. Însă Imperiul Otoman era
într-un declin vizibil, iar autoritatea centrală de la Constantinopol era de
asemenea în pierdere de teren în faţa autorităţilor locale. Această criză s-a făcut
rapid simţită şi în Serbia, acolo unde bandele de ieniceri preluaseră până în 1804
controlul prin forţă şi au contramandat favorurile şi binefacerile oferite de
sultan. ''Masacrarea unor bătrâni a avut un efect exploziv, notabili înspăimântaţi
organizând ţărănimea îngrozită alături de haiduci şi de foşti militari din armata
austriacă într-o mişcare de rezistenţă''.1
Ca reacţie la aceste încălcări ale legalităţii, în luna februarie a anului 1804
300 de notabili sârbi înarmaţi s-au reunit în secret în ţinuturile împădurite din
prvoncia Šumadija şi au constituit o adunare numită Skupština, hotărând
totodată şi declanşarea luptei de eliberare. Conducător al acestei mişcări a fost
desemnat Djordje Petrović - un ţăran înstărit din comerţul cu porci, care mai
fusese şi haiduc, şi comandant al trupelor locale auxiliare din cadrul armatei
austriece.2
Răscoala a fost la început îndreptată nu împotriva sultanului, ci împotriva
uzurpatorilor musulmani (ieniceri şi conducători locali). Sultanul chiar a aprobat
acţiunile sârbilor, iar aceştia au manifestat tendinţa de a rămâne de partea
''turcilor'' aflaţi în legitimitate şi s-au orientat spre Austria pentru a restabili

1
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor:1804-1945, trad. Andreea Doica, Iaşi, 2002, p. 32.
2
Ibidem, p. 32.
regimul binevoitor anterior. Bătălia de de la Sokobanja cu răzvrătitul paşă de
Vidin - Osman Pazvantoğlu - propriu zis le dă sârbilor aripi, le deschide cartea
destinului, îi face să creadă că se află sub zodie bună. Un paşă ca Osman
Pazvantoğlu, de o vitejie şi curaj neasemuit deşi de patru ori asediat de sultanul
Selim al III-lea cu câte 80000 de ostaşi, de fiecare dată iese învingător, în
schimb, în iarna anului 1806 este înfrânt de nişte sârbi răsculaţi mai mult
desculţi şi înarmaţi cu ''ţoghii'' (suliţe) şi securi, decât săbii şi puşti.
Însă, după eliberarea provinciei de ieniceri, insurecţia a continuat.
Căpeteniile sârbeşti au respins cererea sultanului de a preda armele, astfel că
răscoala a căpătat caracterul unei revoluţii ai cărei comandanţi adoptaseră portul
dregătorilor otomani pentru a-şi evidenţia victoria.3
Revoluţia sârbească a avut ecouri şi în celelalte provincii vecine, sârbii
primind ajutor din afara graniţelor. Până în 1805, răscoala înfrânsese o armată
otomană, iar Sublima Poartă proclamase jihad-ul. Sârbii sperau şi la un ajutor
din partea unuia din marii împăraţi ai Europei. În 1806 a izbucnit şi un război
ruso-otoman, ceea ce a dus la încercarea francezilor de a încheia o înţelegere cu
Karadjordje, aşa cum a fost supranumit conducătorul revoluţionarilor. Până în
1807, Serbia era eliberată complet de sub controlul otoman.
Karadjordj nu era în cele mai bune relaţii cu ţarul Aleksandr I al Rusiei; pe
la 1809, la începutul războiului din acel an, propune sârbilor să-l aleagă suveran
ca preţ a protecţiei ce le-o ofera faţă de Înalta Poartă, la care Karadjeordje
indignat răspunde: ''Ne-am debarasat de jugul turcesc, fără ajutorul ţarului, vom
şti să ne apărăm şi fără el''. Ţarul înţelese mândria sârbilor şi recunoscându-şi
gafa trimise 3000 de cazaci să treaca Dunărea şi să-i sprijine pe sarbi. Însă
colaborarea dintre sârbi şi cazaci nu s-a ridicat l-a înălţimea aşteptărilor.
Proclamația din 1809 a lui Karađorđe Petrović făcută publică
la Belgrad reprezintă cel mai important moment al revoluției. Acest document
chema sârbii la unitate, sublinia importanța principiilor libertății
religioase, respectării istoriei naționale și a statului de drept, principii pe
care Imperiul Otoman nu putuse, sau nu dorise să le respecte, datorită
caracterului musulman nonsecular. Proclamația mai cerea sârbilor să înceteze să
mai plătească taxe otomanilor, deoarece acestea erau în principal funcție de
afilierea religioasă a contribuabililor.
Din cauza deteriorării relaţiilor cu Napoleon, Rusia a încheiat pace cu
Imperiul Otoman în 1812. Prin art. 8 al Păcii de la Bucureşti din mai 1812,
Imperiul Otoman recunoştea autonomia politică a Serbiei, însă Karadjordje nu

