POLITICA LEGISLATIVÃ ªI REGLEMENTAREA

RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT PENAL

ÎN MOLDOVA MEDIEVALÃ
Elena Aramã,
Universitatea de Stat din Moldova
Fenomenul juridic, fiind unul social, a evoluat pe parcursul istoriei în cea mai
stînsã conexiune cu celelalte fenomene de origine socialã. Totodatã dreptul este un
fenomen complex care îºi are originile în cele mai vechi timpuri; avînd nevoie de
reglementãri juridice pentru propria supravieþuire, societatea ºi-a creat aceste norme
ºi pe cale cutumiarã. În Moldova medievalã dreptul cutumiar se numea «legea þãrii»,
«legea veche ºi bunã», «obiceiul þãrii», «obîceai zemli» (tradus apoi ca «obiceiul
pãmântului)».
Odatã cu formarea statului medieval Moldova s-a constituit ºi un alt izvor al
dreptului – normele edictate de domnitori conþinute în hrisoavele domneºti, perfectate
de cancelaria domneascã. De asemenea, au fost copiate ºi traduse unele izvoare
legislative bizantine. Dar întrucât pânã la constituirea statului populaþia a vieþuit în
formaþiuni politice de tipul voievodatelor, cnezatelor, ««þãrilor», obiceiurile ce
reglementau întregul lor mod de viaþã, de producere, de relaþii cu vecinii au continuat
sã se aplice ºi sã se bucure de o largã consideraþie, astfel încât dreptul cutumiar
rãmâne izvor de drept ºi dupã constituirea statului.
Corelaþia dintre aceste douã izvoare ale dreptului – dreptul cutumiar ºi legislaþia
domneasc㠖 a fost diferitã, oscilaþia în favoarea unuia sau altuia a fost predominantã
în funcþie de specificul raporturilor sociale pe care le reglementau. Cercetãtorii istoriei
dreptului, adresându-se subiectului izvoarelor dreptului penal medieval din
Principatele Române, pot fi divizaþi în douã grupuri în funcþie de rãspunsul la aceastã
întrebare: ce izvor al dreptului s-a utilizat pentru a reglementa raporturile juridice de
drept penal?
Unii autori (de exemplu, I.Filitti, I.Condurachi, O. Suchianu) au rãspuns cã se
aplica doar dreptul cutumiar, pe când alþii (ªt. Longinescu, ªt. Berechet) au presupus
cã se aplicau legile scrise – codurile domnitorului Alexandru cel Bun ºi al
domnitorului Vasile Lupu [1].
Situarea necondiþionatã pe una dintre cele douã poziþii ar însemna neluarea în
considerare a unei anumite evoluþii a dreptului penal ºi a politicii sociale ºi juridice
a domnitorilor moldoveni, ce ar avea drept rezultat prezentarea unui studiu al dreptului
penal ca un fenomen static, nesupus modificãrilor.
Este cunoscut faptul cã existenþa unui cod de legi pe timpul lui Alexandru cel
Bun, pe care el l-ar fi preluat din Bizanþ, nu a putut fi susþinutã din lipsa probelor
ºtiinþifice. Majoritatea cercetãtorilor problemei considerã respectiva afirmaþie a lui
Cantemir drept un act patriotic sau pun semnul egalitãþii între acest pretins cod ºi
nomocanoanele bizantine. Într-adevãr, în Moldova medievalã au pãtruns ºi erau
copiate nomocanoane bizantine, cel mai celebru dintre care – Syntagma lui Matei
Vlastares – a fost copiat în Moldova încã în sec. al XV-lea.
Syntagma lui Vlastares – «Adunare alfabeticã a lucrurilor care în sfintele canoane
se cuprind» – avea o prefaþã ºi 24 de titluri dupã numãrul ºi denumirea literelor

