Conservarea bunurilor culturale

Privită retrospectiv, în activitatea de restaurare şi conservare a monumentelor şi

obiectelor de artă se deosebesc trei etape:
1. restaurarea artistică, meşteşugărească (începând din vremea Renaşterii). Restauratorul
lucrează singur în atelierul propriu, aplicând reţete al căror secret este unicul posesor;
2. apariţia în jurul restauratorului a unui ''comitet de înţelepţi'', mai degrabă amatori
decât specialişti (specifică sec. XIX);
3. restaurarea arheologică, prin care părţile adăugate sau completate să fie puternic
evidenţiate faţă de ansamblul monumentului sau al picturii.
Conservarea este o operaţie de natură tehnică, urmărind prelungirea la maximum a vieţii
unei opere, în timp ce restaurarea implică o serie de măsuri menite să readucă obiectul sau
monumentul într-o condiţie mai bună, pentru a-i prelungi viaţa şi apare ca o măsură de forţă
majoră.
Conservarea însumează întreaga activitate de descoperire şi aplicare a celor mai
potrivite mijloace pentru protejarea bunurilor culturale de acţiunea factorilor dăunători din
natură sau de deteriorările produse de oameni.
Conservarea are la bază două principii: are prioritate asupra restaurării şi implică o
cercetare interdisciplinară.
Bunurile culturale sunt toate felurile de obiecte materiale asociate cu tradiţiile culturale.
În ultimul secol s-au dezvoltat două ramuri speciale ale ştiinţei istorice: preistoria şi
etnografia. Criteriile după care obiectele etnografice merită sau nu să fie cuprinse într-o
colecţie pot fi de ordin:
-istoric - obiectul reprezintă o mărturie istorică de prim interes, prin material şi tehnică
de lucru, formă şi decor, funcţiune;
-social - obiectul este legat de o anumită structură socială, ilustrând uneori
reminiscenţele unor vechi forme sau stratificări sociale dispărute;
-economic - este un instrument preţios de producţie, unic ca inventivitate, ca material şi
rezultate;
-artistic - deţine remarcabile însuşiri artistice, sub raportul formei, al decorului,
compoziţiei, coloritului etc.;
-cultural - reprezintă o anumită formă e gândire, credinţe şi obiceiuri tradiţionale.
Spre deosebire de etnografie, în arheologie se strâng toate obiectele. Cercetarea şi
prezentarea lor, raportate la condiţiile în care au fost găsite, frecvenţă, tipologie, repartiţia în
timp şi spaţiu sunt elemente esenţiale, care ajută la reconstituirea unei anumite etape istorice.

Monumentele istorice şi conservarea lor

Noţiunea de monument se poate aplica oricărui obiect destinat să păstreze amintirea
unei manifestări de cultură materială sau spirituală.
Monumentele se împart în două categorii:
1. ansambluri arhitectonice, care cuprind:
a) monumente expuse liber (stelele funerare, statuile din pieţe, parcuri, cimitire);
b) fragmente de construcţii sau vestigii (ziduri de cetăţi, locuinţe, lăcaşuri de cult);
c) ansambluri arhitectonice complexe (castele, cetăţi, temple, amfiteatre);
d) construcţii ţărăneşti (casele cu toate construcţiile gospodăreşti, biserici).
 2. obiecte adăpostite într-o clădire special amenajată (muzeu) sau într-un ansamblu
arhitectonic de interes cultural şi artistic.
Pentru a putea realiza o politică realistă şi operativă de conservare a patrimoniului este
necesară evidenţa sistematică şi repertorierea monumentelor de cultură, care se face prin
următoarele operaţiuni:
1. clasarea monumentelor în funcţie de importanţa lor (internaţională, naţională,
regională, locală);
2. selecţionarea monumentelor în funcţie de starea lor de conservare;
3. apărarea monumentelor de la distrugere printr-o legislaţie specială.

Expozitia
Cele doua activitati esentiale ale muzeului - conservarea si cercetarea - conditioneaza
modul de organizare a colectiilor sub forma expozitiilor permanente si temporare, ca si a
depozitelor de studiu.
Notiunea de expozitie, legata de aceea de muzeu, in conceptia actuala, inseamna
prezentarea obiectelor, urmarind o anumita tema, organizata dupa un sir de idei conducatoare.
Tematica muzeului sau a expozitiei reprezinta organizarea teoretica a materialului dupa
o anumita idee, care va fi ilustrata sau demonstrata prin obiectele special alese si grupate intr-
un sistem.
Pentru a ajunge la definitivarea tematicii muzeograful trebuie sa parcurga in mod
obligatoriu urmatoarele etape:
1) Culegerea intregului material informativ privind tema pe care doreste s-o ilustreze in
expozitie, incepand cu obiectele existente in patrimoniul muzeului sau in alte colectii si
terminand cu informatiile oferite de documentele din arhive, publicatii etc.
2) Gruparea intr-un sistem de gandire a tuturor acestor materiale, dupa anumite criterii
sau idei, subordonate temei centrale, care vor fi accentuate sau estompate in expunere.
3) Selectionarea obiectelor si a celorlalte materiale documentare in functie de ideile pe
care le urmareste expozitia, realizandu-se astfel schema generala si planul de expunere.
4) Adaptarea la spatiul existent a planului ideal intocmit anterior, actiune care impune
uneori o noua selectionare si revizuire a obiectelor.
5) Intocmirea planului definitiv de expunere, in cele mai mici detalii, realizand machete
cu fotografiile tuturor exponatelor.
6) Stabilirea exacta a tuturor elementelor ajutatoare si complementare care sunt necesare
expunerii (fotografii, diapozitive, harti, desene, texte etc.); amplasarea lor exacta,
dimensionarea lor in raport cu obiectele etc.
In ultima analiza, organizarea, unei expozitii permanente sau temporare, bazata pe o
tematica judicios gandita si un plan precis de expunere, apare ca ordonarea in spatiu a unui
numar de obiecte care ilustreaza una sau mai multe idei.
O alta preocupare in expunerea obiectelor este legata direct de conservarea lor.
Mijloacele de suspendare, prindere si fixare a obiectului cu ajutorul suporturilor de metal,
plexiglas sau din alte materiale rezistente trebuie sa fie astfel realizate, incat piesa sa fie in
primul rand sigur asezata, ca sa nu cada, apoi, sa nu fie deteriorata, suferind o indoire,
prindere fortata etc.