Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alegerea
ISBN: 978-973-102-562-9
Bucureşti, 2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CASS, KIERA Alegerea / Kiera Cass;
trad.: Shauki Al-Gareeb. — Bucureşti: Leda, 2014
ISBN 978-973-102-562-9
I. Shauki Al-Gareeb (trad.)
821.111(756)-31=135.1
Bună, tată! (fluturări din mână)
Capitolul 1
Capitolul 2
Capitolul 3
Capitolul 4
Capitolul 5
Capitolul 6
Capitolul 7
Capitolul 8
Capitolul 9
1
În limba engleză, tiny înseamnă „mic" (n. tr.).
trecută. Oricum, când tăcuserăm cunoştinţă nu vorbise prea
mult. Poate că aşa era firea ei. Mi-am dat seama că lucrul cel
mai rău pe care-l putea face era să nu răspundă, aşa că am
decis să îi fac un compliment.
— Ashley arăţi minunat.
— O, mulţumesc, a spus ea.
Ne-am asigurat amândouă că echipele de filmare nu ne
urmăreau. Nu aveam ceva de ascuns, dar cine îi voia peste
tot?
— Nu e amuzant să purtăm toate bijuteriile astea? Unde
sunt alte tale?
— Ăăă… erau prea grele pentru mine. Am decis să port
ceva mai uşor.
— Chiar sunt grele! Simt că am zece kilograme pe cap.
Dat tot n-am putut să renunţ la ele. Cine ştie cât timp vom
rămâne aici?
Asta chiar era amuzant. Ashley păruse sigură pe sine de
la început. După felul în care arăta şi se comporta, o puteai
considera deja o prinţesă. Părea ciudat că-şi făcea griji.
— Dar ce, nu crezi că vei câştiga? am întrebat-o.
— Ba da, a şoptit ea. Dar e nepoliticos să spui asta!
Mi-a făcut cu ochiul, iar eu am chicotit.
Altă greşeală. Chicotitul i-a atras atenţia Silviei, care
tocmai intra pe uşă.
— Nţ-nţ! O lady nu foloseşte niciodată un ton mai ridicat
decât o şoaptă.
Toate murmurele s-au stins imediat. Mă întrebam dacă
greşeala mea fusese surprinsă de camere, iar obrajii mi-au
luat foc instantaneu.
— Bună ziua din nou, doamnelor. Sper că aţi avut o
noapte tihnită la palat, deoarece acum începe cu adevărat
munca noastră. Astăzi voi încerca să vă vorbesc despre
conduită şi protocol, un proces care va continua pe toată
durata şederii voastre. Vreau să vă informez că orice pas
greşit din partea voastră va fi raportat familiei regale. Pare o
exagerare, dar această competiţie nu trebuie tratată
superficial. O persoană din această încăpere va fi următoarea
prinţesă a Ileei. Nu e un lucru uşor. Trebuie să vă străduiţi
să vă ridicaţi singure în rang, indiferent de statutul vostru
anterior. Aici veţi deveni nişte doamne. Şi în această
dimineaţă veţi lua parte la prima voastră lecţie.
Manierele la masă sunt foarte importante, iar înainte să
puteţi mânca alături de familia regală, trebuie să fiţi
conştiente de câteva norme de comportare. Cu cât mai bine
învăţaţi această lecţie, cu atât mai repede veţi putea merge
la masă, aşa că, vă rog, fiţi atente.
A început să ne explice că vom fi servite pe partea
dreaptă, care pahar e pentru care băutură, şi că niciodată,
dar niciodată, să nu întindem mâinile după un produs de
patiserie. Pentru asta trebuia să folosim cleştele. Când nu
făceam nimic cu mâinile, acestea trebuiau să stea în poală,
pe şervet. Nu aveam voie să vorbim neîntrebate. Desigur,
puteam vorbi în şoaptă cu vecinii de masă, dar mereu la un
nivel tolerabil. Când a anunţat această ultimă regulă, m-a
privit drept în ochi.
Silvia a continuat pe tonul ei elegant, în timp ce stomacul
meu protesta. Chiar dacă erau sărăcăcioase, acasă eram
obişnuită să mănânc cele trei mese zilnice. Aveam nevoie de
mâncare. Eram din ce în ce mai nervoasă, când la un moment
dat am auzit un ciocănit la uşă. Doi soldaţi s-au dat la o
parte, făcându-i loc prinţului Maxon.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a strigat el.
Agitaţia a cuprins încăperea. Spatele îndreptat, şuviţele
de păr date pe după umeri, rochiile rearanjate. Eu nu m-am
uitat la Maxon, ci la Ashley, al cărei piept se mişca repede.
Se holba pur şi simplu, făcându-mă să mă simt ruşinată.
— Maiestatea Voastră, a spus Silvia, făcând o mică
reverenţă.
— Bună, Silvia. Dacă nu te deranjează, aş dori să mă
prezint acestor tinere doamne.
— Bineînţeles, a spus ea, făcând din nou o plecăciune.
Prinţul Maxon a scrutat încăperea şi m-a găsit. Ochii ni s-
au întâlnit pentru o clipă, iar el a zâmbit. Nu mă aşteptam la
asta. Credeam că îşi schimbase în cursul nopţii părerea cu
privire la modul cum trebuia să mă trateze şi că aveam să fiu
chemată în faţa tuturor din pricina comportamentului meu.
Dar poate că nu era deloc supărat. Poate că mă găsea
amuzantă. Probabil că se plictisea teribil la palat. Indiferent
de motiv, acel zâmbet scurt m-a făcut să cred că poate, la
urma urmelor, acest concurs nu avea să fie până la urmă o
experienţă atât de îngrozitoare. Am luat această decizie pe
care cu o zi în urmă nu reuşisem s-o iau, sperând să am
şansa de a-mi cere scuze.
— Doamnelor, dacă nu vă este cu supărare, vă voi striga
pe rând pentru a veni să facem cunoştinţă. Sunt sigur că
toate sunteţi nerăbdătoare să luaţi micul dejun, la fel ca
mine. Aşa că nu vă voi răpi prea mult din timp. Îmi cer
iertare dacă vă voi încurca numele; sunteţi destul de multe.
S-au auzit câteva chicote înfundate. S-a dus repede la fata
din dreapta de pe primul rând şi a condus-o către canapele.
Au vorbit câteva minute, apoi s-au ridicat amândoi. El şi-a
înclinat uşor capul, iar ea a făcut o reverenţă. Fata s-a întors
la masa ei, a vorbit cu vecina ei, şi altă Aleasă s-a dus să
vorbească cu Maxon. Aceste conversaţii durau doar câteva
minute şi erau purtate pe un ton coborât. Prinţul încerca să
le descoasă pe toate în mai puţin de cinci minute.
— Mă întreb ce vrea să ştie, a spus Marlee, întorcându-se
spre mine.
— Poate că vrea să ştie care actori crezi că sunt cei mai
frumoşi. Pregăteşte-ţi o listă, i-am şoptit eu.
Marlee şi Ashley au chicotit la unison.
Nu eram singurele care vorbeau. În încăpere, vocile se
ridicau ca nişte zumzete gingaşe, în timp ce încercam să
pierdem vremea până când ne venea rândul. Fără să mai pun
la socoteală că prin sală se plimbau cameramani, întrebându-
le pe fete despre prima lor zi la palat, cum li se păreau
slujnicele şi lucruri de genul ăsta. Când s-au oprit lângă mine
şi Ashley, am lăsat-o pe ea să vorbească.
Mă tot uitam spre canapele, în timp ce fiecare Aleasă era
intervievată. Unele erau calme şi aveau un comportament
manierat, iar altele debordau de entuziasm. Marlee s-a
înroşit toată când s-a îndreptat spre prinţul Maxon, radiind
de fericire când s-a întors. Ashley şi-a îndreptat rochia de
câteva ori, ca şi când ar fi avut un tic nervos.
Când s-a întors, ceea ce însemna că era rândul meu,
aproape că am transpirat. Am inspirat adânc şi m-am
calmat. Eram pe cale să cer o favoare monumentală.
Prinţul s-a ridicat şi, când m-am apropiat, mi-a citit
numele de pe broşă.
— America, nu? a spus el cu un zâmbet jucăuş pe buze.
— Da, aşa e. Şi ştiu sigur c-am mai auzit numele
dumneavoastră înainte, dar aţi putea, vă rog, să mi-l
reamintiţi?
Mă întrebam dacă era o idee bună să încep cu o glumă,
dar Maxon a râs şi mi-a făcut semn să mă aşez.
S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
— Ai dormit bine, draga mea?
Nu ştiu cum arăta faţa mea la auzul acestui apelativ, dar
ochii lui Maxon străluceau de amuzament.
— Tot nu sunt draga ta, i-am răspuns, zâmbind. Dar da.
Odată ce m-am calmat, am dormit foarte bine. Patul este atât
de comod, încât slujnicele au trebuit să mă scoată cu forţa din
el.
— Mă bucur să aud că ţi-e bine, dra… America, s-a
corectat el.
— Îţi mulţumesc, am spus.
Mă jucam cu tivul rochiei, încercând să găsesc o formulă
elegantă de a-mi cere scuze:
— Îmi cer mii de scuze pentru comportamentul meu.
Când mă străduiam să adorm, mi-am dat seama că, oricât de
ciudată ar fi situaţia asta pentru mine, n-ar trebuie să te
învinovăţesc. Nu tu eşti cel care m-a vârât în asta şi nu tu ai
inventat conceptul Alegerii. Mai mult decât atât, când mă
simţeam îngrozitor, n-ai făcut altceva decât să fii amabil cu
mine, iar eu am fost deosebit de nepoliticoasă. M-ai fi putut
da afară seara trecută, dar n-ai făcut-o. Îţi mulţumesc.
Ochii lui Maxon erau blânzi. Puteam face pariu că toate
fetele dinainte mea se topiseră când el se uitase în felul ăsta
la ele. Aş fi fost deranjată de o astfel de privire dacă n-ar fi
fost evident că era sinceră. Şi-a înclinat capul preţ de o clipă.
Când m-a privit din nou, s-a aplecat în faţă, sprijinindu-şi
coatele pe genunchi de parcă ar fi vrut ca eu să înţeleg
importanţa lucrurilor pe care urma să mi le spună.
— America, până acum ai fost foarte sinceră cu mine.
Asta e o calitate pe care o admir din toată inima şi te voi ruga
să ai amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare.
Am dat din cap, puţin speriată, căci habar n-aveam ce
anume voia să ştie. S-a apropiat şi mai mult şi mi-a şoptit:
— Mi-ai spus că ai venit aici din greşeală, aşadar,
bănuiesc că nu vrei să fii în Alegere. Există vreo posibilitate
ca tu să ai vreun… sentiment de iubire faţă de mine, cât de
mic?
Mi-am făcut din nou de lucru cu rochia. Chiar nu doream
să-i rănesc sentimentele, dar nu mă puteam ascunde pe după
deget:
— Maiestatea Voastră, sunteţi foarte amabil, atrăgător şi
grijuliu.
Auzind aceste cuvinte, a zâmbit. Pe un ton scăzut, am
adăugat:
— Dar, din motive destul de serioase, nu cred c-aş putea
avea.
— Vrei, te rog, să-mi explici?
Faţa nu-l trăda, dar îi simţeam în voce dezamăgirea
cauzată de refuzul meu spontan. Bănuiesc că nu era obişnuit
cu astfel de lucruri.
Nu aş fi vrut să împărtăşesc cu el asemenea intimităţi,
dar nu ştiam ce altceva l-ar fi putut face să înţeleagă. Pe un
ton şi mai scăzut, i-am spus adevărul:
— Mi-e… mi-e teamă că inima mea aparţine altcuiva.
Simţeam că ochii mi se umezesc.
— O, te rog, nu plânge!
Şoaptele lui Maxon trădau îngrijorare:
— Nu ştiu niciodată ce să fac când o femeie plânge!
Asta m-a făcut să râd, iar lacrimile au dispărut. Uşurarea
de pe chipul lui era evidentă.
— Vrei să te las să pleci azi acasă la persoana iubită? m-a
întrebat el.
Era evident că preferinţa mea pentru altcineva îl deranja,
dar în loc să fie furios, îmi arăta compasiune. Acest lucru m-a
făcut să am încredere în el.
— Asta-i problema… Nu vreau să merg acasă.
— Vorbeşti serios?
Şi-a trecut degetele prin păr şi a trebuit să râd din nou
când am văzut cât de pierdut părea.
— Pot să fiu sinceră cu tine?
A încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Trebuie să rămân în competiţie. Cei de acasă se
bazează pe prezenţa mea aici. Chiar dacă mi-ai permite să
stau numai o săptămână, tot ar fi o binecuvântare pentru ei.
— Vrei să spui că aveţi nevoie de bani?
— Da.
Mă simţeam prost fiindcă recunoscusem asta. Probabil că
părea că mă folosesc de el. Probabil că aşa şi era. Dar era mai
mult decât atât.
— Acasă sunt… nişte oameni… — m-am uitat la el – pe
care nu aş suporta să îi văd în acest moment.
Maxon a dat din cap a încuviinţare, dar n-a spus nimic.
Eu am şovăit. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla
era să fiu trimisă acasă, aşa că am continuat:
— Dacă m-ai putea lăsa să stau, chiar şi pentru o scurtă
vreme, aş fi dispusă să fac un târg cu tine, m-am oferit eu.
El a ridicat din sprâncene:
— Un târg?
Mi-am muşcat buzele:
— Dacă mă laşi să stau…
Avea să sune tâmpit.
— În regulă, ei bine, să analizăm puţin situaţia. Eşti
prinţ. Trebuie să ai grijă de bunul mers al ţării şi toate alea
şi pe deasupra se presupune că trebuie să-ţi găseşti timp şi
pentru treizeci şi cinci de fete, mă rog, treizeci şi patru? Prea
multe pentru un om, nu crezi?
A dat din cap. Părea epuizat doar gândindu-se la asta.
— Nu ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea pe cineva în interior?
Cineva care să te ajute? Un fel de prieten?
— Prieten? m-a întrebat el.
— Da. Lasă-mă să stau şi te voi ajuta. Voi fi prietena ta.
Auzind asta, a zâmbit.
— Nu trebuie să-ţi mai baţi capul cum să mă cucereşti.
Ştii deja că nu am sentimente faţă de tine. Dar poţi vorbi cu
mine oricând doreşti, iar eu voi încerca să te ajut. Seara
trecută spuneai că-ţi doreşti un confident. Ei bine, până
găseşti unul, aş putea fi eu acea persoană. Dacă vrei.
Avea o expresie afectuoasă, dar rezervată:
— Am făcut cunoştinţă cu aproape toate fetele din această
încăpere şi nu cred că vreuna dintre ele ar fi un prieten mai
bun. Voi fi încântat să te am aici.
Uşurarea mea nu putea fi exprimată în cuvinte.
— Crezi, a spus Maxon, că ţi-aş putea spune în continuare
„draga mea”?
— Sub nicio formă, i-am şoptit eu.
— Am să încerc oricum. Nu sunt genul care se dă bătut
aşa uşor.
Nu mă îndoiam. Eram enervată la gândul că va insista cu
asta.
— Aşa le-ai spus tuturor fetelor?
Am făcut un semn din cap către cele treizeci şi patru de
Alese.
— Da, şi toate au părut încântate.
— E exact motivul pentru care eu nu vreau.
Şi m-am ridicat.
Maxon a chicotit când s-a ridicat odată cu mine. În mod
normal m-aş fi supărat, dar într-un fel era amuzant. A
înclinat capul, iar eu am făcut o reverenţă şi m-am întors la
locul meu.
Mi-era atât de foame, încât mi s-a părut o eternitate până
ce a terminat cu ultimele rânduri. Dar, într-un sfârşit, ultima
fată s-a întors la locul ei, iar eu am aşteptat cu nerăbdare
primul meu mic dejun la palat.
Maxon a venit în mijlocul încăperii:
— Dacă v-am cerut să mai rămâneţi, vă rog să nu vă
ridicaţi de pe scaune. Dacă nu, vă rog să mergeţi cu Silvia în
sufragerie. Voi veni şi eu în scurt timp.
Le ceruse să rămână? Era oare un lucru bun?
M-am ridicat, ca mai toată lumea, şi m-am îndreptat spre
uşă. Probabil că prinţul îşi dorea să petreacă puţin timp cu
acele fete. Am văzut că Ashley era una dintre ele. Fără
îndoială că era specială, o adevărată prinţesă, dacă te uitai
bine la ea. Cu celelalte nu făcusem încă cunoştinţă. Ceea ce
nu însemna că ele şi-ar fi dorit să mă cunoască. Camerele de
filmat au rămas în urmă pentru a surprinde cine ştie ce
moment deosebit, iar noi ne-am continuat drumul.
Am intrat în sala de banchete unde ne aşteptau, mai
impunători decât îmi imaginasem, regele Clarkson şi regina
Amberly. În sală erau şi nişte cameramani, pregătiţi să
surprindă prima noastră întâlnire. Am şovăit, întrebându-mă
dacă trebuia să ne întoarcem la uşă, aşteptând să fim
invitate. Dar aproape toate fetele – chiar dacă unele dintre
ele ezitau – au continuat să meargă. M-am dus repede la
scaunul meu, sperând să nu atrag atenţia.
Silvia a intrat imediat în urma noastră şi s-a uitat lung la
noi:
— Doamnelor, a spus ea, mi-e teamă că n-am apucat să
ajungem la acest capitol. Când intraţi într-o încăpere unde
sunt prezenţi regele şi regina sau când ei intră într-o
încăpere unde vă aflaţi voi, trebuie să faceţi o reverenţă. Iar
apoi, când vi se vorbeşte, puteţi să vă ridicaţi şi să vă aşezaţi
pe scaun. Facem asta împreună, da?
Şi am făcut toate reverenţe în direcţia mesei principale.
— Fetelor, vă urăm bun venit, a spus regina. Vă rog să vă
aşezaţi. Bine aţi venit la palat. Suntem fericiţi să vă avem
alături de noi.
Avea o voce plăcută. Era la fel de calmă ca expresia ei, dar
plină de viaţă.
Aşa cum spusese şi Silvia, servitorii au venit pe partea
dreaptă şi ne-au turnat suc de portocale în pahare. Farfurii
acoperite au fost aduse pe nişte tăvi imense. Majordomii le-
au ridicat capacele chiar în faţa noastră. Un nor de aburi s-a
ridicat din clătitele mele şi m-a plesnit peste faţă. Din
fericire, murmurele de fericire ale fetelor au acoperit
zgomotele scoase de stomacul meu.
Regele Clarkson a binecuvântat mâncarea, iar apoi am
început să mâncăm. Câteva minute mai târziu, Maxon a
intrat şi s-a aşezat, dar înainte să putem face vreo mişcare, a
strigat:
— Doamnelor, vă rog, nu vă ridicaţi! Bucuraţi-vă de micul
dejun.
S-a îndreptat spre masa principală, şi-a sărutat mama pe
obraz, l-a bătut pe spate pe tatăl său şi s-a aşezat pe scaunul
lui, în stânga regelui. A schimbat câteva cuvinte cu cel mai
apropiat majordom, care a râs pe înfundate, iar apoi a
început să mănânce.
Ashley nu se întorsese încă. Şi nici celelalte fete. Am
privit în jur, confuză, numărând să văd câte lipseau. Opt. Opt
fete nu erau în sala de banchete.
Kriss, care stătea în faţa mea, mi-a răspuns la întrebarea
care mi se citea în ochi.
— Au plecat, a zis ea.
Au plecat? Oh. Au plecat…
Nu-mi puteam da seama ce anume făcuseră în mai puţin
de cinci minute pentru a nu fi pe placul lui Maxon, dar eram
deodată uşurată că alesesem să fiu corectă.
Şi, uite-aşa, am rămas doar douăzeci şi şapte.
Capitolul 12
Capitolul 13
Capitolul 14
Capitolul 15
Capitolul 16
Capitolul 17
Capitolul 18
Capitolul 19
Capitolul 20
Capitolul 21
Capitolul 22
Capitolul 23
Capitolul 24
Capitolul 25
TL1T/A
Traducere din limba engleză de
ALEXANDRA BÂRSAN
LE DA
GRUPUL E D I T O R I A L CORI NT
C apitolul 1
7
, Dar problema era că, din start, Maxon nu era al meu.
Existau alte cinci fete — pe care le scotea la întâlniri şi că
rora le şoptea tot felul de lucruri —, iar eu nu ştiam ce să
mai cred. în plus, odată cu Maxon acceptam şi o coroană,
gând pe care aveam tendinţa să-l ignor, fie şi doar pentru
că nu eram sigură ce ar fi însemnat asta pentru mine.
Şi desigur, mai era şi Aspen.
Totul se terminase între noi — ne despărţiserăm înainte
ca numele meu să fie extras pentru Alegere —, dar când
apăruse la palat în uniformă de soldat, toate sentimentele
de care încercasem să scap până atunci mă copleşiseră.
Aspen era prima mea dragoste; când îl priveam... eram
toată a lui.
Maxon nu ştia că Aspen era în palat, dar era conştient
că exista cineva acasă pe care încercam să-l uit, şi îmi
dădea, cu bunăvoinţă, răgaz să îmi revin, încercând între
timp să găsească pe altcineva alături de care ar fi putut fi
fericit, în eventualitatea în care eu nu reuşeam, până la
urmă, să-l iubesc.
Şi-a mişcat capul, inspirând chiar deasupra creştetului
meu, iar eu m-am gândit: „Cum ar fi, pur şi simplu, să-l
iubesc pe Maxon?"
— Ştii când am privit ultima oară cu adevărat stelele?
m-a întrebat el.
M-am apropiat de el pe pătura pe care stăteam, încer
când să mă încălzesc în răcoarea nopţii din Angeles.
— Habar n-am.
8
— Un profesor m-a pus să învăţ astronomie acum câ
ţiva ani. Dacă te uiţi cu atenţie, poţi vedea că stelele sunt de
fapt de culori diferite.
— Stai aşa, ultima oară când te-ai uitat la stele a fost ca
să le studiezi? Nu să te distrezi?
Maxon a râs înăbuşit.
— Distracţie. Va trebui să o înghesui undeva între dis
cuţiile despre buget şi întâlnirile comitetului care se ocupă
de infrastructură. Ah, şi stabilirea strategiilor de război, la
care, apropo, nu mă pricep deloc.
— La ce altceva nu te pricepi? am întrebat, trecându-mi
mâna peste cămaşa lui apretată.
încurajat de această atingere, Maxon a început să de
seneze cercuri pe umărul meu, cu mâna cu care-mi cuprin
sese spatele.
— De ce ai vrea să ştii asta? a întrebat, prefăcându-se
iritat.
— Pentru că în continuare ştiu atât de puţine despre
tine. Şi pari perfect. E plăcut să am dovada că nu-i aşa.
El s-a sprijinit într-un cot, privindu-mă cu atenţie.
— Tu ştii că nu e aşa.
— Eşti pe-aproape, am replicat.
Atingeri timide au pâlpâit între noi. Genunchi, braţe,
degete.
A clătinat din cap, surâzând.
— Bine, atunci. Nu ştiu să organizez războaie. La asta
sunt un antitalent. Şi presupun că aş fi un bucătar îngrozi
tor. Nu am încercat niciodată, aşa că...
— Niciodată?
9
— Poate că ai observat echipele de servitori care te ser
vesc cu produse de patiserie? Tot ei mă hrănesc şi pe mine.
Am chicotit. Acasă ajutam la pregătirea fiecărei mese.
— Mai zi-mi, i-am cerut. La ce altceva nu te pricepi?
M-a tras mai aproape de el, în ochii săi căprui scânteind
un secret.
— Ar fi o chestie, pe care am descoperit-o recent...
— Spune.
— Se pare că nu sunt deloc în stare să stau departe de
tine. E o problemă foarte serioasă.
Am zâmbit.
— Te-ai străduit?
S-a prefăcut că se gândeşte.
— Ei bine, nu. Şi nu te aştepta să încep să o fac.
Am râs amândoi pe înfundate, ţinându-ne unul de
altpL în asemenea momente era atât de uşor să-mi imagi
nez că aşa putea arăta şi restul vieţii mele.
Foşnetul frunzelor era un semn că venea cineva. Deşi
întâlnirea noastră era perfect onorabilă, m-am simţit un pic
stânjenită şi m-am ridicat repede. Maxon mi-a urmat
exemplul, în timp ce un soldat îşi croia drum către noi
printre tufişuri.
— Alteţa Voastră, a spus el, făcând o plecăciune. îmi cer
scuze că vă deranjez, însă nu e deloc înţelept să staţi afară
atât de mult, când e aşa de târziu. Rebelii ar putea...
— Am înţeles, a zis Maxon oftând. Vom intra imediat.
Soldatul ne-a lăsat singuri, iar Maxon s-a întors din nou
către mine.
10
— Un alt defect de-al meu: îmi pierd răbdarea cu rebe
lii ăştia. M-am săturat să am de-a face cu ei.
S-a ridicat şi mi-a oferit mâna. I-am luat-o, remarcând
frustrarea posomorâtă din ochii lui. Fuseserăm atacaţi de
rebeli de două ori de când începuse Alegerea — o dată de
Nordici, simpli perturbatori, şi o dată de Sudici, adevăra
ţii distrugători — şi chiar şi din scurta mea experienţă, îi
puteam înţelege epuizarea.
Maxon strângea pătura şi o scutura, vădit nemulţumit
că întâlnirea noastră fusese întreruptă.
— Hei, am zis, determinându-1 să mă privească. M-am
distrat.
A clătinat din cap.
— Nu, serios, am continuat, ducându-mă lângă el.
A luat pătura într-o mână ca să mă poată cuprinde
cu cealaltă.
— Ar trebui să mai facem asta cândva. îmi poţi spune
ce culoare are fiecare stea, pentru că eu nu-mi dau seama.
Maxon mi-a oferit un zâmbet trist.
— Câteodată îmi doresc ca lucrurile să fi fost mai sim- .
ple, mai normale.
Mi-am schimbat poziţia ca să-l pot îmbrăţişa şi, în timp
ce făceam asta, Maxon a dat drumul păturii ca să poată răs
punde gestului meu.
— Regret să vă informez, Alteţa Voastră, dar chiar şi
fără soldaţi, sunteţi departe de a fi normal.
S-a destins puţin, dar încă era serios.
— M-ai fi plăcut mai mult dacă eram normal.
11
— Ştiu că îţi vine greu să crezi, dar te plac aşa cum eşti.
Am doar nevoie de mai mult...
— Timp. Ştiu. Şi simt pregătit să ţi-1 ofer. Mi-aş dori doar
să ştiu că după aceea o să vrei într-adevăr să fii cu mine.
Am privit în altă parte. Asta era ceva ce nu puteam să-i
promit. îi puneam în balanţă pe Maxon şi Aspen, în inima
mea, iar şi iar, însă nidunul nu ieşea vreodată, cu adevărat,
în avantaj. Exceptând, poate, momentele când eram sin
gură cu unul dintre ei. Fiindcă, atunci, eram tentată să-i
promit lui Maxon că îi voi fi alături în cele din urmă.
Dar nu am putut.
— Maxon, i-am şoptit, văzând cât de descurajat părea de
lipsa unui răspuns din partea mea. Nu-ţi pot promite asta.
Dar ce pot să-ţi spun este că vreau să fiu aid. Vreau să aflu
dacă există o posibilitate pentru... pentru..., m-am bâlbâit,
neştiind cum să formulez mai bine ceea ce voiam să spun.
-f-Pentru noi? a ghicit Maxon.
Am zâmbit, fericită că mă înţelege cu atâta uşurinţă.
— Da. Vreau să ştiu dacă există posibilitatea să deve
nim noi.
Mi-a dat o şuviţă de păr pe spate.
— Cred că sunt şanse foarte mari, a spus el cu convingere.
— Şi eu cred la fel. Doar... timp, bine?
A încuviinţat, părând ceva mai fericit. Aşa am vrut să
încheiem seara, cu speranţă. Ei, şi poate cu ceva în plus.
Mi-am muşcat buza şi m-am apropiat de Maxon, cu ochi
rugători.
Fără să ezite o secundă, s-a aplecat să mă sărute. A fost
cald şi delicat, făcându-mă să mă simt adorată şi cumva
12
dorind mai mult. Aş fi putut rămâne acolo ore întregi, doar
ca să văd dacă m-aş putea sătura de acea senzaţie, însă,
mult prea curând, Maxon s-a retras.
— Hai să mergem, a zis el, pe un ton jucăuş, trăgân-
du-mă în direcţia palatului. Mai bine intrăm înăuntru,
înainte să vină soldaţii călare după noi, cu suliţele scoase.
Când Maxon m-a lăsat lângă trepte, oboseala m-a lovit
ca un pietroi. M-am târât, practic, până la etajul al doilea şi
apoi după colţ, spre camera mea, când, brusc, am devenit
din nou energică.
— Oh, a spus Aspen, şi el surprins să mă vadă. Faptul
că am presupus tot timpul ăsta că erai în camera ta mă face
cel mai prost soldat din lume.
Am chicotit. Se presupunea că Elita trebuia să doarmă
cu cel puţin una dintre slujnicele lor pe timpul nopţii. Mie
chiar nu-mi plăcea asta, aşa că Maxon insistase să posteze
un soldat la uşa mea, în caz de urgenţă. Iar în cea mai mare
parte a timpului, acel soldat era Aspen. Era o combinaţie
ciudată de euforie şi groază să-l ştiu, aproape în fiecare
seară, chiar lângă uşă.
Voioşia momentului a dispărut rapid, pe măsură ce
Aspen îşi dădea seama ce însemna faptul că nu fusesem în
siguranţă, cuibărită în patul meu. Şi-a dres stânjenit vocea.
— Te-ai simţit bine?
— Aspen, am şoptit, asigurându-mă că nu era nimeni
prin preajmă. Nu te necăji. Fac parte din Alegere şi pur şi
simplu aşa stau lucrurile.
— Cum aş putea să am vreo şansă, Mer? Cum pot să
câştig dacă tu vorbeşti doar cu unul dintre noi?
13
îi înţelegeam punctul de vedere, dar ce puteam să fac?
— Te rog, Aspen, nu fi supărat pe mine. încerc să-i dau
de capăt.
— Nu, Mer, a zis el, cu glasul înmuiat din nou de blân
deţe. Nu sunt supărat pe tine. Mi-e dor de tine.
Nu a îndrăznit să spună cuvintele cu voce tare, dar i
le-am citit pe buze. Te iubesc.
M-am topit.
— Ştiu, am răspuns, punându-mi mâna pe pieptul lui,
permiţându-mi să uit pentru o clipă tot ceea ce riscam. Dar
asta nu schimbă faptul că acum fac parte din Elită. Am ne
voie de timp, Aspen.
A întins mâna după a mea şi a încuviinţat.
— îţi pot da asta. Doar că... încearcă să-ţi găseşti timp şi
pentru mine.
Nu voiam să aduc în discuţie cât de complicat era să
fac .asta, aşa că âm schiţat un zâmbet înainte să-mi retrag
uşor mâna.
— Trebuie să plec.
M-a urmărit cu privirea până am intrat în cameră şi am
închis uşa în urma mea.
Timp. îl ceream din plin în ultima vreme. Speram că
toate aveau să se aşeze cumva de la sine, dacă dispuneam
de suficient timp.
14
Capitolul 2
15
dar în acele zile de tăcere, înainte să depăşim momentul,
mă simţisem singură.
— Eu vreau şapte domnişoare de onoare, a zis Kriss.
Vreau să spun, dacă Maxon mă va alege pe mine şi voi
avea o nuntă mare.
— Ei bine, eu nu o să am domnişoare de onoare, s-a
opus Celeste. N-ar face decât să distragă atenţia. Şi din
moment ce nunta va fi televizată, vreau toate privirile asu
pra mea.
Fierbeam. Rar apucam să stăm de vorbă cu regina
Amberly, iar Celeste acum îşi găsise să facă pe răsfăţata şi
să strice totul.
— Eu mi-aş dori să includ o parte din tradiţiile culturii
mele în nuntă, a adăugat discret Elise. Fetele din Noua
Asie folosesc mult roşu în ceremoniile lor, iar mirele tre
buie să le ofere cadouri prietenilor miresei, ca să-i recom
penseze pentru că îi dau voie acesteia să se mărite cu el.
Kriss a răspuns cu o voce piţigăiată.
— Aminteşte-mi să vin la nunta ta. Ador cadourile!
— Şi eu! a exclamat Marlee.
— Lady America, eşti extrem de tăcută, mi s-a adresat
regina Amberly. Tu ce îţi doreşti să ai la nunta ta?
Am roşit pentru că eram complet nepregătită să dau
un răspuns.
îmi imaginasem o singură nuntă, care urma să aibă loc
la Biroul de Servicii al provinciei Carolina, după ce aveam
să completez munţi de acte.
16'
— Păi, singura mea dorinţă e ca tata să mă încredinţeze
viitorului soţ. Ştiţi, momentul acela când îţi ia mâna şi o
pune în mâna celui cu care te căsătoreşti? Asta e singurul
lucru pe care mi l-am dorit vreodată.
Era cam jenant, dar adevărat.
— Dar toată lumea face asta, s-a plâns Celeste. Nici
măcar nu e ceva original.
Ar fi trebuit să fiu furioasă că încerca să mă saboteze,
însă m-am mulţumit să ridic din umeri.
— Vreau să ştiu că tatăl meu e în totalitate de acord cu
alegerea mea, în ziua în care contează cu adevărat.
— Ce drăguţ, a comentat Natalie, sorbindu-şi ceaiul şi
privind pe fereastră.
Regina Amberly a râs uşor.
— Sper din tot sufletul să fie de acord. Oricine va fi
mirele.
A adăugat repede ultimele cuvinte, dându-şi seama că
vorbele ei ar fi putut fi interpretate greşit, ca o insinuare
că prinţul avea să fie mirele meu.
M-am întrebat dacă asta gândea, dacă Maxon îi spusese
despre noi.
La scurt timp după, discuţia despre nuntă s-a stins şi
regina ne-a părăsit pentru a se duce să lucreze în camera ei.
Celeste s-a instalat în faţa televizorului gigantic încorpo
rat în perete, iar celelalte fete au început un joc de cărţi.
— A fost distractiv, mi-a spus Marlee în timp ce ne aşe
zam la masă. Nu cred că am mai auzit-o până acum pe Re
gină vorbind atât de mult.
17
— E entuziasmată, cred.
Nu menţionasem nimănui ce îmi spusese sora Reginei
Amberly despre tentativele acesteia de a mai avea un copil.
Adele prevăzuse că sora ei avea să se apropie de noi odată
ce grupul se va restrânge şi nu se înşelase.
— Acum trebuie să-mi spui. Chiar nu ai alte planuri
pentru nunta ta sau doar vrei să le ţii pentru tine?
— Chiar nu am. îmi vine greu să-mi imaginez o nuntă
mare, ştii? Sunt din Cinci.
M arlee a SGUturat d n cap.
— Erai din Cinci. Acum eşti din Trei.
— Aşa e, i-am spus, amintindu-mi de noul meu statut.
în familia mea toţi erau din Cinci — artişti şi muzicieni,
de obicei prost plătiţi — şi, deşi detestam sistemul de caste
în general, îmi plăcea profesia mea. Era ciudat ca deodată
săTâc parte din Trei şi să îmbrăţişez meseria de profesoară
sau de scriitoare.
— Nu te mai stresa, m-a sfătuit Marlee, ghicindu-mi
gândurile. Nu ai de ce să-ţi faci griji deocamdată.
Eram pe cale să protestez, dar am fost întreruptă de ţi
pătul lui Celeste.
— Hai odată! a zbierat ea, trântind telecomanda de ca
napea înainte să o îndrepte din nou către televizor. Of!
— Mi se pare mie sau atitudinea lui Celeste se înrăută
ţeşte pe zi ce trece? i-am şoptit lui Marlee.
Am urmărit-o pe Celeste lovind într-una telecomanda,
înainte să renunţe şi să se ducă să schimbe canalul manual.
18
Mi-am închipuit că, dacă aş fi crescut în Doi, ar fi meritat
să mă agit pentru aşa ceva.
•— Cred că stresul e de vină, a comentat Marlee. Ai ob
servat că Natalie a devenit, nu ştiu cum să zic... mai distantă?
Am încuviinţat şi ne-am uitat amândouă spre trioul de
fete care jucau cărţi. Kriss zâmbea în timp ce făcea cărţile,
însă Natalie îşi examina vârfurile părului, smulgând oca
zional câte un fir care părea să-i displacă. Expresia ei su
gera că era cu mintea în altă parte.
— Cred că începe să ne afecteze pe toate, i-am mărturi
sit. E mai greu să mă relaxez şi să mă bucur de palat, acum
că am rămas aşa puţine.
Celeste a mârâit şi ne-am îndreptat atenţia către ea, dar
ne-am ferit imediat privirea când ne-a surprins uitându-ne.
— Scuză-mă un moment, a spus Marlee, foindu-se în
scaun. Cred că o să mă duc la toaletă.
— Mă gândeam la acelaşi lucru. Vrei să mergem îm
preună? m-am oferit eu.
Zâmbind, a clătinat din cap.
— Du-te tu. Vreau să-mi termin ceaiul mai întâi.
— Bine. Mă întorc imediat.
Am părăsit Salonul Doamnelor, luând-o fără grabă
pe splendidul coridor. Probabil că niciodată n-aveam să
încetez a mă minuna cât de spectaculos era acest loc. Eram
aşa de absorbită, încât am dat peste un soldat când am
ajuns la colţ.
— Oh! am tresărit.
— Mă scuzaţi, domnişoară. Sper că nu v-am speriat.
19
Mă ţinea de cot, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul.
— Nu, am spus, chicotind. E în regulă. Ar fi trebuit să
fiu atentă pe unde merg. Vă mulţumesc pentru ajutor,
domnule ofiţer...
— Woodwork, mi-a răspuns el, cu o mică plecăciune.
— Eu sunt America.
— Ştiu.
Am zâmbit şi mi-am dat ochii peste cap. Bineînţeles
că ştia.
— Păi, sper ca data viitoare când dau peste tine, să nu
o mai fac la propriu, am glumit.
L-a bufnit râsul.
— De acord. O zi bună, domnişoară.
— La fel şi ţie.
I-am povestit lui Marlee despre incidentul jenant cu ofi
ţerul Woodwork când m-am întors şi am avertizat-o să fie
atentă pe unde merge. A râs de mine şi a clătinat din cap.
Ne-am petrecut restul după-amiezii stând lângă feres
tre, sporovăind despre familiile noastre şi despre celelalte
fete, în timp ce ne savuram băuturile în lumina soarelui.
Era trist să mă gândesc la viitor în acea clipă. în cele din
urmă, Alegerea avea să se termine şi, deşi ştiam că eu şi
Marlee vom rămâne apropiate, mă întrista gândul că nu o
să mai vorbim în fiecare zi. Era prima prietenă adevărată
pe care mi-o făcusem şi îmi doream să o pot ţine lângă
mine tot timpul.
20
în timp ce mă străduiam să mă bucur de moment,
Marlee privea visătoare pe geam. M-am întrebat la ce se
gândea, dar erau atâta linişte şi pace, încât nu am zis nimic.
21
C apitolul 3
ŢŢ
■ I şile mari ale balconului meu erau deschise, la fel
şi cea care dădea spre coridor, iar în cameră pă
trundea un val de aer cald şi dulce venind dinspre grădină.
Sperasem ca adierea blândă să fie o consolare pentru câtă
treabă aveam de făcut. în schimb mă distrăgea, pentru că
voiam să fiu oriunde altundeva decât să stau înţepenită
la birou.
Am oftat şi m-am aplecat pe spate, lăsând capul să-mi
atârne peste spătarul scaunului.
— Anne, am spus.
— Da, domnişoară? mi-a răspuns slujnica-şefă din col
ţul unde cosea.
Fără să mă uit, ştiam că Mary şi Lucy, celelalte două
slujnice ale mele, ridicaseră capetele, aşteptând să vadă
dacă mă pot servi şi ele cu ceva.
22
— Vă ordon să vă daţi seama ce înseamnă acest raport,
am declarat, arătând leneş către documentul detaliat des
pre statistici militare ce stătea în faţa mea.
