Proiectarea produselor

În timpul fazei de proiectare a din cadrul procesului de dezvoltare a unui produs, este necesară respectarea
unor reguli de bază: simplitate, claritate, siguranță.

Elemente de teoria proiectării

1. Faza de planificare a produsului
Viața unui produs industrial poate fi structurată în etape individuale (fig. 1), care la rândul lor pot fi împărțite
într-un număr oarecare de pași. Aceasta dă posibilitatea inginerilor proiectanți să împartă activitățile în
diverse categorii.

Fig. 1. Ciclul de viață al unui produs industrial1

Etapele vieții și ciclul de viață tehnic ale unui produs

Ciclul de viață al unui produs începe cu o idee venită din piață sau de la o nevoie a clientului care se
concretizează în prima etapă, cea de planificare a produsului. Rezultatul este stabilirea unei sarcini care
reprezintă baza celei de a doua etape a ciclului, dezvoltarea și construcția. Ciclul de viață continuă cu procesul

1
Grote, K.-H., & Antonsson, E. K. (2009). Springer handbook of mechanical engineering. New York: Springer.
de fabricare (a componentelor), asamblarea și testarea calității. Procesul se finalizează pentru producător
atunci când produsul ajunge la departamentul de distribuție.
Această etapă corespunde utilizării sau consumării produsului. Pentru prelungirea ciclului de viață utilă a
produsului se poate apela la pași intermediari de mentenanță. Urmează reciclarea produsului, etapă în care
acesta poate fi utilizat cu funcții identice sau modificate (reutilizarea / utilizarea extinsă) sau se poate utiliza
ca materie primă pentru alte produse. Componentele nereciclabile sunt depozitate sau arse pentru a produce
energie termică.
Acest ciclu de viață (exceptând faza de depozitare/ardere) este aplicabil atât produselor fizice (echipamente,
dispozitive etc.), cât și produselor software.
Ciclul de viață economic

Ciclul de viață al produselor trebuie privit nu doar din perspectiva etapelor succesive menționate anterior, ci
și din punctul de vedere economic, asociat acestora. În Fig. 2 este ilustrată legătura dintre etapele ciclului de
viață al produselor și cifra de afaceri, profitul și pierderile corespunzătoare. Se poate observa că inițial este
nevoie de investiții din partea agentului economic sub forma unor costuri de implementare. Nivelul acestora
este direct proporțional cu complexitatea produsului. Aceste costuri trebuie recuperate și abia după aceea
se poate vorbi despre obținerea unor profituri.
Zona de profit este formată dintr-o fază de creștere, o fază de saturație a pieței, după care se instalează
declinul, caracterizat prin scăderea cifrei de afaceri și a profitului. Este posibilă existența unei faze de revenire
a vânzărilor și profiturilor, ca urmare de exemplu a unor acțiuni promoționale, dar numai pe perioade scurte
de timp, de aceea se impune crearea din timp unor produse noi care să crească nivelul curbelor.

Fig. 2. Ciclul de viață economic1

Planificarea produsului

Primele două etape ale ciclului de viață al produselor (planificarea, respectiv dezvoltarea) sunt cele mai
importante, deoarece formează baza succesului economic al unei companii prin crearea continuă a unor
produse de succes. Datorită fazelor inevitabile de declin a produselor existente, planificarea sistematică a
unor noi produse trebuie făcută din timp.
Bazele pentru planificarea produselor sunt formate din relațiile din piață, relațiile din mediul de existență al
companiei, precum și din interiorul companiei și ele pot fi definite ca influențe externe respectiv influențe
interne ale companiei.
Influențele externe provin din:
 economia mondială (ex. ratele de schimb);
  economia națională (ex. rata inflației, piața muncii etc.);
 domeniul legislativ și administrativ (ex. prevederile referitoare la protecția mediului sau protecția
consumatorului);
 piața achizițiilor (piața furnizorilor, piața de materii prime etc.);
 cercetare (ex. prioritățile de cercetare finanțate de guvern);
 tehnologie (ex. dezvoltarea microelectronicii, noi metode de prelucrare etc.);
 piață.
Observație: Condițiile de piață sunt cruciale, putând fi deosebite două situații distincte: piața
cumpărătorilor (în care cererea domină oferta), respectiv piața de producători (oferta este mai mare decât
cererea). În piața producătorilor blocajul provine din producție, în timp ce în piața cumpărătorilor
produsele trebuie să fie proiectate și dezvoltate și ele trebuie să aibă succes în fața produselor
concurenței.

