Churchill era, fireşte, prea sofisticat şi citise prea multă istorie ca să-şi facă iluzii că, la

sfârşitul războiului, Marea Britanie va mai fi prima putere mondială sau cel puţin una dintre
primele. Această poziţie avea să fie revendicată de Germania sau de Statele Unite. Prin urmare,
intransigenţa lui Churchill faţă de Germania din vara lui 1940 ar putea fi interpretată ca un semn
al preferinţei pentru hegemonia americană în defavoarea celei germane. Dominaţia americană
putea fi incomodă din când în când, dar cel puţin cultura şi limba ei erau familiare şi nici nu
existau interese contradictorii foarte pronunţate între ea şi Marea Britanie. în fine, a existat şi
perspectiva acelei relaţii „speciale” dintre Marea Britanie şi Statele Unite, care ar fi fost de
neconceput cu Germania nazistă în locul Americii. In vara lui 1940, Hitler ajunsese graţie
propriilor manevre în postura de a reprezenta el însuşi un casus belii.