Era un test la care trebuiau să răspundă toate fetele din
Elită, dar nu reuşeam să mă concentrez asupra lui.
Cele trei slujnice au început să râdă, atât din cauza ab
surdităţii cererii mele, cât şi din cauza faptului că nu le mai
ordonasem nimic până atunci. Nu aş numi autoritatea
punctul meu forte.
— îmi pare rău, domnişoară, dar cred că asta mi-ar de
păşi atribuţiile, mi-a răspuns Anne.
Deşi cererea mea era o glumă, iar răspunsul ei la fel, am
simţit regretul din vocea ei pentru că nu putea să mă ajute.
— Bine, am gemut, străduindu-mă să îmi îndrept spa
tele. Va trebui să mă ocup singură de asta. Toate trei sun
teţi complet inutile. îmi voi lua nişte slujnice noi chiar de
mâine. Şi de data asta vorbesc serios.
Au râs din nou pe înfundate, iar eu m-am concentrat
încă o dată asupra numerelor. Aveam impresia că raportul
era unul prost, dar nu eram sigură. Reciteam paragrafe şi
grafice, încruntând din sprâncene şi rozând capătul pixu
lui în timp ce încercam să mă concentrez.
Am auzit-o pe Lucy râzând uşor şi am ridicat ochii ca
să văd ce o amuza atât. Se uita spre uşă. Acolo, rezemat de
tocul uşii, stătea Maxon.
— M-ai dat de gol! s-a plâns el lui Lucy, care continua
să chicotească.
Mi-am tras în grabă scaunul şi am alergat în braţele lui.
23
— Mi-ai citit gândurile!
— Chiar aşa?
— Te rog, spune-mi că putem ieşi afară. Măcar un pic?
Mi-a zâmbit.
— Am douăzeci de minute până trebuie să mă întorc.
L-am tras pe coridor, ciripitul frenetic al slujnicelor stin-
gându-se în urma noastră.
Fără îndoială, grădinile deveniseră locul nostru. Fiecare
clipă în care puteam să fim singuri o petreceam acolo.
Era o diferen|ă aşa de mare faţă de întâlnirile cu Aspen:
ne furişam în căsuţa strâmtă din copac, în curtea din
spate a casei mele, singurul loc unde puteam fi împreună
în siguranţă.
Deodată m-am întrebat dacă Aspen era pe undeva prin
apropiere, ascuns printre numeroşii soldaţi din palat, pri-
vindu-mă în timp ce Maxon mă ţinea de mână.
— Ce sunt astea? m-a întrebat Maxon, atingându-mi
vârfurile degetelor în timp ce ne plimbam.
— Bătături. Sunt de la apăsatul pe corzile viorii patru
ore pe zi.
— Nu le-am observat până acum.
— Te deranjează?
Dintre cele şase fete rămase în competiţie, eu eram sin
gura dintr-o castă inferioară şi mă îndoiam că vreuna
dintre ele avea mâini ca ale mele.
Maxon s-a oprit din mers şi mi-a ridicat degetele la
nivelul buzelor, sărutându-mi buricele mititele cu pielea
îngroşată.
24
— Dimpotrivă. Le consider chiar frumoase.
Am simţit că roşesc.
— Am văzut lumea — ce-i drept, de cele mai multe ori
filtrată de un ecran din sticlă antiglonţ sau dintr-un turn
al vreunui castel vechi —, dar am văzut-o. Şi îmi stau ori
când la dispoziţie răspunsurile la o mie de întrebări. Dar
mânuţa asta?
M-a privit adânc în ochi.
— Mâna asta produce sunete care nu se compară cu
nimic din ce am auzit vreodată. Uneori mi se pare că doar
te-am visat cântând la vioară, aşa de minunat a fost. Bătă
turile astea sunt dovada că a fost real.
Uneori, felul în care îmi vorbea era copleşitor, prea ro
mantic pentru a fi credibil. Deşi preţuiam aceste cuvinte în
sufletul meu, nu eram niciodată complet sigură că pot
avea încredere în ele. De unde puteam să ştiu că nu le
spunea astfel de dulcegării şi celorlalte fete? Trebuia să
schimb subiectul.
— Chiar ai răspunsurile la o mie de întrebări?
— Absolut. Intreabă-mă orice şi, dacă nu ştiu răspun
sul, ştiu unde îl putem găsi.
— Orice?
— Orice.
Era greu să formulez o întrebare pe loc, cu atât mai puţin
una care să-l pună în încurcătură, ceea ce şi doream. Am
stat un moment să mă gândesc la lucrurile care îmi stârni
seră curiozitatea în copilărie. Cum zburau avioanele. Cum
25
erau Statele Unite înainte. Cum erau micuţii muzicieni pe
care îi aveau castele superioare. Şi atunci mi-a venit ideea.
— Ce este Halloweenul? am întrebat.
— Halloweenul?
Evident, nu auzise niciodată de el. Nu eram surprinsă.
Eu însămi întâlnisem cuvântul doar o dată, într-o carte
veche de istorie de-a părinţilor mei. Unele pagini ale cărţii
lipseau sau erau atât de zdrenţuite, încât nu se mai înţele
gea nimic. Cu toate astea, am fost mereu fascinată de
această sărbătoare despre care nu se ştia nimic.
— Nu mai sunteţi aşa de sigur pe dumneavoastră, Deş-
teptăciunea Voastră? l-am tachinat.
S-a strâmbat la mine, deşi era clar că doar se prefăcea
deranjat. S-a uitat la ceas şi a tras aer în piept.
— Vino cu mine. Trebuie să ne grăbim, a spus, apu-
cându-mă de mână şi luând-o la fugă.
M-am împiedicat puţin din cauza tocurilor micuţe, dar
am ţinut destul de bine pasul în timp ce el mă conducea
înapoi la palat, cu un zâmbet larg pe faţă. îmi plăcea la ne
bunie când partea aventuroasă a lui Maxon ieşea la iveală;
adesea era prea serios.
— Domnilor, a salutat în timp ce am trecut în fugă pe
lângă soldaţii de la poartă.
Ajunseserăm la jumătatea holului când pantofii mi-au
venit de hac.
— Maxon, opreşte-te! am strigat, gâfâind. Nu pot ţine
pasul!
26
— Haide, haide, o să-ţi placă! s-a plâns el, trăgându-mă
de braţ când încetineam. într-un final s-a adaptat la ritmul
meu, dar era evident că voia să se mişte mai repede.
Ne-am îndreptat către coridorul de nord, în apropiere
de zona unde se filmaseră Actualităţile, dar am luat-o pe
nişte scări înainte să ajungem până acolo. Am urcat şi am
tot urcat, iar eu nu puteam să-mi stăpânesc curiozitatea.
— Unde mergem mai exact?
S-a întors către mine, dintr-odată serios.
— Trebuie să juri că nu o să vorbeşti niciodată despre
această cămăruţă. Doar câţiva membri ai familiei şi o mână
de soldaţi ştiu de existenţa ei.
Eram mai mult decât interesată.
— Bineînţeles.
Am ajuns la capătul scărilor şi Maxon a ţinut uşa des
chisă pentru mine. M-a luat din nou de mână şi m-a tras pe
coridor, oprindu-se în sfârşit în faţa unui perete care era
acoperit, în mare parte, de un tablou magnific.
Maxon s-a uitat împrejur ca să se asigure că nu e ni
meni, apoi a întins mâna în spatele tabloului. Am auzit un
clic slab şi tabloul s-a rotit spre noi.
Am icnit. Maxon a zâmbit larg.
în spatele tabloului era o uşă care nu ajungea chiar până
la podea şi care era prevăzută cu un sistem de acces prin
cod. Maxon a tastat câteva cifre şi apoi s-a auzit un bip.
A întors de mâner şi s-a uitat înapoi spre mine.
— Lasă-mă să te ajut. E o treaptă destul de înaltă.
Mi-a oferit mâna şi mi-a făcut semn să intru prima.
27
Am rămas şocată.
Pereţii camerei fără ferestre erau acoperiţi de rafturi în
ţesate cu ceea ce păreau a fi cărţi vechi. Două dintre rafturi
adăposteau volume ce aveau cotoarele brăzdate de nişte
dungi roşii ciudate. Sprijinit de perete, se afla un atlas
masiv, deschis la o pagină pe care se putea vedea forma
unei ţări pe care nu o puteam identifica. în mijlocul încă
perii era o masă, iar pe ea un teanc de cărţi care lăsau im
presia că fuseseră folosite recent şi lăsate la îndemână. Şi,
în sfârşit, încastrat într-unul dintre pereţi, se afla un ecran
mare, care după toate aparenţele era un televizor.
— Ce înseamnă dungile roşii? am întrebat, uluită.
— Acelea sunt cărţi interzise. Din câte ştim, e posibil să
fie ultimele exemplare din toată Illea.
M-am întors spre el, întrebându-1 din priviri ceea ce nu
îndrăzneam să spun cu voce tare.
— Da, te poţi uita prin ele, a zis el, pe un ton care îmi
dădea de înţeles că îmi făcea o favoare, dar cu o expresie
care sugera că sperase că îl voi întreba.;
Am ridicat cu atenţie una dintre cărţi, îngrozită că aş
putea distruge, din greşeală, o comoară unică. Am răs
foit-o, dar am aşezat-o la loc aproape imediat. Eram pur şi
simplu năucită.
întorcându-mă, l-am surprins pe Maxon tastând pe ceva
ce semăna cu o maşină de scris plată, ataşată televizorului.
— Ce e aia? am întrebat.
— Un calculator. Nu ai mai văzut unul până acum?
28
Am clătinat din cap, iar Maxon nu a părut tocmai
surprins.
— Nu mulţi oameni mai au imul. Acesta ne va ajuta să
ne orientăm prin informaţia aflată în această încăpere.
Dacă există ceva despre Halloweenul ăsta al tău, calcula
torul ne va spune unde se află.
Nu ştiam prea bine la ce se referă, dar nu i-am cerut
să-mi explice. în câteva secunde, pe ecran a apărut o listă
formată din trei puncte.
— O, excelent! a exclamat. Aşteaptă aici.
Am rămas lângă masă, timp în care Maxon a găsit cele
trei cărţi care urmau să scoată la iveală ce era Halloweenul.
Speram să nu fie ceva stupid şi să-l fi pus la treabă degeaba.
Prima carte definea Halloweenul ca pe un festival de
origine celtică, marcând sfârşitul verii. Nevrând să pier
dem timpul, nu m-am obosit să menţionez că n-aveam idee
ce însemna celtic. Conform cărţii, celţii credeau că spiritele
circulau libere de Halloween, iar oamenii se costumau şi
purtau măşti pentru a ţine la distanţă spiritele rele. Mai
târziu, sărbătoarea a evoluat într-una seculară, mai mult
pentru copii. Aceştia se deghizau în costume, mergeau
prin oraş şi fredonau cântecele, dând naştere expresiei „ne
daţi ori nu ne daţi", pentru că, în schimbul recitalelor, erau
recompensaţi cu dulciuri.
A doua carte descria ceva similar, doar că menţiona
dovlecii şi creştinismul.
— Asta va fi interesantă, şi-a dat Maxon cu părerea, răs
foind o carte miult mai subţire decât celelalte, scrisă de mână.
29
— Cum aşa? am întrebat, venind lângă el ca să mă uit
cu mai multă atenţie.
— Acesta, Lady America, este unul dintre jurnalele per
sonale ale lui Gregory Illea.
— Poftim? am exclamat. Pot să o ating?
— Stai să găsesc pagina pe care o căutăm mai întâi.
Uite, are chiar şi o poză!
Şi acolo, ca o fantasmă, o imagine dintr-un trecut necu
noscut îl arăta pe Gregory Illea cu o expresie rigidă pe
chip, într-un costum scrobit şi cu o postură semeaţă. Era
bizar cât de mult îmi amintea ţinuta lui de cea a regelui şi
a lui Maxon. Alături de el, o femeie zâmbea camerei fără
tragere de inimă. Ceva din trăsăturile ei sugera că fusese
foarte frumoasă odată, însă ochii îşi pierduseră strălucirea.
Părea obosită.
.. De-o parte şi de alta a cuplului se aflau trei persoane.
Prima era o adolescentă, frumoasă şi plină de viaţă, zâm
bind larg şi purtând o coroană şi o rochie cu volănaşe. Ce
nostim! Era îmbrăcată ca o prinţesă. Şi apoi doi băieţi, unul
ceva mai înalt decât celălalt, amândoi îmbrăcaţi ca nişte
personaje pe care nu le recunoşteam. Păreau a fi pe punc
tul de a face o năzbâtie. Sub imagine era o însemnare, cul
mea, scrisă de însuşi Gregory Illea.
30
să organizeze într-adevăr cevafestiv, dar acest joc de copii
pare o risipă.
31
termin de studiat raportul ăla îngrozitor. Iar tu trebuie
să te întorci la lucru.
— Aşa e. Ei, ce zici de asta? Poţi să iei cartea şi să o păs
trezi câteva zile.
— Am voie să fac aşa ceva? am întrebat, uluită.
— Nu, a zis el, zâmbind.
Am ezitat, temându-mă de ce se afla în mâinile mele.
Dacă o pierdeam? Dacă o stricam? în mod sigur, Maxon se
gândea la acelaşi lucru. Dar nu aş mai fi avut niciodată o
şansă ca aceea. Aş fi putut să am suficient de multă grijă,
de dragul acelui cadou.
— Bine. Doar o noapte sau două, după care o să ţi-o
înapoiez.
— Ascunde-o bine.
Şi aşa am făcut. Era mai mult decât o carte, era încre
derea lui Maxon. Am îndesat-o în interiorul scăunelului de
lă pian, sub un teanc de partituri — un loc pe care slujni
cele mele nu-1 curăţau niciodată. Singurele mâini care
aveau să o atingă erau ale mele.
32
C apitolul 4
33
Marlee a izbucnit în râs, iar eu i-am urmat exemplul.
Habar n-aveam că, odată ce mă rugase să-i dau lecţii de
pian, urechile mele vor fi supuse unei asemenea dure
roase — dar cu toate astea ilare — torturi.
— Poate că te-ai descurca mai bine la vioară? Viorile fac
muzică minunată, am sugerat.
— Nu cred. La ce talent am, aş strica-o.
Marlee s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la măsuţa mea,
unde hârtiile pe care se presupunea că trebuie să le citim
erau date într-o parte. Slujnicele mele ne lăsaseră ceai
şi prăjituri.
— Păi, nu-i nimic. Asta de aici aparţine oricum palatu
lui. Dacă vrei, ai putea să i-o arunci în cap lui Celeste.
— Nu-mi da idei, a ameninţat ea, turnând ceai în ceşti,
îmi va fi aşa de dor de tine, America. Nu ştiu ce o să mă fac
atunci când nu o să ne mai putem vedea în fiecare zi.
— Ei bine, Maxon e destul de indecis, aşa că deocam
dată nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta.
— Nu ştiu, a zis ea, devenind serioasă. Nu mi-a spus-o
direct, dar ştiu că sunt aici pentru că publicul mă place.
Acum, când majoritatea fetelor au plecat, nu va trece mult
până să-şi schimbe părerea şi să-şi aleagă o nouă favorită
şi atunci mă va trimite acasă.
Mi-am ales cuvintele cu grijă, sperând să-mi explice
motivul pentru care ea şi Maxon se distanţaseră, fără să se
închidă din nou în ea.
— Şi nu te deranjează asta? Să nu mai fii cu Maxon,
adică.
34
A ridicat uşor din umeri.
— Pur şi simplu nu e alesul meu. Nu mă deranjează să
ies din competiţie, dar chiar nu vreau să plec, mi-a expli
cat ea. în plus, oricum nu aş vrea să fiu cu un bărbat care
e îndrăgostit de altcineva.
Am sărit în picioare.
— De cine...
Expresia lui Marlee era triumfătoare, iar zâmbetul
ascuns în spatele ceştii de ceai spunea: „Te-am prins!"
Aşa era.
într-o fracţiune de secundă, am realizat că ideea că
Maxon ar fi îndrăgostit de altcineva mă făcea atât de
geloasă, încât mă durea. în clipa următoare — după ce am
înţeles că despre mine era vorba — am simţit un val
de uşurare.
Am ridicat zid după zid, glumind pe seama lui Maxon
şi lăudând calităţile celorlalte fete, dar într-o singură pro
poziţie, a reuşit să meargă direct la ţintă.
— De ce nu aţi pus capăt chestiei ăsteia, America? m-a
întrebat cu gingăşie în glas. Ştii că te iubeşte.
— Nu mi-a spus-o niciodată, m-am apărat eu, ceea ce
era adevărat.
— Sigur că nu, mi-a răspuns ea, ca şi cum era evident de
ce. încearcă din răsputeri să te prindă şi, de fiecare dată
când se apropie de tine, îl dai la o parte. De ce faci asta?
Puteam oare să-i spun? Puteam să-i mărturisesc că, deşi
sentimentele mele pentru Maxon erau profunde — mai
35
profunde decât îmi dădeam seama, se pare — mai era
cineva căruia nu puteam să-i dau drumul?
— Simt doar... nesigură, presupun.
Aveam încredere în Marlee; chiar aveam. Dar era mai
bine pentru amândouă să nu ştie.
A clătinat din cap. Părea să-şi dea seama că era mai
mult de atât la mijloc, dar nu m-a presat. Era aproape în
curajatoare această acceptare reciprocă a secretelor noastre.
— Găseşte o cale de a fi sigură. Şi cât mai repede. Doar
pentru că Maxon nu e sufletul meu pereche, nu înseamnă
că nu e un tip grozav. Mi-ar părea rău să-l pierzi pentru că
ţi-e teamă.
Avea din nou dreptate. îmi era teamă. Teamă că senti
mentele lui Maxon nu erau atât de autentice pe cât păreau,
teamă de noua viaţă de prinţesă şi de a-1 pierde pe Aspen.
- WGa să schimbăm subiectul, a continuat ea, lăsând jos
ceaşca de ceai, toată vorbăria aia de ieri despre nunţi m-a
dus cu gândul la ceva.
— Da?
— Ai vrea să-mi fii domnişoară de onoare? Dacă mă voi
căsători într-o zi?
— Oh, Marlee, sigur că da! Pot să-ţi cer acelaşi lucru?
. I-am luat mâinile între ale mele, iar ea mi le-a strâns bu
curoasă.
— Dar ai surori; nu se vor supăra?
— O să înţeleagă. Te rog?
— Bineînţeles! N-aş rata nunta ta pentru nimic m lume.
Tonul ei sugera că nunta mea ar fi evenimentul secolului.
36
— Promite-mi că, şi dacă mă mărit cu vreun amărât din
Opt, în vreo fundătură, vei fi acolo.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare, convinsă că aşa
ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată.
— Chiar şi dacă asta va fi situaţia, promit.
Nu mi-a cerut să-i fac o promisiune similară, ceea ce
m-a făcut să mă întreb, încă o dată, dacă exista vreun alt
Patru acasă în care-şi pusese speranţele; dar Marlee era
prietena mea cea mai bună şi aş fi făcut orice pentru ea.
37
A fost un gest lent, dar scurt, şi în acele câteva secunde
am simţit acea nevoie, acel dor pe care Aspen avea ten
dinţa să-l stârnească în mine. Nu trebuia decât să mă uit o
singură dată în ochii lui verzi ca smaraldele, adânci şi plini
de dorinţă, şi simţeam că încep să mi se înmoaie genunchii.
Am intrat în cameră cât am putut de repede, chinuită
de forţa acestei legături care exista între noi. Slavă Dom
nului, nu am avut prea mult timp la dispoziţie să mă gân
desc la cum mă făcea Aspen să mă simt, pentru că din clipa
în care s-a închis uşa slujnicele roiau în jurul meu, pregă-
tindu-mă de culcare. In timp ce sporovăiau şi îmi pieptă
nau părul, am încercat să dau totul uitării pentru o clipă.
Era imposibil. Trebuia să decid. Aspen sau Maxon.
Dar cum puteam să aleg între două posibilităţi atrăgă
toare? Cum puteam să fac o alegere care, într-un fel sau
âltul>; ar fi devastat o parte din mine? M-am consolat la
gândul că mai aveam timp. încă mai aveam timp.
38
C apitolul 5
39
extinse ne-ar conferi numerele de care avem nevoie ca să-i
punem capăt.
Chiar nu o puteam suferi pe Celeste. Din cauza ei, o fată
fusese dată afară, tot ea îi stricase petrecerea lui Kriss cu o
lună în urmă, ca să nu mai amintesc de faptul că încercase,
literalmente, să-mi smulgă rochia de pe mine. Pentru că era
din Doi se considera cu o treaptă mai sus decât noi, restul.
Personal nu aveam nicio opinie despre numărul de soldaţi
pe care ar fi trebuit să-i aibă Illea, dar acum, când ştiam ce
crede Celeste despre acest subiect, eram total împotrivă.
— Nu simt de acord, am spus, cât mai elegant cu putinţă.
Celeste s-a întors spre mine, aruncându-şi părul negru
peste umăr. Fiind cu spatele la cameră, îi venea foarte uşor
să-mi arunce, fără rezerve, priviri ucigătoare.
i_ :^ h, Lady America, tu crezi că mărirea numărului de
trupe e o idee rea? m-a întrebat Gavril.
Am simţit un val de căldură cuprinzându-mi obraji.
— Cei din Doi îşi pot permite să plătească pentru a se
eschiva de la recrutare, aşa că sunt sigură că Lady Celeste
nu a văzut niciodată ce înseamnă pentru o familie să îşi
piardă fiii. Să fie recrutaţi şi mai mulţi tineri ar fi devasta
tor, mai ales pentru castele inferioare, care au de obicei fa
milii numeroase şi au nevoie de fiecare membru pentru a
putea supravieţui.
De lângă mine, Marlee mi-a dat un ghiont prietenesc.
Celeste a luat cuvântul.
40
— Păi, şi atunci, ce ar trebui să facem? Doar nu sugerezi
să stăm deoparte şi să lăsăm războaiele astea să se prelun
gească la nesfârşit?
— Nu, nu. Bineînţeles că vreau ca Illea să înceteze răz
boaiele.
Am stat un moment să-mi adun gândurile şi m-am uitat
spre Maxon, căutând un sprijin. Alături de el, regele părea
iritat.
Trebuia să schimb cursul discuţiei, aşa că am spus la re
pezeală primul lucru care mi-a venit în minte:
— Dacă înrolarea ar fi voluntară?
— Voluntară? a repetat Gavril.
Celeste şi Natalie au râs pe înfundate, ceea ce a înrăutăţit
situaţia. Dar apoi m-am gândit. Oare ar fi o idee aşa de rea?
— Da. Sunt sigură că ar fi necesare anumite condiţii,
dar poate că am obţine mai mult de la o armată de bărbaţi
care vor să fie soldaţi, decât de la nişte băieţi care fac doar
atât cât e necesar ca să rămână în viaţă şi să se întoarcă la
viaţa pe care au lăsat-o în urmă.
Tăcerea s-a aşternut în studio, ca efect al vorbelor mele.
Se pare că le dădusem de gândit.
— E o idee bună, a intervenit Elise. în felul ăsta am reuşi
să trimitem soldaţi noi în fiecare lună, sau la două, pe mă
sură ce oamenii se înscriu. Asta ar putea să le insufle entu
ziasm celor care sunt în serviciul militar de mai multă vreme.
— Sunt de acord, a adăugat Marlee, asta fiind de obicei
limita comentariilor ei.
41
A
42
Miriam Carrier rămăsese văduvă de tânără; cu toate
astea, ea şi fiul ei, Aiden, se descurcau. Când soldaţii i-au
apărut la uşă cu o scrisoare şi un steag şi condoleanţele lor
seci, a cedat nervos. Nu a putut să o scoată la capăt de una
singură. Chiar dacă îi stătea în puteri, inima ei n-a mai avut
tăria necesară.
Câteodată o vedeam cerşind asemenea celor din Opt,
în aceeaşi piaţă în care îmi luasem rămas-bun de la Caro-
lina. Dar nu era ca şi cum aveam ceva să îi dau.
— Ştiu, am spus compătimitor.
— Kriss mi s-a părut că a mers un pic prea departe, a
comentat Arme. Ideea ca femeile să ajungă pe câmpul de
luptă mi se pare îngrozitoare.
I-am zâmbit, în timp ce ea se concentra atentă, cu faţa
schimonosită, asupra părului meu.
— După spusele lui tata, femeile obişnuiau să...
O rafală de ciocănituri s-au auzit dinspre uşă, făcân-
du-ne să tresărim.
— M-am gândit la ceva, a anunţat Maxon, intrând fără
să aştepte un răspuns.
Se părea că aveam rezervate pentru întâlniri nopţile de
vineri de după Actualităţi
— Maiestatea Voastră, au rostit femeile în cor, Mary
scăpând pe jos nişte agrafe în timp ce se cufunda într-o
reverenţă.
— Dă-mi voie, s-a oferit Maxon, venind în ajutorul
lui Mary.
43
— E în regulă, a insistat ea, roşind puternic şi ieşind
afară din cameră.
Mult mai puţin subtil decât pun pariu că intenţionase,
le-a făcut semne lui Lucy şi Anne, implorându-le să o
însoţească.
— Oh, ăă, noapte bună, domnişoară, a spus Lucy, trăgând
de poala uniformei lui Anne ca să o determine să i se alăture.
Odată plecate, eu şi Maxon am izbucnit în râs. M-am în
tors spre oglindă şi am continuat să-mi scot agrafele din păr.
— Sunt un grup hazliu, a comentat Maxon.
— Doar te admiră foarte mult.
Modest, a îndepărtat complimentul cu o fluturare a
mâinii.
— Scuze că v-am întrerupt, i s-a adresat el reflexiei mele.
— Nicio problemă, i-am răspuns, trăgând de ultima
agrafă.
Mi-am trecut degetele prin păr şi l-am lăsat să mi se re
verse pe umeri.
— Arăt bine?
Maxon a încuviinţat, fixându-mă cu privirea un pic mai
mult timp decât era necesar. Şi-a venit în fire şi a început
să-mi vorbească:
— Oricum, ideea asta pe care o am...
— Spune-mi.
— îţi aminteşti de treaba cu Halloweenul?
— Da. Oh, încă nu am citit jurnalul. însă e bine ascuns,
am promis eu.
44
— E în regulă. Nimeni nu îl caută. Oricum, m-am gân
dit la ceva. în toate cărţile alea scria că se sărbătorea în oc
tombrie, nu?
— Da, i-am răspuns cu indiferenţă.
— Acum suntem în octombrie. Ce-ar fi. să ţinem o pe
trecere de Halloween?
M-am învârtit pe scaun.
— Serios? Oh, Maxon, am putea?
— Ţi-ar plăcea?
— La nebunie!
— Mă gândesc că tuturor Aleselor li s-ar putea confec
ţiona costume. Soldaţii ieşiţi din tură ar putea fi parteneri
de dans suplimentari, de vreme ce eu sunt doar unul şi ar
fi nedrept ca lumea să stea pe margine, aşteptându-şi rân
dul. Şi am putea să ţinem lecţii de dans în următoarele săp
tămâni. Tot ai zis că nu prea e nimic de făcut pe aici în
timpul zilei. Şi dulciuri! Vom face şi vom importa cele mai
bune dulciuri! Tu, draga mea, vei fi îndopată cu bomboane
până la sfârşitul serii. Va trebui să te rostogolim pe podea.
Eram fermecată.
— Şi vom da o înştiinţare, vom da de veste întregii ţări
să sărbătorească. Vom lăsa copiii să se costumeze şi să
meargă din uşă în uşă, colindând şi primind bomboane,
aşa cum se obişnuia. Surorii tale îi va plăcea, nu-i aşa?
— Bineînţeles! Tuturor le va plăcea.
A cugetat un moment, ţuguindu-şi buzele.
— Crezi că i-ar plăcea să sărbătorească aici, la palat?
Eram năucită.
45
— Poftim?
— La un moment dat în timpul competiţiei, trebuie
să-i cunosc pe părinţii celor din Elită. Putem la fel de bine
să-i invităm şi pe fraţi şi surori să vină, cu această ocazie,
decât să aşteptăm...
N-a mai apucat să termine, pentru că m-am aruncat
imediat în braţele lui. Eram atât de extaziată de posibilita
tea de a-i revedea pe May şi pe părinţii mei, încât nu mi-am
putut stăpâni entuziasmul. Şi-a înfăşurat braţele în jurul
taliei mele şi m-a privit îndelung, cu ochii sdipindu-i de
încântare. Cum reuşea această persoană — cineva care-mi
imaginasem că va fi la polul opus — să găsească mereu lu
crurile care mă făceau fericită?
— Vorbeşti serios? Pot într-adevăr să vină?
— Diesigur, a răspuns el. Abia aşteptam să-i cunosc şi
asta face parte din competiţie. Oricum, cred că v-ar face tu
turor bine să vă revedeţi familiile.
îndată ce am fost sigură că nu o să mă apuce plânsul,
i-am şoptit:
— Mulţumesc.
— Cu multă plăcere... Ştiu că îi iubeşti.
— Aşa este.
Maxon a râs.
— Şi e evident că ai face practic orice pentru ei. Până la
urmă, ai rămas în Alegere datorită lor.
M-am smucit făcând un pas înapoi, lăsând spaţiu între
noi pentru a-i putea vedea ochii. Nu era urmă de deza
probare în privirea lui, doar şoc din cauza; mişcării mele
46
bruşte. Nu puteam să las lucrurile aşa. Trebuia să mă fac
perfect înţeleasă.
— Maxon, ei reprezintă unul din motivele pentru care
am rămas, la început, dar acum nu datorită lor sunt aici.
Ştii asta, nu-i aşa? Sunt aici pentru că...
— Pentru că?
L-am privit pe Maxon, a cărui faţă se putea citi o ex
presie de adoraţie plină de speranţă. „Spune-o, America.
Pur şi simplu, spune-i."
— Pentru că? a întrebat din nou, de data asta cu un
zâmbet năstruşnic înflorindu-i pe buze, ceea ce m-a făcut
să mă înmoi şi mai tare.
M-am gândit la conversaţia mea cu Marlee şi la cum mă
simţisem în urmă cu câteva zile, când vorbiserăm despre
Alegere. Era greu să mă gândesc la Maxon ca la iubitul
meu, ştiind că se întâlnea şi cu alte fete, dar mi-era mai
mult decât un prieten. Sentimentul acela încărcat de spe
ranţă m-a lovit din nou, gândul că ar putea fi ceva special
între noi. Maxon însemna mai mult pentru mine decât îmi
permisesem să cred.
I-am aruncat un zâmbet cochet şi m-am îndreptat
spre uşă.
— America Singer, treci înapoi imediat.
Mi-a tăiat calea, prinzându-mă de talie cu braţul. în
timp ce stăteam aşa, lipiţi unul de altul, mi-a şoptit:
— Spune-mi.
Mi-am strâns buzele. '
47
— Bine, atunci va trebui să mă bazez pe alte mijloace
de comunicare.
Fără niciun avertisment, m-a sărutat. Am simţit cum
sunt dată uşor pe spate, susţinută în totalitate de braţele
lui. Mi-am încolăcit mâinile de gâtul lui, dorindu-mi să-l
ţin aproape... şi ceva s-a schimbat în mintea mea.
De obicei, când eram singuri, puteam să ignor orice.
Dar în acea seară, m-am gândit la posibilitatea ca altcineva
să fie în locul meu. Doar închipuindu-mi o altă fată în
braţele lui Maxon, făcându-1 să râdă, devenind soţia lui...
Mi s-a frânt inima. Nu m-am putut stăpâni şi am început
să plâng.
— Iubito, ce s-a întâmplat?
„Iubito"? Acest cuvânt, atât de tandru şi personal, m-a
învăluit. în acel moment, orice dorinţă de împotrivire faţă
de sentimentele pe care le nutream pentru Maxon a dis
părut. îmi doream să fiu draga lui, iubita lui. Voiam să fiu
doar a lui Maxon.
Asta putea însemna acceptarea unui viitor la care nu
mă gândisem niciodată şi renunţarea la lucruri pe care nu
intenţionasem să le abandonez, dar gândul de a-1 părăsi
era de neconceput.
Adevărat, nu eram cea mai bună candidată la coroană,
dar nu meritam să fiu în competiţie dacă nu puteam măcar
să fiu suficient de curajoasă încât să mărturisesc ce simţeam.
Am oftat, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Nu vreau să părăsesc toate astea.
48
— Dacă îmi amintesc bine, prima oară când ne-am cu
noscut mi-ai spus că te simţi ca intr-o cuşcă aici, mi-a re
proşat zâmbind el. Dar, până la urmă, te cucereşte, nu-i aşa?
Am dat uşor din cap.
— Câteodată poţi fi atât de idiot.
Un râset slab a reuşit să treacă de nodul din gâtul meu.
Maxon m-a lăsat să mă îndepărtez suficient cât să pot
privi în ochii săi căprui.
— Nu vorbesc despre palat, Maxon. Nu-mi pasă câtuşi
de puţin de hainele mele, de patul meu ori, mă crezi sau
nu, de mâncare.
Maxon a râs. Nu era niciun secret cât de încântată fu
sesem de mesele extravagante de aici.
— E vorba de tine, am spus. Nu vreau să te părăsesc
pe tine.
— Pe mine?
Am încuviinţat.
— Mă vrei pe mine?
Am chicotit văzându-i expresia zăpăcită.
— Asta spun.
A ezitat un moment.
— Dar... cum... ce am făcut?
— Nu ştiu, i-am spus, ridicând din umeri. Cred doar că
am fi un noi reuşit.
A surâs.
— Am fi un noi minunat.
Maxon m-a tras spre el, brutal, după standardele lui, şi
m-a sărutat din nou.
49
- — Eşti sigură? m-a întrebat, îndepărtându-se şi privin-
du-mă intens. Eşti absolut convinsă?
— Dacă tu eşti sigur, şi eu sunt.
Pentru o fracţiune de secundă, ceva s-a schimbat în ex
presia lui. Dar a dispărut atât de repede, încât m-am în
trebat dacă nu cumva mi se păruse.
In clipa următoare, m-a condus spre pat şi ne-am aşezat
amândoi pe margine, ţinându-ne de mână în timp ce capul
meu se odihnea pe umărul lui. Mă aşteptam să spună ceva.
In fond, asta aşteptase? Dar nu existau cuvinte. Din când
în când ofta prelung şi doar auzind acel sunet îmi dădeam
seama cât de fericit era. Asta mă ajuta să nu mă mai simt
aşa de neliniştită.
După o vreme — poate pentru că niciunul dintre noi
nu ştia ce să spună — Maxon şi-a îndreptat spatele.
— Cred că ar trebui să plec. Dacă vom invita toate fa
miliile la sărbătoare, trebuie să fac planuri suplimentare.
M-am retras şi am zâmbit, încă beată de bucurie că
aveam să-mi îmbrăţişez în curând mama, tatăl şi pe May.
— încă o dată, îţi mulţumesc.
Ne-am ridicat împreună, îndreptându-ne spre uşă. îl ţi
neam strâns de mână. Dintr-un motiv oarecare, îmi era
teamă să-i dau drumul. Simţeam că întregul moment era
cumva fragil şi, dacă ar fi forţat prea mult, s-ar fi putut
frânge.
— Ne vedem mâine, mi-a promis el în şoaptă, stând
foarte aproape de mine.
50
M-a privit cu atâta adoraţie, încât m-am simţit prostuţă
că îmi făcusem griji.
— Eşti uimitoare.
Odată ce Maxon a plecat, am închis ochii şi am retrăit
fiecare clipă din timpul scurt petrecut împreună: felul în
care îşi fixase privirea asupra mea, zâmbetele jucăuşe, să
ruturile tandre. M-am gândit la ele iar şi iar în timp ce mă
pregăteam de culcare, întrebându-mă dacă şi Maxon făcea
acelaşi lucru.
51
C apitolul 6
52
Nu m-am putut abţine să nu îndrept spatele şi să zâm
besc larg. Fotograful a surprins momentul înainte să i se
adreseze lui Maxon.
— Maiestatea Voastră, este mereu o onoare. V-ar de
ranja să pozaţi alături de această domnişoară?
— Ar fi plăcerea mea.
Slujnicele s-au dat la o parte, iar Maxon a luat câteva
schiţe şi s-a postat chiar în spatele meu, cu hârtiile într-o
mână şi cu cealaltă aşezată mai jos, pe talia mea. Acea atin
gere exprima atât de mult pentru mine! Spunea: „Vezi, în
curând te voi putea atinge aşa în faţa întregii lumi. Nu ai
de ce să-ţi faci griji".
Au fost făcute câteva poze, iar fotograful s-a îndreptat
către următoarea fată de pe lista lui. Am realizat că şi
slujnicele mele se retrăseseră la un moment dat, fără să-mi
dau seama.
— Slujnicele tale simt destul de talentate, a spus Maxon.
Modelele astea sunt splendide.
Am încercat să mă port ca de obicei cu Maxon, dar lu
crurile păreau să se fi schimbat acum, în bine şi în rău
deopotrivă.
— Ştiu. Nu aş putea fi pe mâini mai bune.
— Te-ai decis asupra vreunui model? m-a întrebat, răs
firând hârtiile pe birou.
— Tuturor ne place ideea cu pasărea. Cred că vrea să
fie o aluzie la lănţişorul meu, i-am răspuns, atingând firul
subţire de argint.
53
Lănţişorul meu de care atârna pasărea cântătoare fu
sese un dar de la tatăl meu şi îl preferam bijuteriilor
greoaie pe care ni le punea la dispoziţie palatul:
— Urăsc să-ţi spun asta, dar cred că şi Celeste a ales
ceva aviar. Pare extrem de hotărâtă, a spus el.
— Nu-i nimic, am replicat, ridicând din umeri. Oricum
nu mă omor după pene.
Zâmbetul mi-a pălit.
— Stai puţin. Te-ai întâlnit cu Celeste?
A încuviinţat.
— A fost doar o vizită scurtă, ca să stăm de vorbă. Mi-e
teamă că nu pot rămâne nici aici mult timp. Tata nu e foarte
încântat de toate astea, dar pentru că Alegerea este încă în
desfăşurare, a înţeles că ar fi frumos să avem mai multe fes
tivităţi. Şi a fost de acord că ar fi o cale mult mai bună de a
cunoaşte familiile, având în vedere circumstanţele.
— Ca de exemplu?
— E nerăbdător să se facă o eliminare şi va trebui să iau
această decizie după ce o să-i cunosc pe părinţii tuturor fete
lor. Cu cât sosesc mai repede, cu atât mai bine, în opinia lui.
Nu realizasem că a trimite pe cineva acasă făcea parte
din planul de Halloween. Credeam că va fi doar o mare
petrecere. Am început să-mi fac griji, deşi îmi spuneam că
nu aveam niciun motiv. Nu după conversaţia noastră din
seara precedentă. Dintre toate momentele petrecute cu
Maxon, nimic nu îmi părea mai real ca acele clipe.
încă analizând schiţele, m-a anunţat părând că se gân
deşte la altceva:
— Presupun că ar trebui să-mi termin rondul.
54
— Pleci deja?
— Nu te îngrijora, iubito. Ne vedem la cină.
„Da", mi-am spus eu, „dar ne vei vedea pe toate la cină."
— E totul în regulă? am întrebat.
— Bineînţeles, mi-a răspuns, dându-mi un sărut fugitiv.
Pe obraz.
— Trebuie să fug. Vorbim curând.
Şi, la fel de brusc cum apăruse, a şi dispărut.
55
Pierdusem aproape orice speranţă până vineri, când
m-am trezit după Actualităţi, stând la pian în camera mea,
sperând ca Maxon să vină să mă vadă.
Nu a făcut-o.
Am încercat să-mi scot asta din minte sâmbătă, când
Elita era obligată să întreţină, de dimineaţă, în Salonul
Doamnelor, valul de femei ce sosea la palat şi să participe
la încă o repetiţie de dans după-amiaza.
