UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL III

ÎMPREJURĂRILE ALEGERII LUI CAROL I PE TRONUL

ROMÂNIEI

-REFERAT-
-ISTORIA CASEI REGALE A ROMÂNIEI 1866-1947-

STUDENT: COCIUG LAURA-IOANA

PROF. COORD.: AURELIAN CHISTOL
 ÎMPREJURĂRILE ALEGERII LUI CAROL I PE TRONUL
ROMÂNIEI

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, România se afla în plin haos.
Odată cu abdicarea forţată a domnitorului, la conducerea statului s-a instalat,
provizoriu, o Locotenenţă domnească alcătuită din trei reprezentanţi ai
conspiraţiei anticuziste: Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Nicolae
Haralambie. Totodată, s-a constituit un nou guvern, având în frunte pe Ion
Ghica şi numărând, între alţi fruntaşi liberal-radicali, pe C.A. Rosetti. Soluţia
salvării statului naţional, a depăşirii crizei, pe care ei înşişi - conspiratorii lui
Cuza - o provocaseră în graba lor, nu putea fi alta decât instalarea unui domn
străin dintr-o familie domnitoare europeană, în conformitate cu doleanţele
exprimate de Adunările ad-hoc în toamna anului 18571.
Abil politician, I.C. Brătianu, i-a cerut sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în
urma întrevederii dintre monarhul francez şi delegaţia din România se anunţa
numele primului rege care ar fi urmat sa urce pe tronul de la Bucureşti...
Philippe al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de
Orléans, Philippe ar fi reprezentat apropierea de Franţa, sora mai mare a
României - aşa cum era văzută în acea perioadă - şi ar fi putut aduce, în
viziunea oamenilor politici ai vremii, influenţa celei mai liberale Constituţii
din lume, cea belgiană2.
Echilibrul intern politic s-a menţinut în lunile fierbinţi în care a întârziat
să se producă rezolvarea problemei fundamentale a domniei, ceea ce a ajutat
România să facă faţă împrejurărilor deosebit de complicate în care se afla,
înainte de toate în ceea ce privea relaţiile ei cu puterile garante. Corpurile
legiuitoare au fost menţinute, cel puţin pentru o vreme. Convocate într-o
şedinţă extraordinară, la 11/23 februarie 1866, ele au sancţionat faptul împlinit
şi l-au ales pe Philippe de Flandra ca domnitor.
Prin proclamarea contelui Philippe ca domnitor de către Locotenenţa
domnească, Europa era pusă din nou în faţa unui fapt împlinit de către români
şi chiar în faţa unei probleme aparent soluţionate şi nu a uneia care trebuia
rezolvată3. Locotenenţa domnească reusişe să stârnească furia nu numai a
Turciei, ci să nemulţumească şi Rusia şi Austria, ba chiar şi pe Napoleon al III-

1 Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, partea a II-a: 1848-1878, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, p. 77.
2 Adrian Nicolae, Carol I - principele de oţel al României, http://www.descopera.ro/descopera-istoria-
romanilor/5163868-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei [accesat 29.05.2016].
3 Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom I: Constituirea României moderne (1821-1878),

Bucureşti, 2003, p. 553.

2
lea! Motivul nemulţumirii lui Napoleon era foarte simplu. Philippe de Flandra
era nepotul Regelui Loius Philippe, iar Casa de Orléans era pretendentă la
tronul Franţei. Proiectul "Filip I de România" s-a dovedit însă un eşec, contele
de Flandra refuzând politicos oferta delegaţiei româneşti la 14/26 februarie. În
fond, suveranul micului stat de la nordul Dunării era încă supus Imperiului
Otoman şi era nevoit să plătească un greu tribut anual Înaltei Porţi4. Pentru un
cap încoronat din Europa Occidentală o supunere făţişă în faţa sultanului ar fi
echivalat cu o dezonoare adusa întregii sale familii regale. Mai mult, Muntenia
şi Moldova erau ţări cu o puternică influenţă balcanică, standardele de viaţă
ale vremii în cele două principate fiind cu mult sub cele considerate decente
într-o naţiune occidentală.
Tot la 14/26 februarie, Imperiul Otoman cerea acordul puterilor garante
pentru a trimite un comisar în România cu sarcina de a pune capăt unirii celor
două ţări, ceea ce ar fi însemnat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Paris
din septembrie 1859 şi a celei de la Constantinopolis din septembrie 1861.
Divergenţele dintre puteri, dar mai ales poziţia Franţei au contribuit la
evitarea acestei mari primejdii, deşi situaţia de criză era evidentă. Propunerea
împăraţului Napoleon al III-lea referitoare la convocarea unei conferinţe s-a
dovedit benefică. Canalizată pe calea negocierilor, problema a intrat pe un
făgaş al tergiversărilor, ceea ce va da răzgaz românilor de a-i găsi o rezolvare
în sensul năzuinţelor naţiunii lor5.
Conferinţa marilor puteri, întrunită la Paris în intervalul 26 februarie/10
martie - 23 mai/4 iunie 1866, la capătul unor îndelungate dezbateri, se
pronunţa împotriva soluţiei principelui străin, stabilind ca Unirea să fie din
nou hotărâtă de noi adunări legislative, alese separat pentru cele două
provincii, în conformitate cu dispoziţiile iniţiale ale Convenţiei de la Paris.
Trebuie amintit aici că delegaţia trimisă la Paris de guvernul român (compusă
din Vasile Boerescu, L. Steege, Şt. Fălcoianu) nu reuşise să influenţeze cursul
dezbaterilor şi luarea acestor decizii. Se formulase chiar în cursul acestor
dezbateri, din partea Turciei, sprijinită de Austria, cererea de intervenţie
armată, aceasta fiind însă respinsă de majoritatea marilor puteri6.
De asemenea, pe plan intern surveneau serioase dificultăţi periclitând
Unirea; la Iaşi, în aprilie, se declanşa o mişcare separatistă, având în frunte pe
un mare boier, N.N. Rosetti-Roznovanu, în timp ce pe linia Dunării se

