Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe fondul consolidării puterii

Domniei, s-au realizat progrese semnificative în procesul de consolidare a episcopatului și a

ierarhiei eclesiastice moldovenești. După înscăunarea lui Ștefan cel Mare, s-a accentuat
coeziunea statului prin extinderea rețelei formate din reprezentanții domnești cu însărcinări
administrative, fiscale și judecătorești. La consolidarea instanței princiare a contribuit prezența
suveranului în teritoriu, urmând un traseu jalonat de Curțile Domnești și marile lăcașe de cult, iar
în absență, prin faptul că a impus împărțirea dreptății cu ajutorul unor reprezentanți care
beneficiau de o recunoaștere deplină din partea factorilor locali. De asemenea, puterea tinde să se
ritualizeze în acord cu paradigma constantineană conform căreia suveranul reprezenta imaginea
mundană a Divinității și cel care îi punea în operă proiectul. Tototdată, prin însușirea ideologiei
politice imperiale, suveranul a căpătat dreptul exclusiv de a legifera atât în sfera spirituală, cât și
în sfera temporală.
Întrucât spațiul ceresc era organizat într-o manieră ierarhică, Ștefan cel Mare a hotărât, în
virtutatea calității sale de suveran, să transpună principiile de organizare ale acestuia la nivelul
țării sale. Un astfel de proiect putea fi pus în scenă doar dacă se ținea seama de faptul că în
Biserica Ortodoxă exista conform canoanelor o etajare a competențelor. Fiecare reprezentant al
sacerdoțiului răspunde în fața clericului aflat într-o demnitate imediat superioară.
Nomocanoanele, care au circulat în Moldova de-a lungul secolelor V-VI, opreau drepturile
ierarhilor de a judeca singuri și/ sau împreună cu protopopii sau egumenii abaterile preoților de
mir sau ale monahilor, cât și pricinile dintre laici și clerici fără ca în acest ultim caz să există o
determinare strictă a competențelor.
Politica lui Ștefan cel Mare de a spori puterea centrală prin multiplicarea funcționarilor
Domniei în paralel cu restrângerea atribuțiilor juridice ale factorilor locali a presupus și
precizarea competențelor mănăstirilor în raport cu instanțele laice și cu autoritatea arhiereilor.
Din această perspectivă, a fost necesar ca el să remodeleze geografia eclesiastică în acord cu
ierahia administrativă, mai ales că modelul bizantin cerea ca cele două să fie corelate. Pe lângă
asta, Ștefan cel Mare trebuia să își asume unele drepturi ce țineau de organizarea forului spiritual
suprem al țării, precum privilegiul de a înființa episcopii și de a numi sau revoca mitropoliți sau
episcopi.
Prima dintre măsurile menite să ducă la consolidarea ierahiei eclesiastice a fost luată pe
data de 12 aprilie 1458, când Ștefan cel Mare a acordat scaunului de la Roman importante
privilegii de ordin juridic și fiscal pentru satele acestuia, urmând ca locuitorii lor să răspundă doar
în fața instanței bisericești, atât pentru faptă mare cât și pentru faptă mică.
Terminologia funcțiilor bisericești a cunoscut toate ambiguitățile unui proces de edificare,
dar în același timp, s-au instituit o serie de reguli proprii ierarhiei eclesiastice, care se vor
instituționaliza în secolele următoare. La nivelul mărturiilor documentare, această situație este
ilustrată prin faptul că episcopii nu sunt menționați ca martori în sfat fără mitropoliți și nici
înaintea acestora, ceea ce sugerează asimilarea unei perspective ierarhice clare. De asemenea, în
hrisoavele emise în a doua parte a domniei lui Ștefan cel Mare, cele trei ierarhii figurează în
ordinea vechimii și importanței eparhiilor pe care le păstoreau, așa cum apare aceasta menționată
câteva veacuri mai târziu de către Dimitrie Cantemir.