Slavă Domnului că familia mea, fiind din Cinci, alesese
să se concentreze pe muzică şi artă, fiindcă eram o dansa
toare îngrozitoare. Singura persoană mai nepricepută
decât mine era Natalie. în mod supărător, Celeste era în
truchiparea graţiei. Nu o dată, instructorii îi ceruseră să le
ajute pe celelalte fete, rezultatul fiind un mic incident în
urma căruia Natalie aproape că îşi sucise glezna, din cauza
îndrumării intenţionat greşite a lui Celeste.
Cu o viclenie de şarpe, Celeste pusese problemele lui
Natalie pe seama stângăciei acesteia. Instructorii o crezu
seră, iar Natalie făcuse haz de întreaga situaţie. Am admi
rat-o pe Natalie că nu o lăsa pe Celeste să o provoace.
Aspen fusese prezent la toate lecţiile. La început l-am
evitat, nefiind sigură dacă voiam să am de-a face cu el. Au
zisem zvonuri conform cărora soldaţii îşi schimbau pro
gramul atât de repede că te lua ameţeala. Unii voiau cu tot
dinadinsul să meargă la petrecere, în timp ce alţii aveau
iubite acasă şi ar fi intrat în mare bucluc dacă ar fi fost vă
zuţi dansând cu altcineva, mai ales în condiţiile în care
cinci dintre noi aveau să devină curând din nou disponi
bile şi aveau să fie la mare căutare.
56
Dar având în vedere că asta urma să fie ultima noastră
repetiţie oficială, atunci când Aspen s-a apropiat suficient
cât să mă invite la dans, nu l-am refuzat.
— Eşti în regulă? m-a întrebat. Păreai supărată ultima
dată când te-am văzut.
— Doar obosită, am minţit.
Nu puteam să discut cu el probleme amoroase.
— Serios? m-a chestionat neîncrezător. Eram sigur că
asta anunţa veşti proaste.
— Ce vrei să spui?
Ştia el oare ceva şi eu nu?
A oftat.
— Dacă te pregăteşti să-mi spui că trebuie să mă opresc
şi să nu mai lupt pentru tine, asta nu e o conversaţie pe
care vreau să o port.
Ce-i drept, nici nu mă gândisem la Aspen în ultima săp
tămână. Eram atât de măcinată de cuvintele mele depla
sate şi de presupunerile mele greşite, încât nu puteam să
mă gândesc la altceva. Şi iată, în timp ce eu mă frământa
sem la gândul că Maxon renunţase la mine, Aspen îşi fă
cuse griji de acelaşi fel.
— Nu e asta, i-am răspuns vag, simţindu-mă vinovată.
A dat din cap, satisfăcut pe moment de răspunsul meu.
-A u !
— Ups! am exclamat.
Chiar nu intenţionasem să-l calc pe picioare. M-am stră
duit să mă concentrez ceva mai mult asupra dansului.
- — îmi pare rău, Mer, dar eşti groaznică.
Râdea pe înfundate, deşi sigur îl rănisem.
57
— Ştiu, ştiu, am spus, cu răsuflarea tăiată. îmi dau toată
silinţa, jur!
Ţopăiam prin cameră ca o răţuşcă şchioapă, dar com
pensam lipsa de graţie prin efort. Aspen, amabil, a încercat
să mă pună într-o lumină bună, rupând ritmul ca să fie în
pas cu mine. Era aşa de tipic pentru el să încerce mereu să
fie eroul meu.
Până la sfârşitul acelei ultime lecţii, învăţasem cel puţin
toţi paşii. Nu puteam să promit că nu aveam să trântesc la
pământ vreun diplomat străin, azvârlind energic din pi
cioare, dar eram pregătită să dau totul. Nu era de mirare
că Maxon avea îndoieli. L-aş fi făcut de râs într-o vizită în
altă ţară şi nici nu se punea problema să primesc de una
singură vreun oaspete aici. Pur şi simplu nu aveam stofă
de prinţesă.
Ana suspinat şi m-am dus să-mi iau un pahar cu apă.
Aspen m-a urmat, în vreme ce fetele părăseau camera.
— Deci, a început el.
Am aruncat o privire prin cameră ca să mă asigur că nu
ne privea nimeni.
— Presupun că, dacă nu eşti îngrijorată din cauza mea,
atunci eşti îngrijorată din cauza lui.
Mi-am coborât privirea şi am roşit. Cât de bine mă
cunoştea.
—■Departe de mine gândul de a-1 susţine sau ceva de
genul ăsta, dar dacă nu îşi dă seama cât de uimitoare eşti,
e un idiot.
Am zâmbit, continuând să studiez podeaua.
58
— Şi dacă nu ajungi să devii prinţesă, ce dacă? Asta nu
te face mai puţin extraordinară. Şi doar ştii că... că...
Nu reuşea să exprime ce voia să spună şi am riscat să-l
privesc.
în ochii lui Aspen am văzut o mie de finaluri diferite
ale acelei propoziţii, toate amintindu-mi de legătura dintre
noi. De faptul că încă mă aştepta. Că mă cunoştea mai bine
ca oricine. Că eram la fel. Că acele luni petrecute la palat
nu puteau şterge doi ani. Orice s-ar fi întâmplat, Aspen
avea să fie mereu acolo pentru mine.
— Ştiu, Aspen. Ştiu.
59
C apitolul 7
60
— în regulă, doamnelor! a strigat Silvia. Comportaţi-vă
ca nişte domnişoare! Majordomii şi slujnicele, aliniaţi-vă
la perete, vă rog.
Am încercat să fim încântătoarele tinere prinţese pe
care le dorea Silvia, dar în clipa în care părinţii lui Kriss şi
ai lui Marlee au intrat pe uşă, totul s-a dus de râpă. Ambele
fete erau doar nişte copile şi era evident că părinţii le du
seseră prea mult dorul ca să se mai sinchisească de eti
chetă. Au intrat ţipând, iar Marlee a zbughit-o din rând,
fără să şovăie.
Părinţii lui Celeste au fost mai stăpâniţi, deşi erau vădit
entuziasmaţi să-şi revadă fiica. Şi ea a rupt rândul, dar
într-o manieră mult mai civilizată decât Marlee. Nici nu
i-am observat pe părinţii lui Natalie sau pe ai lui Elise, pen
tru că o siluetă micuţă cu o coamă de păr roşcat a pătruns
în viteză prin uşa deschisă, căutând din ochi pe cineva.
— May!
Mi-a auzit vocea, mi-a văzut mâna fluturând şi s-a gră
bit spre mine, urmată de mama şi de tata. Am îngenun
cheat pe podea, luând-o în braţe.
— Ames! Nu îmi vine să cred! a ciripit ea, cu admiraţie
şi gelozie în voce. Eşti atât, atât de frumoasă!
Nu puteam să vorbesc. Abia o puteam vedea din cauza
lacrimilor.
Un moment mai târziu, am simţit braţele ferme ale ta
tălui meu, cuprinzându-ne pe amândouă. Apoi mama,
abandonând buna-cuviinţa ei obişnuită, ni s-a alăturat,
aruncându-se în braţele noastre, pe podeaua palatului.
61
Am auzit un oftat, care ştiam că era al Silviei, dar chiar
nu îmi păsa în acel moment.
De îndată ce am putut din nou să respir, am zis:
— Mă bucur aşa de mult că sunteţi aici!
— Şi noi, pisicuţo, m-a asigurat tata. Nici nu-ţi pot
spune cât de mult ne-ai lipsit!
I-am simţit buzele pe creştetul capului.
M-arn răsucit ca să-l pot strânge în braţe mai bine. Nu
mi-am dat seama, până în acel moment, cât de mult îmi
lipsiseră.
Am lăsat-o pe mama la urmă. Eram şocată să o văd aşa
tăcută. Nu-mi venea să cred că nu îmi ceruse încă un ra
port detaliat al progresului relaţiei mele cu Maxon. Când
m-am retras, i-am remarcat lacrimile din ochi.
— Eşti atât de frumoasă, iubito. Arăţi ca o prinţesă.
,Am zâmbit. Era plăcut că măcar de data asta nu mă cri
tica sau nu-mi dădea indicaţii. Doar se bucura de moment
şi asta însemna totul pentru mine. Pentru că şi eu făceam
acelaşi lucru.
Am observat ochii lui May fixând ceva peste umărul meu.
— E el, a murmurat.
— Hm? am întrebat, privind în jos către ea.
întorcându-mă, l-am văzut pe Maxon urmărindu-ne
din spatele scărilor principale. S-a îndreptat spre noi afi
şând un zâmbet amuzat, pentru că eram toţi îngrămădiţi
pe podea. Tata s-a ridicat imediat.
— Alteţa Voastră, a spus el, pe un ton plin de admiraţie.
Maxon a venit spre el, cu mâna întinsă.
62
— Domnule Singer, e o onoare. Am auzit atâtea despre
dumneavoastră. Şi despre dumneavoastră, doamnă Singer.
S-a îndreptat spre mama, care se ridicase şi ea şi îşi ne
tezise părul.
— Maiestatea Voastră, a chiţăit ea, uşor emoţionată. îmi
cer scuze pentru toate astea.
A gesticulat spre podea, în timp ce eu şi May ne-am ri
dicat, încă lipite una de alta.
Pe Maxon îl umfla râsul.
— Nu vă faceţi probleme. Nu mă aştept la mai puţin
entuziasm din partea rudelor domnişoarei America.
Eram sigură că mama dorea o explicaţie pentru asta
mai târziu.
— Iar tu trebuie să fii May.
May a roşit, pregătindu-se pentru o strângere de mână,
primind în schimb un sărut.
— Nu am apucat încă să-ţi mulţumesc pentru că nu ai
plâns.
— Poftim? a întrebat ea, roşind şi mai tare din cauza
confuziei.
— Nu ţi-a spus nimeni? a spus Maxon cu seninătate.
Datorită ţie am câştigat prima întâlnire cu încântătoarea ta
soră. îţi voi fi veşnic îndatorat.
May i-a răspuns chicotind:
— Păi, cu plăcere, presupun.
Maxon şi-a dus mâinile la spate, reamintindu-şi de bu
nele maniere.
— Mi-e teamă că trebuie să fac cunoştinţă şi cu ceilalţi,
dar.vă rog să rămâneţi aici un moment. Voi face un scurt
63
anunţ. Şi sper să pot sta mai mult de vorbă cu voi curând.
Mă bucur că aţi putut veni.
— E chiar mai drăguţ în persoană, a şoptit May, destul
de tare însă, şi mi-am dat seama, după mişcarea uşoară a
capului, că Maxon auzise.
S-a îndreptat spre familia lui Elise, care erau de departe
cei mai rafinaţi dintre toţi. Fraţii ei mai mari aveau o ţinută
rigidă de soldaţi, iar părinţii ei au făcut o plecăciune când
Maxon s-a apropiat. M-am întrebat dacă Elise le spusese
să facă asta sau aşa erau ei. Toţi păreau aşa de distinşi, mi
cile lor siluete elegant îmbrăcate continuându-se cu creş
tete asortate, negru-cărbune.
Alături de ei, Natalie şi foarte drăguţa ei soră mai mică
şuşoteau alături de Kriss, în timp ce părinţii lor îşi dădeau
mâna. întreaga atmosferă era scăldată de energie pozitivă.
— Cum adică se aştepta la entuziasm din partea noas
tră? mi-a cerut mama explicaţii, în şoaptă. Să fie din cauza
faptului că te-ai răstit la el când v-aţi cunoscut? Nu ai mai
făcut asta, nu-i aşa?
Am oftat.
— De fapt, mamă, ne contrazicem destul de des.
— Poftim!? a exclamat ea, şocată. Păi, încetează!
— Ah, şi i-am dat un genunchi sub centură la un mo
ment dat.
S-a lăsat o clipă de tăcere, până când May a izbucnit în
râs. îşi acoperea gura încercând să se oprească, dar conti
nua să scoată hohote stângace şi piţigăiate. Tata stătea cu
buzele strânse, dar îmi dădeam seama că era şi el pe cale
să izbucnească în râs.
64
Mama se făcuse albă ca varul.
— America, spune-mi că glumeşti. Spune-mi că nu l-ai
atacat pe prinţ.
Nu ştiu de ce, dar cuvântul „atacat" ne-a dat gata pe
toţi; iar eu, May şi tata am început să râdem cu lacrimi, în
timp ce mama se holba la noi.
— Scuze, mamă, am izbutit eu să spun.
— Oh, Doamne!
Deodată părea foarte interesată să-i cunoască pe părin
ţii lui Marlee şi nu am oprit-o când a pornit spre ei.
— Deci îi place o fată care să-i ţină piept, a spus tata, odată
ce ne-am calmat cu toţii. Deja îmi place mai mult de el.
Tata se uita prin cameră, admirând palatul, iar eu stă
team acolo, încercând să-i sorb cuvintele. De câte ori, de-a
lungul anilor în care eu şi Aspen ne întâlniserăm în secret,
el şi tata se aflaseră în aceeaşi cameră? De vreo douăspre
zece ori, cel puţin. Poate mai mult. Şi nu îmi făcusem ni
ciodată griji că tata nu l-ar accepta pe Aspen. Ştiam că a-1
convinge să mă lase să mă mărit cu un băiat dintr-o castă
inferioară ar fi fost greu, dar'presupusesem mereu că voi
obţine consimţământul lui până la urmă.
Dintr-un motiv sau altul, situaţia din acel moment era
de o mie de ori mai stresantă. Chiar dacă Maxon făcea
parte din Unu şi avea posibilitatea să ne susţină pe toţi, am
devenit deodată conştientă de faptul că era posibil ca tata
să nu-1 placă.
Tata nu era un rebel care să dea foc la case sau lucruri
de genul ăsta. Dar ştiam că nu-i convenea cum era condusă
ţara. Dacă nemulţumirile lui faţă de guvernare aveau să se
65
extindă şi asupra lui Maxon? Dacă avea să-mi spună că nu
ar fi trebuit să fiu cu el?
înainte să pot ajunge prea departe cu aceste gânduri,
Maxon a urcat câteva trepte mai sus ca să ne poată vedea
pe toţi.
— Vreau să vă muţumesc tuturor că aţi venit. Ne face
mare plăcere să vă avem la palat, nu doar pentru a sărbă
tori primul Halloween după zeci de ani de absenţă, dar şi
pentru a reuşi să vă cunoaştem pe toţi. îmi pare rău că pă
rinţii mei nu au putut şi ei să vă întâmpine. îi veţi cunoaşte
foarte curând.
— Mamele, surorile şi Elita sunt invitate să ia ceaiul cu
mama mea în această după-amiază, în Salonul Doamnelor.
Fiicele dumneavoastră vă vor putea însoţi până acolo. Iar
domnii vor savura un trabuc alături de mine şi de tatăl meu.
Vom avea un majordom care să vă conducă, aşa că nu vă fa
ceţi griji în privinţa orientării. Slujnicele voastre vă vor es
corta spre camerele pe care le veţi folosi pe durata şederii
voastre şi vă vor pregăti corespunzător atât pentru vizita
dumneavoastră, cât şi pentru petrecerea de mâine seară.
Ne-a făcut tuturor un semn scurt cu mâna şi apoi şi-a vă
zut de drum. Aproape imediat, o slujnică a apărut lângă noi.
— Domnule şi doamnă Singer? Sunt aici ca să vă con
duc în camerele dumneavoastră.
— Dar eu vreau să stau cu America! a protestat May.
— Scumpo, sunt sigură cu regele ne-a dat o cameră la
fel de frumoasă ca a surorii tale. Nu vrei să o vezi? a încu-
rajat-o mama.
Mary s-a întors spre mine.
66
— Vreau să trăiesc exact aşa cum trăieşti tu. Doar pentru
o vreme. Pot să stau cu tine?
Am oftat. Şi ce dacă trebuia să renunţ la intimitate pen
tru câteva zile? Nu aveam cum să spun nu acelei mutriţe.
— Fie. Poate că, fiind două, slujnicele mele chiar vor
avea ceva de făcut.
M-a îmbrăţişat atât de strâns, încât am simţit că micul
meu sacrificiu a fost răsplătit instantaneu.
67
Statele Unite fuseseră invadate la începutul celui de-al
Treilea Război Mondial, după ce nu reuşiseră să îşi plă
tească imensa datorie către China. în loc să primească bani,
pe care Statele Unite nu-i aveau, chinezii înfiinţaseră un
guvern aici, formând Statul American al Chinei şi folo-
sindu-i pe americani ca mână de lucru. Până la urmă, Sta
tele Unite se revoltaseră — nu doar împotriva Chinei, dar
şi împotriva ruşilor, care încercau să fure forţa de muncă
dezvoltată de chinezi — alăturându-se Canadei, Mexicului
şi altor ţări latine, pentru a forma un singur stat. Avusese
loc al Patrulea Război Mondial şi, deşi îi supravieţuiserăm,
devenind o ţară nouă, conflictul avusese un efect devasta
tor din punct de vedere economic.
— Maxon mi-a spus că, înainte de al Patrulea Război
Mondial, oamenii nu aveau mai nimic.
— Are dreptate. Parţial ăsta este motivul pentru care sis-
temffl de caste e aşa de nedrept. De la bun început, nimeni
nu avea prea mare lucru cu care să contribuie, de aceea
mulţi oameni au sfârşit prin a ajunge în castele inferioare.
Nu voiam să o iau pe drumul ăsta cu tata, pentru că
ştiam că se aprindea destul de repede. Nu se înşela — cas
tele erau nedrepte —, dar vizita asta era una veselă şi nu
doream să o irosesc vorbind despre lucruri pe care nu le
puteam schimba.
— Pe lângă informaţii despre istorie, primim şi multe
lecţii de etichetă. Acum intrăm un pic mai mult în diplo
maţie. Cred că s-ar putea să trebuiască să o folosim la ceva
în curând, de se insistă atât asupra ei. Fetele care vor ră
mâne, cel puţin.
68
— Cum adică?
— Se pare că o fată se va întoarce acasă, împreună cu fa
milia ei. Maxon trebuie să facă o eliminare după ce vă va
cunoaşte pe toţi.
— Pari nefericită. Crezi că te va trimite acasă?
.. Am ridicat din umeri.
— Ei, haide. Până acum sigur ţi-ai dat seama dacă te
place sau nu. Dacă te place, nu ai de ce să-ţi fad griji. Dacă
nu, de ce ai mai vrea să rămâi?
— Presupun că ai dreptate.
S-a oprit din mers.
— Deci, cum e, până la urmă?
Era cam jenant să vorbesc cu tata despre asta, dar nici
cu mama nu aş fi vrut să discut problema. Iar May ar fi fost
şi mai nepricepută decât mine în a descifra comportamen
tul lui Maxon.
— Cred că mă place. Aşa îmi spune.
Tata a râs.
— Atunci sunt sigur că eşti în regulă.
— Dar a fost cam... distant săptămâna asta.
— America, draga mea, el e prinţul. A fost probabil ocu
pat cu aprobarea vreunei legi sau ceva asemănător.
Nu ştiam cum să-i explic că Maxon părea să-şi facă timp
pentru toate celelalte. Era prea umilitor.
— Presupun că ai dreptate.
— Că veni vorba de legislaţie, aţi învăţat ceva despre
asta? Despre cum să redactaţi proiecte de lege?
Nu mă omoram nici după subiectul ăsta, dar cel puţin
nu era despre băieţi.
69
— Nu încă. Dar am început să citim multe dintre ele.
Sunt greu de înţeles câteodată; norocul nostru că Silvia, fe
meia pe care ai văzut-o jos, e un soi de ghid sau îndrumă
tor. Ea încearcă să ne explice cum stau lucrurile. Şi Maxon
e de ajutor dacă îi pun întrebări.
— Chiar aşa?
Tata părea mulţumit de asta.
— Oh, da. Cred că e important pentru el ca toate să sim
ţim că am putea avea succes, ştii? Se pricepe de minune să
explice chestii. Chiar mi-a..., am început eu, dar m-am oprit.
Nu ar fi trebuit să menţionez camera cu cărţi. Dar era
tatăl meu.
— Ascultă, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune ni
mănui despre asta.
Tata a rîs.
^ Singura persoană cu care stau de vorbă e mama ta şi
cu toţii ştim că nu poate să ţină un secret, aşa că promit să
nu-i spun.
Am chicotit. Era aproape imposibil să mi-o imaginez pe
mama ţinând ceva pentru ea.
— Poţi să ai încredere în mine, pisicuţo, mi-a zis, luân-
du-mă după umeri.
— Există o cameră, o cameră secretă, şi e plină de cărţi,
tată! i-am mărturisit în şoaptă, asigurându-mă de două ori
că nu era nimeni prin jur. Sunt acolo cărţi interzise şi nişte
hărţi ale lumii, unele vechi, care arată ţările cum erau ele
înainte. Tată, nu ştiam că au fost atât de multe! Şi mai e şi
un calculator înăuntru. Ai văzut vreodată imul în realitate?
70
A clătinat din cap, uluit.
— E incredibil. Scrii la tastatură ceea ce te interesează şi el
caută prin toate cărţile din cameră şi îţi găseşte informaţia.
— Cum?
— Nu ştiu, dar aşa a aflat Maxon ce era Halloweenui.
Chiar m-a...
Am cercetat din nou, dintr-un capăt în celălalt, holul.
Am decis că nu era chip ca tata să vorbească mai departe
despre bibliotecă, dar ar fi fost prea mult să-i spun că
aveam una dintre cărţile acelea secrete la mine în cameră.
— Chiar te-a... ?
— M-a lăsat să împrumut una odată, doar ca să mă uit
la ea.
— Oh, ce interesant! Ce ai citit? îmi poţi spune?
Mi-am muşcat buzele.
— Era unul dintre jurnalele personale ale lui Gregory
Illea.
Tata a rămas cu gura căscată.
— America, e incredibil. Ce scria în el?
— Oh, nu am terminat încă. In principal, mă interesează
să aflu ce era Halloweenui.
S-a gândit o clipă la ce îi spusesem şi a clătinat din cap.
— De ce eşti îngrijorată, America? E clar că Maxon are
încredere în tine.
Am oftat, simţindu-mă ridicol.
— Presupun că ai dreptate.
— Extraordinar! Deci există o cameră ascunsă, aici pe
undeva? a întrebat, privind pereţii cu alţi ochi.
71
— Tată, locul ăsta e o nebunie. Sunt uşi şi pereţi falşi
peste tot. Din câte ştiu eu, dacă aş răsturna vaza asta, s-ar
putea să cădem printr-o uşă-capcană.
— Hmm, a spus el amuzat. Atunci o să fiu foarte atent
pe unde merg când mă întorc în camera mea.
— Ceea ce probabil că ar trebui să faci în curând. Tre
buie să mă duc să o ajut pe May să se pregătească pentru
ceaiul cu regina.
— Ah, da, voi şi ceaiurile voastre cu regina, a glumit el.
Bine, pisicuţo. Ne vedem diseară la cină. Şi ce trebuie să fac
ca să nu cad printr-o trapă secretă? s-a întrebat cu voce tare,
întinzându-şi braţele pe post de scut în timp ce mergea.
Odată ce a ajuns la scări, a pus cu atenţie mâna pe ba
lustradă.
— Ca să ştii, balustrada e sigură,
vŢ -WMersi, tată.'
Am clătinat din cap şi m-am îndreptat spre camera mea.
îmi venea să sar în sus. Eram aşa de fericită că ai mei
veniseră la palat, încât abia mă puteam stăpâni. Dacă
Maxon nu mă trimitea acasă, avea să-mi fie mai greu ca ni
ciodată să stau departe de ai mei.
Am luat-o după colţ spre camera mea şi am văzut că
uşa era deschisă.
— Cum arăta? am auzit-o pe May întrebând în timp ce
mă apropiam.
— Chipeş. Cel puţin aşa era pentru mine. Părul lui on
dulat stătea mereu ciufulit.
May şi Lucy au chicotit la unison.
72
— De câteva ori, chiar mi-am trecut degetele prin părul
lui. Mă gândesc la asta câteodată. Nu atât de mult pe cât
obişnuiam.
M-am apropiat în vârful picioarelor, nevrând să le de
ranjez.
— încă îţi lipseşte? a întrebat May, vrând să ştie cât mai
multe despre băieţi, ca întotdeauna.
— Din ce în ce mai puţin, a recunoscut Lucy, cu o notă
de speranţă în voce. Când am ajuns aici, am crezut că o să
mor de suferinţă. îmi imaginam tot timpul moduri de a
evada din palat şi de a mă întoarce la el, dar asta nu avea
să se întâmple niciodată de-adevăratelea. Nu puteam să-l
părăsesc pe tata şi, chiar dacă aş fi reuşit să ajung în afara
zidurilor, nu aş fi avut cum să găsesc drumul înapoi.
Ştiam câte ceva despre trecutul lui Lucy. Ai ei se oferi
seră să fie servitori pentru o familie din Trei în schimbul
banilor cu care puteau să plătească operaţia mamei lui
Lucy. Aceasta murise în cele din urmă şi, când mama tână
rului aflase că fiul ei era îndrăgostit de Lucy, o vânduse pe
ea şi pe tatăl ei palatului.
Am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă şi le-am văzut
pe May şi pe Lucy stând pe pat. Uşile balconului erau des
chise, permiţând aerului parfumat al Angelesului să intre
în cameră. May adoptase foarte rapid ţinuta de la palat, ro
chia ei de zi îmbrăcându-i perfect trupuşorul, în timp ce
împletea o parte din părul lui Lucy, lăsând restul să atârne
liber. Nu o văzusem niciodată pe Lucy cu părul altfel decât
strâns într-un coc. Arăta minunat aşa, tânără şi fără griji.
— Cum e să fii îndrăgostită? a întrebat May.
73
O parte din mine s-a simţit rănită. De ce pe mine nu mă
întrebase aşa ceva? Apoi mi-am amintit că, din câte ştia
May, eu nu fusesem niciodată îndrăgostită.
Zâmbetul lui Lucy era amar.
— E cel mai minunat şi îngrozitor lucru care ţi se poate
întâmpla vreodată, a spus ea cu simplitate. Ştii că ai găsit
ceva extraordinar şi vrei să ţii de acel ceva pentru tot
deauna; dar în fiecare clipă, te temi de momentul în care
l-ai putea pierde.
Am oftat uşor. Avea absolută dreptate.
Iubirea e o teroare minunată.
Nu voiam să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să
pierzi pe cineva, aşa că am intrat înăuntru.
— Lucy! Ia uită-te la tine!
Vă place?
A dus mâna la spate, atingând împletiturile fine.
— îţi stă foarte bine. May obişnuia să-mi împletească şi
mie părul, tot timpul. E foarte talentată.
May a ridicat din umeri.
— Ce altceva să fac? Nu ne permiteam să cumpărăm
păpuşi, aşa că exersam pe Ames.
— Păi, a spus Lucy întorcându-se către ea, cât timp eşti
aici, tu vei fi păpuşica noastră. Eu, Anne şi Mary te vom
face să arăţi la fel de frumoasă ca regina.
May şi-a înclinat capul.
— Nimeni nu e la fel de frumoasă ca ea.
Apoi s-a întors repede spre mine.
— Să nu-i spui mamei că am zis asta.
Am râs pe înfundate.
74
— Nu o să-i spun. Acum însă trebuie să ne pregătim. E
aproape ora ceaiului.
May a bătut din palme entuziasmată şi s-a dus să se
aşeze în faţa oglinzii. Lucy şi-a strâns părul, reuşind să păs
treze împletiturile intacte în timp ce-şi făcea cocul, ascun
zând o bună parte din el sub bonetă. Nu puteam să o
condamn că dorea să-l păstreze aşa ceva mai mult timp.
— Ah, a sosit o scrisoare pentru dumneavoastră, dom
nişoară, m-a anunţat Lucy, înmânându-mi cu grijă un plic.
— Mulţumesc, am răspuns, nereuşind să-mi ascund
surpriza din voce.
Majoritatea persoanelor de la care mă aşteptam să pri
mesc veşti erau în acel moment cu mine. Am desfăcut pli
cul şi am citit biletul scurt, mâzgăleala aceea studiată
fiindu-mi foarte familiară.
America,
Am aflat cu întârziere căfamiliile Elitei aufost recent in
vitate la -palat şi că tata, mama şi May au plecat să te viziteze.
Kenna nu poate călători din cauza sarcinii înaintate, iar
Gerad este mult prea mic. încerc să înţeleg de ce această in
vitaţie nu mi-afost transmisă şi mie. Suntfratele tău, America.
Singura mea bănuială este că tata a ales să mă excludă.
Sper din tot sufletul că nu aifost tu. Suntem pe cale să rea
lizăm lucruri măreţe, noi doi. Poziţiile noastre ne potfi foarte
folositoare unul altuia. Dacăfamiliei tale i se mai oferă orice
alte privilegii deosebite, ar trebui să-ţi aminteşti şi de mine,
America. Ne putem ajuta reciproc.
î-ai menţionat cumva prinţului de mine? Doar de
curioziate.
Scrie-mi cât mai curând.
Kota
75
Am ezitat între a rupe scrisoarea în bucăţele şi a o pă
stra. Sperasem că fratele meu mai mare avea să scape de
obsesia lui pentru avansarea pe scara socială, învăţând în
felul ăsta să fie mulţumit cu succesul pe care îl avea. Fără
noroc, se pare. Am îndesat scrisoarea pe fundul sertarului,
alegând să uit cu totul de ea. Gelozia lui nu avea să strice
vizita familiei mele.
Lucy a sunat după Anne şi Mary şi toate ne-am distrat
de minune aranjându-ne. Voioşia lui May ne-a molipsit pe
toate, iar eu m-am trezit cântând în timp ce ne îmbrăcam.
La scurt timp, mama a trecut pe la noi, cerându-ne să o asi
gurăm că arăta bine.
Era frumoasă, într-adevăr. Era mai scundă şi mai ro
tunjoară decât regina, dar avea o alură la fel de regală în
acea rochie. în timp ce coboram scările, May m-a apucat
de mână, cu un aer trist.
— Ce s-a întâmplat? Nu te bucuri că o vei cunoaşte
pe regină?
— Ba da. Doar că...
-D a ?
A oftat.
— Cum mă voi putea întoarce la pantalonii kaki după
toate astea?
76
poli opuşi, Natalie şi Lacey erau aproape identice, deşi aş
fi descris-o pe cea din urmă ca fiind ceva mai puţin excen
trică decât sora ei mai mare. Nu chiar atât de aiurită.
Regina a făcut un tur, vorbind cu toate mamele, punând
întrebări în stilul ei dulce, de parcă vieţile noastre ar fi fost
în vreun fel la fel de fascinante ca a ei. Eu mă aflam într-un
grup mic, ascultând-o pe mama lui Elise vorbind despre
familia ei din Noua Asie, când May m-a apucat de rochie,
trăgându-mă deoparte.
— May! am şuierat eu. Ce crezi că faci? Nu te poţi purta
aşa, mai ales când regina e de faţă!
— Trebuie să vezi! a insistat ea.
Slavă Domnului că Silvia nu se afla acolo! Era în stare
să o admonesteze pe May pentru ceva de genul ăsta, chiar
dacă May nu ştia că greşise.
Ne-am îndreptat spre fereastră, iar May mi-a arătat
ceva afară:
-U ite !
Am privit cu atenţie dincolo de tufişuri şi fântâni şi am
văzut două siluete. Una dintre ele era a tatălui meu, care
gesticula viguros, fie explicând, fie întrebând ceva. Cealaltă
aparţinea lui Maxon, care se gândea un timp înainte să răs
pundă. Mergeau agale şi, din când în când, tata îşi băga
mâinile în buzunare, iar Maxon şi le încrucişa la spate. In
diferent care era subiectul conversaţiei părea important.
Am aruncat o privire în Salonul Doamnelor. Toată lu
mea erau absorbită de apariţia reginei şi nimeni nu părea
să ne dea atenţie.
77
Maxon s-a oprit cu faţa la tata şi i-a vorbit. Nu era agre
sivitate sau supărare în atitudinea lui, dar părea hotărât.
După o pauză, tata i-a întins mâna. Maxon a zâmbit şi i-a
strâns-o viguros. O clipă mai târziu, amândoi păreau uşu
raţi, iar tata l-a bătut pe spate. Maxon a părut să se cris
peze un pic la gestul ăsta. Nu era obişnuit să fie atins. Dar
apoi tata l-a luat după umeri, aşa cum făcea cu mine şi
Kota, aşa cum făcea cu toţi copiii lui. Iar lui Maxon a părut
să-i placă mult asta.
— Despre ce-o fi fost vorba? am întrebat cu voce tare.
May a ridicat din umeri.
— Părea important.
— Aşa e.
Am aşteptat să vedem dacă Maxon avea să stea de vorbă
cu vreun alt tată; însă dacă a făcut-o, nu au ieşit în grădină.
78
C apitolul 8
79
plutind suav în spatele ei. Celeste întruchipa un păun:
purta o rochie scurtă şi acoperită cu pene, asemenea celor
adunate într-un mănunchi imens în jurul capului.
Kriss stătea alături de Natalie şi părea că îşi asortaseră
costumele. Corsajul rochiei lui Natalie era împodobit cu
boboci de flori, iar fusta largă era făcută dintr-un vaporos
tul albastru. Rochia lui Kriss era aurie ca şi camera şi era
decorată cu o cascadă de frunze. Dacă m-ai fi întrebat pe
mine, aş fi zis că reprezentau primăvara şi toamna. Era o
idee drăguţă.
Moştenirea asiatică a lui Elise era exploatată la maxi
mum. Rochia ei de mătase era o replică mult mai somp
tuoasă a celor modeste cu care se îmbrăca de obicei.
Mânecile în falduri erau extrem de dramatice şi admiram
modul cum reuşea să se descurce cu podoaba pe care o
purtâvpe cap. Elise nu ieşea de obicei în evidenţă, însă în
acea seară arăta minunat, aproape regal.
Rudele şi prietenii care împânzeau sala purtau şi ei cos
tume, iar soldaţii erau la fel de aranjaţi. Am văzut un jucă
tor de baseball, un cowboy, pe cineva îmbrăcat într-un
costum cu un ecuson pe care scria GAVRIL FADAYE, iar
unul dintre soldaţi fusese într-atât de curajos încât îmbră
case o rochie. Câteva fete erau în apropiere, râzând gălă
gios. Dar mulţi dintre soldaţi purtau o variantă elegantă a
uniformelor, care era compusă doar din pantaloni albi
apretaţi şi sacouri albastre. Aveau mănuşi, dar nu şi pălă
rii, iar aceste detalii ne ajutau să îi distingem de soldaţii
care erau la datorie, împrejmuind perimetrul camerei.
80
— Deci, ce părere ai? am întrebat-o pe May, dar când
m-am întors, am observat că dispăruse în mulţime, pornită
în explorare.
Am râs în sinea mea, uitându-mă prin cameră după ro
chiţa ei înfoiată. Când îmi spusese că voia să meargă la pe
trecere îmbrăcată în mireasă — „ca fetele de la TV" —
crezusem că era o glumă. Cu toate astea, arăta absolut ado
rabil cu voalul acela prins în creştetul capului.
— Bună seara, Lady America, mi-a şoptit cineva la
ureche.
Am tresărit şi m-am întors, ca să-l descopăr lângă mine
pe Aspen, îmbrăcat în uniformă de gală.
— M-ai speriat!
Mi-am pus mâna pe piept, ca şi cum mi-aş fi putut în
cetini bătăile inimii. Aspen s-a mulţumit să chicotească.
— îmi place costumul tău, m-a complimentat el jovial.
— Mulţumesc. Şi mie îmi place.
Anne mă transformase într-un fluture. Rochia mea era
conică, cu o trenă dintr-un material vaporos tivit cu negru, şi
îmi cădea diafan pe lângă corp. O mască micuţă, ca o pere
che de aripi, îmi acoperea ochii, dându-mi un aer misterios.
— De ce nu te-ai costumat? am întrebat. Nu ţi-a venit
nicio idee?
A ridicat din umeri.
— Prefer uniforma.
-O h .
Mi se părea trist să iroseşti şansa de a fi extravagant.
Aspen avea şi mai puţine ocazii decât mine în privinţa
asta. De ce să nu profite?
81
— Voiam doar să te salut, să văd ce mai faci.
— Bine, am spus repede.
Mă simţeam ciudat.
— Oh, mi-a răspuns, nemulţumit. Bine atunci.
Poate că după micul discurs pe care mi-1 ţinuse cu nu
mai câteva zile în urmă, se aştepta la un răspuns mai ela
borat, dar nu eram pregătită încă să spun nimic. A făcut o
plecăciune şi s-a îndreptat către alt soldat, care l-a îmbră
ţişat ca pe un frate. M-am întrebat dacă faptul de a fi sol
dat îl făcuse să se simtă că aparţine unei familii, aşa cum mi
se întâmplase mie cu Alegerea.
Marlee şi Elise m-au găsit câteva momente mai târziu şi
m-au târât pe ringul de dans. In timp ce mă legănam, în
cercând să nu lovesc pe nimeni, mă uitam la Aspen, care
era pe marginea ringului, stând de vorbă cu mama şi May.
Mafnâ'şi-a trecut mâna peste mâneca lui, ca şi cum voia să
o netezească, iar May radia de bucurie. îmi imaginam că îi
spuneau cât de chipeş arăta în uniformă, cât de mândră ar
fi fost mama lui dacă ar fi fost acolo ca să-l vadă. Le-a zâm
bit la rândul său şi am putut să văd cât de mulţumit era. Eu
şi Aspen eram nişte rarităţi, un Cinci şi un Şase smulşi din
vieţile noastre monotone şi aterizaţi în palat. Alegerea îmi
schimbase viaţa atât de mult, încât uneori uitam să apre
ciez această experienţă.
Am dansat în cerc cu unele dintre fete şi câţiva soldaţi,
până când muzica s-a oprit şi DJ-ul ni s-a adresat.
— Distinse domnişoare participante la selecţie, stimaţi
domni din corpul de gardă, prieteni şi rude ale familiei
82
regale, vă rog să le uraţi bun venit regelui Clarkson, regi
nei Amberly şi prinţului Maxon Schreave!
Orchestra a început să cânte furtunos, iar noi toţi ne-am
afundat în plecăciuni şi reverenţe, în timp ce familia regală
intra în sală. După toate aparenţele, regele era costumat în
suveran, doar că al altei ţări. Nu am înţeles aluzia. Rochia
reginei era de un albastru atât de închis încât bătea în
negru, fiind acoperită de pietre scânteietoare. Arăta pre
cum cerul nopţii. Iar Maxon se deghizase, în mod aproape
comic, în pirat. Pantalonii îi erau rupţi din loc în loc şi
purta o cămaşă largă, cu o vestă deasupra şi o bandană pe
cap. Pentru a spori efectul, nu se bărbierise o zi sau două
şi o umbră de păr blond-închis îi acoperea jumătatea de jos
a feţei ca un zâmbet.
DJ-ul ne-a cerut să eliberăm ringul, iar regele şi regina
au început un prim dans împreună. Maxon stătea deo
parte, lângă Kriss şi Natalie, şoptindu-le ceva pe rând şi
făcându-le să râdă. Până la urmă am văzut că făcea un tur
al camerei. Nu ştiam dacă mă căuta sau nu, dar nu voiam
să fiu prinsă holbându-mă la el. Mi-am înfoiat rochia şi
m-am uitat spre ai mei în schimb. Păreau foarte fericiţi.
M-am gândit la Alegere şi la cât de aiurea părea totul,
dar nu puteam să dezaprob rezultatul. Regele Clarkson şi
regina Amberly erau făcuţi unul pentru altul. El dădea im
presia unei personalităţi puternice, iar ea compensa prin
firea ei calmă. Era o ascultătoare tăcută, pe când el părea să
aibă mereu ceva de spus. Deşi aranjamentul părea învechit
şi nedrept, pentru ei funcţiona.
83
Se îndepărtaseră oare vreodată unul de altul în timpul
Alegerii, aşa cum simţeam că se întâmplă cu mine şi cu
Maxon? De ce nu încercase măcar o dată să mă vadă, în tot
timpul în care se întâlnise cu celelalte fete? Poate că de asta
vorbise cu tata, ca să-i explice de ce va trebui să mă trimită
acasă. Maxon era o persoană politicoasă, aşa că ar fi putut
să facă un lucru de felul ăsta.