!
 Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, 2007

alfabetului grec. Odatã cu trecerea timpului, în Principatul Moldovei pãtrundeau noi

lucrãri juridice de provenienþã bizantinã. Totodatã pe parcursul sec. XV-XVI a sporit
ponderea ºi importanþa actelor legislative bizantine copiate în Moldova. Domnitorii
moldoveni aveau o atitudine creatoare faþã de aceste acte, considerându-le mai mult
o orientare, o povaþã. De fapt, în mentalitatea oamenilor de atunci (atât în Bizanþ, cât
ºi în alte state) legea nu avea un caracter strict obligator, ci era consideratã îndrumare.
Având la îndemânã ºi dreptul cutumiar, ºi cel bizantin, domnitorii moldoveni creau
norme noi juridice pe care, graþie autoritãþii obiceiului, le prezentau ca fiind norme
de vechi drept cutumiar – «star zacon, obîceai zemli». În ce mãsurã se þinea cont în
cadrul acestui proces de elaborare a normelor noi de obiceiurile vechi, destul de
autoritare printre oameni, dar care nu mai convenea în întregime autoritãþilor în
noile condiþii, putem afla analizând actele epocii ce au tangenþã cu dreptul penal.
Printre actele respective, în afarã de legislaþia domneascã ºi cea receptatã, trebuie sã
amintim ºi tratatele cu alte state, în temei cele vecine, precum Ungaria, Polonia,
Cnezatul Lituanian.
Infracþiunea se considera a fi o faptã ce consta în pricinuirea unui prejudiciu ºi
încãlcarea legilor laice ºi religioase, iar pricinuirea prejudiciului nu numai parti-
cularilor, dar ºi puterii domneºti, statului, organelor acestuia ºi care se sancþiona.
Termenul mai vechi utilizat pentru desemnarea infracþiunii era cel de “fapt㔠– “dilo”,
iar apoi de “vinã”. Într-un act de pe timpul lui ªtefan cel Mare, datat cu 1467, infrac-
þiunile sînt clasificate în grave –«velicoie» ºi mai puþin grave – «maloe dilo»[2]. Ca
o continuitate a dreptului cutumiar care considera persoana ca o valoare de primã
mãrime, infracþiuni grave omuciderea, rãpirea miresei, infidelitatea conjugalã, la
care se adaugã în legãturã cu diferenþierea de avere ºi tâlhãria, precum ºi jaful repetat,
furtul repetat ºi infracþiunile contra statului – trãdarea domnitorului, uzurparea
tronului. Infracþiuni mai puþin grave erau considerate certurile în târg, încãierãrile,
furtul, dacã infractorul era prins în flagrant delict («òàòüáà ùî ñÿ çàñòàíóò ëèöåì ó
òûðãó») [3]. Pentru omucidere, tâlhãrie ºi infracþiuni contra statului se prevedea
pedeapsa cu moartea, pedeapsã inexistentã în «legea þãrii» - dreptul cutumiar.
Una dintre cele mai vechi relatãri despre infracþiunea de trãdare a domnitorului,
numitã «hiclenie, hitleanstvo» este atestatã de un act din 1435 [4]. Hiclene erau
considerate acele persoane ce trãdau interesele þãrii ºi ale domnitorului, treceau de
partea duºmanilor domnitorului. Astfel, din porunca lui ªtefan, care i-a învinuit de
înaltã trãdare, au fost executaþi marele vornic Isaia, ceaºnicul Negrilã ºi stolnicul
Alexa pentru cã l-au ajutat pe regele Ungariei Matei Corvin sã fugã, astfel salvându-l
de la prizonieratul iminent în acele condiþii concrete. Tot hicleni erau consideraþi ºi
cei care uzurpau tronul domnesc, strângând oaste sau chiar pornind împotriva
domnitorului. Pretendenþilor la tronul domnesc, reprezentanþi ai dinastiei domneºti,
li se aplicau pedepse de mutilare – li se tãia nasul, erau orbiþi. Cu astfel de «semne»
pretendenþilor li se închidea pentru totdeauna calea spre tronul domnesc. În 1444 a
fost orbit Ilie, feciorul lui Alexandru cel Bun, din porunca fratelui sãu ªtefan. Iar cel
de-al doilea fiu al lui Petru Rareº, ªtefan cel Tânãr, a poruncit sã-i lipseascã de
vedere, sã taie nasurile, urechile multor boieri care l-au pãrãsit [5].
În 1592 Aron-vodã i-a condamnat la moarte pe marele vornic Bucium, marele
logofãt Bârlãdeanu, vornicul Paos, incriminându-le cã, cu ºtirea lor, s-au ridicat
orheenii ºi sorocenii cu un domniºor Ionaºco, care s-a autointitulat Bogdan-vodã.
Pretendentul Ionaºco, zis Bogdan-vodã, a fost prins, i s-a tãiat nasul ºi a fost cãlugãrit [6].

