UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE

AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

’’ION IONESCU DE LA BRAD’’- IAŞI

PROIECT DE AN
LA DISCIPLINA CULTURA
PAJIȘTILOR ȘI A PLANTELOR
FURAJERE

Îndrumător:

Asist. univ. dr. Mihai STAVARACHE

Student:
Cristina-Elena COLAC
Anul III, Grupa 499

2018
 UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI
MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAȘI

Facultatea: Agricultură

Specializarea: Agricultură

TEMA PROIECTULUI

Organizarea ameliorativă a unei pajişti

permanente degradate din zona Bereşti Tazlău

2
 PLANUL PROIECTULUI

INTRODUCERE
CAPITOLUL I - Cadrul natural
CAPITOLUL II ­ Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor
2.1. Măsuri de suprafață
2.2. Măsuri radicale
CAPITOLUL III ­ Înființarea de pajiști temporare în locul
pajiștilor permanente degradate
CAPITOLUL IV ­ Folosirea pajiștilor prin pășunat
4.1. Sisteme de pășunat
4.2. Tehnica pășunatului
4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional
CAPITOLUL V ­ Aplicații practice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

3
 CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................................... 06
Capitolul I - Cadrul natural.......................................................................................... 07

1.1.Aşezarea geografică..................................................................................... 07

1.2.Clima............................................................................................................ 08

1.3.Relieful......................................................................................................... 09

1.4. Hidrografia................................................................................................... 10

1.5. Solurile........................................................................................................ 10

1.6. Vegetaţia şi fauna........................................................................................ 11

Capitolul II ­ Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor......................................... 12

2.1. Măsuri de suprafață...................................................................................... 12

2.1.1. Curățirea de resturi vegetale și de pietre.............................................. 13

2.1.2. Distrugerea mușuroaielor..................................................................... 13

2.1.3. Grăpatul pajiștilor................................................................................. 13

2.1.4. Combaterea vegetației lemnoase.......................................................... 14

2.1.5. Combaterea buruienilor........................................................................ 15

2.1.6. Îmbunătățirea regimului de umiditate.................................................. 16

2.1.7. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști........................... 19

2.1.8. Îmbunătățire regimului de hrană pe pajiști........................................... 21

2.1.9. Aplicarea amendamentelor................................................................... 24

2.1.10. Autoînsămânțarea și suprasămânțarea .............................................. 24

2.2. Măsuri radicale............................................................................................. 25

Capitolul III ­ Înființarea de pajiști temporare în locul pajiștilor

permanentedegradate...................................................................................... 26

3.1. Pregătirea terenului................................................................................... 26

3.2. Culturi premergătoare............................................................................... 28

3.3. Fertilizarea de bază și amendarea............................................................. 28

3.4. Specii și soiuri folosite la înființarea pajiștilor temporare....................... 29

3.5. Alcătuirea amestecurilor de graminee și leguminoase perene................. 29

3.6. Sămânța și semănatul............................................................................... 31

4
 3.7. Lucrările de îngrijire................................................................................. 32

3.8. Folosirea pajiștilor temporare................................................................... 33

3.8.1. Refacerea pajiștilor semănate........................................................... 33

Capitolul IV ­ Folosirea pajiștilor prin pășunat............................................. 35

4.1. Sisteme de pășunat.................................................................................... 35

4.2. Tehnica pășunatului.................................................................................. 37

4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional ....................................... 38

Capitolul VI ­ Aplicații practice...................................................................... 46

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

5
 INTRODUCERE

Valorificarea superioară a pajiștilor presupune, în primul rând, cunoașterea compoziției

floristice, aspect mai ușor de realizat în cazul fânețelor, unde majoritatea speciilor de plante
ajung la înflorire și mai greu de sesizat în cazul pășunilor, deoarece aproape toate plantele sunt
consumate înainte de înflorire, impunându-se recunoașterea lor numai după organele vegetative.
Valoarea furajeră a speciilor din pajiști se apreciază după compoziția chimică, gradul de
consumabilitate și digestibilitate a substanțelor nutritive din plante.
Aplicarea unor tehnologii moderne de îmbunătățire și folosire rațională a pajiștilor se
bazează pe cunoașterea temeinică a speciilor de plante ce alcătuiesc covorul vegetal al pajiștilor,
a însușirilor biologice și economice ale acestora, a reacției la măsurile tehnologice aplicate.
Pășunile și fânețele asigură o parte din masa verde necesară în perioada de pășunat și o
parte din fânul necesar pentru perioada de stabulație.Alimentația animalelor cu nutrețuri de
calitate asigură producții ridicate de carne, lapte, ouă și lână influențând pozitiv sănătatea
animalelor, funcția de reproducție și creșterea tineretului.
Totodată, valoarea economică a pajiștilor este dată și de costul de producție relativ scăzut
al ierbii sau fânului produs pe pajiște decăt al altor sortimente de furaje și anume: de doua ori
mai mic decăt al furajelor însilozate, de trei ori mai mic decăt al furajelor desihdrate și de cel
puțin patru ori mai mic decăt al furajelor concentrate.
Importanța economică și ecologică a pajiștilor este dată de multiple roluri pe care le
deține și anume prin faptul că vegetația pajiștilor constitue un mijloc eficient de prevenire și
combatere a eroziunii solului datorită capacității mari pe care o au ierburile în reținerea si
consumul unor cantități mari de apă.
Se cunoaște faptul că sub țelina pajiștilor primare s-au format cele mai fertile soluri,
aceasta datorită atât rădăcinilor ierburilor care, fasciculate fiind, leagă particulele de sol în
agregate, îmbogățindu-le în substanțe organice, cât și a bacteriilor fixatoare de azot din
nodozitățile leguminoaselor care, îmbogățind solul în azot, sporesc fertilitatea acestuia.
Pajiștile contribuie și la protecția mediului înconjurător atât în menținerea echilibrului
silvo-agro-cinegetic, cât și ca funcționalitate peisagistică în relieful fiecărei țări.

6
 Cap I. – CADRUL NATURAL
Descrierea comunei Bereşti Tazlău

1.1. Aşezarea geografică

Comuna Bereşti Tazlăueste situată în zona centrală a judeţului Bacău pe coordonatele
46º28'59” latitudine nordică şi 26º41'55” longitudine estică. Comuna se află în depresiunea
Tazlău-Cașin, pe valea râului Tazlău, imediat în aval de formarea acestuia din confluența
Tazlăului Mare cu Tazlăul Sărat lângă satul Tescani.
Situată în centrul judeţului Bacău, comuna are următorii vecini:
 N - comuna Ardeoani
 E - comuna Strugari
 S - comuna Sănduleni
 V - comunele Berzunţi şi Poduri
Comuna Bereşti Tazlău are în componenţă 7 sate, aflându-se în această organizare
administrativ teritorială din 1968, prin unirea comunei Bereşti Tazlău (cu satele Bereşti Tazlău,
Enăcheşti, Prisaca şi Turluianu) cu comuna Tescani (cu satele Tescani, Romăneşti şi
Boşoteni).

Fig. 1.1. Aşezarea geografică a comunei Bereşti Tazlău

7
1.2. Clima
Comuna Bereşti Tazlău se găsește în zona climatului continental, cu influențe ale
maselor de aer arctic (anticiclonul siberian) în perioada de iarnă și de aer cald de tip
mediteraneean în perioada verii.
Pozitia geografică ce corespunde depresiunii subcarpatice Tazlău - Caşin, radiatia solară,
actiunea principalelor centri barici, respectiv frecventa mare a maselor de aer de origine
euroasiatica, a celor nord-atlantice si a celor est-mediteraniene, precum si suprafata subiacenta
creeaza o serie de nuante cu caractere specifice.

Regimul termic
Temperatura medie anuală este de 7,5 grade C, temperatura medie de vară este de 18-20
grade C iar cea de iarnă, de 6 grade C. Zona este și sub influența climatului subcarpatic cu ierni
geroase dar mai scurte, veri călduroase și toamne lungi. Dinamica atmosferică este moderată,
vânturile dominante fiind dinspre vest și nord-vest.
Analizând temperaturile medii lunare putem constata că acestea sunt negative în lunile
ianuarie, februarie, decembrie. Începând din lună martie temperaturile devin pozitive, marcând
diferenţe medii mari faţă de luna anterioară. Diferanta este mai mare între lunile martie şi aprilie
(6,4oC). Aceste abateri se datoresc creşterii bilanţului caloric al suprafeţei active şi schimbării
regimului circulaţiei atmosferice. După aceea temperatura creşte mai lent, tinzând către maxim
în luna iulie (20 oC), apoi începe să scadă. Luna ianuarie este mai friguroasă, cu o temperatură
medie multianuală de –2,9oC. Cea mai mică variaţie de temperatură se produce între mediile
lunilor iulie şi august (0,5oC) şi între mediile lunilor decembrie şi ianuarie (-2,3oC).

Regimul pluviometric
Precipitaţiile atmosferice constituie o latură foarte importantă în caracterizarea climei
unei zone fiind veriga principală a circuitului apei în natură, prezentând un interes practic,
aplicativ şi teoretic.Apa provenită din precipitaţii constituie rezerva de umiditate a solului,
necesară plantelor faza de vegetaţie fiind pe de altă parte sursa de alimentare a apelor curgătoare
din zonă, a pânzei freatice.
Mecanismul formării precipitaţiilor este destul de complicat fiind legat în general de
circulaţia maselor de aer şi a fronturilor atmosferice, fapt ce se produce la scară mare.
Cantitatea de precipitaţii înregistrată indică o medie anuală în jur de 611 mm.
Perioada cea mai ploioasă este mai-august când se înregistrează circa 320 mm din
cantitatea anuală, deci mai mult de 50 %, iar perioada cea mai secetoasă este noiembrie-martie,
când se realizează circa125 mm din cantitatea anuală.

8
Cei mai secetoşi ani au fost anii 1973 şi 1963 cu o cantitate medie lunară de precipitaţii de 33
mm, urmare a predominării advecţiei maselor de aer continental din estul Europei şi nordul
Africii în regim anticiclonal.
Lunile care înregistrează cea mai mare cantitate de precipitaţii sunt lunile mai, iunie,
iulie, iar cea mai scăzută cantitate de precipitaţii se înregistrează în lunile decembrie, ianuarie,
februarie.
În perioada 1900-2000, cantitatea maximă de precipitaţii înregistrată în 24 de ore a fost
de 110 mm, la 11 iulie 1935.

Alte elemente climatice

Vânturile predominante ca frecventa, în cadrul teritoriului sunt cele vestice si sud-vestice.
în majoritatea cazurilor, aceste vânturi care traverseaza un vast teritoriu uscat pâna ajung aici,
vin saracite de apa, uscate, iar la traversarea muntilor se încalzesc prin frecare si capata unele
particularitati locale cu efecte zonale, cu anumite influente asupra peisajului, mai ales primavara.
Specific pentru regiune este canalizarea vânturilor predominate pe directiile principale ale
culoarului depresionar vara pe directia est, sud si sud-est.
Stratul de zăpadă apare în medie în ultima decadă a lunii octombrie, probabilitatea
menţinerii lui situându-se însă între 1 decembrie şi 31 martie, cu o grosime medie anotimp de 5
cm. În medie se înregistrează un număr de 36,6 zile cu ninsoare, iar stratul de zăpadă se menţine
în medie 55,4 zile.

1.3. Relieful
În cadrul reliefului se disting două unităti morfologice importante şi anume unitatea de
deal prezentă în nordul şi sudul localitătii, dând un aspect oarecum simetric reliefului înalt si
unitatea de ses asezată central de o parte şi de alta a râului Trotuş.
Relieful este în proporție de 80% deluros, cu înaltimi nu prea mari, între 250-450 m. Sunt
dealuri domoale, culmi semeţe, râul Tazlău primeşte afluenţi importanţi.
Geomorfologic, teritoriul cuprinde atat zona de luncă, formată din roci sedimentare
aluvionare ale râului Tazlău, cât și zona deluroasă, formată din roci sedimentare de origine
lacustră, roci care formează fundamentul Sarmațian și Pliocen al zonei subcarpatice.
Din analiza hărţii densităţii fragmentării reliefului, obţinută prin metoda cartogramelor,
rezultă că cele mai mici valori se apropie de indicele 0, iar cele mai mari depăşeşte valoarea 5.
Putem aprecia că zona corespunzătoare teraselor Tazlaului are o densitate a reţelei de văi mai
redusă , cu valori între 0-2 km/km2 . Densitatea reţelei de văi creşte în zona deluroasă unde

9
valorile sunt apreciate între 2 şi 3,7 km/km2 şi cu totul izolat 5,5 şi 5,8 km/km2 ceea ce indică o
reţea hidrografică mai bogată.
În general densitatea fragmentării reliefului este mai ridicată, cu indici cuprinşi între 1 şi
2, în mare parte a teritoriului, element care explică, într-o oare care măsura intensitatea mare a
proceselor geomorfologice actuale.