Am cercetat mulţimea, căutându-1 pe Aspen. între timp,
am văzut că tata ajunsese în sfârşit şi stătea braţ la braţ cu
mama, în partea opusă a sălii. May îşi croise drum către
Marlee şi se lipise de ea. Marlee îşi încrucişase mâinile pe
pieptul surorii mele, într-un gest protector, iar rochiile lor
albe străluceau în lumină. Nu mă surprindea că deveniseră
aşa de apropiate în numai o zi. Am oftat. Unde era Aspen?
Cu un ultim efort, am aruncat o privire peste umăr. Era
chiar acolo, în spatele meu, veghindu-mă, ca întotdeauna.
Când-privirile ni s-au întânit, mi-a făcut discret cu ochiul,
ceea ce m-a binedispus imediat.
După ce regele şi regina şi-au terminat dansul, ne-am
înghesuit cu toţii pe ring. Soldaţii mişunau de colo-colo,
găsindu-şi uşor partenere. Maxon era încă la marginea rin
gului, cu Kriss şi Natalie. Speram să vină să mă invite la
dans. în niciun caz nu voiam să-l invit eu.
Făcându-mi curaj, mi-am netezit rochia şi m-am îndrep
tat spre el. Am decis să îi ofer cel puţin ocazia să mă invite.
Mi-am făcut drum printre oamenii de pe ring, având
de gând să mă bag în discuţie. Când am ajuns suficient de
aproape ca să fac asta, Maxon s-a întors către Natalie.
— Vrei să dansezi? a întrebat-o el.
84
Fata a râs şi a înclinat capul ei blond, ca şi cum ar fi fost
cel mai evident lucru din lume, iar eu am trecut graţios pe
lângă ei, cu ochii fixaţi asupra unei mese cu deserturi de
ciocolată, ca şi cum asta-mi fusese intenţia de la bun înce
put. Am rămas cu spatele la ringul de dans în timp ce mân
eam delicioasele bunătăţi, sperând ca nimeni să nu observe
cât de tare mă înroşisem.
Vreo şase melodii mai încolo, ofiţerul Woodwork a apă
rut lângă mine. Ca şi Aspen, optase să rămână în uniformă.
— Lady America, a spus el cu o plecăciune. îmi acor
daţi acest dans?
Vocea lui era liniştită şi caldă, iar entuziasmul lui m-a
molipsit. I-am întins mâna fără rezerve.
— Desigur, domnule. Dar trebuie să te avertizez, nu mă
prea pricep.
— E în regulă. O vom lua încet.
Zâmbetul lui era aşa de binevoitor, încât nu mi-am mai
făcut griji şi l-am urmat veselă pe ringul de dans.
Dansul era unul ritmat, ceea ce se potrivea cu starea lui
de spirit. A vorbit cu mine întreaga melodie şi mi-era greu
să ţin pasul. Cam atât despre luatul încet.
— Se pare că ţi-ai revenit complet după ce aproape că
te-am trântit la podea, a glumit el.
— Păcat că nu mi-am rupt nimic, i-am întors-o eu. Dacă
eram acum în ghips, cel puţin nu mai trebuia să dansez.
A râs.
— Mă bucur că eşti la fel de haioaşă cum spune toată
lumea. Am auzit că eşti şi una dintre preferatele prinţului.
Suna ca şi cum era ceva de la sine înţeles.
85
— Nu ştiu ce să spun despre asta.
Pe de o parte, mă săturasem să aud chestia asta. Pe de
alta, îmi doream cu ardoare să fie încă adevărată.
Privind peste umărul ofiţerului Woodwork, l-am văzut
pe Aspen dansând cu Celeste. Am simţit cum mi se pune
un nod în gât.
— Se pare că te înţelegi bine cu mai toată lumea. Cineva
chiar a spus că, în timpul ultimului asediu, ţi-ai luat sluj
nicele cu tine în ascunzătoarea familiei regale. E adevărat?
Părea uluit. La momentul respectiv, considerasem ca
fiind perfect normal să le protejez pe fetele la care ţineam,
dar pentru toţi ceilalţi păruse îndrăzneţ sau bizar.
— Nu am putut să le abandonez, i-am explicat.
A clătinat din cap, plin de admiraţie.
— Eşti o adevărată lady.
- Am roşit.
— Mulţumesc.
Dansul mă lăsase fără suflare, aşa că am luat loc la una
dintre numeroasele mese presărate prin sală. Am băut un
punci de portocale şi mi-am făcut vânt cu un şerveţel, ur-
mărindu-i pe ceilalţi cum dansau. Maxon şi Elise erau îm
preună. Păreau fericiţi, învârtindu-se în cercuri. Prinţul
dansase cu Elise de două ori deja şi încă nu mă căutase.
Mi-a luat ceva timp ca să-l reperez pe Aspen în marea
de uniforme de pe ring, dar până la urmă l-am zărit într-un
colţ vorbind cu Celeste. Am urmărit cum ea i-a făcut cu
ochiul, în timp ce pe buze îi înflorea un zâmbet fluşturatic.
„Cine se crede?"
86
M-am ridicat vrând să mă duc să-i spun să înceteze, dar
mi-am dat seama ce ar fi însemnat asta atât pentru mine,
cât şi pentru Aspen. M-am aşezat la loc şi am continuat
să-mi savurez punciul. Până la sfârşitul melodiei însă mă
pusesem în mişcare şi ajunsesem suficient de aproape de
Aspen încât să trebuiască să mă invite la dans.
Asta a şi făcut, ceea ce a fost bine, pentru că nu credeam
că aş mai fi avut răbdare.
— Ce Dumnezeu a fost asta? am întrebat încet, dar cu
o indignare vădită în voce.
— Ce anume?
— Celeste mai avea puţin şi sărea pe tine.
— Cineva suferă de gelozie, mi-a cântat la ureche.
— Oh, termină! Nu ar trebui să se comporte aşa, e îm
potriva regulilor!
M-am uitat în jur ca să mă asigur că nu ne vedea nimeni
vorbind aşa de intim, mai ales părinţii mei. Mama stătea de
vorbă cu mama lui Natalie. Tata dispăruse.
— Uite cine vorbeşte! m-a tachinat el, dându-şi glumeţ
ochii peste cap. Dacă nu suntem împreună, nu-mi poţi
spune cu cine am voie să vorbesc.
M-am strâmbat.
— Ştii că nu e aşa.
— Atunci cum e? m-a întrebat el în şoaptă. Nu ştiu dacă
ar trebui să insist sau să mă dau bătut.
A clătinat din cap.
— Nu vreau să renunţ, dar dacă nu mai am pentru ce să
sper, atunci spune-mi-o.
87
Simţeam efortul pe care-1 făcea ca să-şi păstreze calmul
şi tristeţea reţinută din vocea lui. Şi pe mine mă durea.
Gândul de a pune capăt relaţiei noaste îmi provoca o du
rere ascuţită în piept.
Am oftat şi i-am mărturisit:
— Mă tot evită. Mă salută, dar în ultima vreme s-a de-
dicat în exclusivitate întâlnirilor cu celelalte fete. Cred că
mi-am închipuit că îi place de mine.
Aspen s-a oprit din-dansat pentru o clipă, şocat de ce
auzea. Şi-a revenit imediat, studiindu-mi expresia feţei
pentru câteva momente.
— Nu am realizat că asta era problema, a spus el cu
blândeţe. Ştii că vreau să fim împreună, dar nu mi-am
dorit niciodată să suferi.
— Mersi, i-am răspuns, ridicând din umeri. Atâta tot că
mă simt ca o idioată.
Aspen m-a tras ceva mai aproape, păstrând totuşi o dis
tanţă respectuoasă între noi, deşi ştiam că nu dorea asta.
— Ai încredere în mine, Mer, tipul care ratează şansa
de a fi cu tine e idiotul.
— Şi tu ai vrut să renunţi la mine, i-am amintit.
— De aia ştiu, mi-a răspuns zâmbind.
Mă bucuram că acum puteam să glumim pe tema asta.
M-am uitat peste umărul lui Aspen şi l-am văzut pe
Maxon dansând cu Kriss. Din nou. Nu avea de gând să mă
invite nici măcar o dată?
Aspen s-a aplecat spre mine.
— Ştii de ce îmi aduce aminte dansul ăsta?
— Spune-mi.
88
— De cea de-a şaisprezecea aniversare a lui Fern Tally.
I-am aruncat o privire ca şi cum ar fi fost dus cu pluta.
îmi aminteam de ziua când Fern împlinise şaisprezece ani.
Fern era din Şase şi câteodată ne dădea o mână de ajutor,
când mama lui Aspen era prea ocupată să ne poarte de grijă.
Petrecerea ei venise cam la şapte luni după ce eu şi Aspen
începuserăm să ieşim împreună. Ne invitase pe amândoi şi
nu fusese cine ştie ce. Tort şi apă, muzică de la radio pen
tru că nu avea discuri şi lumini acoperite în subsolul ei ne
terminat. Dar era prima petrecere care nu se dădea „în
familie". Erau doar copiii din vecini singuri într-o cameră
şi asta făcuse totul captivant. Cu toate astea, nu se com
para în niciun fel cu splendoarea din jurul nostru.
— Cum Dumnezeu poţi compara petrecerea asta cu cea
de-atunci? am întrebat neîncrezătoare.
Aspen a înghiţit o dată în sec şi mi-a spus:
— Am dansat. îţi aminteşti? Eram aşa de mândru că
erai acolo, în braţele mele, în faţa altor oameni. Chiar dacă
arătai ca şi cum te apucase o criză de convulsii.
Mi-a făcut cu ochiul.
Cuvintele lui mi-au răscolit sufletul. într-adevăr, îmi
aminteam că mă hrănisem cu momentul acela săptă
mâni întregi.
într-o clipă, miile de secrete pe care eu şi Aspen le clă
diserăm şi le păstraserăm mi-au invadat mintea: numele
pe care le aleseserăm pentru copiii noştri imaginari, căsuţa
noastră din copac, locul de pe ceafă unde se gâdila, bileţelele
pe care le puseserăm bine, încercările mele nereuşite de a
face săpun de casă, felul în care jucam X şi 0, trecându-mi
89
degetele pe stomacul lui... jocuri în care nu ne mai amin
team mutările invizibile pe care le făcusem... jocuri la care
el mă lăsa mereu să câştig.
— Spune-mi că mă vei aştepta. Dacă m-ai aştepta, aş
putea suporta orice, mi-a susurat el în ureche.
Orchestra a început să cânte o melodie tradiţională şi
un ofiţer din apropiere m-a invitat la dans. Gestul ne-a sur
prins, lăsându-ne pe amândoi fără răspunsuri.
Noaptea a continuat, iar eu m-am trezit pândindu-1 pe
Aspen, nu doar o dată. Deşi încercam să par naturală, pa
riez că, dacă m-ar fi urmărit cineva cu atenţie, în special
tata, ar fi observat ce făceam. Dar el părea mai interesat să
facă turul palatului decât să danseze.
Am încercat să mă bucur de petrecere şi am dansat,
cred, cu toată lumea din sală, în afară de Maxon. Stăteam
jbs, odihnindu-mi picioarele, când i-am auzit vocea.
— Domnişoară?
M-am întors ca să-l pot vedea.
— îmi acordaţi acest dans?
M-a cuprins un sentiment imposibil de definit. Pe cât
de demoralizată mă simţisem, pe cât de stânjenită fusesem,
când mi-a oferit ocazia, a trebuit să profit de ea.
— Bineînţeles.
Mi-a luat mâna şi m-a condus pe ring, unde orchestra
începea o melodie lentă. Am simţit un fior de bucurie.
Maxon nu părea supărat sau stingherit. Dimpotrivă, mă
ţinea atât de aproape, încât îi puteam simţi parfumul, în
timp ce obrazul lui neras îl atingea pe al meu.
90
— Mă întrebam dacă aveai de gând să mă mai inviţi
vreodată la dans, am comentat, încercând să par glumeaţă.
Maxon a reuşit să se apropie şi mai mult de mine.
— Am lăsat intenţionat acest dans la urmă. Le-am
dedicat timp tuturor celorlalte fete, aşa că mi-am îndepli
nit obligaţiile. Acum mă pot bucura de restul serii alături
de tine.
Am roşit ca de fiecare dată când îmi'spunea lucruri de
genul ăsta. Câteodată, cuvintele lui erau ca versurile unei
poezii. După ultima săptămână, nu credeam că îl voi mai
auzi vorbindu-mi aşa. Ascultându-1, inima îmi bătea din
ce în ce mai tare.
— Arăţi superb, America. Mult prea frumoasă pentru a
fi la braţul unui pirat deşănţat.
Am chicotit.
— In ce ai fi putut să te costumezi ca să ne asortăm?
în copac?
— în cel mai rău caz, într-un soi de tufă.
Am râs din nou.
— Aş plăti ca să te văd îmbrăcat în tufă!
— La anul, a promis el.
M-am uitat la el. „La anul?"
— Ţi-ar plăcea? Să avem o petrecere de Halloween şi
toamna viitoare? a întrebat el.
— Măcar voi mai fi aici toamna viitoare?
Maxon s-a oprit din dansat.
— De ce nu ai fi?
Am ridicat din umeri.
91
— M-ai evitat toată săptămâna, întâlnindu-te cu cele
lalte fete. Şi... te-am văzut vorbind cu tata. Am crezut căii
spuneai de ce trebuie să o dai afară pe fiica lui.
Am înghiţit nodul ce mi se pusese în gât. Nu aveam să
plâng aici.
— America.
— înţeleg. Cineva trebuie să plece, iar eu sunt din Cinci
şi Marlee e favorita publicului...
— America, opreşte-te, a spus el cu blândeţe. Sunt un
idiot. Nu mi-a dat prin minte că vei vedea lucrurile în felul
ăsta. Credeam că te simţi sigură pe poziţia ta.
A
îmi scăpa ceva.
Maxon a oftat.
— Sincer? încercam să le acord şi celorlalte fete o şansă.
De la început, doar la tine m-am uitat cu adevărat, doar pe
tine te-am vrut.
M-ârri îmbujorat.
— Când mi-ai spus ce simţeai, am fost atât de uşurat
încât o parte din mine nu te-a crezut. încă îmi vine greu să
accept că a fost real. Ai fi surprinsă cât de rar obţin ceea ce
îmi doresc cu adevărat.
Ochii lui Maxon ascundeau ceva, o tristeţe pe care nu
era pregătit să o împărtăşească. A alungat-o însă imediat şi
a continuat să-mi explice, începând din nou să se legene
în ritmul muzicii.
— Mi-era teamă că mă înşelam, că aveai să te răzgân
deşti în orice clipă. Am tot căutat o alternativă, dar adevă
rul e că...
Maxon m-a privit în ochi, fără urmă de nesiguranţă.
92
— ... eşti numai tu. Poate că nu am căutat cu adevărat,
poate că fetele din Alegere nu sunt potrivite pentru mine.
Nu are importanţă. Ştiu doar că pe tine te vreau. Şi asta mă
îngrozeşte. Am tot aşteptat să îţi retragi cuvintele, să im
plori să fii lăsată să pleci.
Mi-a luat un moment să-mi recapăt suflul. Dintr-odată,
tot timpul acela în care stătuserăm departe unul de celălalt
avea altă semnificaţie. înţelegeam acel sentiment — că era
prea frumos ca să fie adevărat, prea frumos ca să fie credi
bil. Aşa mă simţeam în fiecare zi cu el.
— Maxon, asta nu se va întâmpla, i-am şoptit, apropiin-
du-mă de gâtul lui. Poate că vei realiza că nu sunt suficient
de bună pentru tine.
Buzele lui erau lângă urechea mea.
— Iubita mea, eşti perfectă.
Cu braţul pe care-1 ţineam pe spatele lui l-am strâns la
piept şi el a făcut la fel, până când am ajuns mai aproape
decât fuseserăm vreodată. Realizam vag că ne aflam într-o
cameră plină de oameni, că pe mama o lua probabil cu
leşin văzându-ne, dar nu-mi păsa. Pentru moment, sim
ţeam că eram singurii oameni din univers.
M-am dat un pic în spate pentru a-1 privi pe Maxon,
realizând că mai întâi trebuia să scap de lacrimile ce-mi in
undaseră ochii, deşi nu îmi displăceau.
Maxon mi-a explicat tot.
— Vreau să o luăm încet. Mâine voi anunţa eliminarea,
iar asta îi va linişti şi pe cei din public şi pe tatăl meu, însă
nu vreau să te grăbesc. Aş vrea să vezi dormitorul prinţe
sei. De fapt, se învecinează cu al meu.
93
Ceva din ideea de a fi atât de aproape de el tot timpul
făcea să mi se înmoaie genunchii.
— Cred că ar trebui să începi să te gândeşti cum ai vrea
să arate. Vreau să te simţi ca acasă. Va trebui să-ţi mai alegi
câteva slujnice şi să decizi dacă vrei ca familia ta să stea la
palat sau doar prin apropiere. Te voi ajuta cu toate.
O mică voce mi-a şoptit: „Şi cu Aspen cum rămâne?" Dar
eram atât de fermecată de Maxon, încât abia am auzit-o.
— Curând, când va fi adecvat să închei Alegerea, când
îţi voi cere mâna, vreau să îmi poţi spune „Da" cu inima
uşoară. îţi promit că voi face tot ce îmi stă în putinţă, de
acum şi până la momentul respectiv, ca să fie aşa. Orice îţi
doreşti, orice ai nevoie, doar spune-mi şi voi face tot ce pot
pentru tine.
Eram copleşită. înţelegea atât de bine cât mă neliniştea
acest angajament, cât mă tulbura ideea de a deveni prin
ţesa. Âvea de gând să îmi lase tot răgazul pe care mi-1
putea da şi între timp să mă răsfeţe cu toate lucrurile po
sibile. Am avut din nou senzaţia că toate astea nu se în
tâmplau cu adevărat.
— Nu e drept, Maxon, am mormăit eu. Ce Dumnezeu
se presupune că ţi-aş putea pot oferi eu?
A zâmbit.
— Tot ce vreau este să-mi promiţi că vei rămâne cu
mine, că vei fi a mea. Câteodată mi se pare că nu ai cum să
fii reală. Promite-mi că vei rămâne.
— Bineînţeles. îţi promit.
Cu aceste cuvinte, mi-am lăsat capul pe umărul lui şi
am dansat mai departe, melodie după melodie. La un
94
moment dat, am zărit-o pe May, care părea pe cale să ex
plodeze de fericire. Mama şi tata ne urmăreau, iar tata
dădea din cap ca şi când ar fi spus: „Şi tu credeai că te va
trimite acasă".
Mai aveam o nelămurire.
— Maxon? am întrebat, întorcându-mă cu faţa spre el.
— Da, iubito?
Am zâmbit la auzul acelui apelativ.
—•Despre ce ai vorbit cu tata?
Maxon a râs pe înfundate.
— E conştient de intenţiile mele. Şi trebuie să ştii că e
întru totul de acord, atât timp cât eşti fericită. Asta a părut
să fie singura lui pretenţie. L-am asigurat că voi face tot
posibilul să fie aşa şi i-am spus că deja pari fericită aici.
— Chiar sunt.
Am simţit pieptul lui Maxon umflându-se.
— Atunci şi el, şi eu suntem mulţumiţi.
Maxon şi-a mişcat uşor mâna şi a aşezat-o mai jos pe
talia mea, încurajându-mă să rămân aproape de el. Din
acea atingere am înţeles atât de multe. Am ştiut că totul
era real, că se întâmpla într-adevăr şi că puteam să-mi dau
voie să cred. Ştiam că aş fi renunţat la prieteniile pe care le
legasem aici dacă ar fi fost nevoie, deşi eram sigură că pe
Marlee nu ar fi deranja-o câtuşi de puţin să piardă. Şi ştiam
că aş fi lăsat flacăra iubirii mele pentru Aspen să se stingă.
Ar fi durat ceva şi ar fi trebuit să-i spun lui Maxon, dar aş
fi făcut-o.
Pentru că acum eram a lui. O ştiam. Niciodată nu fuse
sem atât de sigură.
95
Pentru prima dată, am putut să îmi imaginez scena
nunţii. Altarul, invitaţii aşteptându-mă şi Maxon, în frun
tea tuturor. Cu acea atingere, totul avea sens.
Petrecerea a continuat târziu în noapte, când Maxon
ne-a târât pe toate şase pe balconul de pe partea din faţă a
palatului, de unde se vedeau cel mai bine artificiile. Celeste
urca împiedicându-se pe treptele de marmură, iar Natalie
şterpelise pălăria unui amărât de soldat. Cupe de şampa
nie erau plimbate dintr-o parte în alta, iar Maxon sărbăto
rea prematur logodna noastră cu o sticlă pe care o păstrase
doar pentru el.
Când artificiile au început să lumineze cerul, Maxon a
ridicat sticla în aer.
— Un toast! a propus el.
Toate am ridicat paharele, stând în expectativă. Am ob
servat că paharul lui Elise era mânjit cu rujul închis pe care
îl folosise în acea seară, iar Marlee ţinea tăcută un pahar,
preferând să soarbă din el decât să bea cu lăcomie.
— Pentru voi, frumoase doamne! Şi pentru viitoarea
mea soţie! a strigat Maxon.
Fetele au chiuit, fiecare gândindu-se că toastul ar fi
putut să-i fie dedicat, dar eu ştiam mai bine. în timp ce toată
lumea dădea paharele peste cap, l-am privit pe Maxon —
potenţialul meu viitor logodnic — care mi-a făcut discret
cu ochiul înainte să mai ia o gură de şampanie. Strălucirea
şi emoţia întregii seri mă copleşeau, ca şi cum un val de
bucurie mă înghiţea cu totul.
Nu-mi puteam imagina nimic îndeajuns de puternic
încât să-mi poată răpi acea fericire.
96
C apitolul 9
97
era de antipatică, având în vedere că îmi spusese că voia să
mă simt în largul meu.
Am suspinat, gândindu-mă la declaraţiile lui din acea
seară. Nu îmi imaginasem niciodată că aşa ceva ar fi posi
bil. Cum ajunsesem eu, America Singer — o nimeni din
Cinci — să mă îndrăgostesc de Maxon Schreave — însuşi
prinţul din Unu? Cum se întâmplase asta, ţinând cont că
îmi petrecusem ultimii doi ani pregătindu-mă pentru o
viaţă de Şase?
O mică parte din sufletul meu a început să se zbată.
Cum aveam să-i explic toate astea lui Aspen? Cum aş fi
putut să-i spun că Maxon mă alesese pe mine şi că eu
voiam să fiu cu el? Avea să mă urască? Mi-a venit să plâng
la gândul ăsta. Orice ar fi fost, nu voiam să îl pierd pe
Aspen ca prieten. Nu puteam.
Slujnicele mele nu au bătut la uşă când au intrat, cum le
era de altfel obiceiul. încercau mereu să mă lase să dorm
cât mai mult, gândindu-se că, după petrecere, cu siguranţă
aveam nevoie de odihnă. Dar în loc să înceapă pregătirile,
Mary a venit lângă May şi a scuturat-o uşor de umăr, ca să
o trezească.
M-am răsucit spre Anne şi Lucy, care ţineau în mână un
umeraş acoperit cu o husă. O rochie nouă?
— Miss May, a şoptit Mary, e timpul să te trezeşti.
May s-a ridicat alene.
— Nu pot să mai dorm?
— Nu, a spus Mary cu tristeţe. Sunt nişte treburi im
portante de rezolvat în dimineaţa asta. Trebuie să te duci la
părinţii tăi chiar acum.
'98
— Treburi importante? am întrebat. Ce se întâmplă?
Mary s-a uitat spre Arme, care s-a mulţumit să clatine
din cap.
Confuză, dar optimistă, m-am dat jos din pat, încura-
jând-o pe May să facă la fel. Am îmbrăţişat-o strâns înainte
să se ducă în camera alor mei.
După ce a plecat, m-am întors către slujnicele mele.
— Acum îmi puteţi explica şi mie ce se întâmplă? am
întrebat-o pe Arme.
A clătinat iar din cap. Am pufnit, frustrată.
— Ar ajuta dacă ţi-aş ordona să-mi spui?
M-a privit cu o solemnitate intimidantă.
— Ordinele noastre vin de mult mai sus. Va trebui
să aşteptaţi.
Stăteam în pragul uşii de la baie şi le urmăream mişcă
rile. Mâinile lui Lucy tremurau în timp ce smulgea pumni
de petale de trandafiri pentru baia mea, iar sprâncenele lui
Mary păreau încremenite într-o grimasă în timp ce îmi
-aranja fardurile şi agrafele de păr. Lucy tremura câteodată
fără niciun motiv, iar Mary avea tendinţa să facă mutra aia
când era concentrată. Anme era cea care mă speria mai mult.
Ea era mereu stăpână pe sine, chiar şi în cele mai tul
burătoare şi solicitante situaţii, însă în acea dimineaţă arăta
ca şi cum corpul îi era umplut cu nisip, întreaga ei făptură
fiind cuprinsă de nelinişte. Se tot oprea, frecându-şi frun
tea, ca şi cum în felul ăla ar fi putut să-şi alunge îngrijora
rea de pe chip.
Am urmărit-o scoţându-mi rochia din husă. Era mo
destă, simplă... şi neagră ca o bucată de cărbune. Privind-o,
99
am ştiut că nu putea însemna decât un singur lucru. Am
început să plâng înainte să ştiu pe cine jeleam.
— Domnişoară?
May a venit să mă ajute.
— Cine a murit? am întrebat. Cine a murit?
Anne, stăpână pe situaţie ca întotdeauna, m-a ridicat şi
mi-a şters lacrimile de pe obraji.
— Nu a murit nimeni, m-a asigurat ea.
însă vocea ei nu era liniştitoare, ci autoritară.
— Să fiţi recunoscătoare pentru asta când se va termina
totul. Nu a murit nimeni astăzi.
Nu mi-a dat nicio altă explicaţie şi m-a trimis să fac baie.
Lucy a încercat să îşi menţină calmul; însă când, într-un
final, a izbucnit în lacrimi, Anne i-a cerut să îmi aducă o
mâncare uşoară, iar ea s-a grăbit supusă să execute co
manda. Nici măcar.nu şi-a făcut reverenţa înainte de a pleca.
Lucy s-a întors până la urmă cu nişte croasanţi şi nişte
felii de măr. Aş fi vrut să stau şi să mănânc liniştită, tră
gând de timp, dar mi-a ajuns o singură înghiţitură ca să-mi
dau seama că mâncarea nu-mi era prietenă în acea zi.
într-un final, Anne mi-a prins broşa cu numele meu în
piept; argintul strălucea superb în contrast cu negrul ro
chiei. Nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să îmi
înfrunt incerta soartă.
Am deschis uşa, dar am rămas acolo, încremenită. în-
torcându-mă către slujnicele mele, m-am lăsat pradă celor
mai negre temeri.
— Mi-e frică.
Anne mi-a pus mâinile pe umeri şi m-a încurajat:
100
— Eşti o lady acum, domnişoară. Trebuie să tratezi si
tuaţia ca o lady
Am dat uşor din cap când mi-a dat drumul, mi-am des-
cleştat mâinile de pe clanţă şi am plecat. Aş vrea să pot
spune că mi-am ţinut capul sus; dar, sincer, o lady sau nu,
eram îngrozită.
Spre marea mea surpriză, când am ajuns în foaier, res
tul fetelor erau acolo aşteptând, cu rochii şi expresii simi
lare. Am răsuflat uşurată. Nu intrasem în niciun bucluc.
Dacă era aşa, toate eram în aceeaşi situaţie, aşa că, indife
rent despre ce era vorba, cel puţin nu aveam să fiu singură.
— Iat-o şi pe a cincea, i-a spus un soldat camaradului
său. Urmaţi-ne, doamnelor.
A cincea? Nu, ceva nu era în regulă. Eram şase. în timp
ce coboram scările, am aruncat o scurtă privire fetelor din
grup. Soldatul avea, într-adevăr, dreptate. Doar cinci. Mar-
lee lipsea.
Primul meu gând a fost că Maxon o trimisese acasă, dar
nu ar fi trecut şi pe la mine să-şi ia la revedere? Am încer
cat să găsesc o legătură între atmosfera asta misterioasă şi
absenţa lui Marlee şi nimic din ce mi-a dat prin minte nu
avea sens.
La capătul scărilor, ne aşteptau câţiva soldaţi împreună
cu familiile noastre. Mama, tata şi May păreau agitaţi. De
fapt toată lumea era neliniştită. M-am uitat spre ei, sperând
să mă lămurească, dar mama a clătinat din cap, în timp ce
tata a ridicat din umeri. Am cercetat mulţimea de bărbaţi în
uniforme, uitându-mă după Aspen. Nu era acolo.
101
Am văzut o pereche de soldaţi escortându-i pe părinţii
lui Marlee la coada rândului nostru. Mama ei arăta împo
vărată de îngrijorare şi se sprijinea de soţul ei, al cărui chip
tulburat părea că îmbătrânise câţiva ani peste noapte.
Stai. Dacă Marlee plecase, ai ei de ce mai erau aici?
Am întors capul când o explozie de lumină a invadat
foaierul. Pentru prima oară de când mă aflam la palat, por
ţile din faţă erau larg deschise ca să ne permită să defilăm
în coloană afară din palat. Am traversat scurta alee circu
lară şi am trecut de zidurile care îngrădeau domeniile pala
tului. Când porţile s-au deschis scârţâind, ne-a întâmpinat
glasul asurzitor al unei mulţimi.
O platformă de mari dimensiuni fusese instalată în
stradă. Sute, poate mii de oameni erau adunaţi acolo, copiii
stând cocoţaţi pe umerii părinţilor. Camere de filmat erau
poziţionate în jurul platformei şi oamenii de la televiziune
alergau încolo şi încoace prin faţa mulţimii, imortalizând
scena. Am fost conduşi către o mică tribună, cu scaune de
stadion, în timp ce mulţimea ne ovaţiona. Am putut să văd
umerii fiecărei fete din faţa mea relaxându-se când oame
nii din stradă au început să ne strige numele şi să ne
arunce flori la picioare.
Am început să fac cu mâna mulţimii când îmi striga nu
mele. M-am simţit ridicol că îmi făcusem griji degeaba.
Dacă oamenii erau atât de fericiţi, nu avea cum să se în
tâmple ceva rău. Era cazul ca personalul palatului să-şi re
considere modul în care se ocupa de Elită. Atâta agitaţie
pentru nimic.
102
May chicotea, bucuroasă să ia parte la manifestarea de
bucurie din jur, iar eu eram uşurată să o văd iar în apele ei.
Am încercat să urmăresc toate urările mulţimii de fani, dar
atenţia mi-a fost distrasă de cele două construcţii ciudate
ce se înălţau pe platformă. Prima era o chestie care arăta ca
o scară în formă de A; a doua părea să fie un butuc mare
de lemn, prevăzut cu nişte chingi la fiecare capăt. Escor
tată de un soldat, mi-am ocupat locul în mijlocul primului
rând şi am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă.
Mulţimea a izbucnit din nou atunci când şi-au făcut apa
riţia regele, regina şi Maxon. Şi ei erau îmbrăcaţi în haine de
culoare închisă şi afişau expresii sobre. Eram aproape de
Maxon, aşa că m-am întors spre el. Orice urma să se în
tâmple, m-aş fi liniştit dacă s-ar fi uitat la mine şi mi-ar fi
zâmbit. Am tot încercat să-i atrag atenţia, să-mi confirme
cumva că m-a observat. Dar chipul lui Maxon era împietrit.
Un moment mai târziu, uralele mulţimii s-au transfor
mat în strigăte dispreţuitoare şi m-am întors să văd ce îi
făcea atât de nemulţumiţi.
Am simţit un gol în stomac, simţind că lumea se pră
buşeşte sub ochii mei.
Ofiţerul Woodwork era târât afară în lanţuri. Buzele îi
sângerau, iar hainele îi erau atât de murdare încât părea
că îşi petrecuse noaptea tăvălindu-se în noroi; în spatele
lui, Marlee — în splendidul ei costum de înger rămas fără
aripi şi plin de praf — era de asemenea în lanţuri. Purta
un sacou peste umerii încovoiaţi şi clipea des în lumina
puternică. S-a uitat la marea de oameni, iar privirile ni
s-au intersectat pentru o fracţiune de secundă înainte să fie
103
smucită din nou şi forţată să avanseze. A cercetat încă o
dată mulţimea. Ştiam pe cine căuta. în stânga mea, i-am
văzut pe părinţii ei urmărind scena, ţinându-se strâns unul
de altul. Arătau de-a dreptul zdrobiţi, străini de locul acela,
ca şi cum fuseseră goliţi de viaţă.
Mi-am întors privirea către Marlee şi ofiţerul Wood-
work. Neliniştea de pe chipurile lor era evidentă, însă pă
şeau cu un aer mândru. Doar o dată, când Marlee s-a
împiedicat din cauza rochiei, acea mască a căzut. în spatele
ei, se putea citi teroarea.
Nu. Nu, nu, nu, nu, nu.
In timp ce erau conduşi pe platformă, un bărbat cu faţa
acoperită a început să vorbească. Mulţimea a tăcut ca să-l
asculte. Se părea că asta — orice era — se mai întâmplase
înainte, iar oamenii de aid ştiau cum să reacţioneze. Dar eu
nu ştiam; corpul.mi-a zvâcnit brusc în faţă, iar stomacul
mi-a tresăltat violent. Slavă Domnului că nu mâncasem.
— Marlee Tames, a strigat bărbatul, una dintre Alese,
fiică a Illeei, a fost surprinsă noaptea trecută într-un mo
ment intim cu acest bărbat, Carter Woodwork, un mem
bru de încredere al Gărzii Regale.
Vocea oratorului trăda o doză nepotrivită de mândrie
personală, ca şi cum ar fi prezentat remediul pentru vreo
boală mortală. Mulţimea a huiduit din nou la acuzaţiile lui.
— Domnişoara Tames şi-a încălcat jurământul de loia
litate faţă de prinţul Maxon! Iar domnul Woodwork a
furat, practic, din proprietatea familiei regale prin relaţiile
sale cu domnişoara Tames! Aceste ofense reprezintă acte
de înaltă trădare faţă de familia regală!
104
Mai mult răcnea, încercând să atragă mulţimea de par
tea lui. Iar oamenii s-au lăsat convinşi.
Dar cum puteau face aşa ceva? Nu ştiau că asta era Mar-
lee? Marlee cea dulce, frumoasă, inocentă, generoasă? Fă
cuse o greşeală, poate, însă nimic care să merite atâta ură.
Un alt bărbat mascat îl lega pe Carter de cadrul în formă
de A, cu picioarele depărtate şi braţele ridicate într-o po
ziţie care imita forma structurii. Curele căptuşite i-au fost
înfăşurate în jurul taliei şi picioarelor, strânse atât de tare,
încât păreau incomode chiar şi de unde stăteam noi. Mar
lee a fost forţată să îngenuncheze în faţa butucului mare
de lemn, în timp ce un bărbat îi sfâşia haina de pe umeri,
încheieturile i-au fost prinse în chingile aflate de-o parte şi
de alta a butucului, cu palmele în sus.
Plângea.
— Aceasta este o crimă care trebuie pedepsită cu moar
tea! Dar prinţul Maxon, prin îngăduinţa sa, le va cruţa vie
ţile acestor doi trădători. Trăiască prinţul Maxon!
Mulţimea a aclamat vorbele oratorului. Dacă aş fi fost
mai prezentă, aş fi ştiut că şi eu trebuia să ovaţionez sau
cel puţin să aplaud. Fetele din jurul meu au făcut-o, iar pă
rinţii noştri la fel, chiar dacă se aflau în stare de şoc. Dar eu
nu eram atentă. Vedeam numai feţele lui Marlee şi Carter.
Fuseserăm aşezate în primul rând cu un motiv — ca să
ni se arate ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut o asemenea
greşeală prostească - , dar din acel punct, la numai şase
metri de platformă, puteam să văd şi să aud tot ceea ce
conta cu adevărat.
105
Marlee avea privirea aţintită asupra lui Carter, iar el
îi răspundea la fel, fiind nevoit să-şi întindă gâtul pen
tru asta. Fetei îi era frică, dar mai era ceva în ochii ei, un fel
de reasigurare că merita să treacă prin toate astea, de
dragul lui.
— Te iubesc, Marlee, i-a strigat el.
Freamătul mulţimii i-a acoperit vocea, dar tot s-a auzit.
— Vom fi bine. Totul va fi bine, îţi promit.
Marlee nu putea să vorbească de frică, dar a încuviinţat.
In acel moment, nu mă puteam abţine să nu îi admir fru
museţea. Părul ei auriu era răvăşit, rochia era un dezastru,
iar la un moment dat, îşi pierduse pantofii, dar, Doamne,
cât de splendid arăta!
— Marlee Tames şi Carter Woodwork, aţi fost înlăturaţi
din castele voastre. Sunteţi ultimii oameni. De acum, faceţi
parte din Opt!
Mulţimea a ovaţionat, ceea ce părea nedrept. Nu erau şi
oameni din Opt acolo, pe care îi jignea să se vorbească aşa
despre ei?
— Şi pentru a vă pricinui aceeaşi ruşine şi aceeaşi du
rere pe care le-aţi adus Maiestăţii Sale, veţi fi biciuiţi în faţa
tuturor de cincisprezece ori. Fie ca aceste cicatrici să vă
amintească de numeroasele voastre păcate!
Biciuiţi? Ce mai însemna şi asta?
Mi-am primit răspunsul o secundă mai târziu. Cei doi
bărbaţi mascaţi, care îi legaseră pe Carter şi Marlee, au scos
două vergele dintr-o găleată cu apă. Au plesnit în gol cu ele
de câteva ori, testându-le, şi astfel am putut să aud şuieratul
1G6
nuielelor în timp ce brăzdau aerul. Mulţimea a aplaudat
această încălzire cu aceeaşi frenezie şi adoraţie pe care le
oferiseră, ceva mai devreme, Aleselor.
în câteva secunde, spatele lui Carter avea să fie sfâşiat
de lovituri, iar mâinile delicate ale lui Marlee...
— Nu! am urlat. Nu!
— Cred că mi se face rău, a şoptit Natalie, în timp ce
Elise a scos un geamăt înăbuşit de umărul soldatului de
lângă ea.
Dar nu s-au oprit.
M-am ridicat şi m-am aruncat spre scaunul lui Maxon,
căzând peste genunchii tatălui meu.
— Maxon! Maxon, opreşte-i!
— Trebuie să staţi jos, domnişoară, a spus soldatul care
mă păzea, încercând să mă forţeze să mă aşez.
— Maxon, te implor, te rog, opreşte-i!
— E periculos să vă părăsiţi locul, domnişoară!
— Ia-ţi mâinile de pe mine! i-am zbierat soldatului, lo-
vindu-1 cu piciorul cât am putut de tare.
Oricât am încercat, nu m-am putut elibera din strân-
soarea lui.
— America, te rog stai jos! mi-a cerut mama.
— Una! a strigat bărbatul de pe scenă şi am văzut ver
geaua căzând asupra mâinilor lui Marlee.
A scos un scâncet sfâşietor, ca de căţel care fusese lovit
cu piciorul. Carter nu a scos niciun sunet.
— Maxon! Maxon! am zbierat. Opreşte-i! Opreşte-i,
te rog!
107
Mă auzise; ştiam că aşa era. L-am văzut închizând încet
ochii şi înghiţind în sec, în încercarea de a ţine departe su
netele din jur.
— Două!
Urletul lui Marlee era pură suferinţă. Nu-mi puteam
imagina durerea ei — şi mai urmau încă treisprezece lovituri.
— America, stai jos! a insistat mama.
May stătea între ea şi tata, fără să privească scena, plân
gând aproape la fel de tare ca Marlee.
— Trei!
M-am uitat spre părinţii lui Marlee. Mama ei îşi îngro
pase faţa în mâini, în timp ce soţul ei o ţinea în braţe, ca şi
cum ar fi vrut să o protejeze de tot ce se abătea asupra lor
în momentele acelea.
— Dă-mi drumul! i-am strigat, în van, soldatului.
MAXON! am urlat.
Lacrimile îmi înceţoşau privirea, dar îl puteam vedea
suficient de bine încât să ştiu că mă auzise.