Fig. 3. Abordarea generală a proiectării produselor

Dezvoltarea produsului

A doua etapă a ciclului de viață este dezvoltarea și construcția produsului, denumită și simplu dezvoltarea
produsului. Adesea această etapă este împărțită în pași individuali, care reprezintă bazele activităților de
dezvoltare (ex. pregătirea programărilor sau planificarea costurilor dezvoltării produsului). Acești pași permit
identificarea ușoară a nivelului de dezvoltare al produsului. O structură posibilă este prezentată în fig. 3.
Această abordare începe cu clarificarea și specificarea sarcinilor, care sunt formulate în funcție de nevoile
dezvoltate din planificarea produsului. Inginerul proiectant trebuie să identifice problemele esențiale care
trebuie rezolvate și să le formuleze într-un limbaj propriu domeniului său de proiectare. Se obține astfel o
listă de cerințe sau foaia de specificații.
Pasul următor este definirea funcțiilor fără a da soluțiile, în baza ideii că nu există o soluție predefinită a
problemei. Se obține astfel structura funcțională a produsului.
Se continuă cu căutarea soluțiilor de principiu. Pentru produsele mecanice acestea se bazează pe fenomenele
fizice și realizarea lor cu ajutorul caracteristicilor geometrice si materiale. Principiile de soluționare
individuale sunt reprezentate cu ajutorul cutiilor morfologice. Structurile funcționale astfel obținute sunt
comparate între ele pe baza unor mecanisme de evaluare. Se poate obține astfel o soluție de principiu care
va fi urmărită în continuare. Aceasta va fi împărțită în module reale care vor da o structură ce permite
proiectarea funcțională. Mai departe trebuie luată în considerație realizarea unei structuri care să fie
realizabilă în etapele ulterioare (producție, asamblare) și care este sub forma unor blocuri asamblabile. În
urma acesteia rezultă o structură modulară.
În pasul următor se face proiectarea unor module structurale (sisteme mecanice, ansambluri, componente)
și se specifică conexiunile dintre acestea. În acest pas sunt cuprinse activități precum: calcule de
dimensionare, analiza eforturilor și deformațiilor etc. și se examinează aspecte legate de fabricație și
asamblare.
Următorii pași includ proiectarea altor elemente funcționale, de ex.: micro-proiectarea subansamblurilor și
componentelor. Pentru calculele acestora se utilizează cataloage de materiale, de piese, standarde și se fac
calcule de costuri.
Ultimul pas servește la pregătirea sarcinilor de execuție și utilizare, ca de ex.: realizarea diagramelor și listelor
complete cu piesele necesare fabricației și asamblării, elaborarea manualelor de utilizare și întreținere,
rezultând documentația completă a produsului.
2. Dezvoltarea produselor tehnice
Construcția produselor este caracterizată de câteva relații care determină diversele niveluri specifice
dezvoltării produselor.
Relații de funcție

Termenul de „funcție” descrie la modul general relațiile dintre intrările și ieșirile unui sistem stabilite în scopul
realizării sarcinii acestuia (fig. 4).

Fig. 4. Funcția generală și funcțiile parțiale

În cazul produselor sau sistemelor tehnice, variabilele de intrare și de ieșire sunt: energie, materiale și/sau
semnale. Deoarece un semnal reprezintă forma fizică de transmitere a informației, adesea informația este
considerată variabilă de intrare sau de ieșire.
Funcția (funcțiile) țintă este o formulare abstractă clară a sarcinilor, fiind independentă de o anumită soluție.
În dezvoltarea de noi produse, funcția generală se obține din cerințele acestora.
Se pot deosebi:
 funcții generale care descriu sarcina generală a psodusului/sistemului;
 funcții parțiale (subfuncții) care rezultă din divizarea funcției generale cu scopul ușurării rezolvării
sarcinilor.
Relații de structură

Concretizarea relațiilor efective în proiectare conduce la structura produsului (Fig. 5). Materializarea
structurii se face prin alegerea anumitor componente și stabilirea relațiilor între acestea în funcție de
necesități, cerințe de fabricație, asamblare și transport, pe baza principiilor științifice.