1.4.Solurile
Învelişul de soluri din cadrul teritoriului comunei Bereşti Tazlău s-a format prin acţiunea
combinată a factorilor pedogenetici fapt care a impus o diversitate mare a solurilor atât la nivelul
luncii Tazlaului cât şi la nivelul dealurilor şi versanţilor subcarpatici.
Distribuţia solurilor din teritoriu este strâns legată de condiţiile de climă şi vegetaţie a
căror acţiune s-a materializat diferit în funcţie de condiţiile de relief care diferă de asemenea
foarte mult de la un loc la altul.
În concluzie, tipul de sol cel mai răspândit în cadrul teritoriului comunei este solul
podzolic, cu o suprafaţă de 1930 ha (23,9%), urmat de solul brun argiloiluvial,pe o suprafaţă de
1799 ha (22,5%) şi regosoluri extinse pe o suprafaţă de 1396 ha(17,5%). Din studiul de
specialitate realizat de Laboratorul de Agrochimie Bacău reiese că pe o suprafaţă de 4129,2 ha
sunt soluri erodate, din care 599,3 ha sunt soluri foarte puternic erodate.
Procesul de eroziune se suprapune zonei de culmi subcarpatice şi versanţi.Levigarea
ocupă o suprafaţă de 331,1 ha şi apare frecvent pe versanţi moderat şi puternic înclinaţi, unde cea
mai mare parte a apelor pluviale se scurg la suprafaţa terenului încetinind în acest fel ritmul
pedogenezei. Prin acest proces s-au format în teritoriu soluri semicarbonatice şi decarbonatate.

1.5.Hidrografia
Teritoriul comunei Bereşti Tazlău este străbătut de râul Tazlău, care curge de la nord spre
sudul comunei unde se varsă următorii afluenţi: Cernu, Nădişa, Canal (Strâmba), Pârâul
Fânaţului. De menţionat faptul că pe teritoriul satului Tescani, se unifică Tazlăul Mare (ce vine
dinspre jud. Neamţ) cu Tazlăul Sărat (ce vine dinspre Zemeş).
Hidrologic, zona este bogată în ape de infiltrație în zona terasei râului Tazlău și săracă în zona
deluroasă.
Alimentarea cu apă se face prin fântâni deschise, individuale sau pe colectivități mici, apa de
infiltrație în zona terasei Tazlăului și a luncii pârâurilor fiind la adâncimea de 3-4,5 m; în zona

10
deluroasă a intravilanului apele subterane apar neregulat, la adâncimi diferite de la un loc la altul,
în general între 4-8 m, având debit redus.

1.6. Vegetaţia şi fauna

Vegetatia din arealul studiat este alcatuită din specii ierboase si lemnoase, specifice zonei
subcarpatice. Astfel, întâlnim pe varful „Straja” o padure de molid si stejar, plantata in urma cu
aproximativ 60 ani. În vestul comuneis-a format o padure de luncă alcatuita din specii precum
plop(Popullus alba), salcie(Salix sp.), brad(Picea abies), arin(Alnus), mesteacan(Betula
pendula),frasinul de luncã (Fraxinus angustifolia), ulmul de camp (Ulmus minor) si ulmul de
lunca (Ulmus laevis), marul (Malus sylvestris) si parul paduret (Pyrus pyraster), salcam(Robinia
pseudoacacia).
În afara de arbori, pajistile de pe suprafata comunei gazduiesc numerosi arbusti precum:
maces(Rosa sp.), catina(Hippophaë rhamnoides L.), Păducelul (Crataegus monogyna),
porumbar (Prunus spinosa).
Vegetatia ierboasă prezentă pe raza localitătii este alcatuită din plante apartinând
Gramineelor, denumite generic ierburi.Astfel, întâlnim ierburi cu talia mica, foarte bune pentru
pasunat in zonele aflate in imediata vecinatate a albiei raului(Poa sp.) si ierburi cu talie mai
inalta ce pot fi folosite pentru productia de fan pe fanetele aflate pe terenurile în panta.
Din categoria leguminoaselor intalnim in cea mai mare parte plante din genul Trifoliumin
zonele cu umiditate ridicata cyperacee si juncaceae(Carex sp., Phragmites sp.), iar ca specii
consumate, slab consumate sau toxice: coada soricelului(Achillea millefolium), morcov
salbatic(Daucus carota), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), piciorul cocosului
(Ranuncullus sp.), cucuta (Conium maculatum), s.a..

11
 Cap. II – MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PAJIŞTILOR

Îmbunătățirea pajiștilor permanente prin aplicarea unor lucrări specifice acestora

constituie singura măsură eficientă de sporire a producției de furaje necesare creșterii animalelor.
Măsurile de îmbunătăţire care se aplică pe pajiştele permanente se împart în :
Măsuri de suprafaţă
Măsuri radicale

2.1. Măsuri de suprafaţă

Măsurile de suprafaţă se aplică la nivelul solului, fară mobilizarea profundă a acestuia,
pastrând în mare parte vegetaţia existentă.Astfel de măsuri sunt usor de aplicat şi puţin
costisitoare.
Din aceasta categorie de măsuri fac parte: lucrarile tehnico-culturale(distrugerea
muşuroailor, îndepartarea vegetaţiei lemnoase, a cioatelor, a pietrelor etc.), îmbunătăţirea
regimului de aer, îmbunătăţirea regimului de umiditate, îmbunătăţirea regimului de hrană,
combaterea buruienilor, autoînsămânţarea şi supraînsămânţarea.

2.1.1. Curățirea de resturi vegetale și de pietre

Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale depuse de ape,

mărăcinişurile, pietrele, buturugile şi cioatele rămase după defrişarea vegetaţiei lemnoase.
Lucrările se execută manual sau mecanizat, în funcţie de pantă şi de gradul de acoperire a
pajiştii cu asemenea materiale. Pe terenurile cu pantă până la 27 grade (51%) se pot folosi
maşinile de curăţat pajişti şi cele destinate combaterii vegetaţiei lemnoase.
Strângerea pietrelor devine o lucrare obligatorie pe păşunile de munte, în special de pe
terenurile plane sau slab înclinate din etajele pădurilor de fag, molid şi etajul subalpin.
Pietrele se pot strânge mecanizat, cu echipamentul de strâns arboret şi cioate(ESAC-3,6),
purtat în faţă tractorului SM-800.
Lucrările de curăţire a pajistilor se execută de regulă primăvară devreme.Din motive
organizatorice este bine ca aceste lucrări să se efectueze şi toamna târziu, cel puţin pe o parte de
suprafeţe. Pe păşuni, în special, trebuie întreprinse lucrări de curăţire în tot timpul anului, pentru
înlăturarea plantelor de talie mare, cu ghimpi sau toxice, neconsumate de animale.
În situaţia în care, în urma lucrărilor de curăţire, pajiştea rămâne cu goluri în vegetaţie cu
suprafaţă denivelată, se execută nivelarea şi suprainsamantarea cu un amestec de graminee şi
leguminoase recomandat pentru zona respectivă.

12
 2.1.2. Distrugerea muşuroaielor

Suprafeţe însemnate de pajişti permanente din România sunt acoperite într-o proporţie
mai mare sau mai mică de muşuroaie. Muşuroaiele se formează pe pajistele neîngrijite, folosite
neraţional şi pot avea o pondere mare(70-80%), îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de
îmbunătăţire şi diminuează suprafaţă utilizabilă. Muşuroaiele pot fi :
de origine animală, provenite din pământ scos de cârtite, furnici, mistreţi,
popândăi, păşunatul pe tren cu umiditate ridicată şi în general sunt lipsite de vegetaţie.
de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee, rogozuri,
pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.
Muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neintelenite, însă cu timpul pot atinge
dimensiuni de 60-80 cm în diametru şi 30-40 cm în înălţime şi se înţelenesc.Muşuroaiele
înţelenite sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc mărghile şi provin din tufele de
Nardus strictă şi Deschampsia caespitosa.În regiunile de câmpie şi de dealuri sunt mai frecvente
muşuroaiele de cârtiţa, iar în regiunile dealurilor înalte, cele provocate de furnici şi de origine
vegetală.
Muşuroaiele înţelenite cu diametrul până la 80 cm şi încă de maximum 40 cm se
distrug cu maşină de curăţat pajiştii (MCP-2 sau MCP-1,5) sau cu gredereul semipurtat pentru
pajişti.
În cazul în care muşuroaiele acoperă peste 30-40% din suprafaţă pajistilor iar pantă
terenului este mai mare de 20⁰, se recomandă destelenirea şi înfiinţarea pajistilor temporare.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea musuroaielor, acestea trebuie bine
mărunţite, împrăştiate uniform şi reinsamantarea unui amestec de graminee şi leguminoase
perene specific zonei, după ce în prealabil s-au aplicat îngrăşăminte.

2.1.3. Grăpatul pajiștilor

Prin lucrarea de grăpat a pajistilor se îmbunătăţeşte aprovizionarea cu apă, condiţiile de

aer din sol şi se face o mineralizare mai bună a materiei organice. Această lucrare se recomandă
de obicei numai pe pajiştile de lunci dominate de specii stolonifere care necesită o bună aerare a
solului sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni.
Grăpatul se efectuează primăvară de timp, în momentul pornirii vegetaţiei, dar poate fi
aplicat şi după coasă sau după păşunat.
În general grăpatul are o eficientă destul de redusă, şi din acest motiv se recomandă că
această lucrare să fie însoţită de o serie de alte lucrări şi anume: aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor, suprainsamantarea şi autoînsămânţarea pajistilor degradate.

13
 2.1.4. Combaterea vegetaţiei lemnoase

Vegetația lemnoasă sub formă de arbori, arbuști și subarbuști, invadează frecvent pajiștile
permanente, transformându-le în scurt timp în terenuri nefolosibile. Speciile lemnoase se
instalează mai ales pe suprafețele de pajiști la care nu se aplică lucrări curente de îngrijire și
îmbunătățire și în cazul folosirii neraționale, reducăndu-se astfel suprafața utilă.
În același timp, vegetația lemnoasă creșterea unor specii ierboase inferioare din punct de
vedere furajer și care îngreunează exploatarea pajiștilor.
Redarea în folosinţă a pajistilor invadate de esenţele lemnoase reclamă îndepărtarea
acestora prin lucrări de curăţare sau defrişare. Aceste lucrări se execută în cadrul unor şantiere
speciale, care lucrează pe baza de proiecte, cunoscute sub numele de „amenajamente
silvopastorale” , în care se ţine cont de prevenirea eroziunii solului, de crearea zonelor de refugiu
pentru animale, de ocrotirea speciilor lemnoase rare.
Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase în raport cu natură esenţelor, vârstă şi gradul de
acoperire a acestor, etc. se poate execută:
manual
mecanizat
chimic
Defrişarea vegetaţiei lemnoase se face pe baza unor studii şi documentaţii în care se
prevăd toate detaliile privind organizarea şi efectuarea lucrării. Se elaborează astfel proiecte,
denumite amenajamente silvopastorale, în care se ţine seamă de prevenirea eroziunii solului, de
crearea zonelor de refugiu pentru animale, de ocrotirea speciile lemnoase rare.
Vegetaţia lemnoasă se îndepărtează total sau parţial. Se îndepărtează complet, fără
restricţii, pe terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 100 (18%), iar
parţial la pajiştile situate pe versanţi cu înclinaţie de 10-300, pe pajiştile din regiunile mai uscate
pentru a nu înrăutăţi regimul de aprovizioanre cu apă al plantelor şi pe terenuri cu strat subţire de
sol.
Nu va fi defrişată vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de
300, cele cu sol mai subţire de 10 cm, precum şi cele din vecinătatea ravenelor, ogaşelor sau de
pe grohotişuri, pentru a se evita declanşarea proceselor de eroziune. Se recomandă totuşi, ca pe
pajiştile situate pe pante până la 100, să se menţină un număr redus de arbori solitari (stejar,
gorun, mesteacăn, fag etc.) sau pâlcuri de arbori, care constituie zone de refugiu pentru animale
în perioadele cu intemperii sau cu călduri mari. Pentru a se uşura accesul animalelor sub aceşti
arbori tulpinile se curăţă de ramuri până la înălţimea de 1,5-2 m. Pe pajiştile situate pe versanţi,
cu panta de 10-300 (18-58%) defrişarea vegetaţiei lemnoase se face în benzi late de 40-120 m,

14
paralel cu curbele de nivel, acestea alternând cu benzi antierozionale nedefrişate, late de 5-25 m,
în funcţie de pantă.