M-am uitat la celelalte fete. Nu ar fi trebuit să facem ceva?
Unele păreau că plâng. Elise stătea aplecată, cu o palmă li
pită de frunte, arătând de parcă era pe punctul de a leşina,
însă niciuna nu arăta furioasă. Nu ar fi trebuit să fie?
— Cinci!
Ţipetele lui Marlee aveau să mă bântuie pentru tot res
tul vieţii. Nu auzisem niciodată ceva asemănător. Nu înţe
legeam ecoul revoltător al mulţimii care aclama, de parcă
ar fi asistat la un spectacol distractiv, şi nici tăcerea lui
Maxon, care permitea să se întâmple. Mă uitam cu stu
poare la fetele din jurul meu, care plângeau, resemnându-se.
108
Singurul lucru care mi-a dat o fărâmă de speranţă a fost
Carter. Chiar dacă transpira din cauza traumei şi tremura
de durere, a reuşit să-i transmită, gâfâind, cuvinte încura
jatoare lui Marlee.
— Se va... termina curând, a izbutit să spună.
— Şase!
— Te... iubesc, a murmurat el cu greu.
Nu mai puteam să suport. Am încercat să-mi înfig un
ghiile în pielea soldatului, dar mânecile groase îl protejau.
Am ţipat când a întărit strânsoarea.
— Ia-ţi mâinile de pe fiica mea! a strigat tata, trăgând de
braţele soldatului.
Parţial eliberată, m-am răsucit până când am ajuns cu
faţa spre el şi mi-am înfipt genunchiul sub centura lui cât
de tare am putut.
A scos un ţipăt înăbuşit şi a căzut pe spate, tata prin-
zându-1 înainte să atingă podeaua.
Am sărit cu stângăcie peste barieră, incomodată de ro
chie şi de pantofii cu toc.
— Marlee! Marlee! am strigat, alergând cât de repede
puteam.
Aproape că ajunsesem la trepte, când doi soldaţi m-au
ajuns din urmă, iar asta era o luptă pe care nu aveam cum
să o câştig.
Din spatele scenei, am văzut că îi dezgoliseră spatele
lui Carter, iar pielea lui era deja sfâşiată, atârnând înfioră
tor. Sângele i se prelingea pe picioare, distrugând ceea ce
fuseseră odată pantalonii lui eleganţi. Nu-mi puteam ima
gina în ce stare erau mâinile lui Marlee.
19
Acest gând m-a isterizat. Am urlat şi am dat din pi
cioare, atacându-i pe soldaţii care mă ţineau, însă tot ce am
reuşit să fac a fost să-mi pierd unul dintre pantofi.
Am fost târâtă înăuntru, în timp ce bărbatul de pe plat
formă mai număra o lovitură, şi nu ştiam dacă trebuia să
mă simt recunoscătoare sau ruşinată. Pe de-o parte, nu mai
eram obligată să privesc toată scena; pe de altă parte, sim
ţeam că o abandonasem pe Marlee în cel mai greu moment
din viaţa ei.
Dacă aş fi fost o prietenă adevărată, nu ar fi trebuit să
fac mai mult de atât?
— Marlee! am strigat. Marlee, iartă-mă!
Dar mulţimea ţipa atât de tare, iar ea plângea atât de
mult, încât nu cred că m-a auzit.
110
C apitolul 10
111
— Şi voi! am ţipat la ele. Vreau să ieşiţi toate afară!
.ACUM!
Cuvintele mele le-au făcut să se dea înapoi, iar tremu
rai ce străbătea corpul fragil al lui Lucy aproape că m-a
făcut să-mi fie ruşine de purtarea mea. Dar trebuia să
fiu singură.
— Ne pare rău, domnişoară, a spus Anne, trăgându-le
pe celelalte mai în spate.
Ştiau cât de apropiată eram de Marlee.
Marlee...
— Plecaţi şi gata, am murmurat, îngropându-mi faţa
în pernă.
Odată ce am auzit uşa închizându-se, mi-am scos şi
pantoful rămas şi m-am afundat şi mai tare în pat, punând
în sfârşit povestea cap la cap şi descifrând o sută de detalii.
Deci acesta era secretul pe care îi fusese prea teamă să-l
împărtăşească. Nu voia să rămână, pentru că nu era în
drăgostită de Maxon, însă nu voia să plece şi să fie departe
de Carter.
O mulţime de întâmplări aveau în sfârşit sens: de ce ale
gea să se aşeze în anumite locuri sau de ce supraveghea
tot timpul uşile. Carter era cel după care se uita. Atunci
când veniseră regele şi regina din Swendway ea refuzase
să stea la umbră, preferând să rămână pe acea bancă în plin
soare... Carter. Pe Marlee o aştepta atunci când dădusem
peste el, în faţa băii. Mereu fusese el, stându-i alături în tă
cere, poate furând câte un sărut din când în când, aştep
tând o vreme când ar fi putut fi într-adevăr împreună.
112
Cât de mult îl iubea ca să fie atât de neglijentă şi să rişte
atât de mult?
Cum putea să fie real ceea ce văzusem? Nu părea posi
bil. Ştiam că exista o pedeapsă pentru lucruri de genul ăsta,
dar faptul că i se întâmplase lui Marlee, că ea nu mai era în
competiţie... Nu puteam să înţeleg.
Stomacul mi s-a zvârcolit. La fel de bine puteam să fiu
eu în locul ei. Dacă eu şi Aspen nu am fi fost atât de pru
denţi, dacă ne-ar fi auzit cineva conversaţia de pe ringul
de dans, am fi putut fi noi în locul lor.
Aveam să o mai văd vreodată pe Marlee? Unde aveau
de gând să o trimită? Mai puteau părinţii ei să ia legătura
cu ea? Nu ştiam unde fusese Carter înainte ca recrutarea să
îl avanseze în Doi, dar bănuiam că venea din Şapte. Şapte
era o castă situată foarte jos, dar era infinit mai bine decât
în Opt.
Nu îmi venea să cred că Marlee era acum din Opt. Nu
putea fi adevărat.
Mai putea Marlee să-şi folosească mâinile vreodată? In
cât timp se vindecau asemenea răni? Şi Carter? Avea să
mai meargă după asta?
în locul lui ar fi putut fi Aspen.
în locul ei aş fi putut fi eu.
Mi-era atât de rău. Experimentam o senzaţie egoistă de
uşurare că nu fusesem eu, iar vinovăţia acelei consolări era
atât de apăsătoare, încât abia puteam să respir. Eram o per
soană îngrozitoare, o prietenă îngrozitoare. îmi era ruşine.
Nu mai puteam face altceva decât să plâng.
*
113
Am petrecut dimineaţa şi mare parte din după-amiază
ghemuită în pat. Slujnicele mi-au adus prânzul, dar nu am
putut să mă ating de el. îndurându-se de mine, nu au in
sistat să rămână şi m-au lăsat singură în tristeţea mea.
Nu reuşeam să-mi vin în fire. Cu cât retrăiam mai mult
ce se întâmplase, cu atât mi se făcea mai rău. Nu reuşeam
să-mi scot ţipetele lui Marlee din minte. Mă întrebam dacă
aveam să pot uita vreodată.
S-a auzit un ciocănit ezitant în uşă. Slujnicele mele nu
erau în cameră ca să deschidă, iar eu nu aveam chef să mă
mişc, aşa că am rămas în pat. După o clipă de aşteptare,
vizitatorul a intrat.
— America? a spus Maxon încet.
Nu i-am răspuns.
A închis uşa şi a traversat camera până la patul meu.
— îmi pare rău, a continuat. Nu am avut de ales.
Âm rămas nemişcată, nereuşind să scot o vorbă.
— Am avut de ales între asta sau omorârea lor. Came
rele i-au surprins azi-noapte şi au transmis imaginile fără
ca noi să ştim, a insistat el.
Nu a spus nimic o vreme, gândindu-se poate că, dacă
rămânea acolo suficient de mult, aş fi găsit ceva de spus.
într-un final, a îngenuncheat lângă mine.
— America? Uită-te la mine. Iubito?
Afecţiunea din vorbele lui îmi întoarcea stomacul pe
dos. Cu toate astea, mi-am ridicat privirea spre el.
— A trebuit să o fac. A trebuit.
— Cum ai putut să stai acolo pur şi simplu?
Vocea îmi suna ciudat.
114
— Cum ai putut să nu faci nimic?
— Ţi-am mai spus o dată că parte din slujba asta este să
pari calm, chiar şi atunci când nu eşti. E ceva cu care a tre
buit să mă deprind. Şi tu va trebui să faci la fel.
Am ridicat din sprâncene. Doar nu credea că încă mai
voiam asta? Se părea că da. înţelegând cum stau lucrurile,
s-a arătat şocat.
— America, ştiu că eşti supărată, dar te rog! Ţi-am spus;
doar tu contezi pentru mine. Te rog, nu face asta!
— Maxon, am spus eu cu greutate, îmi pare rău, dar nu
cred că pot face asta. Nu aş putea niciodată să stau şi să
privesc cum cineva este chinuit în felul ăla, ştiind că jude
cata mea l-a adus acolo. Nu pot să fiu prinţesă.
A tras aer în piept, scoţând un suspin, probabil mani
festarea emoţională cea mai apropiată de tristeţe pe care o
văzusem la el vreodată.
— America, viitorul tău nu trebuie să se bazeze pe cinci
minute din viaţa altcuiva. Rareori se întâmplă lucruri de
genul ăsta. Nu vei fi nevoită să iei astfel de decizii.
M-am ridicat, sperând ca asta să mă ajute să gândesc
mai limpede.
— Eu doar... nici măcar nu pot să gândesc în momen
tul ăsta.
— Atunci nu o face, m-a îndemnat el. Nu-ţi lăsa sufe
rinţa să ia o decizie în numele amândurora, când eşti atât
de supărată.
Cumva, cuvintele lui sunau ca o capcană.
— Te rog, mi-a şoptit el cu ardoare, strângându-mă
de mâini.
115
Disperarea din vocea lui m-a făcut să îl privesc.
— Mi-ai promis că vei rămâne cu mine. Nu renunţa, nu
aşa. Te rog.
Am scos un oftat şi am încuviinţat.
Uşurarea lui era vizibilă.
— îţi mulţumesc.
Maxon stătea acolo, agăţându-se de mâna mea ca de o
coardă de salvare. Cu o zi în urmă aş fi simţit altceva.
— Ştiu..., a început el. Simt conştient că ai rezerve faţă
de îndatoririle de prinţesă. Mereu am ştiut că îţi va fi greu
să le îmbrăţişezi. Şi sunt sigur că asta face să-ţi fie şi mai
greu. Dar... cu mine cum rămâne? De mine eşti încă sigură?
M-am foit, neştiind ce să spun.
— Ţi-am spus că nu pot să gândesc.
— Oh. Corect.
Părea complet demoralizat.
— O să te las în pace pentru moment. Insă vom vorbi
curând.
S-a aplecat spre mine, ca şi când voia să mă sărute. Am
privit în jos, iar el şi-a dres vocea.
— La revedere, America.
Şi a plecat.
Iar eu am cedat, izbucnind din nou în lacrimi.
Câteva minute sau poate ore mai târziu, slujnicele s-au
întors în cameră şi m-au găsit plângând în continuare.
M-am întors cu faţa în sus şi nu au avut cum să nu-mi ob
serve ochii rugători.
— Oh, domnişoară, a scâncit Mary, venind să mă îm
brăţişeze. Hai să te pregătim de culcare!
116
Lucy şi Anne au început să-mi desfacă nasturii de la ro
chie, în timp ce Mary îmi curăţa faţa şi îmi aranja părul.
Stăteau în jurul meu, consolându-mă în timp ce plân
geam. Aş fi vrut să le explic că nu era vorba doar de Mar-
lee, ci şi de dorul bolnav de Maxon; dar era jenant să admit
cât de mult îmi păsa, cât de mult mă înşelasem.
Apoi, suferinţa mi s-a dublat când am întrebat de pă
rinţii mei, iar Anne mi-a spus că toate rudele fuseseră tri
mise de urgenţă înapoi acasă. Nici nu apucasem să-mi iau
la revedere.
Anne îmi mângâia părul, încercând, cu blândeţe, să mă
calmeze. Mary era la picioarele mele, masându-mi-le
într-un mod liniştitor. Lucy pur şi simplu îşi ţinea mâinile
în dreptul inimii, ca şi cum ar fi trăit totul alături de mine.
— Vă mulţumesc, am şoptit printre suspine. îmi cer
scuze pentru cum m-am purtat mai devreme.
Au schimbat priviri între ele.
— Nu aveţi pentru ce să vă cereţi scuze, domnişoară, a
insistat Anne.
Am vrut să o corectez, pentru că în mod sigur întrecu
sem limita cu felul în care le tratasem, dar s-a auzit o altă
bătaie în uşă. Am încercat să mă gândesc la un mod poli
ticos în care să spun că nu doream să-l văd pe Maxon chiar
în acel moment, dar când Lucy a sărit să deschidă, chipul
lui Aspen a apărut de partea cealaltă.
— îmi pare rău că vă deranjez, doamnelor, dar am auzit
plânsetele şi am vrut să mă asigur că sunteţi bine, a spus el.
A traversat camera spre patul meu, o mişcare îndrăzneaţă,
având în vedere prin ce trecusem în ziua aia.
117
— Lady America, îmi pare foarte rău pentru prietena
dumneavoastră. Am înţeles că era o persoană deosebită.
Dacă aveţi nevoie de ceva, sunt aici.
Privirea din ochii lui Aspen trasmitea atât de multe:
că era dispus să se sacrifice ca să îmbunătăţească situaţia
dacă putea, că voia să facă totul să dispară, fie şi doar de
dragul meu.
Ce idioată fusesem. Aproape că renunţasem la singura
persoană din lume care mă cunoştea cu adevărat, care mă
iubea cu adevărat. Eu şi Aspen ne construiserăm o viaţă
împreună, iar Alegerea aproape că o distrusese.
Aspen însemna acasă. Aspen însemna siguranţă.
— Mulţumesc, am răspuns eu încet. Bunăvoinţa ta
înseamnă mult pentru mine.
Aspen mi-a răspuns zâmbindu-mi imperceptibil. îmi
dădeam seama că voia să rămână; şi eu doream acelaşi
lucru) însă nu se putea, cu slujnicele mele fâţâindu-se de
colo-colo. Mi-am amintit că în urmă cu câteva zile îmi spu
neam că mereu îl voi avea pe Aspen şi am fost fericită să
descopăr că era adevărat.
118
C apitolul 11
TJ
J L J L ei. ei, pisicuţo,
îmi pare atât de rău că nu am apucat să ne luăm la reve
dere. Regele a crezut de cuviinţă că ar fi mai bine cafamiile
să părăsească palatul cât mai repede. Am încercat să ajung
la tine, te asigur. Pur şi simplu nu s-a putut.
Voiam să te anunţ că am ajuns acasă cu bine. Regele ne-a
lăsat să ne păstrăm hainele, iar May îşi petrece fiecare clipă
liberă îmbrăcată în rochiile alea. Suspectez că speră în secret
să nu mai crească niciun centimetru, ca să-şi poatăfolosi ro
chia de bal şi la nuntă. Asta i-a ridicat moralul, după cele în
tâmplate. Nu sunt sigur că îi voi ierta vreodată pe membrii
familiei regale pentru că i-au forţat pe doi dintre copiii mei
să asiste la aşa ceva, dar ştii cât de rezistentă e May. Tu eşti
cea pentru care îmi fac griji. Scrie-ne cât de curând poţi.
Poate că nu ar trebui să-ţi spun asta, dar vreau să ştii:
când te-ai repezit spre scenă, nu am fost în viaţa mea mai
mândru de tine. întotdeauna aifostfrumoasă; întotdeauna ai
fost talentată. Şi acum ştiu că simţul tău moralfuncţionează
119
perfect, că ştii clar când ceva nu e în regulă şifaci tot ce poţi
ca să îi pui capăt. Ca tată, nu pot să-ţi cer mai mult.
Te iubesc, America. Sunt foarte, foarte mândru de tine.
Tata
121
încât ţi-au ratat manifestările. Cu toate astea, nu se cuvine
să te exteriorizezi aşa.
Acesta nu era ordinul unei regine. Era mustrarea unei
mame. Asta m-a făcut să mă simt de o mie de ori mai prost.
Era ca şi cum se simţea responsabilă pentru mine, iar eu o
dezamăgisem.
Am lăsat capul în jos. Pentru prima oară, mi-a părut cu
adevărat rău de felul în care mă purtasem.
S-a aplecat spre mine şi şi-a aşezat mâna pe genun
chiul meu. Mi-am,ridicat privirea, şocată de familiaritatea
gestului.
— Cu toate astea, a şoptit ea, mă bucur că ai făcut-o.
Şi mi-a zâmbit.
— Era prietena mea cea mai bună.
Regina Amberly m-a bătut încurajator pe picior.
.V'.Y-^-Jteptul că nu mai e aici nu schimbă cu nimic asta,
draga mea.
Era exact lucrul de care aveam nevoie: afecţiune maternă.
Lacrimi îmi înţepau colţurile ochilor.
— Nu ştiu ce să fac, am şoptit.
Era cât pe ce să-mi pun sufletul pe tavă, cu tot ceea ce
simţeam, chiar acolo, în faţa ei, dar eram conştientă de pri
virile celorlalte fete.
— Mi-am promis că nu o să mă implic, a declarat ea, of
tând. Chiar dacă voiam să o fac, nu simt sigură că ar fi prea
multe de spus.
Avea dreptate. Ce cuvinte ar fi putut să schimbe tot ceea
ce se întâmplase?
122
Regina s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit cu vocea
ei dulce:
— Cu toate astea, fii înţelegătoare cu el.
Ştiam că avea intenţii bune, dar chiar nu voiam să dis
cut despre fiul ei. Am încuviinţat şi m-am ridicat. Mi-a
zâmbit blând şi mi-a făcut semn că eram liberă să plec.
M-am îndreptat spre locul unde stăteau Elise şi Kriss şi
m-am aşezat lângă ele.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat Elise cu o voce plină
de compasiune.
— Sunt bine. Marlee e cea pentru care-mi fac griji.
— Cel puţin sunt împreună. O vor scoate la capăt, cât
timp se au imul pe celălalt, a comentat Kriss.
— De unde ştii că Marlee şi Carter simt împreună?
— De la Maxon, a răspuns ea, ca şi cum era de la sine
înţeles.
— Oh, am făcut eu, dezamăgită.
— Nu pot să cred că nu ţi-a spus, tocmai ţie. Tu şi Mar
lee eraţi apropiate. Şi în plus, tu eşti preferata lui, nu-i aşa?
a adăugat ea.
I-am aruncat o privire lui Kriss şi apoi lui Elise. Ochii
amândurora exprimau o îngrijorare sinceră, dar poate şi o
oarecare uşurare.
Celeste a început să râdă.
— In mod evident, şi-a schimbat părerea, a mormăit ea,
neobosindu-se să-şi ridice ochii din revistă.
Bineînţeles, declinul meu era de aşteptat.
Am schimbat subiectul, revenind la Marlee.
123
— Tot nu îmi vine să cred că Maxon i-a supus la aşa
ceva. Mi s-a părut îngrozitor cu cât calm a făcut-o.
— Dar ce a făcut ea a fost greşit, a declarat Natalie.
Nu era nimic acuzator în tonul ei, doar o acceptare ta
cită, ca şi cum urma nişte instrucţiimi.
— Ar fi putut să-i omoare. Legea e de partea lui în pri
vinţa asta. I-a tratat cu îngăduinţă.
— îngăduinţă? am pufnit. Tu numeşti îngăduinţă să-ţi
sfâşie cineva pielea de pe tine?
— Da, având în vedere circumstanţele, a continuat ea.
Pariez că, dacă am întreba-o pe Marlee, ar prefera să fie bi
ciuită decât omorâtă.
— Elise are dreptate, a intervenit Kriss. Sunt de acord că
a fost absolut îngrozitor, dar mai degrabă aş suporta asta
decât moartea.
— Fii serioasă! i-am răspuns dispreţuitor, dezlănţuin-
du-rrii furia. Tu eşti din Trei. Toată lumea ştie că tatăl tău e
un profesor faimos şi că ţi-ai petrecut toată viaţa prin bi
blioteci, într-un confort absolut. Nu ai supravieţui nicio
dată loviturilor, darămite vieţii din Opt după asta. Ai
implora să fii omorâtă.
Kriss m-a privit cu asprime.
— Nu pretinde că ai şti ceva despre ce pot şi nu pot to
lera. Doar pentru că eşti din Cinci, crezi că eşti singura care
a suferit?
— Nu, dar sunt sigură că am trecut prin lucruri mult
mai grele decât tine, am susţinut, ridicând iritată vocea, şi
eu nu aş putea să suport ce i s-a întâmplat lui Marlee. Spun
că mă îndoiesc că ţie ţi-ar merge mai bine.
124
— Sunt mai curajoasă decât crezi, America. N-ai idee
câte sacrificii am făcut de-a lungul anilor. Şi dacă fac o gre
şeală, îmi asum consecinţele.
— De ce să existe consecinţe? Maxon tot spune cât de
dificilă este Alegerea pentru el, cât de greu îi este să se ho
tărască şi, apoi, una dintre noi se îndrăgosteşte de altci
neva. Nu ar trebui să-i mulţumească pentru că i-a făcut
decizia mai uşoară?
Natalie, aparent supărată, a încercat să intre în-vorbă.
— Am auzit ceva foarte amuzant ieri!
— Dar legea..., a strigat Kriss peste ea.
— Are sens ce spune America, a replicat imediat Elise,
iar conversaţia a degenerat.
Vorbeam una peste alta, încercând să ne facem părerile
auzite, fiecare justificându-şi opiniile. Era prima oară când
făceam aşa, dar era ceva la care mă aşteptasem de la bun
început. Cu aşa multe fete la un loc, în competiţie unele cu
altele, nu aveam cum să nu începem să ne certăm la un mo
ment dat.
Apoi, pe un ton detaşat, Celeste a bombănit cu nasul în
revistă, în timp ce noi continuam să ne certăm:
— A primit ce merita. Curva.
Tăcerea care a urmat a fost la fel de tensionată precum
cearta noastră.
Celeste s-a uitat peste umăr la timp ca să mă vadă arun-
cându-mă asupra ei. A ţipat când am aterizat peste ea, iz-
bindu-ne amândouă de măsuţa de cafea. Am auzit ceva,
probabil o ceaşcă de ceai, făcându-se ţăndări.
125
închisesem ochii când pornisem atacul, iar când i-am
deschis, Celeste era sub mine, încercând să mă apuce de
încheieturi. Mi-am retras braţul drept şi am plesnit-o peste
faţă, cât de tare am putut. Senzaţia usturătoare pe care o
simţeam în palmă era aproape insuportabilă, dar a meritat
să aud pleoscul răsunător când i-am atins obrazul.
Celeste a scos imediat un ţipăt strident şi şi-a înfipt
ghearele în mine. Am regretat pentru prima oară că nu-mi
lăsam unghiile lungi, precum celelalte fete. Mi-a zgâriat
adânc mâna în câteva locuri, ceea ce doar m-a înfuriat şi
mai tare, aşa că am lovit-o din nou. De data asta i-am spart
buza. Ca reacţie la durere, a pus mâna pe ceva — farfu
rioara de la ceaşca ei de ceai — şi m-a pocnit cu ea în tâmplă.
Ameţită, am încercat să mă reped din nou la ea, dar oa
menii veniseră deja să ne despartă. Eram atât de înflăcă
rată;, îricât nu observasem că fuseseră chemaţi soldaţii. Am
încercat să-l lovesc pe unul dintre ei. Mă săturasem să îşi
tot pună cineva mâinile pe mine.
— Aţi văzut ce mi-a făcut? s-a tânguit Celeste.
— Ţine-ţi gura, am zbierat. Să nu te aud că mai vorbeşti
vreodată despre Marlee!
— E nebună! Nu o auziţi? Aţi văzut ce a făcut?
— Dă-mi drumul! am cerut, zbătându-mă în braţele
soldatului.
— Ai luat-o razna! Mă duc să-i spun lui Maxon chiar
acum. Poţi să-ţi iei adio de la palat! m-a ameninţat ea.
— Nimeni nu-i spune nimic lui Maxon deocamdată, a
spus regina cu asprime.
126
S-a uitat în ochii lui Celeste şi apoi în ai mei. Pe faţa ei
se citea dezamăgirea. Mi-am lăsat capul în piept.
— Amândouă veţi merge în aripa spitalului.
Aripa spitalului era un coridor lung, imaculat, cu pa
turi lipite de pereţi. Prinsă de capul fiecărui pat era o per
dea care se trăgea de jur împrejur, pentru a proteja
intimitatea. Dulapuri de medicamente erau presărate din
loc în loc.
în mod înţelept, eu şi Celeste fuseserăm aşezate în ca
petele opuse ale coridorului, Celeste fiind mai aproape de
intrare, iar eu, lângă un geam din spate. Ea trăsese imediat
perdeaua, ca să nu fie nevoită să mă vadă. Nu puteam să
o învinuiesc. Afişam o expresie destul de încrezută. Nici
chiar asistenta care s-a ocupat de rana dureroasă de la tâm
plă nu a reuşit să o facă să dispară.
— Acum, ţine punga asta de gheaţă aici. Va reduce in-
flamaţia, mi-a spus ea.
— Mulţumesc, am răspuns.
Asistenta a aruncat repede o privire dintr-un capăt în
celălalt al coridorului, părând să se asigure că nu ne putea
auzi nimeni.
— Bravo ţie, mi-a şoptit. Mai toată lumea aştepta să se
întâmple ceva de genul ăsta.
— Serios? am întrebat, vorbind la fel de încet ca ea.
Probabil că nu ar fi trebuit să zâmbesc atât de mult.
— Câte poveşti îngrozitoare am auzit despre fata asta,
nici nu le mai pot ţine socoteala, mi-a zis, făcând un semn
cu capul spre patul împrejmuit de perdea al lui Celeste.
— Poveşti îngrozitoare?
127
— Păi, a provocat-o pe acea fată care a pocnit-o.
— Anna? De unde ştiţi?
— Maxon e un om bun, a rostit ea cu simplitate. A avut
grijă să fie consultată aici, înainte să se ducă acasă. Fata
ne-a povestit ce a spus Celeste despre părinţii ei. A fost o
insultă atât de josnică, încât nu pot să o repet.
Expresia de pe faţa ei exprima dezgust.
— Săraca Anna. Am ştiut că trebuia să fi fost ceva de
genul ăsta.
— O altă fată a venit la noi cu picioarele însângerate,
după ce în timpul nopţii cineva îi strecurase sticlă în pan
tofi. Nu putem dovedi că a fost Celeste, dar cine s-ar mai
fi putut preta la aşa ceva?
— Nu am auzit nimic despre asta, am bolborosit eu.
— Părea îngrozită că ar putea păţi ceva mai rău. Presu
pun că a ales să-şi ţină gura. în afară de asta, Celeste îşi
bate slujnicele. Vin din când în când aici pentru gheaţă.
-N u!
Toate slujnicele pe care le întâlnisem erau nişte fete ado
rabile. Nu mi-o puteam imagina pe vreuna din ele făcând
ceva pentru care ar fi meritat să fie lovită măcar o dată, da
rămite cu regularitate.
— E destul să-ţi spun că năzbâtia ta a făcut deja încon
jurul palatului. Eşti o eroină printre cei de aici, a spus asis
tenta, făcându-mi cu ochiul.
Nu mă simţeam prea eroică.
— Staţi, am zis dintr-odată. Aţi zis că Maxon a avut grijă
ca Anna să fie consultată înainte să o trimită acasă?
128
— Da, domnişoară. Vrea să fie sigur că toate sunteţi în
grijite corespunzător.
— Şi Marlee? A fost şi ea aici? Cum se simţea când a
plecat?
înainte ca asistenta să-mi răspundă, am auzit vocea
miorlăită a lui Celeste răsunând strident în încăpere:
— Maxon, dragul meu! l-a strigat ea când acesta a intrat
pe uşă.
Am avut un scurt schimb de priviri cu el, înainte să se
îndrepte spre patul lui Celeste. Asistenta a plecat, lăsân-
du-mă singură, chinuită de întrebarea dacă o văzuse
într-adevăr pe Marlee.
Vocea plângăcioasă a lui Celeste era atât de enervantă,
încât era aproape insuportabilă. L-am auzit pe Maxon
murmurându-i câteva cuvinte de simpatie, consolând-o pe
sărmana fată înainte să se sustragă. Trăgând la loc per
deaua, a ocolit patul şi şi-a îndreptat privirea asupra mea,
părând extenuat în timp ce traversa coridorul.
— Ai noroc că tata a oprit camerele de filmat din palat,
altfel ar fi existat consecinţe grave pentru acţiunile tale.
Şi-a trecut mâna prin păr, exasperat.
— Cum se presupune că ar trebui să justific asta,
America?
— Mă vei da afară, aşadar?
Mă jucam cu poala rochiei în timp ce îi aşteptam răs
punsul.
— Sigur că nu.
— Dar pe ea? am întrebat, făcând un semn cu capul
spre patul lui Celeste.
129
— Nu. Sunteţi toate stresate după ziua de ieri şi nu vă
pot învinovăţi pentru asta. Nu sunt sigur că tatăl meu va
accepta scuza asta, dar asta am de gând să-i spun.
Am ezitat.
— Poate că ar trebui să-i spui că a fost vina mea. Poate
că ar trebui pur şi simplu să mă trimiţi acasă.
— America, exagerezi.
— Uită-te la mine, Maxon, i-am cerut.
Am simţit cum mi se pune un nod în gât şi m-am stră
duit să continui. „
— Am ştiut de la început că nu am calităţile necesare şi
am crezut că aş putea — nu ştiu — să mă schimb sau să
mă adaptez cumva; dar nu pot rămâne aici. Nu pot.
Maxon a venit mai aproape şi s-a aşezat pe marginea
patului meu.
. -- .America, poate că urăşti Alegerea şi poate că eşti fu
rioasă pentru ce s-a întâmplat cu Marlee; dar ştiu că ţii su
ficient de mult la mine încât să nu mă abandonezi aşa.
I-am luat mâna într-a mea.
— De asemenea, ţin la tine suficient ca să-ţi spun că faci
o greşeală.
Am putut să văd durerea de pe chipul lui Maxon, în
timp ce îmi strângea şi mai tare mâna, ca şi cum astfel ar fi
putut să mă ţină acolo ca să nu dispar.
Ezitând, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— Nu e întotdeauna aşa de dificil. Şi vreau să-ţi arăt
asta, dar trebuie să-mi acorzi timp. îţi pot demonstra că
poziţia asta are şi părţi bune, dar trebuie să ai răbdare.
130
Am tras aer în piept pregătindu-mă să-l contrazic, dar
m-a întrerupt.
— America, săptămâni întregi mi-ai cerut timp şi ţi
l-am acordat, pentru că aveam încredere în tine. Te rog, am
nevoie de un pic de încredere.
Nu ştiam cum intenţiona Maxon să mă facă să mă răz
gândesc, dar cum aş fi putut fi atât de egoistă încât să nu îi
acord mai mult timp, câtă vreme el făcuse asta pentru mine?
Am oftat.
— Bine.
— Mulţumesc.
Am simţit uşurarea din vocea lui.
— Trebuie să mă întorc, dar voi veni să te văd în curând.
Am încuviinţat. Maxon s-a ridicat şi a plecat, oprindu-se
o clipă să-şi ia la revedere de la Celeste. L-am urmărit ple
când şi m-am întrebat dacă era o greşeală să am încredere
în el.
131
C apitolul 12
n
■ um rănile noastre nu erau grave, eu şi Celeste am
fost trimise înapoi în camerele noastre în mai
puţin de o oră. Ne-au externat pe rând, ca să nu trebuiască
să plecăm împreună, ceea ce a fost o decizie mai mult decât
înţeleaptă.
Când am trecut de colţul de la capătul scărilor, am
văzut un soldat venind spre mine. Aspen. Chiar dacă era
mai bine făcut acum, după ce îşi lucrase intens muşchii la
antrenamente, îi ştiam prea bine mersul şi umbra şi o mie
de alte lucruri care mi-erau întipărite în suflet.
Când s-a apropiat, s-a oprit şi a făcut o plecăciune
nenecesară.
— Borcan, a şoptit el şi s-a ridicat, continuându-şi drumul.
Am rămas acolo o clipă, derutată, dar imediat mi-am dat
seama la ce se referea. încercând să rezist impulsului de a
o lua la fugă, am traversat nerăbdătoare holul.
132
Am deschis uşa şi am fost în acelaşi timp surprinsă şi
uşurată să descopăr că toate slujnicele erau plecate.
M-am îndreptat spre noptiera pe care se afla borcanul
şi am observat că mica şi singura monedă dinăuntru avea
companie. Am deschis capacul şi am scos bucata de hârtie
împăturită. Ce ingenios din partea lui. Slujnicele mele pro
babil că nu l-ar fi observat; şi dacă ar fi făcut-o, nu mi-ar fi
invadat niciodată intimitatea.
Am desfăcut biletul şi am citit o listă foarte clară de
instrucţiuni. Se părea că eu şi Aspen aveam întâlnire în
acea seară.
Indicaţiile pe care mi le lăsase Aspen erau complicate.
Am urmat un drum ocolit ca să ajung la primul etaj, unde
trebuia să caut uşa de lângă vaza de un metru şi jumătate.
Ţineam minte vaza aceea de când mă mai plimbasem prin
palat. Ce floare de pe lumea asta avea nevoie de un vas atât
de mare?
Am găsit uşa şi m-am uitat în jur, asigurându-mă că nu
mă vede nimeni. Nu reuşisem niciodată să mă simt atât de
ferită de ochii soldaţilor. Nu era niciunul prin preajmă. Am
deschis uşa uşor şi m-am strecurat înăuntru. Razele lunii
pătrundeau prin fereastră, luminând difuz camera, ceea ce
mă neliniştea un pic.
— Aspen? am şoptit în întuneric, simţindu-mă ridicolă
şi speriată, totodată.
— Ca pe vremuri, nu? i-am auzit vocea, deşi nu îl pu
team vedea.
— Unde eşti?
Am mijit ochii, încercând să dau de el.
133
Atunci umbra draperiei masive ce acoperea fereastra
s-a mişcat în lumina lunii, iar Aspen a apărut din spatele ei.
— M-ai speriat, m-am plâns eu în glumă.
— Nu ar fi prima oară, nu va fi nici ultima.
/N
134
Ne-am aşezat în spatele unei canapele, pe podea, sub
razele lunii. In sfârşit am putut să-i desluşesc chipul.
Cuprinsă de îndoială, ham întrebat cu seriozitate:
— Eşti sigur că suntem în siguranţă?
Dacă avea cea mai mică ezitare, plănuiam să o iau la
goană în clipa aia. Pentru binele amândurora.
— Ai încredere în mine, Mer. Un număr extraordinar
de lucruri ar trebui să se întâmple ca să fim găsiţi aici. Sun
tem în siguranţă.
încă eram îngrijorată, dar aveam atât de multă nevoie
de un sprijin, încât m-am lăsat convinsă.
M-a cuprins în braţe şi m-a tras mai aproape de el.
— Cum te mai simţi?
Am suspinat.
— Ok, presupun. M-am simţit tristă şi furioasă. Cel mai
mult îmi doresc să pot şterge cu buretele ultimele două zile
şi să o aduc pe Marlee înapoi. Şi pe Carter, iar pe el nici
nu-1 cunoşteam.
— Eu da, a oftat Aspen. E un tip grozav. Am auzit că
i-a spus lui Marlee că o iubeşte tot timpul cât au fost ţinuţi
acolo, încercând să o încurajeze să reziste.
— Aşa e, am confirmat eu. Cel puţin la început. Am fost
dusă cu forţa înăuntru înainte să se termine.
Aspen m-a sărutat pe frunte.
— Da, am auzit şi despre asta. Sunt mândru că nu te-ai
lăsat fără luptă. Asta-i fata mea.
— Şi tata a fost mândru. Regina a spus că nu ar trebui
să mă port aşa, dar s-a bucurat că am făcut-o. E derutant.
135
Ca şi cum a fost o idee bună, dar nu tocmai, şi până la
urmă oricum nu a schimbat nimic.
Aspen m-a îmbrăţişat mai strâns.
— A fost bine. A însemnat mult pentru mine.
— Pentru tine?
A oftat.
— Din când în când, mă întreb dacă Alegerea te-a
schimbat. Ţi s-a oferit atâta atenţie şi totul în jurul tău e aşa
de extravagant şi sofisticat. Mă tot întreb dacă eşti aceeaşi
America. Ce ai făcut în ziua aia mi-a confirmat că încă eşti,
că viaţa de aici nu te-a afectat.
— Oh, ba m-a afectat, dar nu în felul ăla. Practic, locul
ăsta îmi aminteşte că nu sunt făcută pentru aşa ceva.
M-am cuibărit la pieptul lui Aspen, refugiul în care
obişnuiam mereu să mă retrag atunci când lucrurile mer
geau prost.
— Ascultă, Mer. Chestia cu Maxon e că joacă teatru.
Mereu afişează expresia aia intangibilă, ca şi cum nu-1
atinge nimic. Dar e doar un om şi e la fel de vulnerabil ca
oricine altcineva. Ştiu că ţii la el, altfel nu ai fi rămas aici.
Dar trebuie să ştii că poartă o mască.
Am dat din cap. Maxon şi abilitatea lui de a rămâne
calm. Asta făcea oare mereu? Juca un rol când era cu mine?
Cum puteam să-mi dau seama?
Aspen a continuat:
— E mai bine să ştii de acum. Dacă te căsătoreai cu el şi
aflai abia atunci că aşa stati lucrurile?
— Ştiu. M-am gândit şi eu la asta.
136
Repetam încontinuu cuvintele lui Maxon de pe ringul
de dans. Părea atât de sigur de viitorul nostru, pregătit
să-mi ofere atât de multe. Am crezut cu sinceritate că sin
gurul lucru pe care şi-l dorea era ca eu să fiu fericită. Nu îşi
dădea seama cât de nefericită eram acum?
— Ai o inimă mare, Mer. Ştiu că nu poţi pur şi simplu
să treci peste anumite lucruri, dar nu e nimic greşit în a
vrea să o faci. Atâta tot.
— Mă simt aşa de idioată, am şoptit, venindu-mi să plâng.
— Nu eşti idioată.
— Ba da.
— Mer, tu crezi că sunt deştept?
— Desigur.
— Asta pentru că sunt. Şi sunt prea deştept ca să fiu îndră
gostit de o fată idioată. Aşa că poţi să o laşi baltă chiar acum.
Am izbucnit uşor în râs şi l-am lăsat să mă strângă
în braţe.
— Simt că te-am rănit foarte tare. Nu înţeleg cum ai mai
putea încă să mă iubeşti, i-am mărturisit.
Aspen a ridicat din umeri.
— Pur şi simplu, aşa e. Cerul e albastrul, soarele stră
luceşte, iar Aspen o iubeşte veşnic pe America. Aşa a fost
făcută lumea. Serios, Mer, eşti singura fată pe. care mi-am
dorit-o vreodată. Nu mă pot imagina alături de altcineva.
Am tot încercat să mă pregătesc pentru asta, pentru orice
eventualitate şi... nu pot.
Am stat aşa, îmbrăţişaţi, pentru o vreme. Fiecare atin
gere a degetelor, căldura respiraţiei lui în părul meu, toate
astea mă ungeau pe suflet.
137
— Nu ar trebui să mai rămânem mult timp, m-a aver
tizat Aspen. Sunt destul de încrezător în abilităţile mele,
dar nu vreau să-mi forţez norocul.
Am oftat. Mi se părea că de-abia ajunsesem, dar avea
probabil dreptate. Am încercat să mă ridic, iar Aspen a
sărit imediat să mă ajute. M-a cuprins încă o dată în braţe.
— Ştiu că e greu de crezut, dar îmi pare foarte rău că
Maxon s-a dovedit a fi un tip de proastă factură. Te voiam
înapoi, dar nu doream să fii rănită. Mai ales, nu în felul ăsta.
