PAROHIA SI PARINTELE DUHOVNIC(ESC)

IN LITERATURA DUHOVNICEASCA
CONTEMPORANA
 ILARION ARGATUL- VEIZI SALVARILE DE PE NET..CHROME
“Duhovnicul (din slavonescul duhoviniku) este preotul care primeşte de la episcop, prin punerea
mâinilor, prin hirotesie, puterea şi permisiunea de a săvârşi Taina Spovedaniei şi de a îndruma pe
credincioşii parohiei sale. El devine astfel părinte duhovnicesc (sau spiritual) al credincioşilor, a turmei
încredinţate lui.
În Biserica veche termenul trebuie identificat cu cel de avva, părinte duhovnicesc, chiar dacă
atunci nu era vorba întotdeauna de un preot, ci adesea de un monah iscusit şi încercat în lupta
duhovnicească. În Patericul egiptean se relatează următoarele: "Spunea avva Iosif, că şezând cu avva
Pimen, a numit avvă pe Agaton. Şi i-am zis lui: tânăr este, pentru ce îl numeşti pe el avvă? Şi mi-a zis
avva Pimen: gura lui l-a făcut pe el să se numească avvă." (Pimen 61) - adică înţelepciunea care ieşea
din gura lui.
Această înţelegere a fost păstrată până astăzi, când monahi simpli, erau consideraţi mari părinţi
duhovniceşti şi îndrumători de suflete de către toată lumea.
Păcatul este o boală sufletească grea şi complicată. De aceea, în calitatea sa de medic curant
al sufletului, duhovnicul trebuie să aibă şi pricepere, dar şi dragoste şi răbdare. Chiar dacă contextul
istoric şi social în care trăim este mult diferit de cel în care trăiau marii duhovnici de odinioară,
experienţa şi modul lor de a gândi sunt actuale. Dacă medicul psihiatru are, de multe ori, tendinţa de
a-l reduce pe om la trup şi psihic, să nu uitam că pentru Părinţii Bisericii, fiinţa umană avea trei
dimensiuni: trupească, psihică şi duhovnicească. Nu în sensul că omul ar fi trihotomic, bine ştiind că
omul este alcătuit dihotomic din trup şi suflet, ci în sensul că, pe lângă funcţiunile somatice şi cele
psihice (tot de natură trupească), omul are partea spirituală ce aparţine altei ordini. De această parte
sufletească, spirituală, medicul ţine mai puţin seama. Doctorul sufletului, adică duhovnicul, nu se
poate să nu ţină seama şi de această parte, de omul integral.
Duhovnicul, confruntându-se cu suferinţa umană, va face raportările cuvenite la Dumnezeu, la
lumea spirituală, alcătuită din îngeri şi din demoni, realităţi de care nu se poate face abstracţie. "Căci
lupta noastră, spune , nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt
în văzduhuri" (Efeseni 6,12). Tratamentul prescris de părintele duhovnicesc trebuie sa fie adaptat
personalităţii celui bolnav sufleteşte, situaţiei lui particulare, stării şi dispoziţiei lui sufleteşti. În
tratarea trupurilor, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, singurul ţel este tămăduirea celui bolnav. La
fiecare boală i se potriveşte un tratament. Acelaşi lucru se petrece şi când e vorba de bolile sufleteşti,
care sunt foarte diferite. Duhovnicul se va opri la remediul adecvat bolii. Iar acest remedii nu
corespunde întotdeauna cu ceea ce s-ar aştepta pacientul.
În numeroase ocazii, patima fiind gravă, cu toata reticenţa ucenicului, duhovnicul trebuie să
prescrie un tratament puternic. Este un rău doctor cel care tratează cu blândeţe un abces tumefiat
care poate duce la cangrenă. Rana trebuie deschisă şi curăţită, iar apoi tratată şi pansată. De bună
seamă că este nevoie şi de deschiderea şi colaborarea pacientului. Acesta trebuie să fie încredinţat că
părintele său sufletesc, pe care şi l-a ales cu grijă, se luptă cu toată seriozitatea pentru a-l
tămădui. Sfântul Ioan Gura de Aur este foarte aspru la adresa celor ce după aflarea unui duhovnic bun
şi competent, aleargă la alţii, care-i lasă mai uşor, însă cu riscul de a nu se mai tămădui.[…]”
Sursa:
Î.P.S. Andrei Andreicu