4 Keith Hitchins, România. 1866-1947, ediţia a IV-a, traducere din engleză de George G. Potra şi Delia
Răzdolescu, Bucureşti, 2013, p. 27.
5 Istoria românilor, pp. 554-555.
6 Nicolae Isar, op. cit., p. 78.

3
desfăşura o răscoală a grănicerilor, la declanşarea căreia contribuise nu numai
sentimentul de solidaritate cu domnitorul înlăturat, ci şi rolul unor agenţi
străini aparţinând puterilor interesate la această dată să provoace greutăţi
noilor autorităţi de la Bucureşti, în scopul destrămării Unirii7.
Intervenţia hotărâtă a autorităţilor va stopa aceste pericole interne, în
timp ce, faţă de ameninţările Turciei cu o intervenţie armată, guvernul condus
de I. Ghica va răspunde cu mobilizarea unei oştiri, constituită mai ales din
voluntari, sub conducerea generalului Gh. Maghem, în vederea organizării
unei eventuale rezistenţe8.
Întorşi la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla însuşi
Napoleon al III-lea, politicienilor români, în frunte cu I.C. Brătianu, li se
propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de
Hohenzollern. Astfel, în ciuda opoziţiei unei părţi a clasei politice de la
Bucureşti, la 30 martie, Ion Brătianu se afla la Düsseldorf, cerând o audienţă
prinţului Karl Anton de Hohenzollern. Audienţa i-a fost acordată pentru 31
martie şi a ţinut 3 ore, timp în care Brătianu a vorbit despre situaţia politică de
la Bucureşti, înmâna prinţului Karl Anton cererea de a trimite pe unul dintre
cei patru fii ai săi pe tronul Principatelor Unite9.
Cel mai potrivit pentru această misiune s-a dovedit Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet,
cel de al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. Absolvent al Şcolii de
Cadeţi din Münster şi al Şcolii de Artilerie din Berlin, Karl era un ofiţer
încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al
doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria şi Prusia pe de o parte
şi Danemarca10.
Principele Carol I i-a răspuns lui Brătianu că se afla din întâmplare la
Düsseldorf şi că avea să se întoarcă la regimentul său din Berlin. Carol I era un
patriot convins şi nu voia să îşi părăsească ţara, mai ales că razboiul austro-
prusac se apropia. Brătianu nu s-a mulţumit cu acest refuz şi i-a cerut
colonelului von Rauch o întrevedere între patru ochi cu Carol I. Seara, în jurul
orei 18:00, Brătianu i-a înmânat lui Carol I coroana şi l-a informat despre
situaţia din Principate timp de alte două ceasuri. Carol I l-a refuzat pe Brătianu

7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Adrian Nicolae, op. cit.
10 Ibidem.

4
şi de această dată, întrucât i-a mărturisit că nu se simţea în stare să facă acest
pas. Carol, aşadar, nu i-a făcut nici o promisiune lui Brătianu11.
La 11 aprilie 1866 este emisă o proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în
legătură cu alegerea lui Karl I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al
Principatelor Unite:
„Noi, autorizaţi de voinţa naţională, conduşi de datoria ce avem de a
pune frâu tuturor intrigilor şi uneltirilor, ce au de scop sugrumarea
naţionalităţii noastre, şi siguri de astă dată că voinţa naţiunii va fi încoronată
de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea directă a naţiunii ca
domnitor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub
numele de Carol I.
Români, dorinţa voastră nestrămutată de a fi o naţiune tare, lumina ce aţi
dobândit prin atâtea lungi şi dureroase suferinţe, prăpastia de la gura căruia
ne-a depărtat actul de la 11 (23 februarie) şi în care inamicii se silesc necontenit
a ne prăvăli, ne dau credinţa că veţi da în unanimitate coroana principelui
Carol I şi veţi face astfel ca, peste puţine zile, Europa întreagă să repete
unanima noastră strigare: Trăiască România, una şi nedespărţită!”12
În dimineaţa zilei de 14 aprilie, atunci când se afla la masă cu camarazii
săi, prinţul a aflat, citind ziarele, că “Locotenenţa şi ministerul au propus, prin
afişe lipite pe străzi, candidatura la tronul Romaniei a principelui Karl de
Hohenzollern sub numele de Carol I.” Carol a rămas şocat atunci când a citit.
Evident, în spatele acestor treburi era Brătianu. Colonelul von Rauch l-a
înştiinţat pe Carol I că trebuie să se prezinte la Düsseldorf, pe 16 aprilie, la
Karl Anton13.
La 19 aprilie, Brătianu era însoţit de Carol Davila la Düsseldorf, iar
prinţul Karl le-a comunicat acestora decizia de a-i urma în noua patrie, pe care
avea să o conducă până în 1914.
Odată obţinându-se consimţământul principelui, guvernul I. Chica a
trecut la organizarea unui plebiscit menit să sancţioneze alegerea făcută, să-i