— Mulţumesc,
— Vorbesc serios.
— Ştiu.
Aspen avea defectele lui, dar nu îi stătea în fire să mintă.
— Nu s-a terminat încă. Nu cât eu sunt încă aici.
— Da, dar te cunosc. O să mergi mai departe ca familia
ta sâ primească bani şi mă vei putea vedea pe mine, dar
Maxon ar trebui să dea timpul înapoi ca să repare lucrurile.
Am dat drumul unui oftat. Simţeam că s-ar putea să
aibă dreptate. Legătura dintre mine şi Maxon se eroda,
desfăcându-se în faţa mea.
— Nu-ţi face griji, Mer. Voi avea grijă de tine.
Aspen nu avea niciun mod de a-mi dovedi asta pe mo
ment, dar l-am crezut. Ar fi făcut orice pentru oamenii pe
care îi iubea şi ştiam, fără urmă de îndoială, că eu eram cea
pe care o iubea cel mai mult.
138
perfect detaşată de realitate, până când un teanc de re
viste trântite pe masa din faţa mea m-a adus cu picioarele
pe pământ.
Am ridicat ochii şi am văzut-o pe Celeste cu buza încă
umflată. Mi-a indicat una dintre revistele ei mondene, des
chisă la un articol de două pagini. Nu mi-a luat nici măcar
o secundă să-i recunosc chipul lui Marlee, chiar dacă era
schimonosit de durere sub loviturile biciului.
— M-am gândit că ar trebui să vezi asta, a spus Celeste
înainte să-mi întoarcă spatele şi să plece.
Nu eram sigură la ce se referea, dar eram atât de
nerăbdătoare să aflu orice despre Marlee, încât am luat
revista şi am început să citesc.
139
Cu toate acestea, de atunci am fost nevoiţi să punem la
îndoială eficacitatea competiţiei. în timp ce la baza ei stă o
idee romantică, unii spun că e nedrept ca prinţii săfie obli
gaţi să ia în căsătoriefemei inferioare lor, cu toate că nimeni
nu poate nega nobleţea şi frumuseţea absolută a actualei
noastre regine, Amberly Station Schreave. Unii dintre noi
încă îşi aduc aminte zvonurile despre Abby Tamblin Illea,
care, chipurile, şi-a otrăvit soţul, pe prinţul Justin Illea, la
doar câţiva ani după ce se căsătoriseră, înainte să accepte să
se mărite cu vărul acestuia, Porter Schreave, menţinând ast
fel intactă linia de sânge regal.
Cu toate că zvonul nu afost confirmat niciodată, ceea ce
putem să spunem cu siguranţă este căfemeile din prezenta
Alegere au un comportament de-a dreptul scandalos. Marlee
Tames, care acumface parte din Opt, afost prinsă dezbrăcată
împreună cu un soldat, într-o debara, luni seară, după Balul
de Halloween, care afost mediatizat ca atracţia principală a
programului Alegerii. Splendoarea evenimentului a fost
complet pusă în umbră de comportamentul nechibzuit al
domnişoarei Tames, isteria cuprinzând întregul palat chiar a
doua zi de dimineaţă.
însă dincolo de acţiunile de neiertat ale domnişoarei
Tames, nicifetele rămase la palat s-ar putea să nu merite ti
tlul de prinţesă. O sursă anonimă ne informează că unele
membre ale Elitei se ceartă permanent, rareorifăcând efortul
de a-şi îndeplini sarcinile care li se impun. Toată lumea îşi
aminteşte eliminarea Annei Farmer de la începutul lui sep
tembrie, după ce a atacat-o în mod deliberat pe încântătoarea
Celeste Newsome, un manechin din Clermont. Iar sursa
noastră confirmă că asta nu a fost singura altercaţie fizică
dintre fetele din Elită, forţându-l pe acest reporter să pună la
îndoială calitateafetelor alese pentru prinţul Maxon.
140
Când i s-a cerut să comenteze aceste zvonuri, regele
Clarkson a spus doar atât: „ Unele dintrefete provin din caste
mai puţin distinse şi nu sunt obişnuite cu conduita adecvată
vieţii la palat. în mod cert, domnişoara Tames nu era pregă
tită pentru viaţa din Unu. Soţia mea are o calitate anume,
imposibil de definit, şi este una dintre rarele excepţii de la re
gula privitoare la castele inferioare. întotdeauna a căutat să
se ridice la nivelul cuvenit unei regine şi ar fi o adevărată
provocare să fie găsit cineva care să-şi merite locul pe tron
mai mult decât ea. Dar. pentru că unele fete rămase în ac
tuala Alegere fac parte din castele inferioare, ar fi greu să
spun că nu ne aşteptam la aşa ceva din partea lor".
Natalie Luca şi Elise Whisks, amândouă din Patru, au
fost întruchiparea rafinamentului de când aufost prezentate
publicului, în special Lady Elise, care este într-adevăr sofis
ticată. Suntem îndemnaţi să presupunem că regele se refe
rea la America Singer, singurafată din Cinci care a trecut de
prima zi a Alegerii. Domnişoara Singer a avut un curs me
diocru pe parcursul Alegerii. E destul defrumuşică, însă nu
chiar la ce se aştepta Illeâ de la noua prinţesă. Interviurile ei
de la Actualităţile din Illea sunt câteodată distractive, însă
noi avem nevoie de un nou lider, nu de o comediantă.
în continuarea acestor veşti tulburătoare, ni s-a raportat
că domnişoara Singer a încercat să o elibereze pe domnişoara
Tames în timpul biciuirii, ceea ce în ochii acestui reporter o
face complice în actul de trădare la care era părtaşă domni
şoara Tames, prin infidelitatea ei faţă de prinţul Maxon.
Luând la cunoştinţă aceste evenimente (şi având în ve
dere că domnişoara Tames nu mai ocupă primul loc), rămâne
întrebarea: Cine ar trebui săfie noua prinţesă?
Un sondaj rapid printre cititori a confirmat ceea ce am
bănuit de la început.
141
Le felicităm pe domnişoarele Celeste Newsome şi Kriss
Ambers pentru ocuparea, cot la cot, a primei poziţii în urma
sondajului nostru. Elise Whisks a obţinut locul trei, urmată
îndeaproape de Natalie Luca. La o distanţă apreciabilă, Ame
rica Singer a ieşit (deloc surprinzător) pe ultimul-loc.
Cred că întreaga Illee este în asentimentul meu, încura-
jându-l pe prinţul Maxon să îşi acorde timp pentru a ne găsi
prinţesa potrivită. Am evitat dezastrul ca prin urechile acu
lui, domnişoara Tames dându-şi arama pefaţă înainte să i se
pună o coroană pe cap. Pe oricine ai iubi, prinţule Maxon,
asigură-te că merită. Şi noi vrem să o iubim!
142
C apitolul 13
143
câteva melodii pe care le ştiam pe dinafară, dar era prea
uşor. Aveam nevoie să mă concentrez cu adevărat.
M-am ridicat şi am scormonit înăuntrul băncuţei după
ceva mai solicitant. Am răscolit printre partituri până când
am dat de marginea unei cărţi. Jurnalul lui Illea! Uitasem
complet că era acolo. Cartea era numai bună să-mi abată
gândurile. M-am aşezat pe pat şi am deschis-o, explorând
anticele litere în timp ce paginile foşneau în mâinile mele.
Jurnalul s-a deschis la pagina cu ilustraţia de Hallo-
ween, fotografia rigidă funcţionând ca un semn de carte
natural. Am recitit însemnarea.
144
mâna pe oameni peste oceane şi prin ierni crunte şi războaie
civile. Ne-am lenevit. Şi, în timp ce noi stăteam cu mâinile
în sân, China a preluat controlul.
în special în ultimele luni, am simţit un îndemn de a oferi
ceva mai mult decât bani armatei. Vreau să conduc. Am idei
şi, fiindcă amfost atât de generos în donaţii, poate că a venit
vremea să le pun în aplicare. Avem nevoie de o schimbare.
Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă nu cumva sunt sin
gura persoană care o poate oferi.
145
Am ridicat din umeri. Ştiam că publicul aşteptase cu
nerăbdare să se facă o eliminare, iar ce se întâmplase cu
Marlee fusese mai dramatic decât orice altceva.
— Hei, m-a încurajat el, riscând o atingere în lumina
uşii larg deschise. Va fi bine.
— Ştiu. Doar că mi-e dor de ea. Şi sunt confuză.
— Confuză în legătură cu ce?
— Cu tot. Ce caut aici, cine sunt. Credeam că ştiu... nici
măcar nu ştiu cum să explic ca lumea.
Asta părea să fie problema mai nou. Fiecare gând care
îmi trecea prin minte eră deşirat. Nu reuşeam să pun nimic
în ordine.
— Ştii cine eşti, Mer. Nu-i lăsa să încerce să te schimbe.
Vocea lui era atât de sinceră, încât pentru o clipă chiar
m -am simţit sigură. Nu pentru că găsisem un răspuns,
ci pentru că îl aveam pe Aspen. Dacă aş fi uitat vreodată
cine eram, ştiam că el avea să fie acolo ca să-mi arate dru
mul înapoi.
— Aspen, pot să te întreb ceva?
A încuviinţat.
— E cam ciudat să te întreb asta, dar dacă a fi prinţesă
nu ar însemna să trebuiască să m ă m ărit cu cineva, dacă ar
fi doar o slujbă pentru care aş putea fi aleasă, crezi că m -aş
descurca?
Ochii verzi ai lui Aspen s-au m ărit pentru o secundă,
surprins de întrebare. Spre m eritul lui, l-am văzut luând
în considerare acea posibilitate.
— îmi pare rău, Mer, dar nu cred. Nu e în firea ta să fii
aşa de calculată ca ei.
146
Pe chipul lui se citea părerea de rău, dar nu mă simţeam
jignită de faptul că nu credea că aş fi putut să o fac. Eram
însă puţin mirată de raţionamentul lui.
— Calculată? Cum adică?
A oftat.
— Eu merg peste tot, Mer. Aud tot felul de lucruri. E
multă agitaţie în sud, în zonele cu concentraţie mare de
caste inferioare. Din ce spun soldaţii mai vechi, acei oa
meni nu au fost niciodată întru totul de acord cu metodele
lui Gregory Illea şi de mult timp dau semne de nelinişte. Se
spune că unul dintre motivele pentru care regele a ales-o
pe actuala regină a fost tocmai ăsta. Ea provenea din sud,
ceea ce a calmat spiritele o vreme. Se pare că acum nu mai
e suficient.
M-am gândit din nou să aduc vorba de jurnal, dar nu
am făcut-o.
— Asta nu explică deloc ce ai vrut să spui prin „calculată".
A ezitat.
— Mă aflam intr-unui dintre birouri zilele trecute, înainte
de toată treaba cu Halloweenul. Făceau liste cu simpatizanţi
ai rebelilor din sud. Mi s-a spus să am grijă ca acele scrisori
să ajungă în siguranţă în aripa care se ocupă de serviciile
poştale. Erau peste trei sute de scrisori, America. Trei sute de
familii vor fi retrogradate cu o castă pentru că nu au rapor
tat anumite lucruri sau pentru că au ajutat pe cineva pe care
cei de la palat îl considerau o ameninţare.
L-am privit, cu respiraţia tăiată.
— Ştiu. îţi poţi imagina? Dacă ai fi tu în locul lor şi tot
ce ai ştii să fad ar fi să cânţi la pian? Şi dintr-odată se
147
presupune că ar trebui să ştii să faci muncă de birou, să
cauţi chiar să înţelegi sarcinile astea? Mesajul e destul
de clar.
Am încuviinţat.
— Crezi că... Maxon ştie?
— Cred că trebuie să ştie. Nu mai are mult până să
ajungă să conducă el însuşi ţara.
în adâncul sufletului, nu voiam să cred că fusese de
acord cu aşa ceva, dar cel mai probabil era la curent cu ce
se întâmpla. Se aşteptau de la el să se conformeze.
Oare eu aş fi putut să fac asta?
— Să nu spui nimănui, bine? O scăpare de genul ăsta
m-ar costa slujba, m-a avertizat Aspen.
— Bineînţeles. Am şi uitat deja.
Aspen mi-a zâmbit.
=
—■:Mi-e dor să fiu cu tine, departe de toate astea. Mi-e
dor de problemele pe care le aveam înainte.
Am râs.
— Ştiu la ce te referi. Şă mă furişez printr-o fereastră era
mult mai bine decât să mă furişez printr-un palat.
— Şi să scotocesc peste tot ca să fac rost de o monedă
pentru tine era mai bine decât să nu am nimic să-ţi dau.
A lovit uşor în borcanul de sticlă de lângă patul meu, cel
în care de obicei ţineam sutele de monede pe care mi le
dădea atunci când îi cântam în căsuţa din copac de acasă,
răsplată pe care el considera că o meritam.
— N-am ştiut că le-ai păstrat pe toate, până în ziua în
care ai plecat.
148
— Bineînţeles că le-am păstrat! Când erai departe, mo
nedele alea erau singura mea consolare. Obişnuiam să stau
în pat şi să le răstorn în palmă, doar ca să le adun iar. Era
plăcut să am ceva care fusese atins de tine.
Privirile ni s-au întâlnit şi totul din jur s-a estompat pen
tru moment. Mă simţeam mângâiată, găsind din nou acea
oază de linişte, refugiul pe care eu şi Aspen ni-1 creaserăm
cu ani în urmă.
— Ce ai făcut cu ele?
Fusesem atât de supărată pe el când plecasem, încât i
le dădusem înapoi. Toate, cu excepţia uneia, care rămăsese
lipită de fundul borcanului.
Mi-a zâmbit.
— Sunt acasă, aşteptând.
— Ce anume?
Ochii i-au scânteiat.
— Asta nu pot să-ţi spun.
Am suspinat, zâmbind.
— Fie, păstrează-ţi secretele. Şi nu-ţi face griji că nu poţi
să-mi dai nimic. Sunt fericită doar că eşti aici, că putem să
reparăm lucrurile, chiar dacă nu mai e cum a fost.
Dar, în mod evident, pentru Aspen asta nu era de ajuns.
A smuls unul dintre nasturii aurii de la mânecă.
— Nu am ce altceva să-ţi dau, dar poţi să păstrezi ăsta —
ceva ce am atins — şi să te gândeşti la mine oricând. Şi poţi
să fii sigură că şi eu mă gândesc la tine.
Pe cât de ridicol părea, mi-a venit să plâng. Inevitabil,
l-am comparat pe Aspen cu Maxoh. Chiar şi acum, când
149
ideea de a alege între ei părea atât de îndepărtată, am ana
lizat situaţia din ambele perspective.
Părea foarte uşor pentru Maxon să-mi dăruiască lu
cruri — să readucă la viaţă o sărbătoare de dragul meu, să
aibă grijă să am ce-i mai bun din toate — pentru că în
treaga lume îi stătea la dispoziţie. Iar Aspen era aici,
oferindu-mi, 'pe furate, clipe preţioase şi cel mai mic suve
nir care să ne lege unul de altul, dăruindu-mi astfel mult
mai mult.
Deodată mi-am amintit că Aspen mereu fusese aşa. îşi*
sacrifica somnul pentru mine, risca să fie prins afară după
ce se dăduse stingerea, tot pentru mine, agonisea monede
pentru mine. Generozitatea lui Aspen era mai greu de re
marcat, pentru că gesturile sale nu erau atât de măreţe ca
ale lui Maxon, dar sufletul pe care îl punea în spatele mi
cilor sale daruri era cu atât mai mare.
Mi-am stăpânit dorinţa persistentă de a plânge, înghi-
ţindu-mi lacrimile.
— Nu ştiu ce să fac cu toate astea chiar acum. Mă simt
ca şi cum nu aş şti să fac nimic. Eu... nu te-am uitat, bine?
încă eşti aici.
Mi-am aşezat mâna pe piept, pe de-o parte ca să-i arăt
lui Aspen ce voiam să spun, iar pe de altă parte ca să alin
ciudatul sentiment de dor care mă cuprinsese.
Aspen a înţeles.
— Pentru mine e suficient.
150
C apitolul 14
151
Mi-era puţin teamă. A avea o relaţie cu regina era una,
dar nu eram sigură ce să cred despre rege. In timp ce cele
lalte fete îl urmăreau nerăbdătoare, eu îmi sorbeam sucul.
— Vă rog să veniţi, cu o oră înainte de Actualităţi, în sa
lonul de la etajul unu. Dacă nu sunteţi familiarizate cu
locul, nu vă faceţi griji. Uşile vor fi deschise şi vom pune
nişte muzică. Ne veţi auzi înainte să ne vedeţi, a glumit el,
râzând în barbă.
Celelalte fete au răspuns chicotind uşor.
La scurt timp după, concurentele au început să se în
drepte spre Salonul Doamnelor. Am oftat. Camera aia, în
ciuda faptului că era imensă, mă făcea câteodată să mă
simt cuprinsă de claustrofobie. De obicei încercam să inte-
racţionez cu oamenii sau să mă folosesc de acel timp ca să
citesc. Asta avea să fie o zi petrecută în stilul lui Celeste.
Intenţionam să mă instalez în faţa televizorului şi să ignor
tot ce era în jur.
Mai uşor de spus decât de făcut. Fetele păreau deosebit
de vorbăreţe.
— Mă întreb ce vrea să ştie regele despre noi, trăncă
nea Kriss.
— Trebuie doar să ne amintim tot ce ne-a învăţat Silvia
despre graţie şi bună-cuviinţă, a comentat Elise.
— Sper ca slujnicele mele să-mi pregătească o rochie
potrivită pentru mâine seară. Nu vreau să mai trec prin
ce-am păţit de Halloween. Sunt aşa de împrăştiate câteo
dată, s-a plâns Celeste, părând deranjată.
— Mi-aş dori ca regele să-şi lase barbă, a menţionat Na-
talie, visătoare.
152
Am aruncat o privire peste umăr ca să o văd mângâind
o barbă imaginară.
— Cred că i-ar sta bine.
— Da, îmi dau seama, a spus Kriss cu delicateţe, înainte
să schimbe subiectul.
Am clătinat din cap şi am încercat să mă concentrez
asupra emisiunii absurde de la televizor, dar oricât m-am
străduit, nu am reuşit să ignor pălăvrăgeala celorlalte fete.
Până la prânz, stomacul mi-era deja ghem; Oare ce avea
de gând să-mi spună mie — fata din cea mai joasă castă
rămasă în competiţie? Ce voia să discute cu fata de la care
avea aşa puţine aşteptări?
153
Am întors capul şi m-am îmbujorat, mergând mai
departe. Am riscat să-i arunc din nou o privire şi am văzut
că mă urmărea în continuare. Mi-era greu să gândesc ra
ţional când mă privea în felul ăla.
Regele Clarkson vorbea cu Natalie într-un colţ, iar re
gina Amberly vorbea cu Celeste în altul. Elise îşi sorbea
ceaiul, iar Kriss se plimba prin cameră. Am urmărit-o tre
când pe lângă Maxon şi Gavril, zâmbindu-i călduros pre
zentatorului. Le-a spus ceva care i-a amuzat pe amândoi
şi a mers mai departe, privindu-1 peste umăr pe Maxon.
După asta s-a îndreptat către mine.
— Ai întârziat, m-a certat în glumă.
— Aveam ceva emoţii.
— Oh, nu ai de ce să-ţi faci griji. De fapt, mie chiar mi-a
făcut plăcere.
'' > — -Ai terminat dej a?
Dacă regele terminase deja de vorbit cu cel puţin două
fete însemna că aveam şi mai puţin timp să mă adun
decât crezusem.
— Da. Vino să stai cu mine. Putem să bem un ceai cât
aştepţi.
Kriss m-a condus la o masă; o slujnică a apărut imediat,
aşezând în faţa noastră ceai, lapte şi zahăr.
— Ce te-a întrebat? am tras-o eu de limbă.
— De fapt, a fost mai mult ca o conversaţie. Nu cred că
încearcă să afle anumite informaţii, mai degrabă vrea să-şi
facă o impresie despre personalităţile noastre. L-am şi
făcut să râdă o dată! a exclamat ea mândră. A mers foarte
154
bine. Şi tu eşti amuzantă din fire, aşa că dacă vorbeşti cu el
cum o faci cu oricine altcineva, totul va fi OK.
Am încuviinţat înainte să îmi iau ceaşca de ceai de pe
masă. După spusele lui Kriss, avea să fie în regulă. Poate
că regele era nevoit să se dedubleze. Când venea vorba
de ameninţări la siguranţa ţării, trebuia să fie ferm, rece.
Să acţioneze repede şi hotărât. Acum doar lua ceaiul cu
nişte fete. Nu era nevoie să fie aşa faţă de noi.
Regina o părăsise pe Celeste şi acum vorbea încet cu
Natalie. Pe faţa lui Natalie se citea o expresie de adoraţie.
O vreme mă enervase firea ei visătoare; dar era necompli
cată, ceea ce era reconfortant.
Am sorbit încă o gură de ceai. Regele Clarkson s-a în
dreptat către Celeste, iar ea i-a aruncat un zâmbet seducător.
Scena ă fost uşor greţoasă. Fata asta nu avea nicio limită?
Kriss s-a aplecat ca să-mi atingă rochia.
— Materialul e superb. Şi cu părul tău, arăţi ca un apus
de soare.
— Mulţumesc, am spus eu, clipind.
Lumina îi căzuse pe lănţişor, creând o explozie argintie
în jurul gâtului ei, care mă orbise pentru o clipă.
— Slujnicele mele sunt foarte talentate.
— Cu siguranţă. îmi plac ale mele, dar dacă voi deveni
prinţesă, o să le fur pe ale tale!
A râs, vorbele ei fiind poate menite să fie o glumă sau
altceva. în orice caz, gândul că slujnicele mele i-ar tivi rochiile
m-a deranjat. Cu toate astea, m-am forţat să zâmbesc.
— Ce e aşa amuzant? a întrebat Maxon, apropiindu-se
de noi.
155
— Discuţii între fete, a susurat Kriss, bătând din gene.
Era pornită, nu glumă.
— încercam să o liniştesc pe America. E emoţionată din
cauza discuţiei cu tatăl tău.
„Mersi pentru asta, Kriss."
— Nu ai de ce să-ţi faci griji. Fii naturală. Deja arăţi
fantastic.
Maxon mi-a zâmbit vesel. în mod evident, încerca să
reia comunicarea cu mine.
— Asta i-am zis şi eu! a exclamat Kriss.
Au schimbat o privire furişă şi am avut senzaţia că
aveau un soi de înţelegere. Era ciudat.
— Ei bine, vă las să vă întoarceţi la discuţia voastră. La
revedere deocamdată.
Prinţul ne-a salutat şi a plecat să se alăture mamei sale.
Kriss a suspinat, urmărindu-1 pe Maxon cum se îndepărta.
— Are ceva special.
Mi-a zâmbit în treacăt şi s-a dus să stea de vorbă cu Gavril.
Am urmărit dansul elaborat al oamenilor din încăpere,
apropiindu-se pentru a conversa, separându-se apoi în
căutare de noi parteneri. Am fost recunoscătoare când
Elise mi s-a alăturat în colţul în care stăteam, chiar dacă nu
a vorbit prea mult.
— Oh, doamnelor, am pierdut noţiunea timpului, ne-a
anunţat regele. Trebuie să mergem jos.
M-am uitat la ceas şi am constatat că avea într-adevăr
dreptate. în nu mai puţin zece minute trebuia să ajungem
în platoul de filmare şi să ne pregătim.
156
Nu părea să conteze ce simţeam în legătură cu faptul
de a fi prinţesă, ce simţeam pentru Maxon sau pentru orice
altceva. în mod evident, regele mă considera o candidată
atât de nepotrivită, încât nici nu se deranjase să discute cu
mine. Fusesem exclusă, probabil intenţionat, iar cei din jur
nici nu observaseră.
M-am stăpânit pe parcursul Actualităţilor. Ba chiar am
reuşit să-mi rog slujnicele să plece. Dar de îndată ce am
rămas singură, m-am prăbuşit.
Nu eram sigură cum aveam să mă justific în faţa lui
Maxon când avea să-mi bată la uşă, dar până la urmă nu a
contat pentru că nu a mai venit. Şi nu am putut să nu mă
întreb de compania cui se bucura în schimb.
157
C apitolul 15
158
Am încercat să nu mă las afectată de tăcerea dintre ele
cât timp mi-au aranjat părul şi m-au îmbrăcat pentru ziua
lungă ce mă aştepta în Salonul Doamnelor. îmi doream cu
ardoare să port pantalonii eleganţi pe care mi-i dăruise
Maxon pentru zilele de sâmbătă, dar nu părea un moment
bun pentru asta. Dacă tot mă duceam jos, voiam să o fac din
postura de lady. Cel puţin, primeam puncte pentru efort.
Cât eu mă făceam comodă, pregătindu-mă pentru o altă
zi de ceai şi lectură, celelalte fete vorbeau despre seara pre
cedentă. Ei bine, toate în afară de Celeste, pe care o aştep
tau multe reviste mondene. M-am întrebat dacă în cea din
mâinile ei mai scria ceva despre mine.
încercam să decid dacă să i-o iau sau nu, când Silvia a
intrat în încăpere, cu braţele încărcate de hârtii. Super. Iar
ne dădeau de lucru.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a intonat Silvia. Ştiu că
de obicei aşteptaţi musafiri sâmbăta, dar astăzi, eu şi re
gina avem o sarcină specială pentru voi.
— Da, a confirmat regina, apropiindu-se de noi. Ştiu că
este cam din scurt, dar vom avea nişte vizitatori săptămâna
viitoare. Vor face turul ţării şi se vor opri pe la palat ca să
vă cunoască.
— După cum ştiţi, regina e de obicei cea care se ocupă
de primirea unor invitaţi atât de importanţi. Aţi văzut toate
ce gazdă plină de graţie a fost pentru prietenii noştri din
Swendway.
Silvia a făcut un semn spre regina Amberly, care a zâm
bit cu modestie.
159
— Cu toate astea, vizitatorii pe care îi aşteptăm din Fe
deraţia Germană şi Italia sunt chiar mai însemnaţi decât fa
milia regală suedeză. Şi ne-am gândit că această vizită ar fi
un exerciţiu excelent pentru voi toate, mai ales că ne-am
concentrat atâta pe diplomaţie în ultima vreme. Veţi lucra pe
echipe, ca să pregătiţi o recepţie pentru oaspeţii voştri, care
să includă o masă, divertisment şi cadouri, a explicat Silvia.
Am înghiţit în sec, iar ea a continuat.
— Este foarte important pentru noi atât să menţinem,
cât şi să stabilim legături cu alte ţări. Avem un set de re
guli de etichetă adecvată pentru interacţiunea cu aseme
nea invitaţi, precum şi îndrumătoare pentru ce lucruri sunt
în general privite cu dezaprobare, când vine vorba de găz
duirea unor evenimente pentru aceştia. Cu toate astea, or
ganizarea este în mâinile voastre.
— Am vrut ca totul să fie cât mai corect, a explicat re
gina. Cred că am făcut treabă bună punându-vă pe toate pe
picior de egalitate. Celeste, Natalie şi Elise, voi veţi orga
niza una dintre recepţii. Kriss şi America, voi vă veţi ocupa
de cealaltă. Şi din moment ce echipei voastre îi lipseşte un
membru, veţi avea o zi în plus la dispoziţie. Invitaţii noştri
din Federaţia Germană vor veni miercuri, iar joi îi vom
primi pe oaspeţii din Italia.
A urmat o clipă de tăcere după ce am procesat ce ni se
spusese.
— Vreţi să spuneţi că avem patru zile la dispoziţie? a
cârâit Celeste.
160
— Da, a confirmat Silvia. însă o regină trebuie să re
zolve asemenea sarcini de una singură şi câteodată cu mult
mai puţin timp în avans.
Puteam să simt panica din încăpere.
— Ne putem primi hârtiile, vă rog? a întrebat Kriss, cu
mâna întinsă.
Instinctiv, am întins-o şi eu. în câteva secunde, devoram
deja paginile.
— Va fi dificil, s-a plâns Kriss. Chiar şi cu o zi în plus.
— Nu-ţi face griji, am asigurat-o. Vom câştiga.
Kriss a râs nervos.
— Cum poţi fi aşa sigură?
— Pentru că, am spus eu cu hotărâre, în niciun caz nu
o voi lăsa pe Celeste să mă întreacă.
161
invitaţii noştri ar fi putut să plece neimpresionaţi şi com
plet reticenţi în a ne vizita altă dată. Pe lângă toate astea,
lucrurile obişnuite pe care se dorea să le fi învăţat — dic-
ţia corectă, manierele elegante la masă şi alte chestii de
genul ăsta — trebuiau adaptate la o cultură despre care
nici eu, nici Kriss nu ştiam nimic în afară de ce era tipărit
pe foile din dosarele noastre.
Grandoarea momentului ne intimida de-a dreptul.
Eu şi Kriss ne-am petrecut ziua luând notiţe şi schiţând
idei, în vreme ce echipa adversă făcea acelaşi lucru la o
masă din apropiere. Pe măsură ce orele după-amiezii se
scurgeau cu greu, am început să ne plângem despre situa
ţia critică în care ne aflam, iar la un moment dat chiar de
venise uşor amuzant.
— Cel puţin voi două aveţi o zi de lucru în plus, a spus
Elise.
— Dar Illea şi Federaţia Germană sunt deja aliaţi. Ita
lienilor ar putea să nu le placă nimic din ce vom face! a răs
puns Kriss îngrijorată.
— Ştiţi că noi trebuie să purtăm culori închise pentru
recepţia noastră? s-a plâns Celeste. Va fi un eveniment
foarte... băţos.
— Oricum, probabil că n-am vrea să fie nici neglijent, a
adăugat Natalie, sugerând că petrecerea s-ar fi ţinut în pi
jamale.
A râs la propria glumă, iar eu am zâmbit înainte să trec
mai departe.
— Ei bine, a noastră trebuie să fie super festivă. Şi toate
trebuie să purtaţi cele mai frumoase bijuterii pe care le aveţi,
162
le-am instruit eu. Prima impresie pe care le-o faceţi trebuie
să fie sclipitoare, iar aparenţele sunt foarte importante.
— Slavă Domnului că voi putea să arăt bine măcar la
una din tâmpeniile astea! a oftat Celeste, clătinând din cap.
Până la urmă, a fost evident că eram depăşite de situa
ţie. După tot ce se întâmplase cu Marlee şi după ce fusesem
practic respinsă de către rege, mă simţeam în mod bizar
consolată în suferinţa noastră comună. Dar ar fi o min
ciună să spun că nu m-a cuprins paranoia înainte de sfâr
şitul zilei. Eram convinsă că una dintre celelalte fete,
Celeste, în mod special — ar fi putut încerca să ne sabo
teze recepţia.
— Cât de loiale sunt slujnicele tale? am întrebat-o pe
Kriss la cină.
— Foarte. De ce?
— Mă întreb dacă ar trebui să depozităm anumite lu
cruri în camerele noastre, decât să le lăsăm în salon. Ştii tu,
ca să nu ne fure celelalte ideile.
Era doar în parte o minciună.
A încuviinţat.
— E o idee bună. Mai ales că noi urmăm după ele şi ar
părea că le-am copiat.
— Exact.
— Eşti aşa isteaţă, America! Nu-i de mirare că lui
Maxon i-a plăcut aşa de mult de tine.
Şi cu asta s-a întors la mâncat.
Nu mi-a scăpat nonşalanţa cu care folosise timpul tre
cut. Poate că în timp ce eu mă luptasem cu dilema dacă
aveam sau nu stofă de prinţesă, fiind în acelaşi timp
163
complet indecisă dacă măcar îmi doream asta, Maxon în
cepuse să mă dea uitării.
Mi-am spus că partenera mea de echipă încerca doar să
se simtă mai sigură pe poziţia ei în relaţia cu Maxon. Ori
cum, trecuseră doar câteva zile de când Marlee fusese bi
ciuită. Câte putea să ştie de fapt?
164
— Trebuie să te grăbeşti, m-a avertizat el. Nu ştiu cât
de aproape au ajuns.
Am încuviinţat, îndreptându-mă spre uşă, cu mâna lui
Aspen pe spatele meu. înainte să ajung pe coridor, m-a tras
brusc înapoi. M-am trezit cufundată într-un intens şi arză
tor sărut. Mă prinsese de ceafă, ţinându-mi buzele lipite
de ale lui pentru o clipă aproape nesfârşită. Apoi, ca şi cum
uitase unde ne aflam, m-a înlănţuit cu braţele, strângân-
du-mă cu putere, sărutul devenind şi mai pasional. Tre
cuse mult timp de când nu mă mai sărutase — din cauza
nehotărârii mele şi a fricii de a nu fi prinşi, nu avusese ni-
ciun motiv să o facă. Dar în acea seară simţeam tensiunea
pericolului iminent. Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, acesta
putea fi ultimul nostru sărut.
Aspen voia ca fiecare secundă să conteze.
Ne-am despărţit, abia acordându-ne o secundă ca să ne
aruncăm o ultimă privire. M-a apucat de braţ şi m-a îm
pins afară.
— Du-te! Acum.
Am gonit spre pasajul secret ascuns la capătul corido
rului. înainte să împing peretele, am privit înapoi şi l-am
zărit pe Aspen dispărând în fugă după colţ.
Nu aveam ce să fac, aşa că i-am urmat exemplul. Cât
de repede am fost în stare, am coborât în fugă scările
abrupte şi întunecoase, până la sala de refugiu rezervată
familiei regale.
Maxon îmi spusese odată că erau două feluri de rebeli:
Nordicii şi Sudicii. Cei din nord erau supărători, însă cei
din sud erau cu adevărat nimicitori. Am sperat că rebelii
165
de care fugeam erau mai preocupaţi să ne deranjeze, decât
să ne omoare.
în timp ce coboram scările, s-a lăsat frigul. Am vrut să-mi
pun halatul pe mine, dar mi-era teamă să nu mă împiedic.
M-am simţit mai stăpână pe mine când am întrezărit lu
mina sălii de refugiu. Am sărit peste ultima treaptă şi am
observat o siluetă detaşându-se din mulţimea de soldaţi.
Maxon. Deşi era târziu, purta încă pantalonii şi cămaşa de
la costumul uşor şifonat, dar prezentabil.
— Sunt ultima? am întrebat, trăgându-mi halatul pe
mine când m-am apropiat.
— Nu, a răspuns el. Kriss e încă în palat. Şi Elise la fel.
Am privit în spatele meu, prin bezna coridorului care
părea să se întindă la nesfârşit. în fiecare direcţie se între
zăreau trepte coborând dinspre deschiderile secrete ale pa
latul de deasupra. Toate erau goale.
Dacă măcar o parte din ce îmi spusese Maxon era ade
vărat, sentimentele lui pentru Kriss şi Elise erau superfi
ciale. Dar îngrijorarea din ochii lui nu păstra urmă de
îndoială. Şi-a frecat tâmplele şi şi-a întins gâtul, ca şi cum
asta ar fi putut cumva să-l ajute. Ne uitam dintr-o parte în
alta, urmărind scările în timp ce soldaţii făceau ture în faţa
uşii, nerăbdători să o închidă.
Deodată, a oftat şi şi-a pus mâinile în şold. Apoi, fără
niciun avertisment, m-a luat în braţe. Nu m-am putut ab
ţine şi m-am agăţat strâns de pieptul lui.
— Ştiu că probabil eşti încă supărată şi e în regulă. Dar
mă bucur că eşti în siguranţă.
166
Maxon nu mă mai atinsese din seara de Halloween. Nu
trecuse nici măcar o săptămână, dar dintr-un motiv sau
altul, părea o eternitate. Poate pentru că se întâmplaseră atât
de multe lucruri în acea seară şi încă şi mai multe de atunci.
— Şi eu mă bucur că eşti bine.
M-a îmbrăţişat şi ma strâns. Brusc, i s-a tăiat respiraţia.
— Elise!
M-am întors ca să-i văd silueta plăpândă coborând scă
rile. Oare unde era Kriss?
— Ar trebui să mergeţi înăuntru, ne-a îndemnat Maxon
cu blândeţe. Silvia vă aşteaptă.
— Vorbim curând.
Mi-a surâs încurajator şi a încuviinţat. M-am îndreptat
spre uşa refugiului, urmată îndeaproape de Elise. Când a
intrat, am văzut că plângea. Am luat-o după umeri, iar ea
a făcut la fel, fericită că avea companie.
— Unde ai fost? am întrebat-o.
— Cred că slujnica mea e bolnavă. Era cam înceată când
mă ajuta. Apoi alarma m-a speriat atât de tare, încât m-am
zăpăcit pentru o clipă şi nu mai reuşeam să-mi amintesc
pe unde trebuia să o iau. Am încercat să împing patru pe
reţi până am nimerit tunelul.
Se învinovăţea pentru propria zăpăceală.
— Nu-ţi face griji, i-am spus, îmbrăţişând-o. Eşti în si
guranţă acum.
A încuviinţat ca pentru sine, încercând să-şi calmeze res
piraţia. Dintre toate membrele Elitei, ea era cea mai delicată.
înaintând, i-am văzut pe rege şi regină stând unul lângă
altul, amândoi în halate şi papuci. Regele avea un mic
167
teanc de hârtii în poală, ca şi cum avea de gând să folo
sească timpul petrecut aici lucrând. O slujnică masa mâna
reginei, amândouă afişând expresii serioase.
— Cum? Singură, singurică de data asta? a glumit Sil
via, atrăgând atenţia asupra sa.
— Nu erau cu mine, am răspuns, dintr-odată îngrijo
rată pentru siguranţa slujnicelor mele.
Mi-a zâmbit cu blândeţe.
— Sunt sigură că n-au păţit nimic. Pe aici, vă rog.
Am urmat-o către un şir de paturi pliante, lipite de un
perete strâmb. Ultima oară când coborâsem în refugiu,
constatasem că oamenii care se ocupau de încăpere nu fu
seseră pregătiţi pentru un asemenea haos şi în consecinţă
îngrămădiseră toate Alesele aici. De atunci, făcuseră pro
grese, însă nu erau la curent cu toate noutăţile. Aduseseră
şase paturi.
Căleşte se cuibărise în cel mai apropiat de rege şi re
gină, deşi eram destul de departe de ei. Natalie se aşezase
pe patul de alături şi îşi împletea părul în codiţe subţiri.
— Mă aştept să dormiţi. Pe toate vă aşteaptă o săptă
mână importantă şi nu vă pot lăsa să planificaţi petreceri
dacă sunteţi rupte de oboseală, ne-a anunţat Silvia, după
care a plecat, probabil ca să o caute pe Kriss.
Şi eu, şi Elise am oftat. Nu-mi venea să cred că încă
aveau de gând să ne facă să trecem prin toată tevatura cu
recepţia. Nu era de-ajuns de stresant ce se întâmpla? Eu
şi Elise ne-am desprins una de cealaltă, alegându-ne pa
turi învecinate. Elise s-a strecurat repede în aşternuturi,
vădit epuizată.
168
— Elise? am întrebat eu încet.
Şi-a ridicat privirea de sub pătură.
— Dacă ai nevoie de ceva, dă-mi de ştire, bine?
Mi-a zâmbit.
— Mulţumesc.
— S-a făcut.
S-a întors pe-o parte şi a adormit în câteva secunde. Am
ştiut că aşa era când nu a reacţionat la forfota care venea
dinspre uşă. Am aruncat o privire şi l-am văzut pe Maxon
cărând-o în braţe pe Kriss în sala de refugiu, urmaţi în
deaproape de Silvia. In clipa în care a trecut pragul, uşa a
fost imediat sigilată.
— M-am împiedicat, îi explica ea Silviei, care se agita în
jurul ei. Nu cred că mi-am rupt glezna, dar mă doare rău.
— Avem bandaje în spate. Putem cel puţin să o legăm,
a dat indicaţii Maxon.
Silvia a plecat repede, trecând pe lângă noi, în căutarea
bandajelor.
— La culcare! Acum! ne-a ordonat ea.
Am oftat şi nu am fost singura. Natalie s-a conformat
fără să protesteze, dar-Celeste a părut foarte iritată. Am
rămas un pic în cumpănă. Dacă atitudinea mea semăna în
vreun fel cu a ei, trebuia să schimb ceva. Cu toate că nu
voiam, m-am urcat în pat şi m-am întors cu faţa la perete.
