REZISTENŢA IUGOSLAVĂ ÎN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Italia Fascistă a atacat Regatul Greciei în octombrie 1940 și a suferit o serie de

înfrângeri, fiind nevoită să se retragă spre bazele de pornire din Albania. Adolf Hitler a
considerat că este nevoie să intervină în ajutorul aliatului său, nu doar pentru a restabili
prestigiul Axei, dar și pentru a împiedica aviația britanică să bombardeze câmpurile petroliere
din România, care erau esențiale pentru aprovizionarea Wehrmacht-ului.
După ce a reușit să convingă Ungaria, România și Bulgaria să se alăture Axei, Hitler a
încercat să forțeze Iugoslavia să se alăture Pactului Tripartit. Prinţul regent Pavle al
Iugoslaviei a cedat acestor presiuni pe 25 martie 1941.1 Acest act a fost puternic contestat în
rândurile populației și clasei politice iugoslave, iar pe 27 martie regentul Pavle a fost alungat
de la putere, pe tronul Iugoslaviei fiind urcat regele Petar al II-lea, în acel moment în vârstă de
numai 17 ani.2 Această schimbare neașteptată a situației l-a înfuriat pe Hitler, care a decis să
amâne atacul împotriva Uniunii Sovietice și să pedepsească Iugoslavia pentru ceea ce el
considera o sfidare a Germaniei. O declarație a noului suveran iugoslav prin care își asuma
obligația să semneze până la urmă Pactul Tripartit nu l-a calmat pe Führer. El a dat ordin ca
Iugoslavia să fie supusă, ''cu o brutalitate neîndurătoare'', unei ''invazii fulger''.3
Pe 6 aprilie 1941, armatele Axei au invadat pe mai multe direcții Iugoslavia,
iar Luftwaffe a bombardat intens Belgrad.4 Victoria forțelor Axei a fost rapidă, armata
iugoslavă capitulând după doar 11 zile de luptă, pe 17 aprilie. După înfrângere, Iugoslavia a
fost împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind
ocupată de Germania. Liderul fascist croat Ante Pavelić a profitat de momentul prăbușirii
Regatului Iugoslaviei pentru a proclama independența Croației.5
Din acest moment începe războiul de eliberare națională a Iugoslaviei, împotriva
puterilor Axei. Rezistența iugoslavă a fost inițial divizată în două armate de gherilă: cea sub
conducerea comuniștilor (partizanii iugoslavi) și cea a regaliștilor (cetnicii, cunoscuți în mod
oficial ca Armata iugoslavă a Patriei).6 După o scurtă perioadă de cooperare, cele două
facțiuni au început să se lupte între ele. Treptat, cetnicii au ajuns să lupte în principal doar cu
partizanii procomuniști neglijând lupta cu forțele de ocupație. Mai mult, cetnicii au început să
coopereze cu forțele de ocupație în încercarea de distrugere a forțelor lui Josip Broz Tito.
Cetnicii au primit treptat ajutoare logistice tot mai substanțiale, în special din partea Italiei
Fasciste.
Partizanii iugoslavi, aflaţi sub comanda lui Tito, au luptat în principal împotriva
ocupanților germani, italieni, bulgari, maghiari și a forțelor colobaraționiștilor.7 Forțele
partizanilor s-au format pe scheletul asigurat de cadrele care căpătaseră experiență militară în
timpul războiului civil din Spania. Partizanii erau ghidați de ideologia comunistă, nu puneau