3
Ibidem, p. 33.
era mulţumit de situaţie. În anul următor, profitând de implicarea Rusiei în
războiul napoleonian, otomanii invadează Serbia, pe care o ocupă, încălcându-se
astfel Tratatul. Otomanii au zdrobit opoziţia răsculaţilor, au masacrat, prădat,
incendiat, deportat şi au instalat stăpânirea directă prin teroare.4 Populaţia sârbă
s-a refugiat în păduri sau în afara graniţelor, iar Karadjordje a plecat spre
Basarabia. Astfel, libertatea sârbilor fusese din nou oprimată. În 1814 a avut loc
şi o răscoală condusă de voievodul Hadži-Prodan.
Cu toate acestea, poporul s-a ridicat din nou la luptă în aprilie 1815, sub
conducerea lui Miloš Obrenović, unul dintre conducătorii care nu plecase în
refugiu. Deşi Poarta a proclamat din nou jihad-ul, a doua revoltă sârbă a fost
diferită. Turcii au înţeles că odată cu înfrângerea lui Napoleon vor avea de-a
face cu Rusia. Miloš Obrenović a negociat în aceeaşi măsură în care s-a luptat şi
a făcut-o doar pentru a fi într-o poziţie favorabilă negocierii şi, până în
noimebrie, a ajuns la un acord cu comandantul trupelor otomane. Miloš a reușit
să negocieze încetarea luptelor cu guvernatorul otoman, Marașlı Ali Pașa.
Acesta a obţinut şi recunoaşterea autonomiei Serbiei, aşa cum se convenise prin
Tratatul de la Bucureşti, cu excepţia a şase districte: Timok, Krajina, Crna Reka,
Kruševac, Čačak şi Užice.
Societatea secretă greacă Eteria încerca să profite şi ea de noua situaţie şi îl
recrutase pe Karadjordje. În 1817, Karadjordje încearcă să revină în Serbia, este
prins şi executat, iar capul său este împăiat şi trimis sultanului, ca semn de
fidelitate. Miloš Obrenović nu vroia un rival şi nici o colaborare cu Eteria.
Politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul
său cu acordul Porţii. Rivalitatea între familiile Karadjordje şi Obrenović a
însângerat istoria monarhiei sârbeşti timp de aproape un secol (1817-1903).
După 1817, Miloš Obrenović reuşeşte să câştige sau să cumpere prietenia
unor funcţionari otomani, fără a rupe relaţiile cu Imperiul Rus. Dar în 1833,
profitând de conflictul otomano-egiptean şi de susţinerea Rusiei, sârbii
recuperează cele şase districte ocupate de turci în 1813-1815. Aşadar, Obrenović
reuşeşte să obţină şi formal tot ceea ce realizase de fapt. Puţin după anul 1830,
numărul turcilor în Serbia scăzuse la 15000.5
Printr-o serie de decrete imperiale între 1830-1833 au fost definite graniţele
Serbiei şi poziţia sa politică şi legală. Fiefurile militare au fost abolite în mod
formal. Toţi turcii cu excepţia garnizoanelor aveau un an la dispoziţie să îşi
lichideze proprietăţile şi să plece. Miloš Obrenović a fost recunoscut ca prinţ

4
Ibidem, p. 34.
5
Ibidem, p. 34.
moştenitor al principatului autonom şi tributar al Serbiei - un teritoriu de 38000
km2 în cadrul Imperiului Otoman. Miloš Obrenović a plecat la Constantinopolis
pentru a fi învestit cu noul său titlu de către sultan.6
Din punct de vedere social, revoluția a introdus valorile
societății burgheze. Din acest motiv, unii istorici consideră Revoluția Sârbă
drept cea mai estică revoltă burgheză, care a culminat cu
abolirea feudalismului în 1806 – la doar 15 ani de la Revoluția Franceză. Printre
realizările importante ale acestei revoluții s-au numărat prima constituție și
fondarea Universității din Belgrad (1808). Independența Serbiei a fost
recunoscută internațional de jure în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Revoluţia sârbă are nota sa deosebită unică şi originală, nu s-a desfăşurat
după planuri și deliberări, ci este rezultatul unei ridicări spontane, vulcanice,
iniţiate ocazional de oameni curajoşi, săraci sau înstăriţi, care într-o
fenomenologie miraculoasă, a dat rezultate la care nici n-au visat. Pentru a ridica
armele deschise împotriva impilatorului semimilenar n-a fost nevoie de nici o
dogmă religioasă, strategi si mareşali.

6
Ibidem, p. 35.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Pavlowitch, Stevan K., Istoria Balcanilor:1804-1945, trad. Andreea
Doica, Iaşi, 2002.
2. Contribuţia româno-vlahilor din Timok cu revoluţiile sîrbeşti împotriva
jugului otoman (1804-1817), partea I, în Revista românilor din Timok, 17
noiembrie 2009.

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Chestiunea_Oriental%C4%83, 21.01.2015.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

REVOLUŢIA SÂRBĂ (1804-1817)

-REFERAT-
-ISTORIA SUD-ESTULUI EUROPEI ÎN EPOCA MODERNĂ-

STUDENT: ŞTEFAN ION COSMIN

PROF.: UNGUREANU GEORGE