Am încercat să nu mă gândesc la Aspen luptându-se cu
rebelii sau la slujnicele mele, care poate că nu ajunseseră
la ascunzătoare în timp util. Am încercat să nu mă las tul
burată de grijile săptămânii care urma sau de posibilitatea
169
ca rebelii să fie nişte Sudici hotărâţi să dezlănţuie un ma
sacru deasupra noastră.
Dar nu m-am putut abţine şi am reflectat la fiecare din
tre aceste lucruri. Şi a fost atât de extenuant, încât, într-un
final, am adormit în patul meu tare şi rece.
170
C apitolul 16
171
în timp ce stăteam acolo, slujnicele mele au venit
în fugă.
— Domnişoară, sunteţi bine? a întrebat Arme.
Apariţia lor subită m-ă luat. prin surprindere.
— Aăă, da. Sunt bine.
Am privit din nou cuvintele de pe perete.
— Hai, veniţi, domnişoară. Vă vom ajuta să vă pregătiţi,
a insistat Mary.
Le-am urmat ascultătoare, uşor năucită din cauza celor
văzute şi prea confuză ca să pot face altceva. Au lucrat cu
sârg, ca de fiecare dată când încercau să mă liniştească prin
ritualul toaletei. Ceva din siguranţa pe care o aveau mâi
nile lor — până şi ale lui Lucy — mă calma.
172
din minte imaginea ei cu Maxon împărtăşind un moment
de intimitate. O urmăream cum sublinia paragrafe pe hâr
tiile primite de la Silvia şi mâzgălea notiţe pe margini.
— Cred că ştiu cum am putea să facem aranjamentele
florale, a comentat ea, fără să ridice ochii din foi.
— Ah. Bun.
Mi-am lăsat privirea să rătăcească, oprindu-mă asupra
lui Maxon. încerca să pară mai ocupat decât era de fapt.
Dacă te uitai cu atenţie puteai vedea cum regele se prefă
cea că-i ascultă comentariile. Nu înţelegeam de ce. Dacă
voia ca Maxon să devină un conducător bun, ar fi trebuit
să-l înveţe cu adevărat, în loc să nu-1 lase să facă nimic, de
teamă că fiul lui ar fi comis vreo greşeală.
Maxon a aranjat nişte hârtii şi a ridicat ochii. Mi-a în
tâlnit privirea şi mi-a făcut cu mâna. Când eram pe cale să
îi întorc gestul, am văzut-o cu coada ochiului pe Kriss flu-
turându-şi mâna cu entuziasm către Maxon. Mi-am în
dreptat atenţia asupra hârtiilor, căznindu-mă să nu roşesc.
— Nu-i aşa că e chipeş? a întrebat Kriss.
— Sigur.
— îmi tot imaginez cum ar arăta un copil cu părul lui şi
ochii mei.
— Ce-ţi mai face glezna?
— Oh, a suspinat ea. Mă doare un pic, dar doctorul As-
hlar a spus că o să-mi revin până la recepţie.
— Asta e bine, am replicat, ridicând în sfârşit privirea
spre ea. Nu am vrea să te împiedici pe aici când vin italienii.
încercam să par prietenoasă, dar mi-am dat seama că
tonul meu îi dădea de bănuit.
173
A deschis gura vrând să răspundă, dar ceva i-a distras
atenţia. I-am urmărit privirea şi l-am văzut pe Maxon în-
dreptându-se spre masa cu gustări pe care majordomii o
pregătiseră pentru noi.
— Mă întorc imediat, mi-a aruncat ea grăbită şi a luat-o
şchiopătând spre Maxon, mai repede decât aş fi crezut că
e în stare.
Nu m-am putut abţine să nu-i urmăresc. Celeste li se
alăturase şi toţi trei vorbeau cu glas scăzut în timp ce-şi
turnau apă sau se serveau cu aperitive. Celeste a spus ceva,
iar Maxon a râs. Kriss zâmbea, dar se vedea dar că era prea
agasată de faptul că răutădoasa Celeste îi răpea din timpul
ei cu Maxon ca să fie cu adevărat amuzată.
Ii eram aproape recunoscătoare lui Celeste în acel mo
ment. Erau poate sute de lucruri care mă enervau la ea,
unul dintre acestea fiind şi faptul că era imposibil de inti
midat. Mi-ar fi fost de folos să-i semăn în privinţa asta.
Regele a răcnit ceva unuia dintre consilieri, iar capul
mi-a zvâcnit în direcţia lui. Nu am înţeles ce a spus, dar
părea iritat. Peste umărul lui, l-am zărit pe Aspen, făcân-
du-şi rondul.
S-a uitat în treacăt spre mine, riscând să-mi facă discret
cu ochiul. Ştiam că gestul era menit să-mi aline grijile şi
asta a reuşit să facă, într-o oarecare măsură, dar nu am
putut să nu mă întreb prin ce trecuse cu o noapte în urmă,
pentru că şchiopăta şi avea un ochi bandajat.
In timp ce încercam să găsesc un mod subtil prin care să
îl rog să ne vedem în acea seară, un strigăt a răsunat chiar
din spatele porţilor.
174
— Rebelii! a anunţat un soldat. Fugiţi!
— Cum? a întrebat derutat un alt soldat.
— Rebelii! Sunt în palat! Se îndreaptă încoace!
La cuvintele soldatului, mi-am adus aminte de amenin
ţarea de pe pereţi din acea dimineaţă: VENIM DUPĂ VOI.
Lucrurile au început să se mişte cu repeziciune. Slujni
cele o conduceau pe regină spre palat, câteva trăgând-o de
mâini ca să o facă să mărească pasul, în timp ce altele roiau
protectoare în spatele ei, apărând-o de un potenţial atac.
Rochia roşie a lui Celeste flutura ca o limbă de foc în
urma reginei, urmând calea cea mai sigură. Maxon a ridi
cat-o în braţe pe Kriss, cu piciorul ei rănit cu tot, şi s-a în
tors, plasând-o în braţele primului soldat din apropiere,
care s-a întâmplat să fie Aspen.
— Fugi! i-a strigat el lui Aspen. Fugi!
Aspen, loial până în pânzele albe, a luat-o la fugă, Kriss
părând uşoară ca un fulg în braţele lui.
— Maxon, nu! a plâns ea peste umărul lui Aspen.
Am auzit un pocnet puternic în spatele porţilor şi am
ţipat. Când mai mulţi soldaţi au scos de sub uniforme pis
toale, am înţeles ce însemna sunetul acela. S-au auzit încă
două pocnituri şi am încremenit, urmărind valurile de oa
meni agitându-se în jurul meu. Soldaţii împingeau civilii
spre părţile laterale ale palatului, căutând să îi dea din
drum, când o masă de rebeli în pantaloni din material gros
şi jachete rezistente au năvălit în grădină, cărând rucsacuri
pline până Ia refuz. S-a auzit o altă împuşcătură.
Realizând în sfârşit că trebuia să plec de acolo, m-am
întors şi, fără să mă gândesc, am luat-o la fugă.
175
Cu rebelii năpustindu-se ca un potop prin porţile pala
tului, ce aveam de făcut părea, în mod logic, să fug de ei.
Dar asta însemna să mă aventurez în desişurile pădurii cu
o ceată de oameni nemiloşi pe urmele mele. Am alunecat
de câteva ori din cauza balerinilor pe care îi purtam şi
m-am gândit să mi-i scot. Până la urmă, am decis că era
mai bine cu pantofi alunecoşi decât desculţă.
— America, m-a strigat Maxon. Nu! întoarce-te!
Am riscat să arunc o privire în urmă şi l-am văzut pe
rege apucându-1 pe Maxon de gulerul hainei şi trăgându-1
înapoi. Am putut vedea teroarea din ochii lui Maxon. S-a
tras încă un foc.
— Nu mai trageţi! a zbierat Maxon. O s-o omorâţi! Opriţi
focul!
S-au mai auzit câteva împuşcături, iar Maxon a conti
nuat să răcnească ordine, până când am ajuns prea departe
ca să-l mai aud. Am ieşit în câmp deschis şi atunci mi-am
dat seama că eram pe cont propriu. Maxon era reţinut de
tatăl lui, iar Aspen îşi făcea datoria. Orice soldat care ar fi
venit după mine s-ar fi aflat în urma rebelilor. Nu aveam
altă soluţie decât să fug cât mă ţineau picioarele.
Frica mi-a dat viteză şi am fost surprinsă de cât de uşor
reuşeam să evit mărăcinişul, odată ce am intrat în pădure.
Pământul era uscat şi plin de crăpături, din cauza lunilor
de secetă. îmi simţeam vag picioarele rănite de zgârieturi,
dar nu am încetinit să văd cât de grav era.
Transpiram, iar rochia mi ş^ lipea de piept în timp ce
mă mişcăm. în pădure era mai răcoare şi din ce în ce mai
întuneric, dar tot cald mi-era. Acasă alergam câteodată de
176
distracţie, ca să mă joc cu Gerad sau doar ca să-mi simt
muşchii încinşi de efort. Dar lenevisem în palat luni în
tregi, mâncând cu adevărat pentru prima oară şi acum mă
resimţeam. Plămânii mă ardeau, iar picioarele îmi tremu
rau de durere. Dar am continuat să fug.
După ce am pătruns suficient de adânc în pădure, am
privit peste umăr să văd cât de aproape erau rebelii. Nu îi
mai auzeam, din cauza sângelui care îmi zvâcnea în urechi,
iar când am cercetat în zare, nici urmă de ei. Am decis că
asta era cea mai bună şansă de a mă ascunde, înainte ca ro
chia mea colorată să le atragă atenţia prin desişul întunecos.
Nu m-am oprit până nu am găsit un copac care părea
suficient de mare ca să mă ascundă. Odată ajunsă în spa
tele lui, am observat şi o ramură suficient de joasă de care
să mă prind. Mi-am dat jos pantofii şi i-am aruncat mai în
colo, sperând să nu-i conducă pe rebeli la mine. M-am că
ţărat, nu foarte sus, şi mi-am rezemat spatele de trunchiul
copacului, făcându-mă cât de mică am putut.
M-am străduit din răsputeri să-mi controlez respiraţia,
de teamă că zgomotul m-ar fi putut da de gol. Dar chiar şi
după ce am făcut asta, o vreme a fost linişte. Se părea că
scăpasem de ei. Cu toate astea, am rămas nemişcată, ca să
fiu sigură. Câteva secunde mai târziu, am auzit un foşnet.
— Ar fi trebuit să. venim, noaptea, a pufnit cineva — o fată.
Mi-am lipit spatele de trunchiul copacului, rugându-mă
să nu trosnească nimic.
— Nu ar fi fost afară noaptea, a răspuns o voce masculină.
încă alergau, sau încercau, cel puţin, şi se părea că le -
venea greu să menţină ritmul.
177
— Dă-mi să car eu câteva, s-a oferit bărbatul.
Judecând după voci, erau foarte aproape.
— Mă descurc.
Mi-am ţinut respiraţia şi i-am urmărit trecând chiar pe
sub copacul meu. Tocmai când credeam că eram în sigu
ranţă, geanta fetei s-a rupt şi un teanc de cărţi a căzut pe
pământ. Ce făcea cu atâtea cărţi?
— Fir-ar să fie, a înjurat ea, îngenunchind.
Purta o geacă de blugi brodată pe toate părţile cu un
model floral. Probabil că murea de cald îmbrăcată aşa.
— Ţi-am zis să mă laşi să te ajut.
— Taci din gura! l-a repezit fata, îmbrâncindu-1.
Din acel gest jucăuş, se vedea câtă afecţiune era între ei.
Undeva în depărtare, cineva a scos un fluierat.
— Ăla e Jeremy? a întrebat ea.
— Aşa se pare.
Băiatul s-a aplecat şi a ridicat câteva cărţi.
— Du-te după el. Voi fi chiar în spatele tău.
Deşi nu părea convins, a acceptat, sărutând-o pe frunte
înainte s-o ia agale prin desişuri.
Fata a adunat restul cărţilor de pe jos, folosind un cuţit
ca să taie cureaua de la geantă şi să le lege cu ea.
M-a cuprins o senzaţie de uşurare când s-a ridicat, cre
zând că urma să îşi vadă de drum. Dar şi-a scuturat capul
ca să-şi dea părul de pe faţă, ridicându-şi ochii spre cer.
Şi atunci m-a văzut.
Indiferent cât de neclintită şi tăcută m-aş fi străduit să
fiu, nu-mi mai ajuta la nimic. Dacă ţipam, ar fi venit
178
soldaţii să mă salveze? Ori rebelii erau prea aproape ca să
mai conteze?
Ne-am holbat una la alta. Am aşteptat să îi cheme pe
ceilalţi, sperând că orice aveau de gând să-mi facă nu avea
să fie prea dureros.
însă ea nu a scos niciun sunet, exceptând un uşor hohot
de râs, amuzată fiind de situaţia în care ne aflam.
S-a auzit un alt fluierat, uşor diferit faţă de cel dinainte,
şi amândouă ne-am îndreptat privirile în direcţia de unde
venise, înainte să ne uităm iar una la alta.
Iar apoi, şi-a dus un picior în spatele celuilalt, aple-
cându-se într-o graţioasă reverenţă. Am privit-o, mută de
uimire. S-a ridicat zâmbind şi a luat-o la fugă în direcţia
de unde se auzise fluieratul. I-am urmărit spatele acoperit
de sute de floricele brodate, dispărând printre tufişuri.
Peste o oră, am considerat că puteam coborî. Stăteam la
poalele copacului, realizând că nu ştiam unde mi-erau
pantofii. Am căutat primprejur, încercând să-i găsesc, însă
fără succes. M-am dat bătută şi am decis să găsesc drumul
de întoarcere spre palat.
Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că asta nu avea să
se întâmple prea curând. Mă rătăcisem.
179
C apitolul 17
180
Ceva mai târziu, am auzit un zgomot distinct de paşi.
Am deschis brusc ochii, iar pădurea mi s-a părut mai în
tunecată decât mi-o aminteam. Oare cât timp dormisem?
Primul meu instinct a fost să mă urc iar în copac, aşa că
am înconjurat rapid trunchiul, călcând pe geanta ruptă a
fetei rebele. Apoi am auzit pe cineva strigându-mă:
— Lady America! Unde eşti?
— Lady America? s-a auzit o altă voce.
Apoi, după o vreme, a venit un ordin dat de o voce
sonoră:
— Aveţi grijă să căutaţi peste tot. Dacă au omorât-o,
s-ar putea să o fi spânzurat sau să fi încercat să o îngroape.
Fiţi atenţi.
— Da, domnule, a răspuns un cor de voci bărbăteşti.
Am tras cu ochiul printre crengile copacilor, concen-
trându-mă asupra zgomotului. Am mijit ochii, încercând
să disting siluetele care se mişcau în umbră şi între-
bându-mă dacă erau într-adevăr aici ca să mă salveze. Dar
unul dintre soldaţi, care, deşi şchiopăta uşor, menţinea rit
mul, m-a făcut să fiu în sfârşit sigură că veniseră cu gân
duri bune.
O fâşie de lumină a căzut pe chipul lui Aspen, iar eu
am luat-o la fugă.
— Sunt aici! am ţipat. Sunt chiar aici!
Am fugit drept în braţele lui, nepăsându-mi de data
asta cine ne vedea.
— Slavă Domnului! a răsuflat el uşurat, cu nasul în
părul meu.
Apoi întorcându-se către ceilalţi:
181
— Am găsit-o! E în viaţă!
Aspen s-a aplecat şi m-a ridicat în braţe, legănându-mă
ca pe un copil.
— Mi-era groază că te vom găsi moartă pe undeva. Ai
păţit ceva?
— Picioarele mă ustură puţin.
O secundă mai târziu, mai mulţi soldaţi ne înconjura
seră, felicitându-1 pe Aspen.
— Lady America, a spus comandantul lor, eşti rănită în
vreun fel?
Am clătinat din cap.
— Am doar nişte zgârieturi pe picioare.
— Au încercat să îţi facă rău?
— Nu. Nu au apucat să mă ajungă din urmă.
A părut un pic şocat.
— Nu cred că vreuna dintre celelalte fete ar fi putut să
îi întreacă.
Am zâmbit, în sfârşit liniştită.
— Niciuna dintre celelalte fete nu e din Cinci.
Pe câţiva soldaţi i-a bufnit râsul, inclusiv pe Aspen.
— Bine spus. Hai să te ducem înapoi.
A trecut în faţa noastră şi le-a strigat celorlalţi soldaţi:
— Fiţi cu ochii-n patru. S-ar putea să mai fi rămas încă
prin zonă.
In timp ce mergeam, Aspen îmi vorbea cu glas scăzut:
— Ştiu că eşti iute de picior şi deşteaptă, dar mi-a fost
îngrozitor de frică.
— L-am minţit pe ofiţer, am şoptit.
— Ce vrei să spui?
182
— M-au ajuns din urmă, într-un final.
Aspen s-a uitat la mine îngrozit.
— Nu mi-au făcut nimic, dar o fată m-a văzut. A făcut
o reverenţă şi a fugit mai departe.
— O reverenţă?
— Şi eu am fost surprinsă. Nu părea deloc furioasă sau
ameninţătoare. De fapt, arăta ca o fată obişnuită.
Mi-am amintit de comparaţia pe care o făcuse Maxon
între cele două grupuri de rebeli şi am ştiut că fata aceea
trebuia să fi fost din nord. Nu dădea semne de agresivi
tate, doar voinţa de a-şi duce sarcina la îndeplinire. Şi nu
era nicio îndoială că atacul petrecut cu o noapte în urmă
fusese lansat de Sudici. Asta însemna că atacurile nu erau
doar succesive, ci conduse de grupuri diferite? Oare Nor
dicii ne urmăreau, aşteptând să fim sleiţi de puteri, după
atacul Sudicilor? Gândul că rebelii spionau palatul cu atâta
vigilenţă era înfricoşător.
In acelaşi timp, atacul în sine fusese aproape amuzant.
Intraseră pur şi simplu pe uşa din faţă? Câte ore petre
cuseră în palat, adunându-şi comorile? Asta mi-a adus
aminte de ceva.
— Fata avea cărţi cu ea, un morman întreg, am spus.
Aspen a încuviinţat.
— Se pare că asta se întâmplă des. N-am idee ce fac cu
ele. Bănuiesc că le folosesc pentru foc. Cred că e frig acolo
unde stau ei.
— Hmm, am răspuns, nefiind convinsă.
Dacă eu aş fi avut nevoie de vreascuri pentru foc, m-aş
fi gândit la locuri mult mai accesibile de unde să le iau
183
decât palatul. Şi faptul că fata părea aşa de disperată să re
cupereze cărţile mă făcea să fiu sigură că era ceva mai mult
de atât la mijloc.
Ne-a luat aproape o oră de mers la pas domol ca să
ajungem la palat. Chiar dacă era rănit, Aspen nu mi-a dat
drumul nicio secundă. De fapt, părea să se bucure de plim
bare, în ciuda efortului. Şi eu mă bucuram.
— Următoarele câteva zile s-ar putea să fiu ocupat, dar
voi încerca să vin să te văd curând, mi-a şoptit Aspen, în
timp ce traversam peluza întinsă şi acoperită cu iarbă care
ducea la palat.
— OK, am răspuns eu încet.
A schiţat un zâmbet şi a privit în faţă, iar eu i-am urmat
exemplul, admirând priveliştea. Palatul strălucea în soa
rele ce apunea, cu ferestre luminate la fiecare etaj. Nu îl vă
zusem aşa niciodată. Era superb.
Dintr-un motiv sau altul, credeam că Maxon avea să fie
acolo, aşteptându-mă în spatele porţilor. Nu era. Nu era ni
meni. Aspen primise ordine să mă ducă în aripa spitalului,
ca doctorul Ashlar să îmi poată îngriji picioarele, în timp ce
un alt soldat înştiinţa familia regală că fusesem găsită vie.
întoarcerea mea a trecut neobservată. Stăteam singură
pe patul de spital cu picioarele bandajate şi aşa am rămas
până am adormit.
184
— Nu am vrut să te trezesc, a spus Maxon încet. Ar tre
bui să te culci la loc.
Stătea pe un scaun lângă patul meu, atât de aproape,
încât putea să-şi sprijine capul de cotul meu dacă voia.
— Cât e ceasul? am întrebat eu, frecându-mă la ochi.
— Aproape două.
— Noaptea?
Maxon a încuviinţat. M-a privit cu atenţie şi deodată
mi-am făcut griji pentru felul în care arătam. îmi spălasem
faţa şi îmi prinsesem părul după ce mă întorsesem, dar
eram destul de sigură că aveam o urmă de pernă impri
mată pe obraz.
— Tu nu dormi niciodată? l-am întrebat.
— Ba da. Doar că sunt ţinut în priză mare parte din timp.
— Risc profesional? am întrebat, ridicându-mă ceva
mai sus pe pernă.
A schiţat un zâmbet.
— Ceva de genul ăsta.
A urmat o pauză lungă în timp ce stăteam acolo, nefiind
siguri ce să ne spunem în continuare.
— M-am gândit la ceva astăzi, când eram în pădure, am
spus eu cu detaşare.
A zâmbit larg, bucuros să vadă cât de uşor depăşisem
incidentul.
— Chiar aşa?
— Era despre tine.
S-a apropiat uşor, ochii lui căprui privind adânc în ai mei.
— Ia spune.
185
— Păi, am început eu, mă gândeam la cum erai aseară,
când Elise şi Kriss nu erau în sala de refugiu, la cât erai de
îngrijorat. Şi apoi astăzi, te-am văzut încercând să fugi
după mine când au venit rebelii.
— Am încercat. îmi pare aşa de rău.
A clătinat din cap, ruşinat că nu făcuse mai mult.
— Nu sunt supărată, i-am explicat. Tocmai asta e. Când
eram acolo de una singură, m-am gândit la cât de îngrijo
rat erai probabil pentru toată lumea. Şi nu pot să pretind că
ştiu ce simţi pentru fiecare, dar ştiu că noi doi nu suntem
tocmai în lumina reflectoarelor în momentul ăsta.
L-a bufnit râsul.
— Am văzut şi zile mai bune.
— Dar cu toate astea ai alergat după mine. Ai pus-o pe
Kriss în braţele unui soldat pentru că nu putea să fugă. în
cerci să ne ţii pe toate în siguranţă. Deci de ce ai răni-o
vreodată pe una dintre noi?
A tăcut, nefiind sigur unde voiam să ajung.
— Acum înţeleg. Dacă eşti aşa preocupat de siguranţa
noastră, nu aveai cum să o pedepseşti în felul acela pe Mar-
lee. Sunt sigură că ai fi oprit totul dacă ai fi putut.
A oftat.
— Fără să stau pe gânduri.
— Ştiu.
Şovăind, Maxon s-a întins peste pat după mâna mea.
L-am lăsat să mi-o ia într-a lui.
— îţi aminteşti când ţi-am spus că vreau să-ţi arăt ceva?
-D a.
186
— Să nu uiţi, da? E în curs de pregătire. Poziţia asta vine
cu multe îndatoriri şi nu sunt întotdeauna plăcute. Dar câ
teodată... câteodată poţi face lucruri măreţe.
Nu am înţeles la ce se referea, dar am dat din cap.
— Dar presupun că va trebui să aştepte până când vei
termina proiectul la care lucrezi. Ai rămas un pic în urmă.
— Pfiu! am exclamat, retrăgându-mi mâna din a lui
Maxon ca să-mi acopăr ochii.
Uitasem complet de recepţie. M-am uitat din nou la el.
— încă se aşteaptă să facem asta? Au avut loc două ata
curi ale rebelilor, iar eu mi-am petrecut cea mai mare parte
a zilei pierdută în pădure. O vom da în bară.
Maxon m-a privit cu multă compasiune.
— Va trebui să reuşeşti cumva.
Mi-am lăsat capul să cadă înapoi pe pernă.
— Va fi un dezastru.
A râs uşor.
— Nu-ţi face griji. Chiar dacă nu te vei descurca la fel de
bine precum celelalte, nu m-ar lăsa inima să te dau afară.
Ceva din replica lui a sunat ciudat. M-am ridicat
din nou.
— Vrei să spui că, dacă fetele nu fac treabă bună, una
dintre ele ar putea fi dată afară?
■ Maxon a ezitat un moment, neştiind cum să răspundă.
— Maxon?
A oftat.
— Mai am în jur de două săptămâni până când va tre
bui să fac o nouă eliminare. Organizarea acestor recepţii
se vrea un criteriu de departajare important. Tu şi Kriss
187
aveţi sarcina cea mai dificilă. O relaţie nouă, mai puţini oa
meni care să susţină munca; şi deşi cultura lor e una ba
zată pe sărbători, italienii sunt uşor de jignit. Unde mai pui
şi faptul că abia aţi apucat să pregătiţi ceva...
M-am întrebat dacă se vedea cum sângele îmi dispărea
din obraji.
— Nu ar trebui să vă ajut, dar dacă ai nevoie de ceva, te
rog să-mi spui. Nu vă pot trimite pe niduna dintre voi acasă.
Când ne certaserăm prima oară, pe o chestie stupidă
din cauza lui Celeste, inima mea fusesem sfâşiată de du
rere. După aceea, când Marlee plecase atât de brusc, cre
zusem că nu o să-mi mai revin niciodată. Eram sigură că,
de fiecare dată când ceva îmi bloca drumul, bucăţi din
mine se spulberau. Dar mă înşelam.
Acolo, pe acel pat de spital, inima mea a fost frântă pen
tru prima dată de Maxon Schreave. Iar suferinţa pe care o
simţeam era inimaginabilă. Până în acel moment, putusem
să-mi spun că era doar în imaginaţia mea ceea ce văzusem
petrecându-se între el şi Kriss, dar acum ştiam cu certitudine.
O plăcea. Poate că la fel de mult cât mă plăcea pe mine.
Am acceptat oferta lui de a mă ajuta, incapabilă să mai
spun altceva.
Mi-am impus să-mi iau înapoi inima, ca să nu o poată
avea. Eu şi Maxon începuserăm prin a fi prieteni şi poate
că doar asta eram meniţi să fim: buni prieteni. Gu toate
astea eram distrusă.
— Ar fi cazul să plec, s-a scuzat el. Ai nevoie de odihnă.
Ai avut o zi foarte grea.
Mi-am dat ochii peste cap. Era puţin spus.
188
Maxon s-a ridicat şi şi-a aranjat costumul.
— Aveam mult mai multe să-ţi spun. Chiar am crezut
că te-am pierdut astăzi.
Am ridicat din umeri.
— Sunt bine. Serios.
— Văd asta acum, însă timp de câteva ore bune, am fost
forţat să mă pregătesc pentru ce era mai rău.
A ezitat, măsurându-şi cuvintele.
— De obicei, cu tine pot discuta cel mai uşor despre
ceea ce suntem. Dar am sentimentul că nu e cel mai înţe
lept lucru să facem asta chiar acum.
Ferindu-mi privirea, am dat uşor din cap. Nu puteam
să încerc să vorbesc despre sentimentele mele pentru o per
soană căreia în mod evident îi plăcea de altcineva.
— Uită-te la mine, America, mi-a cerut el cu blândeţe.
L-am ascultat.
— Nu mă deranjează asta. Pot să aştept. Vreau doar să
ştiu... Nu sunt în stare să găsesc cuvinte suficient de mari
pentru a spune cât de uşurat sunt că eşti aici, întreagă. Nu
am fost niciodată mai recunoscător pentru ceva.
Am amuţit de emoţie, aşa cum mi se întâmpla de fie
care dată când atingea corzile sensibile ale sufletului meu.
O parte din mine era neliniştită de cât de uşor mă îricre-
deam în vorbele lui.
— Noapte bună, America.
189
C apitolul 18
T?
I ] ra luni noaptea. Sau marţi dimineaţa. Era aşa de
M i J tâziu, încât era greu de spus.
Eu şi Kriss lucraserăm toată ziua, căutând fâşii potrivite
de material pe care majordomii să le atârne, alegându-ne
hainele şi bijuteriile, selectând vesela, stabilind în linii mari
meniul şi ascultând un profesor de limbi străine vorbind în
italiană, în speranţa că tot o să se lipească de noi ceva. Cel
puţin eu aveam avantajul că ştiam spaniolă, ceea ce m-a
ajutat să prind mai repede limba. Kriss, pe de altă parte,
făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să ţină pasuL
Ar fi trebuit să fiu extenuată, dar nu puteam să mă gân
desc la altceva decât la vorbele lui Maxon.
Ce se întâmplase între el şi Kriss? De ce era dintr-odată
aşa de apropiată de el? De ce-mi păsa atât de mult?
Dar era vorba despre Maxon.
Şi oricât încercam să dau înapoi, încă ţineam la el. Nu
eram pregătită să renunţ.
19G
Trebuia să existe o cale ca să-i dau de capăt acelei si
tuaţii. Analizând tot ce se întâmpla, căutând să separ pro
blemele unele de altele, am ajuns la concluzia că toate
piesele se încadrau într-una din patru categorii.
Sentimentele mele pentru Maxon. Sentimentele lui
Maxon pentru mine. Ori ce era ceea ce se petrecea între
mine şi Aspen şi ceea ce simţeam eu faţă de faptul de a de
veni prinţesă cu adevărat.
Dintre toate lucrurile care-mi zburau prin minte în acel
moment, simţeam că, de fapt, chestia cu asumarea rolului
de prinţesă era cel mai uşor de abordat. Cel puţin în pri
vinţa asta, deţineam un avantaj. îl aveam pe Gregory.
M-am dus spre scaunul meu de pian, am scos de acolo
jurnalul lui şi am sperat din toată inima că avea să mă ajute
cu nişte vorbe înţelepte. Nu se născuse cu sânge regal în
vine; probabil că fusese nevoite să se adapteze. Având în
vedere ce scrisese în însemnarea lui de Halloween, se pre
gătea deja pentru o schimbare majoră în viitorul său.
Am ridicat coperţile, protejându-i cuvintele de ochii
lumii şi m-am cufundat în lectură.
191
mai mult, săfiu mai mult. Wallis ela conducere, nu eu, aşa
că trebuie săfac astfel încât să-i dau publicului lucrurile de
care are nevoie, jură săfiu văzut ca un uzurpator. S-ar putea
să vină o vreme când voi putea să conduc şi să acţionez aşa
cum socotesc eu că e bine. Deocamdată voi respecta regulile
şi voi merge cât de departe pot astfel.
192
C apitolul 19
193
albastru-închis, rochia lui Celeste era practic albă. Dacă
şi-ar fi pus şi un voal pe cap, ar fi arătat ca o mireasă. Ca să
nu mai spun cât de decoltată era, mai ales în comparaţie cu
nemţoaicele. Cele mai multe purtau mâneci lungi până la
încheietură, în ciuda vremii călduroase.
Natalie fusese desemnată să se ocupe de flori şi îi scă
pase un amănunt: crinii erau de obicei folosiţi la înmor
mântări. Toate aranjamentele florale au trebuit să fie
îndepărtate în grabă.
Elise, deşi clar mai agitată decât era de obicei, părea să
fie întruchiparea calmului. Pentru invitaţii noştri, ea avea
să pară vedeta recepţiei.
Mă simţeam intimidată, încercând din greu să comunic
cu femeile din Federaţia Germană, care vorbeau foarte
prost engleza, în special acum că aveam în cap numai
italiană. Am încercat să fiu primitoare şi, până la urmă,
în ciuda înfăţişării lor severe, doamnele au fost destul
de prietenoase.
Mi-am dat seama destul de curând că adevăratul peri
col venea din partea Silviei. în vreme ce regina le ajuta cu
bunăvoinţă pe fete să se ocupe de musafirii germani, Silvia
făcea înconjurul camerei, ochilor ei ageri nescăpându-le
nimic. După câte se părea, avea deja pagini întregi de no
tiţe înainte ca recepţia să se fi încheiat. Eu şi Kriss am rea
lizat imediat că singura noastră speranţă era să o facem pe
Silvia să se îndrăgostească de recepţia pe care aveam să o
organizăm.
în dimineaţa următoare, Kriss a venit la mine în cameră
împreună cu slujnicele ei şi ne-am pregătit împreună.
194
Voiam să arătăm suficient de asemănător încât să fie clar că
noi eram gazdele, însă nu atât de mult încât să cădem în ri
dicol. Era într-un fel amuzant să am atâtea fete în camera
mea. Slujnicele se cunoşteau şi vorbeau cu însufleţire în
spatele nostru în timp ce lucrau. îmi amintea de atmosfera
de pe vremea când May mă vizitase.
Cu doar câteva ore înainte de sosirea oaspeţilor, eu şi
Kriss ne-am îndreptat spre salon, ca să mai verificăm totul
încă o dată. Spre deosebire de cealaltă recepţie, renunţase
răm la cartonaşele pentru mese şi urma să-i lăsăm pe invi
taţi să stea oriunde doreau. Orchestra se afla deja în sala
pentru repetiţii şi, ca bonus, se părea că materialele pe care
le aleseserăm pentru decoraţii creau o acustică excelentă.
I-am aranjat colierul lui Kriss, în timp ce ne testam re
ciproc cunoştinţele de italiană pentru ultima dată. Vorbea
fără urmă de accent.
— Mulţumesc, a spus ea.
— Grazie, am răspuns.
— Nu, nu, a continuat, întorcându-se spre mine. Chiar
îţi mulţumesc. Ai făcut o treabă extraordinară şi... Nu ştiu.
Mă gândeam că, după întâmplarea cu Marlee, s-ar putea să
renunţi. Mi-era teamă că va trebui să fac toate astea sin
gură, dar ai muncit aşa de mult! Te-ai descurcat minunat.
— Mulţumesc. Şi tu la fel. Nu ştiu dacă aş fi supravie
ţuit lucrând împreună cu Celeste. Alături de tine, toată
munca a părut o joacă.
Kriss a zâmbit. Chiar aşa era. Fata asta era neobosită.
— Şi ai dreptate, mi-a fost greu fără Marlee, dar nu aş
renunţa. Va fi grozav!
195
Kriss şi-a muşcat buza şi a stat pe gânduri o secundă.
Mi-a vorbit pe nerăsuflate, de parcă altfel şi-ar fi pierdut
curajul:
— Să înţeleg deci că rămâi în competiţie? încă îl vrei pe
Maxon?
Nu era ca şi cum nu ştiam de ce ne aflam toate aici, dar
nicio altă fată nu pusese problema aşa. M-a luat pe neaş
teptate şi m-am întrebat dacă era cazul să-i răspund. Şi
dacă o făceam, ce i-aş fi spus?
— Fetelor! a ciripit Silvia, intrând grăbită pe uşă.
Niciodată nu fusesem mai recunoscătoare să o văd pe
femeia asta.
— E aproape timpul. Sunteţi gata?
în urma ei a intrat regina, afişând un calm liniştitor şi
echilibrând astfel energia Silviei. A studiat încăperea,
admirându-ne munca. Am simţit o profundă uşurare când
am văzut-o zâmbind.
— Aproape gata, a spus Kriss. Mai avem doar câteva
detalii de pus la punct. Pentru unul dintre ele, în mod spe
cial, avem nevoie de dumneavoastră şi de Majestatea Sa.
— Da? a întrebat Silvia curioasă.
Regina s-a apropiat de noi, în timp ce ochii ei negri
scânteiau de căldură şi mândrie.
— Decorul e minunat. Şi amândouă arătaţi superb.
— Mulţumim, am răspuns în cor.
Rochiile bleu-deschis cu accente aurii fuseseră ideea
mea. Festive şi frumoase, dar nu prea exagerate.
196
— Ei bine, poate că ne-aţi observat colierele, a continuat
Kriss. Ne-am gândit că, dacă ar fi similare, i-ar ajuta pe in
vitaţi să ne recunoască drept gazde.
— O idee excelentă, a apreciat Silvia, mâzgălind ceva
pe clipboard.
Eu şi Kriss ne-am zâmbit.
— Din moment ce şi dumneavoastră sunteţi gazde aici,
ne-am gândit că ar trebui să aveţi unele la fel, am adăugat
eu, în timp ce Kriss lua cutiile de pe masă.
— Nu-mi vine să cred! a exclamat regina cu răsufla
rea tăiată.
— Pentru... pentru mine? a întrebat Silvia.
— Bineînţeles, a spus Kriss cu drăgălăşenie, oferin-
du-le bijuteriile.
— Amândouă ne-aţi ajutat atât de mult. Este şi proiec
tul dumneavoastră, am susţinut eu.
Se vedea cât de mişcată era regina de gestul nostru, dar
Silvia rămăsese efectiv fără cuvinte. Mi-am pus deodată
întrebarea dacă la palat îi acorda cineva vreodată vreun fel
de atenţie. Intr-adevăr, ideea ne venise cu o zi în urmă,
gândindu-ne că era o modalitate bună de a o atrage pe
Silvia de partea noastră, dar acum mă bucuram că reuşi
serăm să facem mai mult de atât.
Silvia putea fi enervantă câteodată, dar, în fond, se stră
duia să ne instruiască pentru binele nostru. Mi-am jurat că
voi avea grijă să-i mulţumesc mai des.
Un majordom ne-a anunţat că oaspeţii noştri începu
seră să sosească, iar eu şi Kriss ne-am aşezat de-o parte şi
de alta a porţilor duble, întâmpinându-i pe măsură ce
197
intrau în palat. Orchestra a început să cânte în surdină,
slujnicele circulau cu tăvi de aperitive şi, cu asta, totul
era pregătit.
Elise, Celeste şi Natalie se îndreptau spre noi, surprin
zător de punctuale. De îndată ce au zărit aranjamentul no
stru — materialul bogat ce acoperea pereţii mohorâţi,
ornamentele strălucitoare ce se înălţau în mijlocul mese
lor, abundenţa de flori — Elise şi Celeste s-au întristat.
Natalie, pe de altă parte, era prea încântată ca să-i pese.
— Miroase ca în grădină, a suspinat ea, plutind prin sală.
— Parcă un pic prea mult, a adăugat Celeste. O să le
daţi oamenilor dureri de cap.
Puteai să te bazezi întotdeauna pe ea să găsească neajun
suri în ceva frumos.
— încercaţi să vă aşezaţi la mese diferite, le-a sugerat
Kriss, în timp ce se împrăştiau prin sală. Italienii simt aici
ca să-şi facă prieteni.
Celeste a scos un sunet dezaprobator, de parcă aspectul
ăsta o incomoda. Am avut de gând să-i spun să se poto
lească: noi ne purtaserăm exemplar la recepţia ei. Dar între
timp am auzit zumzăitul vesel al conversaţiei dintre ita
lience care traversau holul şi am uitat cu totul de ea.
Cel mai bun cuvânt pentru a le descrie pe doamnele din
Italia era „monumental". Erau înalte, cu pielea aurie şi in
credibil de frumoase. Şi de parcă asta nu era de ajuns, toate
aveau suflet bun. Parcă răspândeau raze de soare, înseni
nând totul în jurul lor.
Monarhia italiană era chiar mai tânără decât cea a Illeei.
Nu răspunsesem tentativelor noastre de împrietenire de-a
198
lungul anilor, conform dosarului pe care îl citisem, iar asta
era prima dată când ne abordaseră. Această întâlnire era
primul pas către o relaţie mai apropiată cu un stat în plină
dezvoltare. Mă speriase gândul la responsabilitatea pe care
o aveam, până când intraseră în sală, iar amabilitatea lor
îmi alungase grijile. Ne-au sărutat pe mine şi pe Kriss pe
ambii obraji şi au strigat Salve! Am încercat bucuroasă să
mă ridic la nivelul lor de entuziasm.
Am stâlcit câteva din expresiile în italiană, dar vizita
torii noştri au fost plini de graţie, tratându-mi greşelile cu
umor şi ajutându-mă să le corectez. Engleza lor era fantas
tică şi ne-am complimentat reciproc rochiile şi coafurile.
Se părea că făcuserăm impresie bună, cel puţin prin în
făţişare, iar asta m-a ajutat să mă relaxez.
Am ajuns să petrec o mare parte din seară aşezată lângă
Orabella şi Neomi, două dintre verişoarele prinţesei.