1
***, Marea conflagraţie a secolului XX, ediţia a II-a, Bucureşti, 1974, p. 123.
2
Guy Gauthier, Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice din 1817 până în 1974, trad. Ludovic Skultéty,
Bucureşti, 2004, p. 71.
3
Andrew Roberts, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al doilea război mondial, trad. Florin Sia,
Bucureşti, 2013, p. 215.
4
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor: 1804-1945, trad. Andreea Doica, Bucureşti, 2002, p. 292.
5
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor: secolul al XX-lea, vol. II, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Iaşi, 2000, p. 238.
6
Ibidem, p. 242.
7
Ibidem, p. 242.
accent pe naționalism, reușind astfel să cucerească sprijinul tuturor naționalităților iugoslave
și, în cele din urmă, recunoșterea din partea tuturor guvernelor aliate și a guvernului în exil
iugoslav ca singura forță legitimă de eliberare a țării. Efectivele și forța partizanilor iugoslavi
au crescut treptat până la 800000 de luptători organizați în patru armate – cea mai mare
mișcare de rezistență din Europa ocupată. În cele din urmă, parizanii procomuniști au căpătat
un statut privilegiat în fața oricăror oponenți politici ai lor, devenind armata oficială a noului
stat ''Iugoslavia Democrată Federală'' – viitoarea RSF Iugoslavă.
Partizanii iugoslavi au declanșat campanii de gherilă încununate de succes împotriva
forțelor de ocupație ale Axei și a colaboraționiștilor, Administrația Militară Sârbă, Statul
Independent al Croației al ustașilor și a cetnicilor (considerați de asemenea colaboratori ai
ocupanților). Succesele lor militare au fost acompaniate de un tot mai consistent sprijin din
partea populației civile. Partizanii au reușit să cucerească și controleze teritorii vaste din
teritoriul iugoslav. Au fost organizate ''Comitete populare'' în regiunile eliberate de partizani,
care funcționau ca guverne civile. În aceste regiuni au fost organizate producția agricolă și
chiar cea industrială în sprijinul locuitorilor și a trupelor de partizani.
Armata Iugoslavă a Patriei, sub comanda generalului Draža Mihailović, a fost
constituită la început din resturile Armatei Regale Iugoslave. Cetnicii au început să se
organizeze imediat după capitularea guvernului de la Belgrad. Au fost la început singura
mișcare de rezistență recunoscută de guvernul iugoslav în exil și de Aliații occidentali.8
Primele atacuri ale cetnicilor împotriva comuniștilor a avut loc în noiembrie 1941. În acest
timp, cetnicii au început să primească din ce în ce mai multe provizii de la italieni și de la
germani, iar cooperarea dintre ocupanți și cetnici a crescut treptat. Ofițerul de legătură al
brianicilor cu Mihajlović a sfătuit guvernul de la Londra să oprească aprovizionarea cetnicilor
după prima ofensivă împotriva partizanilor iugoslavi, dar sfatul a fost ignorat pentru
moment. Din punct de vedere etnic, cetnicii erau în principal sârbi, iar în unele regiuni s-au
dedat la violențe împotriva civililor de alte naționalități. Cetnicii sufereau și din cauza
rivalității și diviziunilor interne, care au dus la lupte între diferite facțiuni.
Cetnicii s-au bucurat la început de sprijinul Aliaților occidentali până în 1943, la
Conferința de la Teheran, în 1942, revista TIME a publicat un articol care lăuda ''succesele''
cetnicilor, și îl numeau Mihailović ''singurul apărător al libertății'' în Europa ocupată de
naziști. Cetnicii erau lăudați pentru salvarea mai multor piloți americani doborâți deasupra
Iugoslaviei.9 De fapt, partizanii lui Tito duceau lupte foarte dure împotriva germanilor în
aceeași perioadă. Pentru prinderea lui Tito și Mihailović, germanii ofereau recompense de
100000 Reichsmarks. Deși cetnicii rămâneau în mod oficial inamicii de moarte ai germanilor
și ustașilor, cetnicii au făcut înțelegeri clandestine cu italienii și alte forțe ocupante sau cu
colaboraționiștii.
Operațiunea Barbarossa, invadarea Uniunii Sovietice de către puterile Axei a început
pe 22 iunie 1941. În aceeași zi, partizanii au format primul detașament de partizani la Sisak
Partisan, prima unitate militară de rezistență din Europa. Detașamentul a fost format în
pădurea Brezovica lângă Sisak, Croaţia. Crearea acestui detașament a marcat declanșarea
rezistenței armate împotriva ocupanților Iugoslaviei. Mai multe formațiuni armate au fost în