!
Elena Aramã

Persoanelor ce se fãceau vinovate de înaltã trãdare li se confiscau ºi moºiile. Încã

în primul act ce s-a pãstrat ºi în care se menþiona trãdarea, se arãta cã un oarecare
Misea, din cauza trãdãrii, a pierdut satele sale Sobraneþ ºi Vãscãuþi. Aceeaºi soartã a
avut-o ºi satul Budinþi al lui Mihail Coºcievici.
Faptul confiscãrii moºiilor afecta ºi pe moºtenitorii celor pedepsiþi pentru înaltã
trãdare. Boierii erau nemulþumiþi de aceastã situaþie ºi luptau ca moºiile sã rãmânã
moºtenitorilor. Sub presiunea lor, la începutul sec. al. XVII-lea, a fost modificatã
pedeapsa pentru înalta trãdare, ºi anume: cei vinovaþi erau condamnaþi la moarte,
dar moºiile nu se mai confiscau, ci erau moºtenite de rude. În acest sens actul menþiona:
„...cã acei boieri au plãtit cu capetele, iar ocinile nu sunt vinovate...”
Ca subiect al infracþiunii, dreptul din Moldova medievalã recunoºtea doar oamenii
liberi care aveau o anumitã situaþie materialã, în timp ce robii (holopii), neavând o
situaþie materialã, nu erau în stare sã plãteascã amenzile judiciare, pentru dauna
adusã de ei plãtea stãpânul lor sau cel ce devenea stãpânul lor.
Din tratatele moldo-polone se poate deduce cã justiþia penalã în Moldova
medievalã þinea cont de gradul de manifestare a relei-voinþe, el influenþa direct asupra
pedepsei. Aºa, de exemplu, în cazul recidivei pedeapsa se agrava, pentru comiterea
unui furt sau jaf repetat se prevedea pedeapsa capitalã.
Pânã pe la sfârºitul sec. al XVI-lea dreptul penal moldovenesc probabil cã nu
cunoºtea noþiunea de complicitate sau, cel puþin, nu aprecia vinovãþia complicilor în
funcþie de rolul infractorului în participarea la comiterea infracþiunii. O dovadã
indirectã o reprezintã mãrturia cãlãtorului francez, cavalerului Gillbert de Lannoy,
care s-a aflat în Moldova în primul sfert al sec. al XV-lea ºi care nota cu surprindere
cã toþi cei ce s-a întâmplat sã-l jefuiascã au fost condamnaþi la aceeaºi pedeapsã, deºi
nu toþi au participat activ la deposedarea lui de avere[7]. Intenþia conteazã în cazul
comiterii unui act prejudiciant, de aceea comiterea unei infracþiuni în stare de legitimã
apãrare nu se pedepsea, acest lucru a fost consacrat de tratatele moldo-polone din
1519 ºi 1527, prevederile cãrora absolveau de pedeapsã pe fãptaºul unei infracþiuni
dacã aceasta a fost comisã în stare de apãrare legitimã [8].
Noþiunile de circumstanþã agravantã ºi circumstanþã atenuantã erau cunoscute
insuficient. În Syntagma lui M.Vlastares se prevedeau anumite circumstanþe
atenuante, dintre care ca un element nou pentru dreptul moldovenesc este consideratã
starea de boierie – în cazul comiterii „amestecãrii sângelui”, adicã a incestului sub
forma cãsãtoriei (sau a relaþiilor intime) între rude pânã la a patra generaþie – pretinºii
soþi nu numai cã urmau sã se despartã, dar se considerau infractori ºi dacã erau din
rândurile boierimii, urmau sã plãteascã o amendã judiciarã, iar dacã erau din pãturile
de jos – erau sancþionaþi cu pedepse corporale (24 de lovituri pe spate ºi 24 de
lovituri pe burtã).
În principiu, dupã constituirea Statului Moldova se aplica regula rãspunderii penale
individuale. Acest principiu era fixat în Syntagma lui Vlastares, despre el putem
judeca ºi dupã unele acte ale cancelariei domneºti ce arãtau cã pedepsele erau aplicate
infractorilor în mod individual. Totodatã statul a favorizat ºi menþinerea unei instituþii
juridice arhaice – rãspunderea solidarã a membrilor comunitãþii sãteºti. În perioada
prestatalã a legii þãrii, când exista o proprietate obºteascã impunãtoare, rãspunderea
penalã colectivã reprezenta un element al echitãþii sociale. Odatã cu dezvoltarea
proprietãþii private ºi cu formarea statului rãspunderea colectivã devine inechitabilã,
nemaicorespunzând noilor realitãþi. Poporul a intuit just acest lucru ºi în limbajul