2.1.5. Combaterea buruienilor

Prin buruieni ale pajiștilor se înţeleg speciile lipsite total sau parţial de valoare furajeră, cele
dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea produselor obţinute de la animale şi
cele vătămătoare sau toxice.
Metodele de combatere a buruienilor din pajiști diferă în funcție de cauzele care au dus la
apariția lor, de gradul de îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de folosire al pajiștii și de
posibilitățile organizatorice și financiare.Se cunosc metode preventive, metode indirecte și metode
directe de combatere a buruienilor din pajiști.
Metodele preventiveconstau în aplicarea unor măsuri simple de îngrijire și respectarea regulilor
folosirii raționale a pajiștilor, dintre care menționăm:
 îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale;
 folosirea la fertilizarea pajiștilor a gunoiului de grajd bine fermentat;
 împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;
 folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânțarea pajiștilor;
 recoltarea fânețelor la epoca optimă;
 schimbarea modului de folosire al pajistilor, la fiecare 3-4 ani.
Metode indirecte se referă la lucrările de îngrijire şi folosire raţională a pajiștilor: îmbunătăţirea
regimului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, distrugerea mușuroaielor etc.
Drenarea contribuie la distrugerea speciilor toxice din familia Ranunculaceae și Umbeliferae, a
speciilor higrofile, fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră redusă.
Fertilizarea cu îngrășăminte chimice reprezintă un mijloc principal de reducere a participării
speciilor din diverse familii botanice, cu condiția stabilirii unui raport favorabil între elementele
fertilizante.
Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare ridicat, cu multe plante
toxice.
Metodele mecanice constau în cosiri repetate, plivitul prin retezarea de la suprafaţă a
buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de sub colet a celor care formează lăstari din colet şi
smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulţire vegetativă.
Metode chimice. Pe pajiştile cu grad ridicat de imburuienare se folosesc erbicide neselective,
care distrug toată vegetaţia, în vederea supraînsămânțării sau înființării de pajiști temporare, dintre care
se recomandă Gramoxone (Paraquat) în doză de 3-7 l/ha, diluat în 600 l apă, Sandolin (DNOC) în doză
de 4-6 kg/ha în 400-600 l apă și Roundup (Glyphosate) în doză de 5-7 l/ha, aplicate la începutul

15
creșterii plantelor. Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni se folosesc erbicidele
selective, dintre care mai răspândite sunt sărurile şi esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D).
Pentru majoritatea speciilor de buruieni, erbicidele se aplică primăvara sau toamna, în plină
begetație, până la înflorire.Aplicarea erbicidelor pe pajiști presupune respectarea cu strictețe a normelor
de protecție a muncii, precum și interzicerea pășunatului sau cositului timp de 3-4 săptămâni de la
tratament.

2.1.6. Îmbunătăţirea regimului de umiditate

Pentru crearea unui regim de umiditate favorabil creșterii plantelor valoroase sunt
necesare, pe de o parte, lucrări pentru eliminarea apei de pe pajiștile afectate de exces de
umiditate și pe de altă parte, măsuri pentru completarea deficitului de apă pe pajiștile din zone
secetoase.
Eliminarea excesului de umiditate. Cea mai mare pondere în structura suprafețelor de
pajiști cu exces de umiditate (aproximativ 60%) o au pajiștile situate pe soluri pseudogleice și
pseudogleizate, în care excesul de apă provine din precipitații. Excesul de apă pe pajiști mai
provine și din pânza freatică, din izvoarele de coastă și din apa de inundații sau prin infiltrație
din râuri.
Datorită excesului de umiditate se înrăutățește regimul de aer, materia organică rămânând
nedescompusă. În lipsa oxigenului, vor predomina procesele de reducere în locul celor de
oxidare, formându-se cantități mari de compuși ai fierului și sulfului, amoniac, hidrogen sulfurat,
metan, substanțe toxice pentru plante, ca și fosfați de fier și aluminiu insolubili, deranjând
nutriția normală a plantelor chiar dacă solul este bine aprovizionat în elemente nutritive.
Pentru sporirea producției și îmbunătățirea calității pajiștilor situate pe terenurile cu exces
de umiditate este obligatoriu, în primul rând, să se elimine surplusul de apă. După aceea se aplică
lucrările de ameliorare propriu-zisă a pajiștilor.
Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare:
 canale deschise (șanțuri);
 canale închise (drenuri);
 drenuri cârtiță;
 puțuri absorbante sau colectoare;
 colmatare;
 îndiguiri;
 pe cale biologică,

16
 În toate cazurile se va urmări eliminarea excesului de apă numai în stratul de sol în care
se găsește majoritatea masei de rădăcini a plantelor, evacuarea apei la un debușeu natural,
reducerea amplitudinii variațiilor de nivel optim în perioada de vegetație, menținerea suprafeței
utile și asigurarea efectuării mecanizate a lucrărilor de îngrijire a pajiștilor.
Desecarea prin canale deschise se realizează printr-o rețea de canale (canale terțiare,
secundare, principale și colectoare) care au rolul de a capta apa în exces de la suprafața solului și
de a o evacua într-un emisar.
Rețeaua de canale deschise se poate executa mecanizat, se întreține relativ ușor, însă
reduce suprafața utilizabilă a pajiștilor cu 5-10%, implică construirea de podețe pentru accesul
animalelor și vehiculelor, precum și a altor construcții hidrotehnice, iar în timpul iernii
funcționează cu greutate datorită înghețării apei.
Desecarea prin canale închise (drenajul subteran orizontal) presupune realizarea unei
rețele de drenuri absorbante și colectoare care captează apa în exces din profilul de sol, o
transportă pe cale gravitațională și o descarcă în canale de evacuare deschise sau direct în emisar.
Drenurile absorbante pot fi confecționate din materiale locale (piatră de râu, scândură etc.) sau
tuburi de ceramică, beton, mase plastice.
Deși drenajul subteran prezintă o serie de avantaje în comparație cu canalele deschise (nu
reduce din suprafața pajiștii, permite mecanizarea lucrărilor de pe pajiști fără restricții, nu
îmburuienează pajiștea etc.), este mai costisitor.
Drenajul cârtiță este o metodă economică de drenaj care constă în realizarea unor galerii
subterane, cu pereții întăriți prin presare, ce se execută cu un plug special, numit plug de drenaj-
cârtiță, a cărui piesă activă este un dispozitiv sub formă de pară-drenor, ce lucrează la 50-80 cm
adâncime.
Drenajul biologic reprezintă cea mai economică metodă de eliminare a apei în exces,
recomandată pe pajiștile din lunci, văi și depresiuni, unde excesul de apă provine din izvoarele
fără scurgere. În acest scop se plantează specii lemnoase mari consumatoare de apă (Salix sp.
Populus sp.), care se folosesc și la delimitarea tarlalelor sau la adăpostirea animalelor în
perioadele de intemperii. De asemenea, suprafețele respective se pot înierba cu unele specii care
au mare consum de apă pe perioada de vegetație și care sunt apreciate în același timp și din punct
de vedere furajer, ca de exemplu Typhoides arundinacea (ierbăluță) și Alopecurus pratensis
(coada vulpii), pe terenurile cu exces de apă aproape permanent la suprafață și Festuca
arundinacea (păiuș înalt), pe terenurile cu exces de apă în profilul de sol.
Drenajul vertical se realizează prin puțuri absorbante sau puțuri colectoare. Puțurile
absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat permeabil nesaturat de
pietriș și nisip. Puțurile absorbante se folosesc pentru evacuarea excesului de apă din depresiuni

17
izolate, situate la distanță mare de un emisar. Puțul absorbant este umplut cu bolovani, pietre și
pietriș, cu dimensiuni crescânde spre fundul puțului. Puțurile colectoare se folosesc mai rar, în
cazul când la fundul puțului este un strat de sol impermeabil și prin pompare se realizează
coborârea nivelului apei freatice.
Colmatareaconstă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor, prin
abaterea cursurilor acestora cu ajutorul barajelor, realizându-se coborârea nivelului apei freatice.
Metoda necesită cheltuieli mari, motiv pentru care se face numai pe suprafețe reduse ce prezintă
importanță deosebită.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se ferește suprafața
respectivă de umiditate în exces.Este costisitoare, dar necesară în anumite condiții.
Din cauza precipitațiilor insuficiente și ale valorilor ridicate ale evapotranspirației, în
regiunile de câmpie și de coline se înregistrează perioade de secetă deosebit de dăunătoare,
manifestate printr-un deficit de umiditate sau o repartizare neuniformă a precipitațiilor în raport
cu cerințele plantelor.
Irigarea pajiștilor permanenteeste condiționată de existența unui covor ierbos încheiat,
alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice și de permeabilitatea moderată a
solului. Irigarea pajiștilor se face cu apă din râuri, iazuri, bazine de acumulare, ape reziduale din
oraș. La stabilirea normelor de irigare și de udare se ține seama de plafonul minim de umiditate
din sol. În general, se folosesc norme de udare mai mici dar mai dese pentru ca plantele să
crească continuu.
Momentul udării, stabilit pe seama plafonului minim, trebuie corelat cu faza de vegetație
a plantelor din pajiști.Fânețele se irigă când plantele dominante sunt în fenofazele de alungire a
tulpinii – începutul înspicării (graminee), iar după recoltare, numai după refacerea aparatului
foliar. La câteva zile după recoltare se va uda numai în caz de secetă puternică, când există
pericolul ca plantele să nu mai regenereze. Pășunile se irigă după fiecare ciclu de pășunat, iar în
anii secetoși, și primăvara.
Pe pajiști se foloseste irigarea:
 prin revărsare;
 aspersiune;
 fâșii;
 limanuri.
Irigarea prin revărsare sau prin circulație se aplică numai când dispunem de o sursă
bogată de apă și constă în construirea unei rețele de canale permanente cu secțiuni reduse,
prevăzute cu prize și stăvilare. Apa se revarsă pe de o parte și de alta a canalelor, într-un strat

18
subțire, pe întreaga suprafață a pajiștii. Pe terenurile ușor și uniform înclinate se trasează rigole
în spic, iar pe cele plane, canale orizontale.
Irigarea prin aspersiuneeste indicată pe pajiștile de pe terenurile plane, mai ales pe cele
temporare, unde se poate realiza nivelarea și nu duce la declanșarea proceselor de eroziune și
nici la spălarea elementelor fertilizante.Metoda prezintă unele avantaje tehnice și poate fi
aplicată și pe teren frământat, pe pajiștile permanente, cu condiția existenței unui grad de
acoperire cu vegetație foarte bun.
Irigarea prin fâșii se aplică numai pe pajiștile temporare, pe terenuri bine nivelate.
Metoda constă în efectuarea unor canale principale și secundare, sub formă de rețea, din care apa
se revarsă în fâșii înguste, de regulă de lățimea semănătorii, orientate de-a lungul pantei, a căror
lungime depinde de panta terenului și natura solului.
Irigarea prin limanuri constă în construirea de valuri de pământ, orientate după direcția
curbelor de nivel, înalte de circa 0,5 m care au și rolul de a stăvili procesul de eroziune al solului.
Completarea deficitului de umiditate se poate face și indirect, prin măsuri care contribuie
la echilibrarea regimului hidric:
 brăzduire;
 reținerea zăpezii;
 înființarea de perdele de protecție.
Prin brăzduire se îmbunătățește regimul de apă al plantelor și se evită eroziunea solului.
Reținerea zăpezii se recomandă pe toate pajiștile din regiunile secetoase, unde stratul de
zăpadă este subțire și spulberat de vânt. Se construiesc garduri din diverse materiale așezate la o
distanță de aproximativ 20 ori mai mare decât înălțimea lor.Se pot utiliza și valurile de zăpadă de
cel puțin 10 cm grosime.Obstacolele se orientează perpendicular pe direcția vântului dominant.
Zăpada reținută duce la acumularea unei cantități mari de apă și protejează vegetația împotriva
acțiunii negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii.
Perdelelede protecție se recomandă pe pajiștile din câmpie.Acestea micșorează viteza
vântului, reduc evaporația, rețin zăpada, împiedică scurgerea apei pe terenurile în pantă etc.,
contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetația pajiștilor.
2.1.7. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti

Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a particulelor de

sol, datorită în special apei şi vântului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuţie
majoră. Astfel, eroziunea pate fi hidrică sau eoliană.
Eroziunea solului pe pajişti îmbracă diferite forme, de la eroziunea de suprafaţă până la
eroziunea de adâncime.

