ACTIVITĂŢILE SPECIFICE CONSERVĂRII MUZEALE

Activitatea de conservare reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelor şi

tehnicilor având drept scop păstrarea nemodificată a structurii şi aspectului bunurilor de
muzeu.
Activităţile specifice conservării muzeale se pot clasifica în trei categorii: activităţi de
asigurare a securităţii muzeului, activităţi de conservare a patrimoniului şi activităţi de
restaurare.
I. Activitatea de asigurare a securităţii muzeului
Securitatea patrimoniului muzeal reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelor
şi dotărilor menite să prevină şi să combată distrugerea, sustragerea sau substituirea bunurilor
de muzeu şi cuprinde: organizarea pazei şi supravegherii, organizarea evidenţei gestionare şi
instalaţiile automate antifurt şi antiincendiu.
1. Organizarea pazei şi supravegherii. Paza şi supravegherea generală în cadrul
muzeului reprezintă activităţi care, cu ajutorul unui personal special instruit, urmăresc să
prevină şi să combată imediat orice act intenţionat sau întâmplător de distrugere sau
sustragere a bunurilor muzeale. Responsabilul acestor activităţi este directorul muzeului,
ajutat fiind de un specialist, poliţist sau militar în formaţie. Personalul care îndeplineşte
funcţia de pază şi supraveghere este grupat într-un corp de pază şi supraveghere cu funcţie
specializată exclusivă, organizat milităreşte. Acest corp este special instruit pentru pază şi,
eventual, înarmat.
2. Serviciul de pază şi supraveghere este organizat pe posturi, un post reprezentând aria
şi obiectivele încredinţate pentru pază şi supraveghere unui individ. Fiecare post se
organizaează pe baza consemnului, acesta fiind ansamblul sarcinilor de pază şi supraveghere
atribuite unui post, consemnate în scris.
Posturile de pază se dispun la accesul în muzeu, la accesele fiecărui corp de clădire în
care se păstrează patrimoniul muzeal, dacă muzeul este pavilionar; uneori acestea trebuie să
existe şi la nivel de secţie. Posturile de supraveghere controlează desfăşurarea vizitării,
eventual dă îndrumări şi previn intenţiile de distrugere. Paza contra incendiilor se realizează
printr-o subunitate special instruită, pe bază de post şi consemn, şi dotată cu mijloace
specifice cum ar fi afişarea planului de evacuare, semnale colorate şi luminoase de evacuare,
plan de prevenire şi combatere a incendiului, instalaţii şi mijloace de luptă împotriva
incendiului: hidranţi, furtune, uşi etanşe, extinctoare.
3. Evidenţa gestionară. Organizarea evidenţei gestionare, de expoziţie sau depozit, are
ca scop să elimine posibilitatea de sustragere sub substituire a bunurilor de muzeu. Baza
acesteia este registrul-inventar şi organizarea completării acestuia. Sarcinile celui ce primeşte
gestiunea sunt de control şi de întreţinere a exsitentului din cadrul expoziţiilor, depozitelor sau
în timpul transportului. În acest scop se întocmeşte o evidenţă gestionară topografică
operaţională pentru fiecare unitate de spaţiu.
4. Instalaţiile de prevenire şi combatere a distrugerilor, sustragerilor şi substituirilor
sunt:
-instalaţii convenţionale pentru prevenirea furturilor (sistemele de securitate a
ferestrelor, uşilor);
 -instalaţii convenţionale pentru prevenirea incendiilor (hidranţi cu furtune, extinctoare
chimice);
-instalaţii convenţionale pentru protejarea pieselor de muzeu de eventuali agresori
(vitrine pentru protecţia pieselor, interdicţii de atingere, bariere protectoare);
-instalaţii automate de alarmă contra incendiului şi de combatere a incendiilor (se