!
 Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, 2007

popular al epocii rãspunderea colectivã a fost numit㠄nãpastã”. Trebuie menþionat

faptul cã atunci când interesele guvernanþilor sau a susþinãtorilor acestora o cereau,
domnitorii puteau reduce acþiunea instituþiei date.
În cadrul reformei de 40 de ani, despre care pentru prima datã în istoriografie a
scris prof. P.V.Sovetov [9], spre sfârºtul sec. al XVI-lea documentele menþioneazã
deja aºa-numiþii „rãufãcãtori – zlotvorþî” ºi pedeapsa ce se rãsfrângea doar asupra
personalitãþii infractorului (de regulã, pedeapsa cu moartea). În actele oficiale
judecãtorilor li se cerea sã-i pedepseascã pe rãufãcãtori „dupã lege ºi dupã faptã”.
Aceastã îmbinare de cuvinte în limbajul cancelariei medievale moldoveneºti însemna
aplicarea pedepselor ce grevau însãºi persoana în integritatea sa fizicã spre deosebire
de alþi infractori ce plãteau gloaba (amendã judiciarã) dupã lege [10]. Deci pentru
combaterea infracþiunilor grave statul renunþase la „nãpast㔠ºi a recurs la
individualizarea pedepsei. Conform noilor norme, rãufãcãtorii nu mai puteau fi
„rãscumpãraþi” nici de membrii familiei (pãrinþi, fraþi, surori, rude), nici de alþi oameni
prin comutarea pedepsei cu moartea în amendã. În acest sens în cadrul reformei de 40
de ani infracþiunile grave au fost retrase din jurisdicþia privatã, deoarece aceasta era
cointeresatã în comutarea pedepsei în amendã pe care era în drept sã o însuºeascã [11].
Aici se mai poate vorbi de principiul individualizãrii pedepsei, cunoscut de mult în
Moldova, ºi care era aplicat conform noilor realitãþi ºi necesitãþi. Faptul ne demonstreazã
atitudinea selectivã a domnitorului faþã de normele bizantine, care erau aplicate doar
atunci când acestea satisfãceau anumite cerinþe ale epocii ºi erau în concordanþã cu
nivelul de dezvoltare a relaþiilor sociale ºi a mentalitãþii timpului respectiv. Uneori
guvernanþii acceptau în mod conºtient pierderea unor posibile venituri (amenzi judiciare
neîncasate) pentru a-i pedepsi pe infractorii periculoºi în persoanã.
Dreptul penal evolua ºi politica penalã a domnitorilor era dictatã atât de
circumstanþe interne, cât ºi de ordin extern. Printre acestea putem numi intensificarea
dominaþiei otomane în secolul XVII în Moldova ºi ca urmare – politica de înºerbire
a þãranilor de la sfârºtul sec al XVI-lea ºi mijlocul sec. al XVII-lea. În acest interval
politica penalã a domnitorilor s-a înãsprit cu toate consecinþele corespunzãtoare. În
domeniul dreptului penal se atestã o delimitare între dreptul cutumiar ºi dreptul scris
(în temei, receptat), sancþiunile penale diferenþiindu-se simþitor: în primul caz – mai
blânde, iar în cel de al doilea – mai aspre. Diferenþa respectivã era exploatatã de cei
care deþineau puterea, fiindcã, conform obiceiului, orice pedeapsã putea fi comutatã
amendã, fapt de care profitau cei înstãriþi, iar conform dreptului receptat, sancþiunile
vizau persoana în integritatea sa fizicã ºi acestea se aplicau persoanelor sãrace ce nu
dispuneau de sume pentru a cere comutarea pedepsei în bani.
Reforma judiciarã de 40 de ani reprezintã un studiu de caz interesant în ceea ce
priveºte politica legislativã a domnitorilor din acea perioadã. În cadrul acestei
reforme au fost preluate unele elemente vechi, printre care ºi clasificarea
infracþiunilor în grave ºi mai puþin grave (în limbajul epocii în hrisoave se numeau
“vini mari” ºi “vini mici”) ºi le-a acordat un sens mai precis, ºi anume: în calitate
de infracþiuni grave erau considerate omuciderea ºi tâlhãria. Aceastã divizare în
infracþiuni grave ºi mai puþin grave a fost concretizatã în Cartea româneascã de
învãþãturã a lui Vasile Lupu doar în ceea ce priveºte o singurã componenþã de
infracþiune – furtul. Art.110 din Cartea româneascã concretiza ca o infracþiune de
furt mai puþin gravã furtul gãinilor, gâºtelor ºi altor pãsãri domestice de un infrac-
tor care era la prima abatere de acest gen [12].