19
 Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de
suprafaţă şi duce la îndepărtarea materialului dislocat, formându-se şiroiri, rigole mici şi
eroziunea de hardpan (Dumitrescu N. şi col., 1992):
- Şiroirile reprezintă prima formă a eroziunii de suprafaţă şi se formează după ploile
torenţiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;
- Rigolele mici apar în urma ploilor torenţiale sau a topirii rapide a zăpezii şi au
adâncimea de 5-20 cm;
- Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă, după o ploaie torenţială puternică,
se produce până la talpa plugului, pe o adâncime de 20-25 cm şi o lăţime de 1-3 m.
Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanţi şi duce
la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele eroziunii de adâncime au un
caracter permanent şi sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogaşul şi ravena.
- Rigola propriu-zisă se formează după ploile torenţiale, pe locuri denivelate, are
adâncimea de 20-25 cm, lungimea variabilă şi fundul paralel cu suprafaţa versantului;
- Ogaşul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 0,5-8,0 m şi
fundul paralel cu suprafaţa versantului;
- Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o lăţime de 8,0-50,0 m, colectând o cantitatea
foarte mare de apă şi sol şi afectează o suprafaţă mai mare de teren.
N. Dumitrescu şi col. (1979) precizează că pentru prevenirea şi combaterea procesului
de eroziune trebuie luate măsuri cu scopul de a crea condiţiile necesare creşterii unui covor
ierbos, capabil să protejeze solul.

Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi lucrări

de îngrijire (Dumitrescu N. şi col., 1980).
- Măsurile tehnico-organizatorice constau în sistematizarea fondului pastoral prin
organizarea păşunatului raţional, evitarea supraîncărcării păşunii cu animale şi a păşunatului pe
timp umed, reducerea drumurilor pe pajişte, respectarea timpului de păşunat şi a repausului
necesar refacerii covorului ierbos.
- Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la nivelarea muşuroaielor, împrăştierea
dejecţiilor lăsate de animale, amplasarea corectă a locurilor de odihnă pentru animale, repararea
construcţiilor pastorale etc.

Combaterea eroziunii solului pe pajiştise face prin lucrări propriu-zise, denumite lucrări
CES care au drept scop crearea condiţiilor necesare creşterii unui covor vegetal capabil să
protejeze solul. Lucrările antierozionale se clasifică în trei grupe: lucrări de reţinere sau evacuare

20
a surplusului de apă; lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii
silvice; lucrări speciale pe ogaşe şi ravene (Dumitrescu N. şi col., 1995).

2.1.8. Îmbunătățirea elementelor nutritive din sol

Folosirea îngrășămintelor chimice reprezintă o soluție importantă de îmbunătățire a
pajiștilor permanente, însă prezintă unele dezavantaje în comparație cu fertilizarea cu
îngrășaminte organice:
- eficiența economică mai redusă;
- posibilitatea poluări solului și a creării unor dezechilibre de nutriție la animale;
- acidifierea solului;
- perturbarea activității unor microorganisme.
 Îngrășămintele cu azot
Dintre ingrasaminele chimice folosite pe pajişti , cele mai importante sunt cele cu azot.
Pe pajişti, îngrăşămintele minerale cu azot se folosesc în doze mai mari decât plantele
cultivate. Influenţă îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, manifestându-se asupra
pajistilor, compoziţiei chimice a furajului, structurii şi compoziţiei floristice a pajistilor şi asupra
producţiei şi sănătăţii animalelor.
Epoca optimă de administrare a îngrășămintelor cu azot este primăvara, la pornirea în
vegetație, în timp ce aplicarea în timpul verii sau toamna influențează în măsură mai mică
producția pajiștilor.În cazul pajiștilor ce urmează a fi pășunate, îngrășamintele cu azot din
toamnă, pe 1-2 (3) parcele, în vederea începerii pășunatului mai devreme cu circa două
săptămâni mărindu-se astfel durata de utilizare a pășunii.
 Îngrășăminte cu fosfor
Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor, participa la sinteză proteinelor,
măreşte rezistenţă la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea
microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor simbiotice.
Pentru animale, fosforul constituie un element principal al ţesuturilor din sistemul osos,
influenţează producţia de lapte, carenţă de fosfor având repercursiuni nefavorabile asupra
sănătăţii animalelor.
Epoca optimă de administrare a îngrășămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare an sau
în doze mai mari, o dată la 2-3 ani.Remanența îngrășămintelor cu fosfor, la dozele obișnuite, se
manifestă și în al doilea an de la administrare, dar numai pe agrofond de azot.
 Îngrășămintele cu potasiu
Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în sinteză clorofilei şi a
hidratilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei

21
plantelor la iernare etc. Cu toate acestea, cerinţele vegetaţiei faţă de îngrăşămintele cu potasiu
sunt mult mai reduse comparataiv cu cele în azot şi chiar în fosfor, datorită bunei aprovizionări a
majorităţii solurilor din ţară noastră cu acest element.
Îngrășămintele cu potasiu se aplică toamna sau primăvara de timpuriu.Cel mai des se
folosește sarea potasică în cantitate de 150-200 kg/ha sau cenușă în doză de 400-500 kg/ha.
 Îngrășămintele cu microelemente
Microelementeleau un rol însemnat în metabolismul plantelor, Microelementele fac parte
din compoziția chimică a vitaminelor, a fermenților, a unor sisteme enzimatice, influențează
sinteza proteinelor și hidraților de carbon.
Insuficiența sau lipsa unor microelemente din hrana animalelor provoacă boli fiziologice
grave, ducând la scăderea randamentului, atrofierea mușchilor, cojirea pielii și chiar la
mortalitate.
Epoca de administrare a microelementelor este primăvara, odată cu a îngrășămintelor
cu azot, dar se pot folosi și mai târziu, în timpul vegetației, când se aplică extraradicular, sub
formă se soluție.

Îngrășămintele organice
Îngrăşămintele organice sunt cunoscute în practică agricolă prin calitatea lor de
îngrăşăminte complete şi prin efectul pe care îl au asupra producţiei şi calităţii acesteia, a
însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului.
Pe pajiștile permanente se folosesc ca îngrășăminte organice: gunoiul de grajd,
compostul, urina, mustul de grajd și gulle; de asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care
constă în folosirea dejecțiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.
Gunoiul de grajd reprezintă îngrăşământul organic cu ce mai largă utiliare, folosit nu
numai la culturile de baza, ci şi pe pajişti. Aplicarea gunoiului de grajd pe pajişti se pactica mai
cu seama în zona colinară şi în zona montană inferioară, care corespunde cu arealul fânetelor
permanente.
Datorită conţinutului ridicat în elemenele de hrană pe care le folosesc plantele, gunoiul de
grajd determina sporirea producţiei, sporurile care se obţin find dependenţe de tipul de pajişte,
zona unde se aplică,tipul de sol, doză folosită, etc.
Producţia pajistilor sporeşte în mod continu, în funcţie de cantitatea administrată, dar
sporul de producţie e revine la tonă de gunoi de grajd scade pe măsură administrării unor doze
mai mari.
Gunoiul de grajd se aplică se aplică toamna sau în primăvară. În condiţiile din ţară
noastră, feertilizarea pajistilor cu gunoi în toamna este mai avantajoasă, întrucât în timpul

22
toamnei şi iarnă elementele fertelizante din gunoi sunt bine reţinute de stratul de ţelină, că
urmare producţiile sunt mai mari.
În cazul când gunoiul de grajd se foloseşte în primăvară, trebuie fertilizate numai
fâneţele, întrucât aplicarea pe păşuni reduce mult gradul de consumabiliate la primele cicluri de
păşunat.
Deoarece se aplică pe pajişti la suprafaţă solului, este necesar să se folosească numai
gunoiul bine fermentat. Acesta se împrăştie într-un strat uniform şi pajiştea se grăpează energic
în vederea unei mai bune încorporări a gunoiului în stratul de ţelină.
Urina si mustul de grajd sunt îngrăşăminte organice lichide, care se colectează împreună
sau separate şi se împrăştie pe pajişti cu utilaje speciale. Datorită faptului că nu conţin decât azot
şi potasiu, prin folosirea lor pe pajişti se produc modificări nedorite în vegetaţie, în special printr-
o aplicare repetată şi la doze mari . În acest caz dispar aproape în totalitate leguminoasele şi se
înmulţesc plantele din grupa “diverse” care depreciază foarte mult calitatea furajului.
Pentru a preveni imburuienarea este indicat că odată cu urină să se administreze şi
superfosfatul, socotind 15-20 kg superfosat la 1000 litri de urină.
Urină se împrăştie pe pajsti primavera, timpuriu, toamna sau în perioada de vegetaţie,
după coasă, întrucât fiind foarte solubilă, poate fi utilizată rapid de plante.
Îngrăşarea prin târlire. În zona păşunilor montane, unde transportul îngrăşămintelor este
greu de realizat, se practică îngrăşarea prin târlire. Prin această metodă, animalele rămân pe
păşune în timpul nopţii şi în orele de odihnă din cursul zilei, fiind închise în ocoale sau târle.În
aceste locuri animalele sunt menţinute 2-5 zile, în funcţie de timpul de pajişte.
În perioada cât animalele stau în tarla, se acumulează cantităţi apreciabile de dejecţii
solide şi lichide, care au efect deosebit asupra producţiei şi vegetaţiei.
În ceea ce priveşte producţia, această creşte considerabil chiar şi pe pajistele foarte
degradate, cu un grad de acoperire redus.
Efectul îngrăşării prin târlire se menţine 4-5 ani, cele mai mari sporuri se obţin în primii
2-3 ani după îngrăşarea prin târlire.
Îngrăţarea cu gulle(tulbureala de grajd)este un îngrășământ reprezentat de un amestec
dintre dejecțiile lichide și solide ale animalelor și apa folosită la curățirea
adăposturilor.Îngrășământul se colectează în bazine speciale, unde fermentează timp de 3-4
săptămâni.
Se folosește ca îngrășământ lichid pe pajiști, prin împrăștierea cu ajutorul unor cisterne
speciale sau prin irigație fertilizantă, toamna sau primăvara devreme, pentru a nu le imprima
mirosul neplăcut ce reduce gradul de comsumabilitate al ierbii.
2.1.9. Aplicarea amendamentelor

23
 Folosirea amendamentelor pe pajiştile permanente prezintă unele aspecte specifice:
amendamentele nu pot fi încorporate în sol şi din această cauză efectul lor este întârziat;pe
solurile acide efectul devine evident în stratul de până la 10 cm, numai după 2-3 ani.
Producţiile scăzute ale pajiştilor de pe solurile acide, se datoresc insuficienţei
aprovizionării plantelor cu substanţe nutritive şi în măsură mai redusă reacţiei acide a solurilor.
Din această cauză efectul amendamentării se diferenţiază la diferite tipuri de pajişti şi
este mai mare când amendamentele se asociază cu îngrăşămintele chimice sau organice.
Efectul amendamentelor se manifestă prin reducerea acidităţii solului, inactivitatea sau
reducerea aluminiului mobil, printr-o mai bună mobilizare a principalelor elemente fertilizante,
îndeosebi a fosforului, în mod diferenţiat de la o pajişte la alta, în funcţie de indicii agrotehnici ai
solului, regimul pluviometric, doza administrată, felul amendamentului. Influenţa
amendamentelor asupra vegetaţiei pajiştilor este indirectă şi totodată de durată mult mai mare
decât a îngrăşămintelor.
După cercetările întreprinse de Lăpuşan A. şi col. - 1975, corectarea reacţiei solului se
impune numai pe pajiştile situate pe soluri cu pH (H2O)< 5,2 şi cu un conţinut în aluminiu mobil
> 100 ppm. Pe pajiştile permanente amendamentele sunt valorificate eficient numai în cantităţi
ce realizează nutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică a solului sau până la realizarea unui
grad de saturaţie în baze de 70%.
Dozele de amendamente se stabilesc pe baza gradului de saturaţie în baze existent (VAhi) şi a
celui necesar a se realiza (VAh = 70%), folosind relaţia:
 70  100
Ca CO3 (t/ha) = SBi    1  0,6  , în care:
 VAhi  PNA
SBi - suma iniţială a bazelor de schimb, determinată după metoda Kappen (me/100 g
sol);
PNA - puterea de neutralizare a amendamentului (% CaCO3);
0,6 - grosimea stratului de sol ameliorat (m).
Vahi - gradul de saturaţie în baze;
Vah - aciditatea hidrolitică.