11 Amănuntele înscăunarii lui Carol I: piaţeta în care se jucau porcii în noroi, palatul cu un singur etaj,
conflictul mocnit austro-prusac şi refuzul contelui Filip de Flandra,
http://europolitics.ro/istorie/amanuntele-inscaunarii-lui-carol-i-piateta-in-care-se-jucau-porcii-in-
noroi-palatul-cu-un-singur-etaj-conflictul-mocnit-autro-prusac-si-refuzul-contelui-filip-de-flandra/
[accesat 29.05.2016].
12 Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca

domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866),

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/02/proclamatie-a-locotenentei-domnesti-in-
legatura-cu-alegerea-lui-carol-i-de-hohenzollern-sigmaringen-ca-domn-al-principatelor-unite-11-
aprilie-1866/ [accesat 29.05.2016].
13 Amănuntele înscăunarii lui Carol I...

5
confere legalitate şi credibilitate în exterior. Plebiscitul s-a desfăşurat în
intervalul 2-8/14-20 aprilie 1866, rezultatul votului fiind pe deplin favorabil
principelui Carol. A doua zi după încheierea acestuia, la 9/21 aprilie, se
deschide noua Adunare legislativă, sub preşedinţia lui Manolache Costache
Epureanu, principala ei misiune fiind proclamarea principelui ca Domn14.
Călătorind spre ţară în mare secret, în compania fruntaşului liberal I.C.
Brătianu, principele Carol ajungea la Turnu Severin în după-amiaza zilei de
8/20 mai 1866, peste două zile, la 10/22 mai, având loc proclamarea sa ca
Domn sub numele de Carol I15.
Ceremonia proclamării este binecunoscută, detalii privitoare la ea
aflându-se în numeroase lucrări. Principele depune cunoscutul jurământ de
credinţă către Ţară: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României,
precum şi integritatea teritoriului ei, şi a domni ca Domn constituţional"
(jurământ citit de unul dintre locotenenţii domneşti, la care principele a
răspuns în limba română: „Jur!”. Jurământul a fost însoţit de locuţiunea
preşedintelui Adunării, M.C. Epureanu şi apoi a lui Carol: „Cetăţean astăzi,
mâine, de va fi nevoie, soldat, Eu voi împărtăşi cu Domniile Voastre soarta cea
bună, ca şi pe cea rea. Din acest moment, totul este comun între noi; credeţi în
Mine, precum cred Eu în Domniile voastre.”16
În concluzie, prin aducerea lui Carol I pe tronul României, naţiunea
noastră îşi câstigase principele pe care şi-l dorise, şi asta spre surprinderea
întregii Europe, care vedea mai degrabă o apropiere a acesteia de Franţa, decât
de Germania.

14 Nicolae Isar, op. cit., p. 79.

15 Ibidem.
16 Ibidem.

6
BIBLIOGRAFIE:

Berindei, Dan (coord.), Istoria românilor, vol. VII, tom I: Constituirea României
moderne (1821-1878), Bucureşti, 2003.

Hitchins, Keith, România. 1866-1947, ediţia a IV-a, traducere din engleză de

George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, 2013.

Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor, partea a II-a: 1848-1878, ediţia a II-a,
Bucureşti, 2005.

Nicolae, Adrian, Carol I - principele de oţel al României,

http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5163868-carol-i-
principele-de-otel-al-romaniei [accesat 29.05.2016].

*** Amănuntele înscăunarii lui Carol I: piaţeta în care se jucau porcii în noroi, palatul
cu un singur etaj, conflictul mocnit austro-prusac şi refuzul contelui Filip de
Flandra,
http://europolitics.ro/istorie/amanuntele-inscaunarii-lui-carol-i-piateta-
in-care-se-jucau-porcii-in-noroi-palatul-cu-un-singur-etaj-conflictul-mocnit-
autro-prusac-si-refuzul-contelui-filip-de-flandra/ [accesat 29.05.2016].

*** Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de

Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866),
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/02/proclamatie-a-
locotenentei-domnesti-in-legatura-cu-alegerea-lui-carol-i-de-hohenzollern-
sigmaringen-ca-domn-al-principatelor-unite-11-aprilie-1866/ [accesat
29.05.2016].