Fig. 5. Interrelații în sistemele mecanice

Relații de sistem

Produsele tehnice sunt componente ale unor sisteme superioare care pot include persoane, alte sisteme
tehnice și mediul. Un sistem este determinat de elementele și subsistemele sale. Acestea au legături între
ele și cu mediul înconjurător prin schimburile de energie, materiale și/sau semnale (informații).
Obiectivele generale ale produselor tehnice

Obiectivele și restricțiile produselor tehnice sunt primite inițial ca cerințe, condiții și restricții cuprinse în lista
de sarcini a dezvoltării produsului. În Tabelul 1 sunt prezentate obiectivele generale conform etapelor ciclului
de viață al unui produs.
Tabel 1. Obiectivele generale ale produselor tehnice
Îndeplinirea funcției Garantarea siguranței
Luarea în considerație a principiilor ergonomice Simplificarea fabricației
Ușurarea operațiilor de asamblare, asigurarea calității Posibilitatea transportării
Îmbunătățirea utilizării Să permită operații de mentenanță
Reciclarea în proporție cât mai mare Minimizarea costului

Aplicații

Relațiile generale care determină construcția produselor tehnice reprezintă baza mai multor aplicații.
În dezvoltarea produsului, ele permit o abordare treptată, prin care la început se caută soluțiile de principiu
pentru setul de funcții necesare. Aceste soluții se concretizează ulterior în proiect și specificațiile
materialelor. La fiecare nivel, se pot stabili o varietate de soluții ca bază a optimizării diverselor caracteristici
ale relației respective.
O altă zonă de aplicare este analiza produselor tehnice existente, cu scopul îmbunătățirii acestora, dezvoltării
lor sau adaptării la condiții specifice. Un exemplu în acest sens este analiza valorii, care este o metodă de
minimizare a costurilor funcționale ale produselor tehnice.
3. Metodele de construcție
Metode generale de soluționare

Indiferent de gradul de concretizare din timpul căutării unei soluții, se pot utiliza diverse metodologii de lucru.
Cerințele pentru acestea sunt:
 definirea obiectivelor;
 identificarea condițiilor;
 rezolvarea prejudiciilor;
 căutarea variațiilor;
 stabilirea judecăților;
 decizionarea.
Rezolvarea sarcinilor constă dintr-o analiză urmată de o sintetizare a rezultatelor, printr-o alternanță de pași
de lucru și de decizie. De obicei avansul în rezolvare se obține prin pași care pleacă de la aspecte cantitative
și ajung al cele calitative sau de la abstract la concret.
Fiecare sarcină presupune confruntarea cu elemente necunoscute și prin dobândirea unor informații
suplimentare, se poate obține rezolvarea într-o măsură mai mare sau mai mică (Fig. 6).
 Fig. 6. Procesul general de rezolvare a unei probleme
Metodele de concepție

Obținerea unor soluții pentru rezolvarea unei sarcini presupune utilizarea de diverse metode.
Metode intuitive. Aceste metode exploatează efectul dinamic al grupurilor prin care intuiția individuală poate
fi stimulată de asociațiile reciproce dintre membri grupului:
 Brainstorming-ul – întâlnirea unui grup interdisciplinar; ideile sunt exprimate liber, fără critică iar
cantitatea este mai importantă decât calitatea;
 Metoda 635 – 6 participanți propun fiecare câte 3 soluții ale problemei, în formă scrisă de-a lungul a
5 runde. Propunerile rundei anterioare sunt cunoscute de către participanți iar nivelul de informare
crește constant.
Metode discursive. Acestea caută soluții prin procedee graduale, influențabile și documentate. Ex.: utilizarea
cataloagelor constructive ce conțin colecții de soluții cunoscute și verificate pentru diverse nivele de
complexitate, dar care necesită dezvoltare și adaptare la problema curentă.
Metode de selectare și evaluare

În orice etapă de proiectare, metodele de selecție permit stabilirea și alegerea variantelor care au potențialul
de a oferi o rezolvare acceptabilă a sarcinii de lucru. Folosind o listă de selecție (fig. 6) se pot respinge soluțiile
total eronate.

Fig. 6. Graficul de selecție a soluției

Principiile de proiectare

După evaluarea structurilor efective rezultate și a principiilor de soluționare, rezultă o structură/soluție de

lucru (ciornă, draft). În această fază sunt necesare cunoștințe de mecanică, rezistența materialelor, precum
și de tehnologia fabricației, știința materialelor sau alte domenii. Forma cizelată a produsului rezultă din
forma brută:
 proiectul brut conține forma geometrică corectă, dar fără detalii;
 proiectul cizelat: se adaugă toate detaliile necesare ca urmare a aplicării ghidurilor/reglementărilor,
normelor, calculelor luând în considerație și impactul funcțiilor auxiliare.