2.1.10. Supraînsămânțarea şi autoînsămânţarea

După fertilizare, supraînsămânțarea reprezintă cea de-a doua măsură tehnologică de
bază pentru sporirea producției și îmbunătățirea calității pajiștilor permanente.
În planul de supraînsămânțare se incud pajiștile permanente cu grad redus de acoperire
cu vegetație, precum și cele cu compoziție floristică necorespunzătoare, în special cu procent
redus de leguminoase. De asemenea, supraînsămânțarea este obligatorie pe pajiștile fertilizate

24
prin târlire și pe cele pe care s-au efectuat lucrări de combatere a buruienilor, a vegetației
lemnoase, lucrări de nivelare și de combatere a eroziunii solului, care prezintă multe goluri în
vegetație.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânțării este primăvara devreme, înainte de
pornirea plantelor în vegetație. Prin semănatul la această epocă, sămânța germinează mai rapid,
beneficiind de rezerva de apă din primăvară, iar tinerele plante concurează mai ușor cu vegetația
existentă.
Pe terenurile nivelate și cu panta uniformă, supraînsămânțarea se execută, în cele mai
bune condiții, cu mașinile combinate pentru prelucrat solul pe rânduri și semănat.Pe terenurile în
pantă, lucrarea se execută obligatoriu pe direcția curbelor de nivel.După supraînsămânțare se
efectuează tăvălugirea cu tăvălugi netezi sau inelari, prevăzuți cu greutăți suplimentare.
Autoînsămânţarea se execută numai pe pajiştile neîmburuienate, pentru a nu
contribui la înmulţirea plantelor nevaloroase şi constă în însămânţarea naturală a plantelor
existente pe pajiştile a căror vegetaţie este formată din specii valoroase, dar care nu prezintă un
covor ierbos încheiat. Pentru aceasta, pajiştea nu este folosită şi se lasă până când speciile
valoroase ajung la maturitate şi se scutură seminţele pe cale naturală sau prin intervenţia omului.
După scuturarea seminţelor, vegetaţia se coseşte şi se îndepărtează de pe pajişte, apoi se
discuieşte sau se grăpează energic pentru încorporarea seminţelor în stratul superficial al solului,
fertilizarea făcându-se ca şi la supraînsămânţare.
În primul an după autoînsămânţare, pajiştile se folosesc numai prin cosit, iar din al doilea
an pot fi folosite şi prin păşunat.

2.2. Măsuri radicale

Refacererea radicală cuprinde un complex de lucrări ce se aplică pentru înființarea
pajiștilor temporare în locul celor permanente degradate, care nu mai pot fi îmbunătățite prin
lucrări de suprafață, practicarea acestei lucrări recomanându-se cănd acoperirea cu vegetație este
sub 50% sau la o acoperire mai mare, respectiv când se instalează specii cu valoare furajeră slabă
Măsurile radicale constau in desţelenirea pajiştei si urmaresc ca printr-o mobilizare
profundă a solului sa se inlocuiască vegetaţia existentă cu o alta nouă, care se formează în urma
însamânţarii unui amestec de graminee şi leguminoase perene. Astfel de lucrări sunt mai greu de
executat şi mai costisitoare, influenţa lor se resimte insa în timp de mai mulţi ani.
Aceste măsuri îndeplinesc o serie de acțiuni deosebit de importante ce trebuie incluse în
complexul de măsuri pentru sporirea productivității.(Vântu, V., 2004).

25
 Cap. III – ÎNFIINŢAREA DE PAJIŞTI TEMPORARE ÎN LOCUL
PAJIŞTILOR PERMANENTE DEGRADATE

Înfiintarea de pajisti temporare in locul pajistilor permanente degradate, constituie una

dintre cele mai importante verigi in procesul imbunatatirii bazei furajere. În noile conditii create
prin privatizarea septelului de animale, pajistile semanate sunt acele culturi care asigura un furaj
de calitate si in cantitate suficienta animalelor de rasa de inalta productivitate.
Complexul de lucrari care se aplica pentru infiintarea pajistilor semanate, in locul
pajistilor permanente degradate, este cunoscut sub denumirea de imbunatatire radicala sau
regenerarea pajistilor. Superioritatea pajistilor semanate, fata de cele permanente, depinde de
conditiile naturale si economice concrete. Astfel, productivitatea pajistilor temporare este
determinata de precipitatii, de altitudine si de sistemul de gospodarire. În conditii pedoclimatice
asemanatoare, pajistile semanate au realizat, in medie, in primii 2 ani de folosinta, o productie cu
30% mai mare decat cea a pajistilor permanente.
Pajistile semănate se înfiintează în locul pajistilor permanente degradate, la care
lucrările de suprafată nu mai au efectele scontate. Decizia aplicării metodei de refacere radicală
este de o mare răspundere, deoarece aceasta implică distrugerea în totalitate a covorului ierbos
existent, prevalarea şi inlăturarea cauzelor care au dus la instalarea lui pe de o parte, iar pe de
altă parte crearea condiţiilor ca noua pajiste pe care o înfiintăm să se poată mentine în cultură.
Tehnologia înfiinţării pajiştilor temporare presupune cunoaşterea aspectelor legate de:
- alegerea terenului;
- pregătirea terenului;
- culturile premergătoare;
- fertilizarea de bază şi amendarea;
- specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare;
- alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene;
- sămânţa şi semănatul;
- lucrările de îngrijire.

3.1. Pregătirea terenului

Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor
vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru semănat. Înainte de desţelenire, numai unde este cazul, se
fac unele lucrări pregătitoare, cum ar fi:
- îndepărtarea vegetaţiei lemnoase,
- îndepărtarea cioatelor şi pietrelor,
26
 - eliminarea excesului de umiditate,
- distrugerea muşuroaielor înţelenite,
- nivelarea terenului.
Pregătirea terenului se poate face prin mai multe metode în funcţie de grosimea
stratului de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Astfel, se disting trei metode de bază de
pregătire a terenului:
- cu mobilizarea superficială a solului (3-5cm);
- cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm);
- cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).
 Desțelenirea cu o mobilizare minimă a solului.
Lucrarea constituie un procedeu care poate fi aplicat numai acolo unde se distruge
vegetația existentă cu ajutorul erbicidelor de contact. În acest caz se folosește erbicidul
Gramoxone în cantitate de 5 l/ha la o diluție de 800 litri apă.
După tratament la 10-14 zile se lucrează terenul cu freza semănătoare de tip Rotaseeder.O
astfel de tehnologie poate fi aplicată în zonele mai umede, pe pajiștile cu un strat gros de țelină și
cu un covor ierbos încheiat, cum sunt cele de Nardus stricta.
 Desțelenirea cu o mobilizare medie a solului.
Prin această operație solul se poate lucra cu grapa cu discuri sau cu freza, fiind indicată
la desțelenirea pajiștilor situate în câmpie sau în zona colinară, pe terenuri în pantă si cu un strat
subțire de țelină.
Obișnuit se execută 2-3 lucrări cu discurile pe direcții perpendicular, pentru a mărunți
bine stratul de țelină.
De asemenea rezultate bune se obțin în cazul efectuări lucrări cu freza, care realizează o
lucrare superficial celei cu plugul sau cu discurile.Lucrarea cu freza se execută la 10-12 cm
adâncime, iar în cazul în care lucrarea se repetă cea de-a doua lucrare se execută la 18-20 cm
adâncime.
 Desțelenirea cu o mobilizarea profudă a solului
Acest fel de desțelenire se execută cu plugul la 25-30 cm adâncime sau mai în față, în
raport cu grosimea stratului de țelină și adâncimea stratului arabil.Așadar, lucrarea cu plugul
poate fi premearsă de o lucrare cu discurile.
În cazul când nu s-au folosit discurile în primă fază, se poate lucra cu discurile dupâ ce s-
a arat cu plugul.În acest caz, lucrarea se execută imediat după ce s-a lucrat cu plugul sau se
lucrează cu discurile în primăvară înainte de semănat.
3.2. Culturile premergătoare

27
 În funcţie de grosimea stratului de ţelină şi de modul cum acesta a fost mărunţit şi
încorporat sub brazdă, pajiştile temporare se pot înfiinţa direct după desţelenire sau după 1-2 ani,
timp în care terenul se cultivă cu unele culturi anuale furajere (porumb siloz sau masă verde,
sfeclă furajeră, varză furajeră, cartof, raigras aristat, borceag, ovăz masă verde etc.).
Prin cultivarea plantelor premergătoare se crează condiţii mai bune pentru însămânţarea
amestecurilor de ierburi perene şi pentru realizarea unui covor vegetal mult mai bine încheiat
chiar din anul I. Cu toate acestea, în ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării
pajiştilor temporare direct după desţelenire, denumită şi “regenerarea rapidă a pajiştilor”, care
presupune utilizarea tehnologiilor ce oferă condiţii foarte bune pentru instalarea noului covor
ierbos.

3.3. Fertilizarea de bază şi amendarea

Prin producţiile ridicate pe care le realizează, pajiştile temporare, sunt mari
consumatoare de elemente nutritive din sol. Astfel, după Moga I. şi col. (1983), pentru o nutriţie
echilibrată a plantelor, solul trebuie să conţină 35-44 ppm PAL (8-10 mg P2O5 mobil la 100 g
sol) şi 100-125 ppm KAL (12-15 mg K2O mobil la 100 g sol). Pajiştile temporare dau rezultate
bune şi de calitate când reacţia solului este neutră sau slab acidă (pH H2O = 5,8-7,2).
Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient
îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele, deoarece pot fi
încorporate în sol odată cu desţelenirea sau cu lucrările de pregătire a patului germinativ
(Cardaşol V. şi col., 1988).
Aplicarea îngrăşămintelor se face diferenţiat în funcţie de conţinutul solului în elemente
nutritive, de zona climatică şi de materialul biologic folosit la semănat. Se recomandă doze de
30-60 kg P2O5, 40-60 K2O şi 70-120 kg/ha N, la folosirea amestecurilor numai din graminee şi
doze mai mici de azot, 40-60 kg/ha, la cele formate din graminee şi leguminoase perene (Samuil
C. şi col., 1995).
Pe solurile acide cu pH < 5,2 se impune aplicarea amendamentelor înainte de
desţelenire, în doze de 4-5 t/ha CaO (7-9 t/ha CaCO3).
Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se recomandă folosirea gunoiului de grajd bine
fermentat în doze de 20-40 t/ha (dozele mici pe cernoziomuri şi cele mai mari pe podzoluri,
soluri luvice) şi încorporarea lor în sol la 15-20 cm pe solurile grele şi în regiunile umede şi la
20-25 cm pe solurile uşoare şi în regiunile secetoase.

28
3.4. Specii și soiuri folosite la înființarea pajiștilor temporare
Laînființarea pajiștilor temporarese utilizează amestecuri alcătuite din specii de graminee
și leguminoase perene valoroase și mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri formate din
graminee.
În țara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Loliumperenne, Phleum pratense, dintre graminee și Trifolium repens, Medicago
sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase.
Crearea și introducerea în cultură a numeroase soiuri de graminee și legimnoase perene,
cu precocități diferite, dă posibilitatea lărgirii perioadei optime de folosire a fiecărei specii și
alcătuirii de conviere de amestecuri pentru pășuni, fânețe sau folosire mixtă.
În intervalul de timp, de 30-35 zile, când se consumă producția primului ciclu de
vegetație, are loc regenerarea covorului vegetal pentru ciclul de pășunat următor.În cazul
fânețelor, amestecurilor de soiuri cu precocități diferite, vor ajunge eșalonat la faza optimă de
cosit, dând posibiltatea cultivatorilor să organizeze în bune condiții recoltarea și pregătirea
fânului, să folosească rațional utilajele și forța de muncă de care dispun.

3.5. Alcătuirea amestecurilor de graminee și leguminoase perene

Pentru înfiinţarea de pajişti temporare, supraînsămânţarea pajiştilor permanente, inierbarea
taluzelor etc., alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene reprezintă una dintre
cele mai importante lucrări.
Amestecurile se alcătuiesc după criterii ştiinţifice, care au la bază cunoaşterea
particularităţilor biologice ale speciilor, a condiţiilor pedo-climatice ale zonei, a modului de
folosire şi a duratei de folosire şi a duratei de exploatare a pajiştii. În funcţie de aceste condiţii se
stabileşte sortimentul de specii şi soiuri care valorifică, în cel mai înalt grad, condiţiile zonei
respective.
În vederea alcăturii amestecurilor de graminee și leguminoase perene se parcurg succesiv
mai multe etape de lucru:
a) Stabilirea duratei și modului de folosire a pajiștilor temporare
În funcție de durata de folosire, pajiștile temporare se împart în trei categorii:
 pajiști cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);
 pajiști cu durată medie de folosire (4-6 ani);
 pajiști cu durată lungă de folosire (> 6 ani).
În general pajiștile cu durată scurtă de folosire se înființează pe terenurile arabile și intră
în rotație cu culturi furajere anuale, iar cele cu durată medie și lungă de folosire se înființează în
locul pajiștilor permanente degradate, care pot fi îmbunătățite prin alte măsuri.