bazează pe folosirea unor senzori chimici sau termici, care reacţionează la creşterea nivelului
de bioxid de carbon din compoziţia aerului sau la o temperatură de peste 40o C;
-reguli PCI (prevenirea şi combaterea incendiilor), emise ca acte normative cu caracter
obligatoriu în toate statele;
-instalaţii automate antifurt (în expoziţie se folosesc relee, bariere invizibile sau medii
saturate. O instalaţie modernă este şi televiziunea cu circuit închis, un sistem mai degrabă util
pentru supravegherea supraveghetorilor;
-postul central de supraveghere al instalaţiilor cuprinde terminalele tuturor
dispozitivelor şi instalaţiilor, precum şi un monitor central, un tablou cu lumini şi sonerii;
-securitatea patrimoniului muzeal este, de asemenea, condiţionată de soliditatea şi
stabilitatea mobilierului de muzeu, precum şi de amenajările antiseismice ale spaţiilor,
mobilierului precum şi ale dispozitivelor de acroşare şi etalare a pieselor în interiorul
modulilor.
II. Activitatea de conservare a patrimoniului muzeal
Activitatea de conservare reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelos şi
tehnicilor având drept scop păstrarea nemodificată a structurii şi aspectului bunurilor de
muzeu. În cadrul acestei activităţi pot fi distinse două aspecte: conservare pasivă şi
connservare activă.
Conservarea pasivă şi cea activă reprezintă activităţi specifice conservării muzeale şi fac
parte din structura funcţiei de conservare a patrimoniului muzeal. Conservarea pasivă
reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor, mijloacelor şi tehnicilor care acţionează asupra
ambientului pieselor de muzeu. Conservarea activă reprezintă ansamblul măsurilor, acţiunilor,
mijloacelor şi tehnicilor care acţionează direct asupra pieselor de muzeu. Formele de acţiune
se numesc tratamente. Conservarea pasivă presupune înlăturarea factorilor de solicitare din
ambient - microclimat şi mediu luminos - iar conservarea activă constă în îndepărtarea
agenţilor nefavorabili de contact (praf, emanaţii, agenţi vii) şi adăugarea la nivel molecular a
unor substanţe care întăresc, sporesc sau protejează coeziunea internă.
1. Îmbătrânirea şi rezistenţa materialelor. Activitatea de conservare de fapt compensează
sau întârzie procesul de îmbătrânire a materialelor, care la rândul său, decurge din acţiunea
solicitărilor mecanice, electromagnetice şi chimice în raport de proprietatea de rezistenţă a
materialelor din care sunt confecţionate piesele de muzeu.
2. Structura internă. Orice material este supus la diferite solicitări, determinate de
condiţiile în care stă şi este folosit; în timp acestea slăbesc rezistenţa materialului. Când
piesele comportă o îmbinare de materiale, apare un aspect în plus în ceea ce priveşte
rezistenţa materialelor, ca rezultantă a combinaţiei. Există două sisteme corelate; unul este
coeziunea internă care se relaxează treptat în fucnţie de complexitatea structurii proprii, iar al
doilea este rezultanta acţiunii ambientului şi uzurii.
 Procesul de îmbătrânire este accelerat de o serie de factori, după cum aceeaşi factori sau
alţii de altă natură intervin pentru a deteriora materialele în structura lor. Factorii de
deteriorare a bunurilor culturale sunt:
-factori ambientali, adică, pe de o parte microclimatul, iar pe de altă parte mediul
luminos;
-factori mecanici: presiuni, tensiuni, frecări, cu alte cuvinte uzura prin folosinţă a
obiectelor;
-factori chimici: acizi şi substanţe caustice în emanaţii difuzate în atmosferă;