!!
Elena Aramã

Din cuprinsul Cãrþii româneºti se poate desprinde sensul care se atribuia noþiunilor
de recidivã, apãrare legitimã, necesitate imperioasã. Recidiva era consideratã
sãvârºirea repetatã a infracþiunii ºi de aceea atrãgea o sancþiune mai asprã decât
pentru aceeaºi infracþiune sãvârºitã pentru prima datã.
În calitate de circumstanþe atenuante Cartea româneascã de învãþãturã considera,
pe lângã cele cunoscute în arealul românesc, urmãtoarele:
- vârsta minorã a infractorului (vârsta de pânã la 14 ani) ;
- unele deficienþe fizice (infractor mut, surd, orb);
- boli psihice;
- starea de ebrietate a infractorului;
dar ºi altele mai noi:
- apartenenþa la boierime a infractorului;
- sexul infractorului;
- mãiestria meºteºugãreascã a infractorului;
- pasiunea (Capitolele 51-56,).
Circumstanþe agravante erau considerate:
- recidiva;
- intenþia comiterii infracþiunii;
- dacã obiectul infracþiunii o constituiau viaþa ºi averea boierilor (Capitolele
61, 63).
Este interesant de menþionat cã nedenunþarea infractorului nu era consideratã
infracþiune, dar predarea în sarcina autoritãþilor de cãtre tatã a fiului infractor sau de
cãtre fecior a tatãlui infractor servea ca motiv de indulgenþã, sancþiunea fiind mai
blândã.
Cultura politico-juridicã a clasei dominante în secolul XVII s-a diversificat sub
influenþa noilor realitãþi social-politice ºi tot mai frecvent se adresa principului
individualizãrii pedepsei, principiu mai uman ºi mai avansat în opoziþie cu imputarea
obiectivã, lichidarea cãreia o cereau tot mai insistent ºi reprezentanþii boierimii.
Vestitul cronicar, dregãtor ºi cãrturar Miron Costin lãuda în letopiseþil sãu pe
domnitorul Radu Mihnea pentru faptul cã se conducea dupã regula “…Domnul
hiecare, când giudecã pre un boieriu cu un curtean, ochii domului sã fie pre boieriu,
iarã giudeþul pe calea sa sã margã. ªi aºa când sã pârãºte un curteanu cu un þãran,
mai de cinste sã fie curteanul ºi la cuvânt, ºi la cãutãtura domnului, iarã nu abãtându-
se giudeþul din calea sa cea dreaptã”. Dimpotrivã, Miron Costin condamna fapta lui
Alexandru Iliaº vodã, care, pedepsindu-i pe boierii hicleni – ªeptelici, mare hatman,
ºi pe postelnicul Goia – le-a «muncit» ºi pe soþiile lor, ºi pe mama lui ªeptelici,
acþiuni care, menþiona Costin «au fost peste pravilã, cã pre lege dreaptã nice fecior
pentru fapta tãtâne-sãu, nice pãrintele pentru fapta fecioru-i de vârstã nu-i
platnicu»[13]. Astfel de cazuri conþine ºi letopiseþul lui Grigore Ureche. Descriind
«ridicarea» orheenilor ºi sorocenilor cu acel “domniºor” Ionaºco împotriva lui Aron-
vodã cel urât de toatã þara pentru greutãþile puse pe umerii ei, Grigore ureche îl
dezaprobã pe Aron-vodã pentru cã i-a pedepsit nu numai pe cei vinovaþi de «ridicare»,
ci ºi «seminþiile lor, ºi vinovaþi, ºi nevinovaþi» [14].
Având în vedere aplicarea largã a mãrturiilor martorilor oculari, dar ºi a
«jurãtorilor», adicã a martorilor de bunã-credinþã, infracþiunea de mãrturii false de
asemenea a început sã fie sancþionatã mai aspru – nu numai cu amendã, dar ºi cu
pedepse ce grevau direct persoana infractorului – pedepse corporale ºi de mutilare.