29
 În ceea ce privește modul de folosire, pajiștile de scurtă durată se folosesc numai prin
cosit, cele cu durată medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă prin pășunat sau mixt.
b) Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor
În funcţie de durata de folosire, variază şi numărul de specii din amestec:
 2-3 specii pentru pajişti cu durată scurtă de folosire;
 3-4 specii pentru pajişti cu durată medie de folosire;
 4-6 specii sau mai multe pentru pajişti cu durată lungă de folosire.
c) Stabilirea proporției gramineelor și leguminoaselor în cadrul amestecurilor
Proporţia de participare a gramineelor şi a leguminoaselor în amestec se stabileşte în
funcţie de modul şi durata de folosire a pajiştilor temporare şi însuşirilor ale speciilor.
În cazul amestecurilor pentru fâneaţă, cu durată scurtă de folosire, se introduce un
procent mare de leguminoase cu talie înaltă, deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid decât
leguminoasele şi dau producţii mari. La o folosire mai lungă se diminuează procentul de
leguminoase şi creşte cel de graminee. Pentru păşune, ponderea cea mai mare o au gramineele,
care se caracterizează printr-o longevitate mai mare decât leguminoasele.
d) Alegerea speciilor și stabilirea procentului de participare a fiecărei specii în amestec
Alegerea speciilor se face în funcție de condițiile naturale ale zonei, durata și mai ales
modul de folosire, ritmul de dezvoltare și vivacitatea speciilor respective.
Pentru pajiștile folosite prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă, bogat foliate și cu
capacitate mare de regenerare, capabile să ofere producții mari și de bună calitate, în condiții de
cultură intensivă, în timp ce la înființarea pajiștilor folosite prin pășunat sunt recomandate specii
cu talie mijlocie și joasă, cu vivacitate ridicată, bogate în frunze bazale, rezistente de călcat, care
formează o țelină elastică și care au o capacitate mare de regenerare.
Pentru amestecurile cu folosire mixtă se aleg atât specii cu talie înaltă cât și cu talie
mijlocie și joasă, care răspund cel mai bine acestui mod de exploatare.
e) Calculul cantității de sămânță
Calculul cantități de sămănță se face pentru fiecare specie din amestec pe baza
următoarelor elemente:
 cantitatea de sămânță în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100% (N);
 procentul de participare în amestec(p);
 procentul de sămânță utilă(S.U).
Cantitatea de sămânță în cultuă pură la valoarea utilă de 100% se calculează pe baza
desimii de semănat și a masei a 1000 de boabe(MMB).
𝑫⨯𝑴𝑴𝑩
N= ,
𝑺.𝑼.

30
 Procentul de sămânță utilă (S.U.) se calculează pe baza valorilor purității (P) și
germinației (G), care se înscriu în buletinul de analiză al seminței respective, elaborate de
laboratoarele de specializate.
𝑷⨯𝑮
SU (%)= ,
𝟏𝟎𝟎
Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de sămânță pentru fiecare specie (Q)
se determină cu relația:
𝒑⨯𝑵
Q (kg/ha)= ,
𝑺.𝑼.
Cantitatea de sămânță rezultată din calcul se corectează în funcție de capacitatea de
concurență a speciilor din amestec, separate în cadrul fiecăreia din cele două grupe de plante și
apoi, dacă este cazul, în funcție de condițiile de cultivare.
În anul înființări pajiștii, majoritatea speciilor au o capacitate de concurență redusă, cu
excepția speciilor de Lolium și Medicago. Se recomandă a aplica următoarele corecții:
 majorarea cantității de sămânță calculată (Q) cu circa 25-30% la speciile cu
capacitate de concurență medie (2) și cu circa 50-60% la cele cu capacitate de
concurență slabă (3), când sunt în amestec cu specii ce au o capacitate de
concurență ridicată (1);
 majorarea cantității de sămânță calculată cu 15%, la speciile cu capacitate slabă
de concurență (3), când sunt în amestec cu specii cu capacitate de concurență
medie (2).

3.6. Sămânța și semănatul

Semănatul amestecurilor de graminee și leguminoase se poate efectua cu sau fără plantă
protectoare.
Semănatul în cultură ascunsă se recomandă în regiunile foarte ploioase sau în condiții
de irigare, în aceste condiții alegându-se ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de
vegetație, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi person, borceaguri recoltate pentru masă verde
sau chiar soiuri timpurii de cereal pentru boabe, cu o normă se semănat de până la 50% față de
cultura normal, pentru a diminua concurența dintre acestea și vegetația pajiștii.
Epoca de semănat
La înființarea pajiștilor temporare în locul pajiștilor permanente degradate, epoca optimă
de semănat este primăvara devreme, de îndată ce terenul permite executarea lucrărilor de
pregătire a patului germinativ.Efectele negative ale semănatului întărziat se maifestă asupra
răsăririi și înrădăcinării ducând la compromitera culturii.

31
 În zonele cu multe precipitații și bine eșalonate în timpul verii semănatul se poate efectua
și spre sfărșitul verii.
Metodele de semănat
Semănatul amestecurilor de semințe pentru înființarea pajiștilor temporare, se poate
realiza prin mai multe metode ce variază în funcție de configurația și panta terenului, însușirile
semințelor, dotarea tehnică, prezența sau absența planta protectoare.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, semănatul se face în rănduri distanțate la 12,5-15
cm, folosind semănători universale SUP-21, SUP-29 și altele, prevăzute cu cutii pentru semințe
mici.O altă metodă, mai puțin răspândită în țara noastră, este semănatul prin împrăștiere, care se
poate face mecanizat, cu semănători special sau universal, la care se îndepărtează tuburile, ori
manual.Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile mașinilor agricole, semănatul amestecurilor de
semințe se face numai manual, prin împrăștiere
În cazul culturilor cu plantă protectoare de toamnă, amestecurile de semințe se seamănă
primăvara, perpendicular pe răndurile acesteia, după o prelucrare superficială a solului cu grapa
cu colți.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 1 și 3 cm, depinzând de mărimea semințelor,
textura și gradul de umiditate al solului.Astfel, semințele mici vor fi semănate la adâncimea
de1,5-2 cm pe solurile ușoare și de 1 cm pe solurile grele, iar semințele mari, la 3 cm pe solurile
ușoare și la 1-2 cm pe solurile mai grele.

3.7. Lucrările de îngrijire

Aplicarea corectă și la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizeză
realizarea unui covor vegetal uniform și bine încheiat, premiza obținerii unor producții ridicate.
Irigarea de răsărireeste o lucrare necesară după semănatul de la sfârșitul verii, dar
uneori și în primăverile secetoase, la pajiștile semănate în această epocă.Se recomandă o normă
de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după12-15 zile.
Distrugerea crustei.Crusta format în primele zile după semănat se poate distruge pe cale
mecanică, utilizând tăvălugul neted înfășurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colții îndreptați
în sus au o grapă de mărăcini.
Completarea golurilor devine necesară în cazul semnalării golurilor, indiferent de
motivul producerii lor, impunându-se completarea acestora cu sămânță din același
amestec.Lucrarea se poate efectua în anul înființări pajiștii, dacă se asigură condiții de umiditate.
Când suprafețele de goluri sunt mari, operațiunea se face cu mașini de semănat, iar pe
suprafețe reduse se poate face manual.

32
 Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai important din anul I de vegetație la
pajiștile temporare semănate fără plantă protectoare și la cele înființate primăvara, deoarece
ierburile perene au o viteză de creștere redusă în primele fenofaze după răsărire și pot fi ușor
înăbușite de către buruieni.Combaterea acestora se poate face destul de efficient, atât pe cale
mecanică, cât și chimică.
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite
cositori ușoare, înainte ca acestea să fructifice.Cositul se face la înălțimea de 8-10 cm de la sol,
încât speciile semănate să fie cât mai puțin afectate.Materialul rezultat se adună și scoate de pe
teren într-un timp cât mai scurt, pentru a nu se asfixia plantele din noul covor vegetal.
În vederea combaterii chimice a buruienilor de pe pajiștile însămânțate cu graminee se
recomandă folosirea erbicidelor SDMA sau Icedin, în doze și diluții asemănătoare, aplicăndu-se
1-3 kg/ha într-o soluție de minimum 200 l apă, în faza în care gramineele au format 2-3 frunze.
Fertilizarea, este lucrarea prin care se urmărește realizarea de producții mari și de bună
calitate, precum și menținerea unui covor ierbos valorous pe toată durata folosirii.
În primul an de vegetație, de regulă, plantele folosesc îngrășămintele aplicate la
pregătirea patului germinativ și la fertilizarea de bază, recomanându-se o doză de 50 kg/ha N,
după coasa I, în condiții de irigare sau de climat umed, indifferent de structura amestecului.
În anii următorii, fertilizarea se face în funcție de ponderea leguminoaselor în covorul
vegetal și modul de folosire.Pajiștile cu mai puțin de 40% leguminoase, folosite prin pășunat, vor
fi fertilizate cu 120-150 (200) kg/ha N, aplicat în 3-4 reprize, iar cele cu 40-60% leguminoase,
folosite mixt, cu 80-100 kg/ha N, aplicat în 2 fracții.
În cazul amestecurilor formate numai din graminee, se recomandă doze cu azot de 200-
300 kg/ha, aplicate fracționat în 3-5 reprize, funcție de modul de folosire.Îngrășamintele cu
fosfor și potasiu se vor aplica în funcție de conținutul solului în aceste elemente, asigurându-se
câte 50-60 kg/ha P2O5 și 50-60 kg/ha K2O, pentru fiecare an de folosire.
În funcție de posibilități, pajiștile temporare pot fi fertilizate și cu îngrășăminte organice
solide sau semilichide, ori prin asocierea acestora cu îngrășăminte chimice.
Se recomandă 20-40 t/ha gunoi de grajd sau 150-300 m3/ha gulle.
Irigarea se recomandă în special, în regiunile secetoase de câmpie, unde apa reprezintă
condiția de bază pentru reușita pajiștilor semănate; ea contribuie la obținerea unor producții
ridicate, bine eșalonate în decursul perioadei de vegetație.

3.8. Folosirea pajiștilor temporare

Modul de folosire a pajiștilor temporare are o influență însemnată asupra evoluției
covorului vegetal, a duratei de folosire, precum și asupra cantității și calității furajului

33
obținut.Pajiștile temporare se pot folosi prin pășunat, cosit sau mixt, însă cu respectarea
principiilor de folosire rațională
Astfel, în anul I de vegetație, se recomandă ca pajiștile temporare, indiferent de destinația
lor ulterioară, să fie folosite ca fâneață, deoarece prin formarea unui aparat foliar bogat se
mărește puterea de asimilație, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări și fortificări a
tinerelor
 Refacerea pajiștilor semănate
Datorită perioadei scurte de folosire economică, după 3-4 ani de folosire, pajiștile
temporare încep să prezinte un covor vegetal cu numeroase goluri fapt ce diminuează cantitativ
și calitativ producția și duce la apariția de specii nevaloroase.În acest caz se impune refacerea
pajiștilor temporare prin realizarea a două lucrări necesare și anume supraînsămânțarea și
reînsămânțarea.
Supraînsămânțareapajiștilor temporare se face, ca și în cazul celor permanente, numai
că la semănat se folosește mai mult semințe sau fructe de leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă)
și mai rar amestecuri de graminee și leguminoase.
Reînsămânțarea pajiștilor temporare presupune desțelenirea covorului vegetal devenit
necorespunzător, alegăndu-se, ca și în cazul pajiștilor permanente degradate, tehnologia cea mai
potrivită și apoi însămânțarea unui amestec de graminee și leguminoase perene.