-factori biologici: bacterii, alge, ciuperci, vegetaţii saprofite, insecte, rozătoare;
-catastrofe naturale: cutremure, inundaţii, incendii;
- acţiunea omului - intenţionată sau incompetentă.
3. Ambientul reclamă o activitate de optimizare; acesta trebuie cunoscut analitic şi
sistematic. El se poate defini ca ansamblul condiţiilor exterioare capabile să infleunţeze starea
unui obiect. Principalele condiţii sunt microclimatul şi iluminatul.
Microclimatul reprezintă un ansamblu de trei factori: temperatura, umiditatea şi
compoziţia chimică a aerului.
-temperatura acţionează asupra materialelor direct şi indirect. Direct, aproape în toate
cazurile, prin efecte de dilatare şi contractare. De exemplu, efectul direct al temperaturii
asupra prietrei este foarte mic, aproape nul; în schimb, toate materialele organice sau
anorganice cu apă în compoziţie au un mare coeficient de modificare. Dacă piatra are apă
intramoleculară, sub acţiunea temperaturilor joase, care dilată molecula de apă, piatra crapă.
-umiditatea este procentul de vapori de apă din aer. Este mai importantă pentru
materialele organice, dar nu e de neglijat nici pentru materialele anorganice, pentru că
favorizează instalarea unor procese nocive. În cazul materialelor de natură organică,
umiditatea provoacă dializa acestora; scăderea umidităţii duce la pierderea apei
intramoleculare, duce la contractarea celulelor şi la pierderea elasiticităţii, la ruperea coeziunii
interne. Nu toate materialele reacţionează la fel, astfel că numai prin studii se poate stabili un
microclimat ideal, instalat pe parametri medii.
-compoziţia chimică a aerului: în afara consituenţilor principali (oxigen, azot şi vapori
de apă), aerul cuprinde şi unele emanaţii nocive atât pentru om cât şi pentru materiale. În
cazul depăşirii concentraţiei de noxe admise sau emanaţiei accidentale a unor gaze toxice se
pune problema purificării aerului.
-reglarea factorilor microclimatului se poate face prin: observarea continuă a
microclimatului cu ajutorul unor mijloace tehnice, cum ar fi pentru temperaută, pentru
umiditate sau pentru compoziţia chimică a aerului; mijloacele de control asupra
microclimatului (instalaţii automate de reglare a temperaturii-termostat, instalaţii de ventilaţie,
senzori de noxe sau de umiditate).
-instalaţia de climatizare, care oferă soluţia radicală.
-clmatizarea muzeelor cu instalaţii clasice (încălzirea cu sobe, centrală sau electrică)
trebuie compensată cu umidificatoare, la alegere, cu căldură sau cu răcire.
Iluminatul reprezintă o sursă de deteriorare a materialelor datorită componentelor
luminii - radiaţiile infraroşii şi ultraviolete. S-au stabilit şi plafoane cantitative şi anume
pentru materiale fotosensibile plafonul admis este de 70-80 de lucşi; pentru materialele foto
insensibile, organice plafonul este de 150-200 lucşi, iar pentru cele anorganice până la 500 de
lucşi.
Tipurile de iluminat artificial sunt: general, local şi de gardă. Iluminatul general constă
în iluminatul zenital şi cel combinat (natural şi artificial), iluminatul local comportă două
tipuri - iluminatul la vitrină sau spoturi de lumină - iar iluminatul de gardă este un iluminat
foarte slab, care marchează traseele de evacuare şi este folosit când muzeul este închis sau
când nu sunt vizitatori.
Solicitările mecanice asupra bunurilor de muzeu sunt determinate de instalaţiile,
amenajările şi dispozitivele de etalare. Pentru combaterea lor, soluţiile trebuie gândite încă din
faza de organizare a expoziţiei.