Tot în secolul al VI-lea, episcopatul are posibilitatea unei inserții teritoriale mai
pronunțate datorită sporului demografic înregistrat, care a dus la multiplicarea parohiilor rurale.
Totodată, s-a înregistrat o creștere a prestigiului său la nivelul tuturor localităților moldovenești,
ca urmare a faptului că Domnia și-a asociat reprezentații ierarhiei eclesiastice în actul de
administrare a țării. A fost eliminată practica prin care unele așezăminte mănăstirești erau puse
sub ascultarea altora, iar preoții de mir au fost puși sub autoritatea ierarhilor și judecați de
reprezentanții acestora.
Astfel, politica inițiată de Ștefan cel Mare privind exercitarea efectivă a prerogativelor
juridice și fiscale ale eparhiilor moldovenești s-a pliat pe realitățile lumii ertodoxe de la mijlocul
secolului al XV-lea și a ținut cont de practica tradițională prin care Domnia acorda o serie de
privilegii mănăstirilor pentru locuitorii din satele acestora. Schimbarea de perspectivă a constat în
stabilirea unei subordonări precise a clerului și parohiilor rulare față de episcopat și restrângerea
drepturilor de judecată ale mănăstirilor în cadrul Bisericii, concomitent cu precizarea limitelor
eparhiale si a jrisdicției arhierești. Întrucât orice instanță eclezială își exercita prerogativele
juricice prin intermediul preoților de mir, este posibil ca și înainte de Ștefan cel Mare ierarhii să
fi pretins, și chiar să fi primit din partea Domniei, recunoașterea formală a controlului asupra
acestei categorii ecleziastice, dar mijloacele materiale modeste, la care se adaugau numărul redus
și instrucșia telolgică precară a personalului bisericesc intermediar, lăsau ca aceste drepturi să fie
exercitate de obștile monahale. Țințnd cont de această situație, suveranii din primul secol de după
întemeiere au permis marilor măăstiri să exercite atât drepturi de judecată cuvenite autorităților
seculare, cât și unele care intrau în sfera de competență a arhiereilor. Odată cu jumătatea
secolului al XV-lea, dar mai ales de la începutul veacului al XVI-lea, majoritatea cauzelor civile
în care clericii erau judecați de mitropoliți sau episcopi se refereau la moșteniri, dar această
regulă a continuat să aibă un caracter relativ, motiv pentru care au existat numeroase litigii între
clerici judecate de organele de justiție laice.
În secolul XV statutul clerului de mir în cadrul Bisericii moldovenești a depins tot mai
mult de parorturile Domniei cu Patriarhia Ecumenică, pe de o parte, si cu ierarhia ecleziastică
locala, pe de alta. Ștefan cel Mare a reușit să interzică patriarhului sa se amestece in afacerile
ecleziastice ale Moldovei.
Primii doi urmași ai lui Țtefan nu au mai fost capabili să ducă în raport cu Sacerdoțiul o
politică tot atât de fermă și coerentă precum ilutrul lor precursor. Din acest motiv, raportarea lor
la diversele componente ecleziastice moldovenești a beneficiat, la nivel istoriografic, de
interpretări uneori forțate, întemeiate pe conceptul aprioric potrivit căruia la nivelul Evului
Mediu, implicit al Moldovei secolului al XVI-lea, Statul și Biserica au constituit două institușții
distincte, atât în ceea ce privește sfera de competență, cțt și maniera de legitimitate.
Primii doi urmași ai lui Ștefan nu au întărit și vechilor lăcașe princiare drepturile asupra
preoțilordin satele lor, însă se poate intui că acestea au contnuat sa fie exercitate. Doar drepturile
jurisdictionale ale Putnei au primit sancțiunea oficială, în scopul legitimării puterii.