34
 Cap. IV – FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT

Nevoile mereu crescânde ale economiei pun, pe de o parte, problema sporirii

necontenite a cantităţilor de produse de natură animală, iar pe de altă parte, problema obtinerii
cât mai ieftine a furajelor, de aceasta fiind legată, în primul rând, economicitatea produselor
animaliere.Practicarea pastoritului de milenii demonstrează avantajele certe ale hrănirii
animalelor pe păşune şi anume:
 iarba folosită prin păşunat constituie cel mai ieftin furaj pentru animale;
 paşunea oferă un furaj fraged, suculent, uşor digestibil, cu gust şi miros plăcut, ceea ce
face să fie consumat cu plăcere de animale;
 iarba este bogată în substanţe nutritive, proteine şi săruri uşor asimilabile;
 prin mişcare în aer liber, sub acţiunea razelor solare, corpul animalelor se dezvoltă
armonios, animalele devin mai productive şi dau urmaşi mai viguroşi.
Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă, sunt variabile.
Gradul de consumabilitate a ierbii este influenţat de: compoziţia floristică, compoziţia chimică a
solului, umiditate, temperatură. Printre principalele avantaje ale folosirii ierbii de pe pajişti se
înscrie şi faptul că păşunea reprezintă cea mai ieftină sursă de hrană pentru animale, iarba
obţinându-se la un preţ de cost mai redus decât orice furaj.Eficienţa sporită se datoreşte fără
îndoială şi stării de sănătate mai bună a animalelor, ce au posibilitatea de a se mişca în aer liber,
în timpul când singure îşi procură hrana.
Dar, dacă nu se execută lucrări de îngrijire şi îmbunătăţire a pajiştilor, toate aceste
avantaje dispar, întrucât compoziţia floristică este alterată, domină buruieni sau plante
nevaloroase şi în consecinţă hrănirea animalelor lasă de dorit.Este cazul multor izlazuri
comunale unde, în a doua parte a verii, animalele îsi procură cu foarete mare greutate hrana şi
nici într-un caz în cantitate suficientă.

4.1. Sisteme de păşunat

În practica folosirii păşunilor sunt mai multe sisteme de păşunat, dintre care amintim:
Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi sub
denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat, animalele
umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi până toamna târziu.

35
De obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitatea de suprafaţă şi, de
aceea, păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate cu animale.
Păşunatul liber prezintă numeroase dezavantaje, cum ar fi:
- înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii datorită păşunării repetate a plantelor
valoroase şi neconsumării plantelor nevaloroase, care reuşesc să ajungă la maturitate şi să
producă seminţe, în timp ce plantele valoroase se epuizează şi cu timpul dispar;
- distrugerea stratului de ţelină datorită unei încărcări mari cu animale la hectarul de
păşune, ceea ce pe terenurile situate în pantă declanşează procesul de eroziune a solului;
- tasarea şi denivelarea solului datorită călcatului animalelor, mai ales când păşunatul se
face pe timp umed;
- lucrările de îngrijire se fac cu mari dificultăţi datorită prezenţei permanente a
animalelor pe păşune;
- posibilitatea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze, etc.
Păşunatul în front reprezintă o variantă îmbunătăţită a păşunatului liber. În acest caz
animalelor li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii. Pe
măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în mod
treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe suprafaţa păşunii se
face în mod dirijat de către păstori, care merg în faţa turmelor. Păşunatul în front elimină o parte
din neajunsurile păşunatului liber.
Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele sau
tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai multe ori în
cursul unui sezon de vegetaţie. Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de păşunat,
fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic, deoarece înlătură, în mare
parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă de folosire a păşunilor. Prin acest
mod de folosire se evită păşunatul repetat al speciilor valoroase, se păstrează o compoziţie
floristică bună, plantele se refac cu mai multă uşurinţă, creşte producţia păşunii şi coeficientul de
folosire al acesteia. În felul acesta, animalele consumă mai multă iarbă şi de calitate mai bună,
adică într-un stadiu mai tânăr, iar producţia animalieră creşte.
Păşunatul dozat este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în
atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesară turmei
de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Delimitarea suprafeţelor necesare se face
prin gard electric.
Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri electrice, unul ce delimitează
păşunea pe care animalele o păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează suprafaţa

36
păşunată anterior. Pentru o unitate vită mare (UVM) este necesară o suprafaţă zilnică de 150-200
m2 la primele două cicluri şi 300 m2 la ciclurile următoare.
Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şipăşunatul cu porţia, se deosebeşte de
păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub forma unei
fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de numărul de animale,
atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă care păşunează. Delimitarea fâşiei se
face tot cu ajutorul gardurilor electrice. Cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod
treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută
la 3-4 zile..
Rotaţia păşunilor.Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu timpul, la înrăutăţirea
compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor valoroase. Prin rotaţia păşunilor, adică
schimbarea periodică a modului de folosire prin păşunat cu folosirea prin cosit, se realizează
îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi creşterea producţiei păşunii

4.2. Tehnica păşunatului

Tehnica păşunatului se referă la data începerii şi încetării păşunatului, înălţimea de
păşunat, frecvenţa păşunatului şi modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele.
Data începerii păşunatului prezintă importanţă, deoarece influenţează vegetaţia
pajiştilor, producţia, însuşirile solului şi sănătatea animalelor.
Dacă se păşunează primăvara devreme, când solul este încă umed, solul se tasează,
înrăutăţindu-se regimul de aer al acestuia, iar speciile valoroase vor dispărea cu timpul. De
asemenea, se formează denivelări ale terenului, muşuroaie, iar pe terenurile în pantă se
declanşează procesele de eroziune a solului. Totodată se înregistrează şi o scădere a producţiei,
deoarece după păşunat, refacerea plantelor pentru ciclul următor se face numai pe seama
substanţelor de rezervă acumulate în plante, iar suprafaţa de asimilaţie a plantelor în acest sezon
este foarte redusă. Din cauză că iarba tânără are un conţinut ridicat de apă şi scăzut în celuloză se
rumegă greu, iar animalele se pot îmbolnăvi.
Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să-şi refacă rezervele de
substanţe nutritive în organele subterane, sporind astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă
încetarea păşunatului cu 3-4 săptămâni înaintea îngheţurilor permanente. Una din cauzele
dispariţiei unor specii din compoziţia floristică a pajiştilor este tocmai întârzierea păşunatului
toamna.
Înălţimea de păşunat. Păşunatul se face până la o anumită înălţime de la suprafaţa
solului, considerată ca optimă, pentru regenerarea plantelor şi menţinerea nivelului de producţie

37
al pajiştii. Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor. În cazul pajiştilor cu plante de talie
mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaşa solului, iar în cazul
păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la suprafaţa solului. În ultimul ciclu,
păşunatul se face mai de sus, ceea ce permite refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de
rezervă pentru o bună rezistenţă la iernare.
Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune. Recoltările dese
şi prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot să dispară din covorul
ierbos şi în final producţia scade.
Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poa pratensis,
Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe când
speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi păşunate de mai multe ori.
Modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele prezintă importanţă
pentru compoziţia floristică a păşunilor şi pentru producţia animalelor. Sunt două moduri de
efectuare a păşunatului în interiorul parcelelor: liber pe toată parcela şi treptat, pe măsură ce se
consumă iarba, folosindu-se gardul electric.
Recomandabil este să se folosească al doilea procedeu, când datorită limitării suprafeţei
de păşunat, sporeşte gradul de consumabilitate a plantelor, se evită bătătorirea solului şi creşte
producţia animalelor. Durata unei reprize de păşunat pe o parcelă trebuie să fie de 3-4 ore, timp
în care animalele îşi procură hrana necesară, urmând ca apoi să fie ţinute în tabără 2-3 ore, după
care pot continua păşunatul.
În fiecare zi animalele trebuie să păşuneze în primul rând porţiunile de păşune folosite
în ziua precedentă şi apoi să treacă pe o nouă porţiune.

4.3. Măsuri pentru organizarea păşunatului raţional

În vederea folosirii raţionale a păşunilor se aplică o serie de măsuri tehnico-
organizatorice pentru sporirea producţiei, îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi valorificarea
maximă a plantelor. Aceste măsuri se referă la determinarea producţiei păşunilor, stabilirea
capacităţii de păşunat, împărţirea păşunii în parcele, stabilirea modului de folosire a acestora
precum şi efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea păşunatului.
Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei păşunilor se
folosesc două metode: metoda cosirilor repetate şi metoda zootehnică.
Metoda cosirilor repetate, numită şi metoda “directă”, constă în cosirea repetată a unor
suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să fie reprezentative în ceea ce
priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m2, iar pe
păşunile cu producţie neuniformă, 10 parcele. Pe păşunile pe care se practică păşunatul liber,
38
suprafaţa unei parcele de probă poate fi până la 100 m2. Suprafeţele de probă se îngrădesc sau se
folosesc cuşti speciale, acoperite cu plasă de sârmă. În cazul păşunilor parcelate nu mai este
necesară îngrădirea suprafeţelor de probă.
Metoda zootehnică, denumită şi metoda “indirectă”, constă în determinarea producţiei
păşunii prin transformarea produselor animaliere obţinute în perioada de păşunat în unităţi
nutritive, cunoscându-se consumul de U.N. necesare pentru realizarea unui litru de lapte
Determinarea producţiei păşunii prin această metodă comportă mai multe operaţii. Se întocmeşte
un jurnal al păşunii, unde se trec datele privind parcela în care se păşunează, numărul animalelor,
mişcările de efectiv, producţia de lapte, conţinutul de grăsime al laptelui şi se fac unele
observaţii. De asemenea, se înregistrează toate furajele administrate suplimentar.
Metoda zootehnică este precisă, se poate aplica uşor în producţie, cu condiţia
înregistrării corecte şi riguroase a producţiilor animaliere.
Producţia păşunilor se determină periodic, indiferent de metoda folosită, întrucât prin
măsurile de îmbunătăţire ce se aplică pe păşuni, aceasta se modifică în timp.
După determinarea producţiei păşunii se poate trece la folosirea raţională prin păşunatul
cu un efectiv determinat de animale, de la care să se obţină un randament maxim, iar vegetaţia
păşunii să nu fie influenţată negativ.
Capacitatea de păşunat. Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii reprezintă
numărul de animale exprimat în U.V.M. (unitate vită mare) care poate fi repartizat pe 1 ha de
păşune într-o perioadă de păşunat, în funcţie de producţia acesteia.
Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:
Pr
Cp = (UVM/ha); în care: Cp- capacitatea de păşunat;
G
Pr- producţia reală a păşunii; G- necesarul de masă verde pentru 1 U.V.M. pe durata
sezonului de păşunat, care se determină înmulţind necesarul zilnic de masă verde pentru o
U.V.M. cu durata perioadei de păşunat.
Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile parcelate şi reprezintă numărul de
animale exprimat în U.V.M. ce revine la 1 ha de parcelă. Se calculează cu relaţia:
D = Cpx N (UVM/ha parcelă), în care:
Cp – capacitatea de păşunat,
N – numărul de parcele.
Astfel, o păşune alcătuită din 8 parcele, cu o capacitate de păşunat de 2 U.V.M./ha, va
avea o desime de 16 U.V.M./ha parcelă. Cu cât va fi mai mare capacitatea de păşunat, cu atât va
spori desimea animalelor.

39
 Împărţirea păşunii în parcele. Numărul de parcele în care se împarte o păşune este în
funcţie de durata medie a ciclului de păşunat ( C), timpul de ocupare a unei parcele (O), numărul
de turme cu care se păşunează (n) şi numărul de parcele care se lasă pentru refacere (p r). În
funcţie de condiţiile staţionale, posibilităţile organizatorice şi economice, arată că se pot practica
diferite modalităţi de împărţire a păşunilor în parcele.
Durata ciclului de păşunat (C) este echivalentă cu numărul zilelor de refacere a ierbii
după folosire (Rf) şi numărul zilelor cât rămân animalele pe o parcelă (O).Durata ciclului de
păşunat diferă, mai ales în funcţie de regimul de precipitaţii.
Astfel, în regiunile sărace în precipitaţii, durata ciclului de păşunat va fi de peste 35-40
de zile. În regiuni cu precipitaţii suficiente, plantele se refac mai rapid, iar durata ciclului de
păşunat durează 25-35 de zile.
Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă se recomandă să nu depăşească 6 zile.
Aceasta permite folosirea tuturor pacelelor în cursul unui ciclu de păşunat. În cazul depăşirii
acestei durate, se înregistrează următoarele dezavantaje:
- este stânjenit procesul de otăvire al plantelor;
- solul se bătătoreşte şi se distruge stratul de ţelină;
- se măreşte pericolul îmbolnăvirii animalelor cu paraziţi intestinali, care după primele
şaze zile trec în stadiul de invazie.
Numărul de parcele (N) se determină împărţind durata ciclului de păşunat la numărul de
zile cât animalele ocupă o parcelă, după relaţia:
C
N= ; în care:
O
C - durata unui ciclu de păşunat (zile);
O- timpul cât animalele ocupă o parcelă (zile).
Numărul de parcele rezultat din calcul se poate majora cu 1-2, în cazul când se aplică
anumite lucrări ce nu permit păşunatul în anul respectiv, acestea fiind folosite prin cosit sau se
majorează în funcţie de numărul de turme (n).
Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de uniformitatea producţiei păşunii. În
cazul în care producţia păşunii este uniformă, suprafaţa unei parcele (s) se determină împărţind
suprafaţa totală a păşunii (S) la numărul de parcele calculat (N), folosind relaţia:
S
s= (ha).
N
Când producţia păşunii este neuniformă, suprafaţa parcelelor se va calcula astfel încât
acestea să aibă producţii apropiate, fiind necesare câteva operaţiuni suplimentare, cum ar fi:
împărţirea păşunii în trupuri cu producţii uniforme, calcularea producţiei reale totale a păşunii

40
(Prt), determinarea producţiei ce trebuie realizată pe o parcelă (Pp), calcularea numărului de
parcele din fiecare trup delimitat (n1…n) şi apoi suprafaţa unei parcele din trupurile respective
(s1…n), (Iacob T. şi col., 1998).
Forma parcelelor se stabileşte în funcţie de configuraţia terenului, folosind în felul
acesta cât mai mult formele naturale ale reliefului în vederea delimitării parcelelor. Este de
preferat forma dreptunghiulară, cu lungimea de 2-3 ori mai mare decât lăţimea şi cu orientare de-
a lungul curbei de nivel.
Delimitarea parcelelor se poate face prin formele naturale ale reliefului, ca: văi,
drumuri, şanţuri etc., garduri fixe sau garduri electrice. Gardurile fixe sunt alcătuite din stâlpi
înalţi de 2 m, la o depărtare de 3-4 m unul de altul, cu 3-4 rânduri de sârmă. În zona forestieră se
pot folosi şipci de lemn în locul sârmelor.
Dezavantajul gardurilor fixe este costul lor ridicat. Gardurile electrice, sau gardurile
mobile, se folosesc atât la delimitarea parcelelor, cât şi pentru delimitarea porţiunii de păşunat în
cazul metodelor moderne de folosire a păşunii.