!"
 Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, 2007

Cartea româneascã de învãþãturã prevede pentru aceastã infracþiune pedepse de

mutilare. Aceastã sancþiune în principiu corespunde cu cele conþinute în alte acte ºi
se aplicau în practicã. De exemplu, tratatele moldo-polone prevãd aplicarea pedepsei
de înfierare pentru depunerea mãrturiilor false sau a jurãmîntului fals, iar în actele
interne infracþiunea se sancþiona cu pedepse corporale. Misionarul Basetti care s-a
aflat în Moldova în 1642 menþiona în notiþele sale cã o femeie ce a depus mãrturii
false a fost pedepsitã cu aplicarea a 115 lovituri cu bãþul [15]. Totuºi, de la aceastã
pedeapsã era posibilã rãscumpãrarea, plãtind amenda judiciarã, iar într-un act din
1699 se menþioneazã plata amenzii judiciare de cel în folosul cãruia au fost aduse
mãrturiile false [16].
Cartea româneascã de învãþãturã prevedea sancþiuni dure pentru abuz în serviciu.
Aºa, de exemplu, pentru încasarea impozitelor ºi taxelor peste cuantumul stabilit de
domnitor se cuvenea pedeapsa cu moartea. Însã în practicã aceastã sancþiune nu s-a
aplicat, cãci datele ce s-au pãstrat nu conþin o astfel de informaþie. În letopiseþul lui
Miron Costin se menþioneazã cazul unui dregãtor care a fost pedepsit cu 300 de
lovituri cu bãþul pentru abuz în serviciu [17].
Existã mãrturii documentare cã pentru abuz în serviciu se aplica privaþiunea de
libertate, de la care de asemenea era posibilã rãscumpãrarea prin comutarea acestei
pedepse în amendã judiciarã ºi restituirea sumelor încasate abuziv. În anul 1626
domnitorul Miron Barnovschi îl probozea pe marele vãtav, poruncindu-i sã restituie
sumele ce le-a luat nejustificat [18].
Deci, abuzul în serviciu în condiþiile intensificãrii dominaþiei otomane, respectiv,
a fiscalitãþii ºi a corupþiei, nu era considerat o infracþiune gravã ºi combaterea se
fãcea mai mult prin metode de convingere ºi repararea prejudiciului.
Omuciderea intenþionatã era consideratã infracþiune gravã ºi, în conformitate
cu reforma de 40 de ani, pedeapsa era cea capitalã, nefiind posibilã comutarea ei
în amendã judiciarã. Pedeapsa pentru omucidere din imprudenþã, ca ºi
pruncuciderea, putea fi comutatã în amendã judiciarã, în acte se menþioneazã cã
pentru omucidere neintenþionatã s-a plãtit amendã 40 de ducaþi, iar pentru pruncuci-
dere – 100 de ducaþi [19].
În sec. al XVII-lea pentru vãtãmarea integritãþii corporale se aplica ºi privaþiunea
de libertate ºi amenda. Un act din 1687 conþine informaþia cu privire la vãtãmarea
corporalã a unei persoane de cãtre cumnatul acestuia, fapt pentru care a fost condamnat
la amendã ºi la privaþiune de libertate pe 4 sãptãmâni. Însã persoana vãtãmatã l-a
iertat pe infractor, pedeapsa de privaþiune de libertate a fost comutatã în amendã ºi
victima a pus condiþia ca fãptaºul sã se roage cu multã smirenie în bisericã pentru
«sângele nevinovat vãrsat» [20].
Pentru infracþiuni contra familiei Cartea româneascã de învãþãturã prevedea
pedeapsa cu moartea, dar în practicã de la aceasta putea avea loc rãscumpãrarea,
fiind comutatã în amendã. Astfel, o oarecare Lupa îºi “rãscumpãra capul” pentru
bigamie, cãci se cãsãtorise a doua oarã fãrã a divorþa de primul soþ [21].
În Cartea româneascã de învãþãturã se întrevede tendinþa înãspririi pedepsei pentru
rãpirea miresei, chiar dacã aceastã faptã era urmatã de nuntã. În paragraful 9 al
Capitolului 32 se indica faptul cã nunta dupã rãpire nu produce nici un fel de
consecinþe ºi familia nu se formeazã. Dar aceste aspecte dure în practica din Moldova
medievalã nu prea au avut efect, cãci se pomeneºte ca ceva ieºit din comun cazul lui
Goia, cãpitan de Covurlui, care, pentru rãpirea unei fete, logodnica altuia, a fost