Pe parcursul secolului al XVI rolul clericilor a devenit tot mai inportant în trcerea de la o
domnie la alta însă exista o serie de diferențe notabile între prima jumătate a veacului și perioada
ce a urmat domniei lui Petru Rareș, atât în ceea ce privește gradul de implicare, cât si motivația
gesturilor. La înscăunarea lui au participat mitropolitul, domnul anterior și țara. În plus mărturiile
cronicarilor atestă participarea elitei clericalela toate momenetele importante ae domniei sale.
După moartea lui Petru Rareș elita clericală a dobândit un rol tt mai important în treburie
statului, mai ales cu prilejul stabiirii succesiunii la tron, chiar dacă cei care candidau pentru
această poziție erau urmașii unor suverani prestigioși, cu o legimitate bine consolidată.
Cronicarul Macarie arată ca Iliaș Rareș a devenit domn al Mildovei „după sfatul episcopilor și al
întregului sfat”.(Cronicile slavo-române) Același erudit cărturar nota, atunci când Ilieș a parasit
trnul că, domnia nu a ramas fară stapân, ci îndată s-au adunat împreuna cu poporul, episcopii si
cei ce se aflau în fruntea dregatoriilor și căpeteniile oștilor și tot sfatul și au ridicat pe Alexandru
la demnitatea domniei, la Hârlău, in palatu domnesc.
 Cei doi fi ai lui Petru Rareș nu au reușit să se impună pe deplin în fațt vârfurilor politice si
bisericețti datorită activării, pe fondul presiunilor externe, aunor grupări boiereșt tot mai
influente, care au antrenat în jocul politic și cele mai puternice personalități clericale ale vremii.
Din acest motiv, se poate spune că odată cu sfțrșitul primei domnii a lui Petru Rareș se consumă
precedentul implicării ierarhilor în schimbările produse pe tronul Moldovei.
Datorită schimbării dese a conducatorilor Moldovei, clericii, s-au aflat în postura d ea
legitima, din perspectivă simbolica fiecare noua domnie. Această sarcină revenea mitropoliților
întrucât ei gestionau ceremonialul înscăunării și mai ales ritualul oncțiunii prin care cei care
aspirau la tron deveneau suverani legitimi, în numele lui Hristos și al Bisericii Sale.
Începând din a doua treime a secolului XVI poziția personalului eclezial superior a
devenit tot mai fragila, ca urmare a deselor schimbări de domnie, însă odată cu cu accederea în
fruntea ierarhiei bisericești a unor personalități cu instrucție teologica si talent literar, s-a produs o
rafinare a modalităților prin care sslujitorii altarului de rang înalt puteau influența deciziile puterii
seculare. Datorită prestigiului acumult, aceștia s-au implicat în modificările politiceși au
contribuit decisiv la conturarea stereotipurilor prin care suveranii au fost percepuți de posteritate.
Spre finele secolului XVI, în anul 1591 apare cel mai vechi document statistic
moldovenesc intitulat „catastih de cisle de țirani, de la toate ținuturile și curteani și vătaji și
neamiși și popi”. Bunul administrator al țării Petru Țchipoul a urmărit realizarea unei evidențe a
populației impozabile, repartizate pe ținuturi și categorii fiscale, dovadă că spre finalul său se
gasesc chiar notațiile princepelui. Cu toate acestea in Iași preoții beneficiau de vechile scutiri,
fapt confirmat de domnitor. Pe baza acestui documet se presupune că doar 4% din birnici erau
preoți. Se presupune ca nu numai inalții clerului se rageau din familii bine vazute și înstărite, ci și
preoții se trageau din familii deținătoare de sate. Chiar dacă din a doua jumătate a secolului XVI
sunt menționați preoți fara avere se crede ca ei faceau parte din familii ce au ajuns în dificultate.
În secolele ce urmeaza situația financiară a preoților a devennit mai instabilă, trebuin sa
dea biruri, abia in secolul XVII spre final s-a adoptat din nou oprirea birului la preoți și diaconi.
Pentru a afla mai multe detalii referitoare la această tema recomand colegilor interesați
cartea Clerul de mir din Moldova scrisa de Bogdan Petru Maleon.