8
***, Marea conflagraţie a secolului XX, p. 154.
9
Stevan K. Pavlowitch, op. cit., p. 76.
vreun fel sau altul implicate în mișcarea generală de eliberare și confruntările armate cu
forțele Axei, care au apărut în diferite zone ale țării. Partidul comunist a luat decizia lansării
acțiunilor ofensive anti-Axă pe 4 iulie 1941. Žikica Jovanović Španac a tras primul cartuș al
luptelor pe 7 iulie 1941.10
Pe 10 august 1941, în micul sat de munte Stanulović, luptători de rezistență au format
''Carierul General al Detașamentelor de Partizani Kopaonik''. Zona eliberată de partizani, care
acoperea mai multe sate, a fost numită ''Republica Minerilor'' şi a rezistat 42 de zile. Ceva mai
târziu, acești partizani s-au alăturat în mod oficial formațiunilor de partizani ale comuniștilor.
Pe 22 decembrie 1941, partizanii au format ''Brigada I proletară de asalt'', prima unitate
militară regulată, capabilă să execute operațiuni la mare distanță de zonele de origine.
Puterile Axei erau conștiente de amenințarea reprezentată de partizani. Axa a încercat să
distrugă partizanii în cadrul mai multor ofensive minore, dar și în cadrul celor șapte ofensive
majore. Aceste ofensive erau duse de forțele combinate a Wehrmacht-ului și SS-ului germane,
trupelor italiene, cetnicilor, bulgare, maghiare, ale statelor-marionetă croat și sârb.
În cadrul acestor eforturi au existat două ofensive foarte mari: Fall Weiss (Planul Alb)
și Fall Schwarz (Planul Negru), cunoscute și ca ofensiva a patra (bătălia de pe Neretva) și a 5-
a (bătălia de pe Sutjeska).
În timpul desfășurării conflictului, partizanii au reușit să câștige sprijinul moral și
material (limitat) al Aliaților occidentali, care până atunci îi sprijiniseră necondiționat pe
generalul Draža Mihailović și cetnicii săi. Treptat, Aliații au ajuns la concluzia că cetnicii sunt
mai interesați să lupte împotriva partizanilor decât a invadatorilor străini, ba mai mult, că au
început să colaboreze cu germanii și italienii. Această convingere a fost formată cu ajutorul
informațiilor oferite de ofițerii de legătură trimiși în misiune în cele două tabere – a
partizanilor și a cetnicilor.
Informațiile obținute de ofițerii de legătură și informatorii din ambele au fost de primă
importanță pentru succesul misiunilor de aprovizioanare și au fost cele care au influențat
strategia Aliaților în Iugoslavia. Informațiile obținute au dus în cele din urmă la abandonarea
cetnicilor și direcționarea întregului ajutor aliat exclusiv spre partizanii lui Tito. În 1942, deși
aprovizionarea opoziției armate din Iugoslavia era limitată, cantitatea de provizii trimise celor
două părți erau egale. În anul următor s-a produs o schimbare. Germanii au declanșat
Operațiunea Schwarz. Acesta a fost și momentul în care trimisul britanic William Deakin a
sosit în Iugoslavia cu misiune a de aduna informații. Raportul lui Deakin conține două
observații principale. Prima era aceea că partizanii fuseseră curajoși și agresivi în lupta cu
lupta cu diviziile de vânătorii de munte și infanteriștii germani, au suferit pierderi importante
și au nevoie rapidă de ajutor. A doua observație a fost aceea că întreaga divizie de vânători de
munte germani a fost transferată de pe frontul de răsărit și că a fost transportată pe calea ferată
prin teritoriile controlate de cetnici. Descifrarea mesajelor germanilor confirma ''timiditatea''
cetnicilor. Deși, până în zilele noastre, numeroase fapte, motivații și condiții locale au rămas
neclare, rapoartele serviciilor de informații au dus la o creștere a interesului Aliaților pentru
situația din Iugoslavia și schimbarea politicii față de această regiune, inclusiv din punct de
vedere al operațiunilor aeriene. În septembrie 1943, la cererea lui Winston Churchill,