!#
Elena Aramã

executat, iar averea lui a fost confiscatã ºi transmisã victimei, pedeapsã care
corespunde întocmai celei indicate de Cartea româneascã.
În timpul dominaþiei otomane au început a fi sancþionate mai aspru infracþiunile
ce atentau la dreptul de proprietate funciar㠖 mutarea semnelor de hotar, folosirea
fãrã permisiunea proprietarului a braniºtei. Braniºtea reprezenta acea parte a hotarului
satului (boieresc, mãnãstiresc sau domnesc), a cãrei folosire se putea efectua doar cu
acordul proprietarului în schimbul unor dãri. De obicei, acestea erau terenurile care
anterior, în regimul legii þãrii, erau un bun al obºtii – pãdurea, iazurile, pãºunea, de
aceea interdicþia de a le folosi a fost sporitã prin intensificarea sancþiunii pentru
violarea acesteia. La sfârºitul sec. al XVI ºi începutul sec. al XVII-lea, pe lîngã plata
amenzii judiciare, s-au instituit ºi alte pedepse, ºi anume: pedepse corporale,
confiscarea tuturor obiectelor, uneltelor ce le avea infractorul asupra sa. Multitudinea
de pedepse pentru o singurã infracþiune denotã faptul cã aceastã infracþiune era
consideratã deosebit de periculoasã. Comiterea repetatã a acestei infracþiuni era
pedepsitã cu mutilarea sau chiar cu moartea. Astfel în Hrisovul din 1594 domnitorul
Aron (supranumit Tiranul), confirmând braniºtea mãnãstirii Secul, menþiona: «Nimeni
sã nu cuteze sã prindã peºte unde este arãtat mai sus (adicã în iazul mãnãstirii –
E.A.), cãci dacã va cuteza sã ºtie bine, cã domnia mea îi va tãia mâinile» [22].
De asemenea a fost înãspritã pedeapsa ºi pentru fals în acte, pe lângã amenda
judiciarã se prevedeau ºi pedepse corporale ºi de mutilare. Prin decizie domneascã,
la 10 mai 1670, un oarecare Gligorcea, pentru cã a falsificat un act de proprietate
funciarã (a ºters numele unei persoane ºi a înscris numele alteia), a fost condamnat
la plata amenzii judiciare ºi la pedepse corporale [23]. În actul domnesc se specificã
cã aceastã pedeapsã a fost stabilitã conform pravilei, dar nu se indicã care anume,
având în vedere cã pravilã în Moldova medievalã era numitã orice lege scrisã, dar
aceastã pravilã nu este Cartea româneascã de învãþãturã, fiindcã ea nu conþine o
astfel de componenþã de infracþiune.
Informaþiile prezentate mai sus constatã faptul evoluþiei dreptului penal
moldovenesc în direcþia înãspririi represiunii penale, scopul cãreia tot mai mult
devenind intimidarea infractorului. Pedeapsa cu moartea se aplica în numeroasele
cazuri, formele de executare devin tot mai complicate, iar în baza reformei de 40 de
ani aºa-numiþii rãufãcãtori nu se mai puteau rãscumpãra de la pedeapsa capitalã,
comutarea în amendã fiind imposibilã.
Multitudinea de pedepse pentru o singurã infracþiune, aplicarea tot mai pe larg a
pedepselor corporale, torturarea rãufãcãtorilor cu scopul de a obþine de la ei
recunoaºterea vinei completeazã imaginea unei politici penale dure, în plinã evoluþie.