Lucrările care se fac pe păşuni în vederea începerii, în timpul şi după încheierea

păşunatului
Înainte de a începe păşunatul şi la sfârşitul acestuia se efectuează următoarele lucrări:
curăţirea de buruieni, mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape, înlăturarea excesului de
umiditate, fertilizarea de primăvară şi de toamnă, repararea sau construirea de drumuri de acces
la păşune, de poduri şi podeţe peste şanţuri sau canale, asigurarea surselor de apă pentru animale.
Lungimea adăpătorilor (L) se poate calcula folosind relaţia:
Ntl
L= (m), în care:
T
N - numărul de animale;
t - timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute);
l - lăţimea de jgheab necesară pentru un animal (m);
T - timpul necesar pentru adăparea unei turme (circa o oră).
Pentru calculul lungimii adăpătorilor şi a celorlalte elemente constructive se folosesc
datele din tabelele de mai jos:
În jurul adăpătorilor terenul se amenajează prin pietruire şi i se dă o pantă uşoară pentru
ca apa să nu stagneze. Distanţa de la păşune până la locul de adăpare se recomandă să nu
depăşească 800 m. Pe păşuni se pot construi şi adăpători automate.
De asemenea, se repară sau se construiesc umbrarele şi adăposturile pentru animale şi
pentru personal, stânele, căşăriile, cantoanele pastorale.În timpul perioadei de păşunat se fac o

41
serie de lucrări cu scopul îmbunătăţirii compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi prevenirii
îmbolnăvirii animalelor.
Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie de numărul de parcele, durata de
refacere a ierbii, timpul cât animalele păşunează pe o parcelă, numărul turmelor de animale, data
începerii păşunatului şi durata perioadei de păşunat.

42
 Cap. VI –APLICAŢII PRACTICE

Aplicația 1-Organizarea unui pășunat rațional în următoarele

condiții:
 Suprafața: 30 ha
 Producție global: 11 t /ha
 Coefficient de utilizare: 95%
 Durata de refacere: 35 zile
 Timpul de ocupare: 5 zile
 Modul de exploatare: creșterea vacilor pentru lapte
 Peroada de pășunat: 160 zile
 Data începerii pășunatului: 1 mai
 2 parcela realizate de fân
Să se determine: capacitatea de pășunat, numărul și suprafața parcelelor, densitatea și
efectivul de animale, graficul pășunatului.

1.Capacitatea de pășunat
𝑃𝑢 10450 𝑘𝑔⁄ℎ𝑎 10450 𝑘𝑔⁄ℎ𝑎
𝐶𝑝 = = = = 1,3 𝑈𝑉𝑀/ℎ𝑎 − 10%
𝑅𝑧 ∙ 𝑇 50 𝑘𝑔⁄𝑧𝑖 ⁄𝑈𝑉𝑀 ∙ 160𝑧𝑖𝑙𝑒 8000
= 1,2 𝑈𝑉𝑀/ℎ𝑎
11000 𝑘𝑔⁄ℎ𝑎 ∙ 95
𝑃𝑢 = 𝑃𝑡 ∙ 𝐾 = = 10450 𝑘𝑔/ℎ𝑎
100
2.Numărul de parcele.
𝑅+𝑂 35 + 5 40
𝑁= +𝑟 = +2= + 2 = 8 + 2 = 10 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑒𝑙𝑒 ( 8 𝑝ăș𝑢𝑛𝑎𝑏𝑖𝑙𝑒 )
𝑂 5 5
3.Suprafața parcelelor.
𝑆 30 ℎ𝑎
𝑆𝑝 = = = 3 ℎ𝑎/𝑝𝑎𝑟𝑐𝑒𝑙ă (24 ℎ𝑎 𝑝ăș𝑢𝑛𝑎𝑏𝑖𝑙𝑒)
𝑁 10

4.Desimea animalelor.
𝐷 = 𝐶𝑝 ∙ 𝑁 = 1,2 𝑈𝑉𝑀⁄ℎ𝑎 ∙ 8 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑒𝑙𝑒 = 9,6 𝑈𝑉𝑀/ℎ𝑎 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑒𝑙ă
5.Efectivul de animale

43
 𝐸𝑓 = 𝐶𝑝 ∙ 𝑆 = 1,2 𝑈𝑉𝑀⁄ℎ𝑎 ∙ 24 ℎ𝑎 = 28,8 𝑈𝑉𝑀

Graficul pășunatului.

Nr. PARCELA
Cicluri
de
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
pășuna
t
I
1-V 6-V 11-V 16-V 21-V 26-V 31-V 5-VI
R=32 F F
5-V 10-V 15-V 20-V 25-V 30-V 4-VI 9-VI
O=4
II
10-VI 15-VI 20-VI 25-VI 30-VI 5-VII 10-VII 15-VII
R=32 F F
14-VI 19-VI 24-VI 29-VI 4-VII 9-VII 14-VII 19-VII
O=4
III
20-VII 25-VII 30-VII 4-VIII 9-VIII 14-VIII 19-VIII 24-VIII
R=32 F
24-VII 29-VII 3-VIII 8-VIII F 13-VIII 18-VIII 23-VIII 28-VIII
O=4
IV
29-IX 3-IX 8-IX 13-IX 18-IX 23-IX 28-IX 3-X
R=32 F
2-IX 7-IX 12-IX 17-IX F 22-IX 27-IX 2-X 7-X
O=4

Pășunatul va începe pe 1 mai și va dura 160 de zile, până la data de 7 octombrie, 2

parcele fiind rezervate pentru fân.

Aplicația 2: Ameliorarea unei pajiști permanente având următoarele

elemente de degradare:
 Panta terenului: 26 %
 Acoperire cu mușuroaie: 4 ha cu grad de acoperire 70%
 Acoperire cu vegetație: 4 ha cu grad de acoperire 20%

 Astfel pentru suprafața de 4 ha acoperită cu mușuroaie în proporție de 70% se va

efectua o lucrare de împrăștiere cu ajutorul mașini de curățat pajiști MCP 2, iar
supraînsămânțarea cu amestecul: Dactylis glomerata 30%, Poa pratenis 20%, Festuca pratensis
20% şi Trifolium repens 30%, se va efectua primăvara, prin această lucrare realizăndu-se
concomitent si fertilizarea cu îngrășăminte chimice. Supraînsămânțarea se va realiza manual pe
2,8 ha.
Pentru însămânţare se va folosi amestecul prezentat, cu următoarele cantităţi de sămânţă:

44
  Dactylis glomerata: 10,12 kg/ha x 2,8 ha = 28,34 kg sămânţă
 Festuca pratensis: 13,95 kg/ha x 2,8 ha = 39,06 kg sămânţă
 Poa pratensis: 9,24 kg/ha x 2,8 ha = 25,87 kg sămânţă
 Trifolium repens: 7,09 kg/ha x 2,8 ha = 19,85 kg sămânţă

 Pentru suprafaţa cu o acoperire cu vegetaţie în proporţie de 20% se recomandă

supraînsămânţarea pajiştii cu amestecul propus anterior. Lucrarea se execută manual, se vor
supraînsămânţa doar golurile din pajişte şi astfel cantitatea necesară de sămânţă va fi egală cu:

 Dactylis glomerata: 10,12 kg/ha x 0,8 ha = 8,09 kg sămânţă

 Festuca pratensis: 13,95 kg/ha x 0,8 ha = 11,16 kg sămânţă
 Poa pratensis: 9,24 kg/ha x 0,8 ha = 7,39 kg sămânţă
 Trifolium repens: 7,09 kg/ha x 0,8 ha = 5,67 kg sămânţă

G/L P
Specia N P G Su Q Ic Q' Q'' QT
% %

Davtylis 30 23 94 80 75,2 9,2 1 9,2 10,12 101,2

glomerata
G Poa pratensis 20 21 94 80 75,2 5,6 3 8,4 9,24 92,4
70%
Festuca
20 35 94 80 75,2 9,3 3 13,95 15,35 153,5
pratensis
L Trifolium
30 12 98 85 83,3 4,3 3 6,45 7,09 70,9
30% repens
418 kg/2,8
TOTAL 41,8
ha

45
 CONCLUZII

 Pentru organizarea unui păşunat raţional în condiţiile date, s-a calculat producţia utilă din
anul anterior, pentru a se calcula mai apoi capacitatea de păşunat în unităţi vită mare.
Suprafaţa pajiştii a fost împărţită în parcele, pentru care s-a stabilit şi desimea de păşunat.
Întocmirea graficului de păşunat s-a realizat ţinând cont de numărul de cicluri, perioada de
păşunat, timpul de ocupare şi de refacere a unei parcele. De asemenea s-a ţinut cont că 2
parcele se vor utiliza pentru realizarea de fân.

 Astfel pentru suprafața de 4 ha acoperită cu mușuroaie în proporție de 70% se va efectua o

lucrare de împrăștiere cu ajutorul mașini de curățat pajiști MCP 2, iar supraînsămânțarea cu
amestecul: Dactylis glomerata 30%, Poa pratenis 20%, Festuca pratensis 20% şi Trifolium
repens 30%, se va efectua primăvara, prin această lucrare realizăndu-se concomitent si
fertilizarea cu îngrășăminte chimice. Supraînsămânțarea se va realiza manual pe 2,8 ha.

 Pentru suprafaţa cu o acoperire cu vegetaţie în proporţie de 20% se recomandă

supraînsămânţarea pajiştii cu amestecul propus anterior. Lucrarea se execută manual, se vor
supraînsămânţa doar golurile din pajişte, respectiv suprafaţa de 0,8 ha.

46
 BIBLIOGRAFIE

1. Iacob T., Vântu V., Samuil C., 1997 - Plante furajere - tehnologii de cultivare. Ed. Junimea, Iași
2. Iacob T., Vântu V., Dumitrescu N. Samuil C., 1998 – Îmbunătățirea și folosirea pajiștilor. Ed.
“Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
3. Iacob T., Vântu V., Samuil C., 2000 - Tehnologia producerii și conservării furajelor. Editura
“Ion Ionescu de la Brad” Iași.
4. Ionel Adrian, Vântu Vasile, 1999 - Cultura pajiștilor și a plantelor furajere- Îndrumar practic.
Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași.
5. Moga I. și colab., 1996 - Plante furajere. Editura Ceres, București.
6. Vântu Vasile, 2002 – Posibilități de îmbunătățire a pajiștilor permanente degradate din
Depresiunea Jijia-Bahlui. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
7. Vântu V., Ionel Adrian, Samuil C., 2002 –Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. Îndrumător
de lucrări practice. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”-Iași.
8. ***- http://ro.wikipedia.org
9. ***http://www.comunaberestitazlau.ro/pagina/prezentare-generala
10. *** http://www.primariaonline.ro/judet-Bacau/primarie-Beresti+Tazlau

47