10
Ibidem, p. 208.
generalul de brigadă Fitzroy Maclean a fost parașutat la cartierul general al lui Tito de lângă
Drvar pentru a deschide un birou de legătură permanent și oficial cu partizanii.11
În ianuarie 1944, forțele lui Tito au atacat fără succes Banja Luka. Dar, în în timp ce
forțele lui Tito se retrăgeau, cele ale lui Mihajlović se remarcau prin lipsa de activitate.
Această situație a fost remarcată de altfel și de presa vremii. Pe 16 iunie 1944 a fost
semnat acordul Tito-Šubašić dintre partizani și guvernul iugoslav în exil al regelui Petar al II-
lea.12 Acest acord a fost o încercare de formare a unui nou guvern iugoslav, care să includă
atât miniștri comuniști cât și miniștri regaliști. Acordul făcea un apel la unificarea
''Comitetului antifascist pentru eliberarea națională a Iugoslaviei'' și a guvernului în exil.13
Acordul făcea un apel și către sloveni, croați și sârbi să se alăture partizanillor. Partizanii au
primit din partea guvernului regal recunoașterea ca forță armată regulată. Mihajlović și
majoritatea cetnicilor au refuzat să se alăture partizanilor comuniști.
Între 30 martie și 8 aprilie 1945, cetnicii lui Mihailović au încercat organizarea unei
ultime operațiuni care să le refacă statutul de forță credibilă de luptă împotriva Axei. Cetnicii
au declanșat un atac împotriva unei forțe combinate a ustașilor și a Gărzii teritoriale croate.
Lupta a fost dată în apropiera de Banja Luka, care aparținea în acele timpuri din punct de
vedere oficial Statului Independent Croat. Bătălia s-a încheiat cu victoria forțelor croate.
Beneficiind atât de sprijinul Aliaților occidentali și de sprijinul terestru al Armatei
Roșii, partizanii și-au îndreptat atenția spre statul marionetă sârb – Administrația Militară
Sârbă. Regiunea acestui stat marionetă avusese parte de puține lupte de la căderea așa-numitei
''Republici de la Užice'' din 1941. Pe 20 octombrie 1944, partizanii și sovieticii au eliberat
Belgrad într-o operațiune comună.14 La venirea iernii, partizanii controlau practic întraga
parte răsăriteană a Iugoslaviei – Serbia, Macedonia iugoslavă, Muntenegru și o parte a
coastei Dalmației. Wehrmacht-ul și ustașii au creat o linie fortificată în Srem care a rezistat
de-a lungul întregii ierni 1944-1945. Pentru a creștere efectivele partizanilor, Tito a proclamat
o amnistie generală pentru toți membrii forțelor colaboraționiste, care treceau de partea
comuniștilor până pe 3 decembrie 1944.
Pe 20 martie 1945, partizanii au lansat o ofensivă generală în sectorul Mostar-Višegrad-
Drina. În condițiile în care partizanii controlau deja părți importante din regiunile rurale din
Bosnia, Croația și Slovenia, partizanii au lansat o ofensivă generală pentru legarea acestor
teritorii și cucerirea orașelor principale și drumuri. Pentru ofensiva generală, mareșalul
Tito comanda o armată de aproximativ 800000 de oameni, organizați în patru armate. În plus,
partizanii mai aveau și opt corpuri independente de armată.
Împotriva partizanilor iugoslavi lupta Heeresgruppe E condus de generalul Alexander
Löhr. Acest grup de armată era format din șapte corpuri de armată, din care unul de vânători
de munte și unul de cazaci. Aceste corpuri erau compuse din 17 divizii cu efectivele
incomplete (printre care trei de cazaci, două croate, una ruteană și una SS). În plus, grupul
mai dispunea de sprijinul mai multor nave militare, aflate însă sub atacul neîntrerupt al RAF,
a forțelor polițienești puternice care asigurau securitatea spatelui frontului și a resturilor a vreo
20 de divizii crotate și sârbe. În rândul luptătorilor croați erau înrolați ustași și soldați