Note:
1.  ªt.Longinescu. Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi ºi pînã azi, Bucureºti,
1908 ; ªt.Berechet. Legãtura dintre dreptul bizantin ºi românesc, vol. I, partea I. Izvoarele. Vaslui,
1937 ; I.C.Filitti. Vechiul drept penal român (schiþã). Bucureºti, 1934 ; I.D.Condurachi. Trãsãturi
caracteristice ale vechiului drept penal român. Bucureºti, 1934. Vl.Hanga. Les institutions du droit
coutumier roumain. Bucureºti, 1988.
2. Documenta Romaniae Historica. A, Moldova, vol. II, Bucureºti, 1978, p.212. În continuare -
DRHAM.
3. M.Costãchescu. Documentele moldoveneºti înainte de ªtefan cel Mare, vol. II, Iaºi, 1932, p. 566.
4. DRHAM, vol.I, Bucureºti, 1975, p.197-198.
5 Ñëàâÿíî-ìîëäàâñêèå ëåòîïèñè, Ì., 1976, ñ. 100.
6. Grigore Ureche. Letopiseþul Þãrii Moldovei. Chiºinãu, 1971, p.211.

!$
 Revista de Istorie a Moldovei, nr. 4, 2007

7. Cãlãtori strãini despre Þãrile Române, vol. I, Bucureºti, 1968, p. 51.

8. M.Costãchescu. Documente de la ªtefãniþã voievod (1517-1527), Iaºi, 1943, p.520, 523.
9. Ï. Â. Ñîâåòîâ. Ñîðîêàëåòíÿÿ ñóäåáíàÿ ðåôîðìà è îãðàíè÷åíèå ñóäåáíîãî èììóíèòåòà â
Ìîëäàâèè â êîíöå XVI – íà÷àëå XVII ââ. // Ñîöèàëüíî-ýêîíîìè÷åñêàÿ èñòîðèÿ Þãî-Âîñòî÷íîé
Åâðîïû. Êèøèíåâ, 1980, ñòð. 150.
10. DRHAM, vol.XIX, Bucureºti, 1969, p.186-187.
11. P.V.Sovetov, op.cit., p.148.
12. Carte româneascã de învãþãturã. Bucureºti, 1961.
13 M.Costin. Letopiseþul Þãrii Moldovei de la Aaron vodã încoace, Chiºinãu, 1972, p.111.
14 Grigore Ureche. Letopiseþul Þãrii Moldovei, p. 211.
15. Cãlãtori strãini despre Þãrile Române, vol. VII, Bucureºti, 1980, p.50-51.
16. A.Sava. Documente privitoare la tîrgul ºi þinutul Lãpuºnei, Bucureºti, 1937, p.145.
17. Miron Costin, Letopiseþul Þãrii Moldovei de la Aaron vodã încoace, p.128.
18. DRHAM, vol. XIX, p.100.
19. Moldova în epoca feudalismului, Chiºinãu, 1978, vol.3, p.64-65,234.
20. Gh.Ghibãnescu. Ispisoace ºi zapise. Iaºi, 1926, vol. IV, partea I, p.138.
21. Uricariul, sau colecþiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, vol. X, Publicate de
Th.Codrescu, Iaºi, 1889, p.136.
22. DIR, A, Moldova, veacul XVI, vol. IV, p.113.
23. Gh.Ghibãnescu. Surete ºi izvoade. Vol. XV, Iaºi, 1926, p.122-123.

© Elena Aramã , c. a. – 0,7

!%