III. Activitatea de restaurare

Teoretic, limita dintre conservarea activă şi restaurare este clară, uşor de precizat:
conservarea activă nu modifică forma bunului de muzeu, în timp ce restaurarea - prin întregiri
şi completări - produce forme noi, faţă de stadiul anterior al bunului muzeal (cultural). Fapt
mai important, forma nouă nu este o reconstituire propriu-zisă, ci o remodelare în care
personalitatea restauratorului intervine, în măsură variabilă, punându-şi amprenta. Ori, tocmai
din acest punct de vedere, diferenţa dintre conservare activă şi restaurare se şterge, întrucât, la
un bun muzeal deformat de exemplu, reducerea deformării prin tratamente nu înseamnă
aproape niciodată revenirea la starea iniţială, ci aducerea bunului la o stare intermediară,
hotărât de restaurator şi reflectând capacitatea lui de înţelegere a formei, competenţa lui
profesională şi gustul lui. Cum însă operaţiunile de conservare şi restaurare pot fi
discriminate, primele fiind tratamente, celelalte integrări, o expunere teoretică şi didactică le
poate consacra capitole distincte.
Principiile restaurării sunt formulate în Carta de la Venezia (anexa 1). Cele mai
importante pot fi formulate astfel:"
- nici o intervenţie - tratament sau integrare - nu trebuie să dăuneze bunului de muzeu
(primum nori nocere);
- orice intervenţie trebuie precedată de o investigaţie analitică având drept scop
cunoaşterea ştiinţifică a structurii şi stării bunului, adică materialul şi tehnica de producere,
agenţii şi procesele de deteriorare/ degradare suferite de bunul supus intervenţiei;
- orice intervenţie trebuie consemnată analitic şi cronologic, aşa încât să permită
controlul retrospectiv al procedurilor şi să asigure coerenţă intervenţiilor ulterioare;
documentele de conservare activă/ restaurare sunt: jurnalul de restaurare, memoriul de
restaurare, fişa de restaurare, buletine de analiza şi încercări, fotografii în lumini şi medii
radioactive diverse, procese verbale ale comisiilor de avizare şi recepţie;
- orice intervenţie modivicând structura bunului trebuie să fie reversibilă, adică să
permită, printr-un procedeu relativ lesnicios, să se revină la starea bunului anterioară
intervenţiei.
Aceste principii sunt modele de acţiune care sunt repectate cât mai fidel, atâta vreme cât
salvarea bunului nu cere îndepărtarea de ele.
Documentaţia de restaurare se întocmeşte de restaurator şi trebuie să permită
reconstituirea teoretică a procesului de restaurare, aât pentru ca să înlesnească controll
soluţiilor şi procedurilor, cât şi ca să asigure compatibilitatea unor intervenţii ulterioare.
 - jurnalul de restaurare este completat zilnic şi trebuie să cuprindă descrierea succintă a
procedurilor şi tehnicilor şi menţionarea precisă a mijloacelor tehnice şi materialelor,
respectiv substanţelor folosite. Aceste document poate fi codificat şi normalizat prin folosirea
unui tezaur de termeni univoci, a unei sintaxe de completare coerenetă şi a unei rubricaţii
adecvate;
- fişa de restaurare cuprinde iniţial descrierea analitică şi cu calitate de diagnostic a
deteriorărilor şi degradărilor bunului, aşa cum ea rezultă din examinarea sistematică a bunului
din buletinele de analiză şi încercări, precum şi din studiile de restituire a formei originale. În
continuare sunt consemnate tratamentele şi procedurile aplicate, în termeni precişi cu caracter
tehnic şi în ordinea succesivă a aplicării. Fişa se încheie cu menţionarea datei şi aprecierii de
recepţie;
- memoriul de restaurare cuprinde: descrierea succintă a obiectului cu încadrarea lui
culturală, cronologică şi stilistică, descrierea stării de conservare şi diagnosticul cu
enumerarea simptomelor şi testelor care justifică, studiul trstituirii formei (şi structurii)
bunului cu justificarea comparativă a propunerii, soluţia de restaurare cu justificarea ei şi cu
descrierea demersului, devizul de materiale şi cheltuieli, aprecierea duratei şi propunerea unor
termene de avizare şi recepţie;
- buletinele de analize şi încercări sunt documente normalizate care specifică în termeni
cantitativi rezultate ale unor proceduri analitice sau de măsurătoare. Ele se anexează, în copie,
la dosarul de restaurare, originalele intrând în arhiva de cercetare;
- fotografiile în lumini şi medii radioactive diverse pot fi: imagini în infraroşu, lumină
galbenă, în raze X. Ele permit detectarea unor materiale specifice precum şi a unor intervenţii
posterioare producerii bunului. După caz, în acelaşi grup de documente trebuie introdus şi
releveul critic al bunului; cu consemnarea convenţională a deteriorărilor - în termeni atât
cantitativi cât şi de natură etimologică;
- procesele verbale de avizare şi recepţie sunt documentele consemnând punctul de
vedere al comisiilor de avizare special constituite şi al căror aviz este obligatoriu pentru
executant. Avizul se dă pe memoriul restauratorului, iar recepţia se poate face pe lucrarea
finită - recepţia finală - sau la diferite stadii ale procesului de restaurare - recepţie parţială.
Aceasta din urmă este solicitată de restauratori mai ales atunci când procesul este extrem de
complex şi comportă apariţia de informaţii noi în decursul execuţiei, impunând modificări/
adecvări ale soluţiei.
UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL II

ACTIVITĂŢILE SPECIFICE CONSERVĂRII MUZEALE

-REFERAT-
-RESTAURAREA ŞI CONSERVAREA PATRIMONIULUI CULTURAL-

STUDENT: ŞTEFAN ION COSMIN