11
***, Marea conflagraţie a secolului XX, p. 324.
12
Stevan K. Pavlowitch, op. cit., p. 78.
13
Barbara Jelavich, op. cit.., p. 245.
14
***, Marea conflagraţie a secolului XX, p. 404.
ai Gărzii Teritoriale Croate. Printre sârbii care luptau de partea germanilor se aflau
militarii Gărzii Teritoriale Sârbe și ai Corpului Voluntarilor din Administrația Militară a
Serbiei. Alături de germani mai luptau și sloveni ai Gărzii Teritoriale, cu efectivele complete.
Partizanii au eliberat Bihać în prima zi a ofensivei lor generale. Armata a 4-a de sub
comanda lui Petar Drapšin a străpuns liniile defensive ale corpului al 15-lea de cavalerie
cazacă. Până pe 20 aprilie Drapšin a eliberat Lika și litoralul Croației plus insulele adriatice şi
a atins vechea frontieră interbelică iugoslavo-italiană. După ce a ocupat Rijeka și Istria,
Armata a 4-a iugoslavă a ocupat orașul Trieste cu doar o zi mai înainte de sosirea Aliaților
occidentali.
Armata a 2-a iugoslavă comandată de Koča Popović a treversat râul Bosna pe 5 aprilie,
a cucerit Doboj și a ajuns la râul Una. Pe 8 august, armata a 2-a iugoslavă și elemente ale
armatei întâia au cucerit Zagreb. Pe 6 aprilie, trei corpuri de partizani au eliberat Sarajevo de
sub stăpânirea germanilor.
Pe 12 aprilie, armata a 3-a iugoslavă de sub comanda lui Kosta Nadj a treversat râul
Drava. Această armată s-a abătut spre Podravina, a ajuns la nord de Zagreb și la vechea
graniță austriacă, pe care a traversat-o în sectorul Dravograd. Aramata a 3-a închis încercuirea
forțelor inamice, când formațiunile sale motorizate au făcut joncțiunea cu detașamentele
Armatei a 4-a în Carinthia.
Pe 12 aprilie, armata întâia iugoslavă a spart frontul german în Srem. Până pe 22 aprilie,
armata întâia iugoslavă a distrus liniile fortificate inamice și a înaintat spre Zagreb. După
eliberarea Zagreb-ului alături de armata a 2-a iugoslavă, ambele armate au continuat
înaintarea în Slovenia.
Pe 2 mai 1945, Berlin-ul a fost cucerit. Pe 7 mai germanii au capitulat necondiționat și
războiul s-a încheiat oficial în Europa. Italia încetase războiul cu Aliații încă din 1943,
bulgarii în 1944, iar ungurii la începutul lui 1945. În ciuda capitulării germane, în Iugoslavia
au mai avut loc lupte sporadice. Pe 9 mai, orașele Maribor și Ljubljana au fost ocupate de
partizani, iar generalul Alexander Löhr a fost silit să semneze în aceeași zi capitularea forțelor
de sub comanda lui la Topolšica, lângă Velenje, Slovenia. Lupta împotriva partizanilor
iugoslavi a fost continuată numai de forțele colaboraționiste. Pe 15 mai, Tito a plasat forțele
partizanilor din Austria sub controlul Aliaților. Câteva zile mai târziu, Tito a fost de acord să-
și retragă trupele din Austria.
În jurul datei de 1 iunie, cei mai mulți dintre membrii Gărzii statului sârb, Corpului
voluntarilor sârbi, Gărzii teritoriale croate, ustașilor, corpului al 15-lea cazac, care se
predaseră britanicilor, au fost trecuți în custodia guvernului iugoslav printr-o acțiune care este
denumită de unele surse ca Operațiunea Keelhaul. Partizanii au trecut la represalii de masă
împotriva foștilor lor inamici, acum prizonieri de război. Pe 8 iunie, Statele Unite, Regatul
Unit și Iugoslavia au ajuns la un acord cu privire la controlul orașului Trieste.
Pe 13 martie 1946, Mihailović a fost capturat de agenții Odsjek Zaštite Naroda –
Departamentul Securității Naționale. De pe 10 iunie până pe 15 iulie, Mihailović a fost
judecat pentru înaltă trădare și crime de război. La sfârșitul procesului, Mihailović a fost găsit
vinovat de toate capetele de acuzare și condamnat la moarte prin împușcare. Pe 16 iulie,
cererea de grațiere a fost respinsă de Prezidul Adunării Naționale. În dimineața zilei
următoare, Mihailović și alți nouă foști lideri cetnici, a fost executat la Lisičiji Potok, la
aproximativ 200 m de fostul palat regal și îngropat într-un mormânt nemarcat din aceeași
zonă. Această execuție a încheiat practic războiul civil dintre facțiunile iugoslave.
Estimările oficiale postbelice ale victimelor din Iugoslavia în timpul celui de-al doilea
război mondial au indicat o cifră de 1,7 milioane. Totuși, această cifră a fost considerată mai
târziu exagerată în mod deliberat pentru a crește reparațiile de război pe care trebuia să le
plătească Germania. Germania a refuzat să plătească despăgubiri până când nu era oferită și o
listă a numelor victimelor. O investigație ulterioară a oferit un număr de numai 600000 de
victime, identificate prin nume. In deceniul al șaptelea, cercetările separate ale istoricilor
Vladimir Žerjavić și Bogoljub Kočović au avut un rezultat apropiat de aproape un milion de
victime.

BIBLIOGRAFIE:
1. Gauthier, Guy, Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice din 1817 până în
1974, trad. Ludovic Skultéty, Bucureşti, 2004.
2. Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor: secolul al XX-lea, vol. II, trad. Mihai-Eugen
Avădanei, Iaşi, 2000.
3. Pavlowitch, Stevan K., Istoria Balcanilor: 1804-1945, trad. Andreea Doica,
Bucureşti, 2002.
4. Roberts, Andrew, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al doilea război
mondial, trad. Florin Sia, Bucureşti, 2013.
4. ***, Marea conflagraţie a secolului XX, ediţia a II-a, Bucureşti, 1974.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

REZISTENŢA IUGOSLAVĂ ÎN CEL DE AL DOILEA

RĂZBOI MONDIAL

-REFERAT-
-ISTORIA SUD-ESTULUI EUROPEI ÎN EPOCA MODERNĂ-

STUDENT: COCIUG LAURA-IOANA

PROF.: UNGUREANU GEORGE