— E delicios! a izbucnit Orabella, ridicându-şi paharul
de vin.
— Ne bucurăm că-ţi place, am răspuns, temându-mă că
păream prea timidă. Erau aşa de zgomotoase când vorbeau.
— Trebuie să încerci şi tu! a insistat ea.
Nu mai băusem nimic de la petrecerea de Halloween şi
nu eram de fel o mare amatoare de alcool. Cu toate astea,
nu am vrut să fiu nepoliticoasă, aşa că am luat paharul pe
care mi l-a oferit şi am băut o gură.
Era nemaipomenit. Şampania era toată numai bule, iar
vinul de un roşu-intens îmbina o multitudine de arome,
care-şi disputau pe rând întâietatea.
— Mmm! am murmurat eu.
199
— Acum ia zi, m-a abordat Noemi, atrăgându-mi ate
nţia asupra ei. Acest Maxon e tare chipeş. Cum pot să intru
şi eu în Alegere?
— Cu un morman de acte şi hârtii, am glumit.
— Asta-i tot? Unde mi-e pixul?
Orabella a intervenit:
— O să iau şi eu nişte hârtii din alea. Mi-ar face mare
plăcere să-l iau pe Maxon acasă.
Am râs.
— Crede-mă, e cam haos pe aici.
— îţi mai trebuie vin, a insistat Noemi.
— Absolut! a susţinut-o Orabella şi au chemat un ma
jordom să-mi umple paharul.
— Ai fost vreodată în Italia? m-a întrebat Noemi.
Am clătinat din cap.
— Înainte de Alegere, nu mi-am părăsit niciodată
provincia.
— Trebuie neapărat să vii! a insistat Orabella. Poţi să
stai cu mine oricând.
— Mereu monopolizezi compania, s-a plâns Noemi. Va
sta cu mine.
Simţeam vinul încălzindu-mă din cap până-n picioare,
iar entuziasmul lor mă înveselea peste măsură.
— Deci sărută bine? a întrebat Noemi.
M-am înecat puţin cu înghiţitura pe care o luasem, re-
trăgându-mi paharul de la buze pentru a râde. încercam
să nu mă dau prea tare de gol, dar şi-au dat seama.
— Cât de bine? a vrut să ştie Orabella.
Când nu am răspuns, a fluturat din mână.
200
— Mai bea nişte vin! a exclamat ea.
Le-am arătat acuzator cu degetul, realizând ce făceau
de fapt.
— Voi două aveţi o influenţă proastă!
Şi-au aruncat capetele pe spate râzând şi nu m-am
putut abţine să nu fac la fel. Ce-i drept, discuţiile ca-ntre
fete erau mult mai tentante când nu concuram toate pen
tru acelaşi tip, dar nu mă puteam lăsa prinsă în jocul lor.
M-am hotărât să plec înainte să sfârşesc sub masă.
— E foarte romantic. Atunci când vrea să fie, le-am
mărturisit.
Au bătut din palme şi au râs în timp ce mă îndepărtam
înveselită de voioşia lor.
După ce am băut nişte apă şi am mâncat, am interpre
tat la vioară câteva dintre cântecele populare pe care le în
văţasem, iar sala mi s-a alăturat. Cu coada ochiului, am
zărit-o pe Silvia luându-şi notiţe în timp ce bătea din pi
cior pe ritmul muzicii.
Când Kriss s-a ridicat şi a propus un toast în cinstea re
ginei şi a Silviei pentru ajutorul pe care ni-1 oferiseră, toată
sala le-a aplaudat. Când am ridicat paharul în cinstea oas
peţilor noştri, aceştia au chiuit de încântare, dându-şi pa
harele pe gât şi apoi azvârlindu-le de pereţi. Eu şi Kriss nu
ne aşteptaserăm la asta şi am ridicat din umeri înainte să
procedăm la fel cu ale noastre.
Sărmanele slujnice alergau de colo-colo ca să strângă
cioburile, în timp ce orchestra s-a pus din nou pe treabă
şi toată lumea a început să danseze. Atracţia serii a fost
201
Natalie care a executat un soi de dans în mijlocul mesei,
ceea ce o făcea să arate ca o caracatiţă.
Regina Amberly stătea intr-un colţ, purtând o conver
saţie jovială cu regina Italiei. Am simţit un val de satisfacţie
urmărindu-le şi eram atât de absorbită, încât aproape că
am sărit în sus când Elise mi s-a adresat.
— A voastră a ieşit mai bine, a spus ea reticentă, dar cu
sinceritate. Aţi pus la cale o recepţie într-adevăr fantastică.
— Mersi. Mi-am făcut griji o vreme — am început aşa
de prost.
— Ştiu. Asta face reuşita voastră şi mai demnă de laudă.
Totul arată de parcă aţi fi lucrat săptămâni întregi.
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se lung la de
corul strălucitor.
Am pus o mână pe umărul ei.
— Ştii, Elise, oricine putea să-şi dea seama ieri că, din
echipa ta, tu ai muncit cel mai mult. Sunt sigură că Silvia
va avea grijă ca Maxon să ştie asta.
— Crezi?
— Desigur. Şi îţi promit, dacă asta e vreun fel de com
petiţie, iar tu vei pierde, o să-i spun chiar eu lui Maxon ce
treabă bună ai făcut.
M-a privit pe sub pleoapele înguste.
— Ai face tu aşa ceva?
— Sigur. De ce nu? i-am spus zâmbind.
Elise a clătinat din cap.
— Te admir pentru ceea ce eşti. Te consider o persoană
integră. Dar trebuie să înţelegi că suntem într-o competiţie,
America.
202
Zâmbetul mi-a dispărut.
— Nu aş minţi şi nu aş spune nimic rău despre tine,
însă nu m-aş da peste cap să te laud în faţa lui Maxon. Nu
aş putea.
— Nu trebuie să fie aşa, am spus eu încet.
A clătinat din cap.
— Ba da. Aici nu e vorba de un premiu oarecare. Sunt
la mijloc un soţ, o coroană, un viitor. Şi tu probabil că ai
avea cel mai mult de câştigat sau de pierdut din compe
tiţia asta.
Stăteam acolo, fără să pot spune ceva. Crezusem că
eram prietene. Cu excepţia lui Celeste, chiar aveam încre
dere în fetele astea. Eram oare prea oarbă ca să văd cât de
hotărâte erau să câştige?
— Nu înseamnă că nu îmi place de tine, a continuat ea.
Te admir sincer. Dar nu pot să te susţin în lupta asta.
Am încuviinţat, încă meditând la ce îmi spusese. Era
evident că nu eram implicată în Alegere cu aceeaşi forţă
mentală ca ea. încă un aspect care mă făcea să mă îndoiesc
de capacitatea mea de a îndeplini rolul de prinţesă.
Elise i-a zâmbit cuiva peste umărul meu şi, întorcân-
du-mă, le-am văzut pe prinţesele italiene îndreptându-se
spre noi.
— Mă scuzaţi. Pot să o răpesc pe gazda noastră, vă rog?
a întrebat una dintre ele cu un accent fermecător.
Elise a făcut o reverenţă înainte să se întoarcă pe ringul
de dans. Am încercat să-mi scot din minte acea conversa
ţie şi să mă concentrez asupra persoanei pe care trebuia să
o impresionez.
203
— Prinţesă, îmi cer scuze că nu am apucat să stăm prea
mult de vorbă astăzi, am spus, făcând la rândul meu
o reverenţă.
— Oh, nu! Ai fost foarte ocupată. Verişoarele mele
te adoră!
Am râs.
— Sunt foarte simpatice.
Nicoletta m-a luat deoparte într-un colţ al camerei.
— Am fost reticenţi în a stabili relaţii cu Illea. Poporul
nostru este mult mai... liber ca al vostru.
A
— îmi dau seama.
— Nu, nu, a spus ea cu seriozitate. Mă refer la libertăţile
personale. Se bucură de mai multe decât voi. încă aveţi cas
tele, nu-i aşa?
înţelegând deodată că asta era mai mult decât o con
versaţie prietenească, am încuviinţat.
— Suntem la curent cu evenimentele, bineînţeles. Ştim
ce se întâmplă aici. Revoltele, rebelii. Se pare că poporul
nu e mulţumit?
Nu eram sigură ce să spun.
— Maiestatea Voastră, nu ştiu dacă simt cea mai potri
vită persoană cu care să vorbiţi despre asta. Eu nu prea am
control asupra lucrurilor de acest fel.
Nicoletta mi-a luat mâinile într-ale ei.
— Dar ai putea.
M-a trecut un fior. Oare spunea ce credeam eu?
— Am văzut ce s-a întâmplat cu fata aceea. Cea cu părul
blond, a şoptit ea.
Am încuviinţat.
204
— Marlee. Era prietena mea cea mai bună.
Prinţesa a zâmbit.
— Şi te-am văzut şi pe tine. Camerele de filmat nu au
surprins mare lucru, dar te-am urmărit fugind, luptându-te.
Mă privea la fel cum o făcuse regina Amberly în acea
dimineaţă. Pe chip i se citea mândria.
— Suntem mai mult decât interesaţi să legăm o prietenie
cu o naţiune puternică, dacă acea naţiune se poate schimba.
Neoficial, dacă există ceva cu care te putem ajuta să obţii
coroana, dă-ne de ştire. Te vom sprijini în totalitate.
Mi-a strecurat o bucată de hârtie în mână şi a plecat. In-
torcându-se cu spatele, a strigat ceva în italiană şi sala a
vuit de entuziasm. Nu aveam buzunare, aşa că am îndesat
rapid bileţelul în sân, sperând că nimeni nu va observa.
Recepţia noastră a durat mult mai mult decât prima şi
am suspectat că musafirii noştri se distrau prea bine ca să
dorească să plece. Dar, cu toate că a ţinut mult, totul a tre
cut ca un vis.
Câteva ore mai târziu, mă îndreptam spre camera mea,
complet frântă. Eram mult prea sătulă ca să mă pot gândi
la cină şi, deşi abia se făcuse seară, ideea de a mă băga în
pat era foarte atrăgătoare.
înainte de a apuca să mă uit măcar spre pat, Anne a
venit la mine cu o surpriză. Am ţipat uşor şi i-am luat ime
diat scrisoarea din mână. Cei care lucrau la poştă meritau
toate laudele; se mişcau foarte repede.
Am rupt plicul şi am ieşit pe balcon, lăsând cuvintele
tatălui meu şi ultimele raze de soare să mă mângâie în ace
laşi timp.
205
Dragă America,
Va trebui să-i scrii o scrisoare lui May cât de curând.
Când a văzut că doar eu am primit veşti de la tine, a fost
foarte dezamăgită. Săfiu sincer, şi eu amfost luat un pic prin
surprindere. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar în niciun caz la
ce m-ai întrebat tu.
In primul rând, e adevărat. Când am venit în vizită, am
vorbit cu Maxon şi el şi-a exprimat foarte clar intenţiile în
ceea ce te priveşte. Nu cred că îi stă în caracter săfie altfel
decât sincer şi am simţit (şi încă simt) că ţine foarte mult la
tine. Cred că, dacă tot procesul ar fi fost mai simplu, te-arfi
ales deja. Personal, cred că ezitarea vine din partea ta. Gre
şesc, cumva?
Răspunsul pe scurt este da. Sunt de acord în privinţa lui
Maxon şi, dacă tu vrei să fii cu el, îţi voi susţine decizia.
Dacă nu, te voi susţine oricum. Te iubesc şi vreau săfii feri
cită. Poate că asta va însemna să trăieşti în căsuţa noastră în
ghesuită, în loc să stai la palat. Pe mine nu mă deranjează.
Cât despre cealaltă întrebare, trebuie să răspund tot da şi.
la asta.
America, ştiu că nu ai prea multă încredere în tine, dar
trebuie să devii conştientă de valoarea ta. Ani de-a rândul
ţi-am spus că eşti talentată, dar nu ne-ai crezut până când nu
ai primit din ce în ce mai multe solicitări la evenimente. îmi
amintesc ziua în care ai văzut că ai toată săptămâna ocupată
şi ai ştiut că era datorită vocii şi talentului tău. Erai atât de
mândră. Era ca şi cum deveniseşi dintr-odată conştientă de
tot ceea ce erai în stare. Iar noi ţi-am spus... că eşti fru
moasă, dar nu sunt sigur că te-ai văzut vreodată aşa până
când nu aifost selectată pentru Alegere.
Ai stofă de conducător, America. Ai o minte ageră şi eşti
cu capul pe umeri; eşti dispusă să înveţi şi poate, mai presus
206
de toate, oferi compasiune. Asta e ceva după care oamenii
acestei ţări tânjesc mai mult decât îţi imaginezi.
Dacă îţi doreşti coroana, America, ia-o. Ia-o. Pentru că ţie
ar trebui să-ţi aparţină.
Iar dacă nu vrei această povară, nu te-aş putea niciodată
învinovăţi. Te-aş primi acasă cu braţele deschise. Te iubesc.
Tata
207
C apitolul 2 0
208
— A copilărit în sud, nu? a întrebat Elise. Am auzit că
aerul şi apa nu sunt tocmai curate acolo. Poate că e din
cauza felului în care a fost crescută.
— Eu am auzit că mai jos de Sumner, totul e jalnic, a
adăugat Celeste.
— Probabil că se odihneşte, am intervenit. Sunt Actuali
tăţile în seara asta şi pur şi simplu vrea să fie pregătită.
E deşteaptă. E abia zece şi până şi mie mi-e somn.
— Mda, toate ar trebui să tragem un pui de somn, a zis
Natalie, istovită.
O slujnică a intrat în cameră cu o tăviţă în mâini şi a tra
versat tăcută încăperea, atât de sprinten, încât aproape că
nu am observat-o.
— Stai aşa, a spus Kriss. Nu credeţi că vor vorbi despre
chestia cu recepţia la Actualităţi, nu-i aşa?
Celeste a scos un geamăt.
— Am urât idioţenia aia. Tu şi America aţi avut noroc.
— Glumeşti, nu? Ai vreo idee...
Kriss s-a întrerupt când slujnica s-a oprit în stânga mea,
scoţând la iveală un bilet împăturit pe tăviţă.
Am simţit ochii tuturor aţintiţi asupra mea cât timp am
ridicat ezitând scrisoarea şi am citit-o.
— E de la Maxon? a întrebat Kriss, încercând să pară
mai puţin interesată decât era.
-D a .
Nu mi-am ridicat privirea.
— Ce scrie? m-a iscodit ea.
— Că trebuie să stea puţin de vorbă cu mine.
Celeste a râs.
209
— Se pare că ai dat de bucluc.
Am oftat şi m-am ridicat ca să o urmez pe slujnică afară
din încăpere.
— Presupun că există doar o cale de a afla.
— Poate că în sfârşit o dă afară, a şoptit Celeste, sufi
cient de tare ca să o pot auzi.
— Chiar crezi? a întrebat Natalie, un pic prea entu
ziasmată.
M-a trecut un fior de gheaţă. Poate că mă dădea afară!
Dacă voia să-mi vorbească sau să petreacă un timp cu
mine, nu ar fi spus-o altfel?
Maxon mă aştepta pe coridor, iar eu m-am îndreptat
timidă spre el. Nu arăta supărat, dar dădea semne de
încordare.
Mi-am adunat tot curajul.
— Deci?
M-a apucat de braţ.
— Avem un sfert de oră. Nu poţi împărtăşi nimănui
ceea ce urmează să-ţi arăt. Ai înţeles?
Am încuviinţat.
— în regulă, atunci.
Am urcat în fugă scările, tocmai până la etajul al trei
lea. Maxon m-a tras cu blândeţe după el de-a lungul cori
dorului, îndemnându-mă cu toate astea să mă grăbesc,
până când am ajuns în faţa unor uşi duble, albe.
— Un sfert de oră, mi-a amintit el.
— Un sfert de oră.
A scos o cheie din buzunar şi a descuiat una dintre uşi,
ţinând-o deschisă ca să pot intra înaintea lui.
210
Camera era mare şi luminoasă, cu multe ferestere şi uşi
care dădeau spre balcon. Era mobilată cu un pat, un şifo
nier masiv şi o masă cu scaune. în afara lor, nimic altceva.
Niciun tablou pe pereţi, niciun obiect decorativ pe rafturile
incrustate. Până şi vopseaua era ternă.
— Acesta este dormitorul prinţesei, a spus Maxon încet.
L-am privit cu ochi mari.
— Ştiu că nu prea e mare lucru de văzut în momentul
ăsta. Prinţesa trebuie să-şi aleagă decorul. Odată ce mama
s-a mutat în dormitorul reginei, camera a fost golită.
Regina Amberly dormise aici. Ceva din aerul acestei ca
mere părea magic.
Maxon a venit în spatele meu şi a început să-mi explice:
— Uşile astea duc spre balcon. Acelea — a arătat spre
celălalt capăt al camerei — duc spre biroul personal al prin
ţesei. Iar aici — a indicat o uşă în dreapta noastră — uşa
asta duce spre camera mea. Prinţesa nu trebuie să stea prea
departe de mine.
Am simţit că roşesc la gândul de a dormi aici, cu Maxon
atât de aproape.
 păşit spre şifonier.
— Iar ăsta? în spatele acestei piese de mobilier se află
pasajul către refugiu. Poţi ajunge şi în alte locuri din palat
pe aici, dar acesta este scopul său principal.
A oftat.
— Asta nu e cea mai nimerită întrebuinţare, dar am
considerat că va merita efortul.
211
Maxon a tras de un zăvor ascuns, iar şifonierul şi lam-
briul de pe perete s-au deschis. L-am văzut zâmbind spa
ţiului gol din spatele acestuia din urmă.
— Ai picat la ţanc.
— Nu aş fi ratat momentul ăsta, a spus o altă voce.
Am tras aer în piept. Vocea nu avea cum să aparţină cui
credeam eu. Am făcut un pas în faţă ca să pot vedea ce. se
afla dincolo de dulapul voluminos şi de faţa zâmbitoare a
lui Maxon. Apoi am recunoscut-o pe Marlee, îmbrăcată în
haine foarte modeste şi cu părul prins într-un coc.
— Marlee? am şoptit, convinsă că visam. Ce cauţi aici?
— Mi-a fost atât de dor de tine! a strigat ea şi a alergat
spre mine cu braţele deschise.
Pe palmele ei am putut să văd clar urmele roşiatice ale
rănilor, acum aproape vindecate. Era într-adevăr Marlee.
M-a îmbrăţişat şi ne-am prăvălit pe podea. Eram co
pleşită de emoţie. Nu mă puteam opri din plâns şi o între
bam încontinuu ce Dumnezeu căuta acolo.
Când m-am mai liniştit, Maxon mi-a atras atenţia.
— Zece minute. Te aştept afară. Marlee, vei putea să
pleci pe unde ai venit.
Marlee şi-a dat cuvântul, iar Maxon ne-a lăsat singure.
— Nu înţeleg, am spus. Trebuia să te duci spre sud. Tre
buia să intri în Opt. Carter unde e?
Ea zâmbea, împotriva nedumeririi mele.
— Am fost aici tot timpul. Am început de curând să lu
crez la bucătărie; iar Carter este în proces de recuperare,
însă cred că va ajunge la grajduri zilele astea.
— în proces de recuperare?
212
Aveam atâtea întrebări încât nu eram sigură de ce o ale
sesem tocmai pe asta.
— Da, merge şi poate să se aşeze şi să se ridice, dar îi e
greu să facă efort. Ajută şi el la bucătărie până la vinde
care. O să se facă bine, ai să vezi. Şi uită-te la mine, a spus
ea, întinzând mâinile.
— Am fost foarte bine îngrijiţi. Nu arată prea bine, dar
cel puţin nu mă mai dor.
Am atins cu grijă urmele umflate de pe palmele ei, con
vinsă că nu aveau cum să nu o doară. Dar nici măcar nu a
tresărit şi, după un moment, mi-am strecurat mâna intr-a
ei. Era ciudat, dar în acelaşi timp complet natural. Marlee
era aici. Iar eu o ţineam de mână.
— Deci Maxon v-a ţinut în palat tot timpul ăsta?
A încuviinţat.
— După biciuire, i-a fost teamă să nu păţim ceva, aşa
că ne-a ţinut aici. Doi tineri, frate şi soră, care aveau rude
în Panama, au fost trimişi în locul nostru. Ne-am schimbat
numele, iar Carter şi-a lăsat barba să crească în speranţa că
după o vreme o să putem trece neobservaţi. Nu mulţi
oameni ştiu că suntem încă în palat, doar câteva dintre
bucătăresele cu care lucrez, una dintre asistente şi Maxon.
Nici soldaţii nu cred că ştiu, pentru că ei trebuie să-i dea
socoteală regelui şi, dacă acesta ar afla, nu i-ar conveni.
A clătinat din cap înainte să schimbe rapid subiectul.
— Apartamentul nostru e mic, practic e loc doar pentru
patul nostru şi nişte rafturi, dar cel puţin e curat. încerc să
cos o cuvertură nouă pentru pat, dar nu sunt...
— Stai aşa. Patul nostru? Adică dormiţi în acelaşi pat?
213
Marlee a zâmbit.
— Ne-am căsătorit acum două zile. I-am spus lui Maxon
în dimineaţa în care am fost biciuţi că îl iubeam pe Carter
şi că el era cel cu care îmi doream să mă mărit şi mi-am
cerut scuze că l-am rănit. Nu a fost afectat, bineînţeles.
A venit la mine acum două zile, spunându-mi că avea loc
nu ştiu ce eveniment important şi că, dacă voiam să ne
căsătorim, acela era momentul.
Am numărat zilele. Cu două zile în urmă ne vizitase
Federaţia Germană. Tot personalul palatului fie ajuta la
servirea lor, fie se pregătea pentru primirea doamnelor
din Italia.
— Maxon m-a condus la altar. Nu sunt sigură că îmi voi
mai vedea părinţii vreodată. Cu cât sunt mai departe de
mine, cu atât mai bine.
..... îmi dădeam seama că o durea să spună asta, dar înţe
legeam situaţia. Dacă aş fi fost în locul ei şi m-aş fi trezit
deodată că eram din Opt, cel mai bun lucru pe care l-aş fi
putut face pentru familia mea ar fi fost să dispar. Cu
timpul, oamenii uită. în cele din urmă, părinţii mei şi-ar
fi revenit.
Ca să-şi alunge gândurile triste, şi-a răsfirat degetele de
la mâna stângă şi am observat pentru prima oară verigheta
simbolică din jurul inelarului ei. Era un şnur legat într-un
nod simplu, dar transmitea un mesaj clar: sunt luată.
— Cred că va trebui să îl pun să-mi facă una nouă în
curând; asta deja a început să se uzeze. Presupun că, dacă
va lucra la grajduri, va trebui să-i fac un inel nou în fie
care zi.
214
A ridicat din umeri veselă.
— Nu că m-ar deranja.
Aveam altă întrebare pentru ea, una delicată de data
asta, dar ştiam că nu aş fi fost niciodată în stare să
am genul ăsta de conversaţie cu mama sau cu sora mea
Kenna.
— Deci voi aţi... ştii tu?
I-a luat o clipă să înţeleagă la ce mă refeream, dar apoi
a râs.
— Ah! Da.
Am chicotit amândouă.
— Şi cum e?
— Sincer? Puţin inconfortabil la început. A doua oară a
fost mai bine.
— Oh.
Nu ştiam ce altceva să spun.
— Mda.
A urmat o mică pauză.
— Mă simt foarte singură fără tine. îmi lipseşti.
Mă jucam cu bucăţica de sfoară de pe degetul ei.
—r Şi tu îmi lipseşti. Poate că odată ce ajungi prinţesă, o
să mă pot strecura aici tot timpul ca să te văd.
Am pufnit.
— Nu sunt sigură că asta se va întâmpla.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea, cu o expresie serioasă,
încă eşti preferata lui, nu?
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
215
Tonul ei trăda... îngrijorare şi nu voiam să recunosc că
totul începuse odată ce plecase. Nu era vina ei.
— Chestii.
— America, ce se petrece?
Am oftat.
— După ce ai fost biciuită, eram supărată pe Maxon.
Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu ar fi făcut
aşa ceva dacă ar fi avut cum să se opună.
Marlee a încuviinţat.
— Şi-a dat toată silinţa, America. Şi când nu a reuşit, a
făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să remedieze situaţia. Deci
nu fi supărată pe el.
— Am trecut peste asta, dar nu sunt sigură că vreau să
fiu prinţesă. Nu ştiu dacă aş putea să fac ce a făcut el.
Şi apoi mai este şi sondajul ăsta într-o revistă pe care mi-a
arătat-o Celeste. Oamenii nu mă plac, Marlee. Simt pe ul
timul loc. Nu sunt sigură că am ce-mi trebuie. Nu am fost
o alegere bună de la început şi se pare că mă scufund. Iar
acum... acum... cred că Maxon o vrea pe Kriss.
— Kriss? Când s-a întâmplat asta?
— Nu am idee şi nu ştiu ce să fac. O parte din mine
crede că e un lucru bun. Ea ar fi o prinţesă mai bună decât
mine; şi dacă o place cu adevărat, vreau să fie fericit. Şi tre
buie să facă o altă eliminare foarte curând. Când m-a che
mat astăzi, am crezut că o să mă trimită acasă.
Marlee a râs.
— Eşti aşa de caraghioasă! Dacă Maxon n-ar fi avut
sentimente pentru tine, te-ar fi trimis de mult acasă.
216
Motivul pentru care încă te afli aici este că el refuză să-şi
piardă speranţa.
Am scos ceva între un acces de tuse şi un hohot de râs.
— Mi-aş dori să putem vorbi mai mult, dar ar fi cazul
să plec, s-a scuzat ea. Profităm de schimbarea turei între
soldaţi ca să facem asta.
— Nu-mi pasă că nu avem mult timp. Mă bucur doar că
eşti bine.
M-a îmbrăţişat.
— Nu te da bătută încă, da?
— N-o voi face. Poate că mi-ai putea trimite o scrisoare
sau ceva, din când în când?
— Ar putea merge. Vom vedea.
Mi-a dat drumul şi am rămas un timp faţă în faţă.
— Dacă m-ar fi întrebat pe mine, pe tine te-aş fi votat,
întotdeauna am crezut că tu ar trebui să fii aleasa.
Am roşit.
— Acum, du-te. Salută-1 pe soţul tău din partea mea.
Mi-a zâmbit.
— Aşa voi face.
Fără să stea pe gânduri, s-a dus la şifonier şi a tras zăvo
rul. Dintr-un motiv sau altul, crezusem că biciuirea o va
distruge, dar era mai puternică acum. Până şi postura îi
era diferită. Marlee s-a întors ca să-mi trimită un sărut şi
a dispărut.
Am ieşit repede din cameră şi l-am găsit pe Maxon
aşteptând pe coridor. Auzind uşa, a ridicat ochii din carte
zâmbind, iar eu m-am dus să mă aşez lângă el.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
217
— Trebuia mai întâi să mă asigur că sunt în siguranţă.
Tatăl meu nu ştie că am făcut asta; şi până când nu erau în
afara oricărui pericol, trebuia să ţin informaţia pentru
mine. Sper să pot aranja să o vezi mai des, dar asta va dura
un timp.
Am simţit cum mi se lua o greutate de pe umeri, ca şi
cum povara grijilor pe care le tot cărasem după mine mă
părăsea subit.
Fericirea pe care o simţisem la vederea lui Marlee, cer
titudinea că Maxon era la fel de bun la suflet cum credeam
eu şi uşurarea generală că această întâlnire nu însemna
părăsirea competiţiei, toate astea mă copleşeau.
— Mulţumesc, am şoptit.
— Nicio problemă.
. Nu ştiam ce altceva să mai spun. După o vreme, Maxon
şi-a dres vocea.
— Ştiu că eşti refractară cu privire la părţile mai puţin
plăcute ale acestei slujbe, dar ai multe oportunităţi aici. Cred
că ai putea face lucruri măreţe. îmi dau seama că acum vezi
numai prinţul din mine, dar asta trebuia să se întâmple
odată şi odată, mai ales dacă vei fi cu adevărat a mea.
M-am uitat lung la el.
— Ştiu.
— Nu mai pot să-mi dau seama ce gândeşti. Reuşeam
să disting acea sclipire din ochii tăi la început, când nu-ţi
păsa cu adevărat de mine; de când lucrurile s-au schimbat
între noi, ai început să mă priveşti altfel. Acum, sunt mo
mente în care mi se pare că e acolo, şi altele în care pari a
fi plecat deja.
218
Am încuviinţat.
— Nu îţi cer să-mi spui că mă iubeşti. Nu îţi cer să de
cizi aşa, dintr-odată, că vrei să fii prinţesă. Dar trebuie să
ştiu dacă îţi doreşti măcar să fii aici.
Asta era întrebarea, nu-i aşa? încă nu ştiam dacă pu
team să îmi asum rolul de prinţesă, dar nu eram sigură nici
că voiam să renunţ la el. Bunătatea lui Maxon m-a mişcat.
Erau încă atât de multe de luat în considerare, dar nu pu
team să mă dau bătută. Nu acum.
Maxon ţinea o mână pe picior, iar eu mi-am strecurat
palma sub a lui. Mi-a strâns-o bucuros.
— Dacă mă primeşti înapoi, vreau să rămân.
Maxon a răsuflat uşurat.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
M-am întors în Salonul Doamnelor după o scurtă oprire
la toaletă. Nimeni nu a spus nimic până când m-am aşe
zat, dar Kriss a fost cea suficient de curajoasă să întrebe.
— Despre ce a fost vorba?
M-am uitat nu doar la ea, ci la toate fetele care mă fixau
curioase.
— Aş prefera să nu spun.
Din cauza ochilor umflaţi de plâns, un răspuns ca acela
dădea de înţeles că nimic bun nu ieşise din întâlnirea mea
cu Maxon; dar dacă asta era ceea ce trebuia să spun ca să
o protejez pe Marlee, atunci nu mă deranja.
Ce m-a durut cu adevărat a fost felul în care Celeste îşi
strângea buzele ca să-şi ascundă zâmbetul, sprâncenele
ridicate ale lui Natalie în timp ce se prefăcea că citeşte
219
revista pe care o împrumutase şi schimbul de priviri pline
de speranţă dintre Kriss şi Elise.
Competiţia era mai dură decât crezusem.
220
C apitolul 21
221
vechii noştri prieteni din Federaţia Germană pentru graţia
cu care i-aţi primit, a spus Silvia, uitându-se la Celeste,
Natalie şi Elise. Au fost câteva mici scăpări şi nu cred că
vreuneia dintre noi îi plac într-adevăr evenimente atât de
serioase, însă ei cu siguranţă s-au distrat.
— Cât despre voi două, a continuat Silvia, întorcân-
du-se către mine şi Kriss, trebuie să spun că doamnele din
Italia s-au simţit extraordinar. Au fost foarte impresionate
de stilul vostru şi de mâncarea pe care le-aţi oferit-o; şi au
insistat în mod special să ceară vinul pe care l-aţi servit,
aşa că, bravo! Nu m-ar surprinde dacă Illea ar câştiga un
nou aliat de nădejde în urma acestui călduros bun venit.
Sunteţi demne de laudă!
Kriss a ţipat de bucurie, iar eu am dat drumul unui râs
nervos, fericită mai ales că se terminase, darămite că le şi
. înfrecuserăm pe celelalte.
Silvia a continuat să vorbească despre raportul oficial
pe care urma să-l scrie şi să i-1 înmâneze lui Maxon şi rege
lui, dar a spus că niciuna dintre noi nu avea de ce să-şi facă
griji. în timp ce vorbea, o slujnică a intrat în fugă în cameră
şi s-a îndreptat spre regină, şoptindu-i ceva la ureche.
— Bineînţeles, pot să intre, a încuviinţat regina, ridi-
cându-se brusc şi înaintând.
Slujnica s-a întors grăbită şi le-a deschis uşa regelui şi
lui Maxon. Ştiam că bărbaţii nu aveau voie să intre în
această cameră fără permisiunea reginei, dar era comic să
văd scena desfăşurându-se sub ochii mei.
Când au intrat, ne-am pregătit să facem reverenţe, dar
nu dădeau semne că le-ar păsa de formalităţi.
222
— Dragile noastre doamne, ne cerem scuze pentru de
ranj, însă avem veşti urgente, a spus regele.
— Mi-e teama că războiul din Noua Asie a luat un alt
curs, a anunţat Maxon pe un ton ferm. Situaţia este atât de
serioasă încât eu şi tata plecăm chiar în acest moment ca
să vedem ce putem face.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat regina, apăsându-şi mâi
nile pe piept.
— Nimic pentru care să-ţi faci griji, dragostea mea, i-a
răspuns regele încrezător.
Dar nu putea fi o afirmaţie complet sinceră dacă trebu
iau să plece atât de urgent.
Maxon s-a dus lângă mama lui. Au avut o conversaţie
scurtă, în şoaptă, după care a sărutat-o pe frunte. A îm
brăţişat-o şi s-a retras. Apoi, regele a început să-i înşire o
listă de instrucţiuni reginei, în timp ce Maxon a venit să-şi
ia la revedere de la fiecare dintre noi.
De la Natalie şi-a luat rămas-bun atât de repede, încât
parcă nici n-o făcuse. Natalie nu a părut prea deranjată şi
eu nu ştiam ce să înţeleg din asta. Oare chiar nu era îngri
jorată de lipsa de afecţiune a lui Maxon sau era atât de ră
văşită încât îşi impunea să fie calmă?
Celeste s-a agăţat de gâtul lui Maxon şi a izbucnit în cea
mai penibilă demonstraţie de plâns prefăcut la care asista
sem vreodată. îmi amintea de May când era mai mică; cre
dea că lacrimile aduceau ca prin magie bani, ca să avem
tot ce ne doream. Când Maxon a încercat să se desprindă,
ea i-a plasat un sărut pe buze, de care el — într-un mod cât
223
mai politicos cu putinţă — s-a şters cu promptitudine după
ce s-a întors cu spatele.
Elise şi Kriss erau atât de aproape încât am auzit cum
şi-a luat la revedere de la ele.
— Sună-i dinainte şi spune-le să ne ia uşor, i-a spus el
lui Elise.
Uitasem că principalul motiv pentru care ea se afla încă
aici erau legăturile ei de familie cu liderii din Noua Asie.
Mă întrebam dacă turnura negativă a acestui război avea
să o coste locul în Alegere.
Apoi, deodată, mi-am dat seama că nu puteam să pre
văd ce avea să se întâmple dacă pierdeam războiul.
— Dacă îmi aduci un telefon, voi vorbi cu părinţii mei,
a promis ea.
Maxori a încuviinţat şi i-a sărutat mâna lui Elise, apoi
,s-a îndreptat către Kriss.
L-a luat imediat de mână.
— Vei fi în pericol? a întrebat încet, cu glas tremurător.
— Nu ştiu. în timpul ultimei noastre călătorii în Noua
Asie, situaţia nu era nici pe departe atât de tensionată. Nu
pot fi sigur de data asta.
Vocea lui era aşa de tandră încât am simţit că ar fi tre
buit să aibă această conversaţie în privat. Kriss şi-a ridicat
privirea către tavan şi a suspinat, iar în acea fracţiune de
secundă, Maxon s-a uitat spre mine. Mi-am ferit privirea.
— Te rog să ai grijă, a şoptit ea.
O lacrimă i s-a prelins pe obraz.
— Bineînţeles, draga mea.
224
Maxon a salutat-o cu un gest caraghios, ceea ce a făcut-o
să râdă. Apoi a sărutat-o pe obraz şi şi-a apropiat buzele de
urechea ei.
— Te rog, încearcă să o ţii pe marna ocupată. îşi face griji.
A făcut un pas în spate ca să se uite în ochii ei, iar Kriss
a dat o dată din cap şi i-a dat drumul. De îndată ce s-a des
prins de prinţ, un fior i-a scuturat corpul. Maxon a ezitat o
clipă, ca şi cum avea de gând să o îmbrăţişeze, dar apoi
s-a retras şi s-a îndreptat către mine.
Ca şi cum ce spusese Maxon în urmă cu o săptămână
nu fusese de ajuns, aveam acum dovada concretă a relaţiei
dintre ei. După cum se vedea, relaţia lor era cât se poate
de reală. O privire scurtă spre Kriss, care plângea cu faţa în
palme, te lămurea cât de mult ţinea la el. Ori asta, ori era o
actriţă incredibil de bună.
Am încercat să-i analizez expresia când s-a uitat la mine,
comparând-o cu felul în care se uitase la Kriss. Era la fel?
Era mai puţină căldură în ochii lui?
•— încearcă să nu intri în vreun bucluc cât sunt plecat,
bine? a spus el, tachinându-mă.
Cu Kriss nu glumea. însemna asta ceva?
Mi-am ridicat mâna dreaptă.
— Promit să mă comport exemplar.
L-a bufnit râsul.
— Excelent. Un lucru mai puţin pentru care să-mi fac
griji.
— Dar cu noi cum rămâne? Ar trebui să ne facem griji?
Maxon a clătinat din cap.
225
— Ar trebui să putem controla situaţia, oricare ar fi. ea.
Tata poate fi foarte diplomat şi...
— Eşti atât de idiot uneori, am spus eu, făcându-1 pe
Maxon să se încrunte. Mă refeream la tine. Ar trebui să ne
facem griji pentru tine?
Faţa lui a devenit atunci foarte serioasă, ceea ce nu mi-a
potolit temerile câtuşi de puţin.
— Zburăm cu avionul, intrăm şi ieşim. Asta dacă reu
şim să ajungem la sol...
Maxon a înghiţit o dată în sec şi am văzut cât de în
spăimântat era.
Voiam să-l întreb şi altceva, dar nu ştiam ce să spun.
Şi-a dres vocea.
— America, înainte să plec...
Mi-am ridicat privirea spre chipul şi mi-am simţit ochii
urripiându-se de lacrimi.
— Vreau să ştii că totul...
— Maxon, s-a răstit regele.
Maxon şi-a ridicat capul şi a aşteptat instrucţiunile ta
tălui său.
— Trebuie să plecăm.
Maxon a încuviinţat.
— La revedere, America, a spus el încet şi mi-a dus
mâna la buze.
Făcând asta, a observat brăţărica pe care o purtam. A stu
diat-o, părând nelămurit, apoi mi-a sărutat tandru mâna.
Acel sărut delicat precum un fulg mi-a trezit o amintire
care îmi părea veche de ani de zile. îmi mai sărutase mâna
226
aşa în prima mea seară la palat, când ţipasem la el, dar cu
toate astea mă lăsase să rămân.
Ochii celorlalte fete erau fixaţi asupra prinţului şi rege
lui care se îndepărtau, însă eu o urmăream pe regină. în
tregul ei corp ei părea slăbit. Oare de câte ori aveau să fie
puşi în pericol soţul şi fiul ei până să cedeze?
în clipa în care uşa s-a închis în urma familiei sale, re
gina Amberly a clipit de câteva ori, a inspirat adânc şi s-a
ridicat în capul oaselor.
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar aceste veşti neaşteptate
aduc în sarcina mea multe responsabilităţi. Cred că ar fi
mai bine să mă retrag în camera mea ca să mă pot concentra.
Se străduia din răsputeri să-şi ascundă îngrijorarea.
— Ce ziceţi dacă o să cer ca prânzul să fie adus aici, ca
să puteţi mânca în voie şi să luăm cina împreună diseară?
Toate am încuviinţat.
— Excelent, a aprobat ea şi s-a întors să plece.
Ştiam că era puternică. Crescuse într-un cartier modest
dintr-o provincie săracă, lucrând într-o fabrică până când
fusese selectată pentru Alegere. Apoi, odată ce devenise re
gină, pierduse sarcină după sarcină până să nască. Avea să
ajungă în camera ei arătând ca o doamnă, aşa cum cerea sta
tutul de regină. însă avea să plângă de îndată ce era singură.
După ce regina a părăsit camera, Celeste a plecat şi ea.
Atunci am decis că nu eram obligată să rămân. M-am dus
în camera mea, dorindu-mi să fiu singură şi să reflectez.
Mă tot gândeam la Kriss. Cum se crease, aşa brusc, le
gătura dintre ea şi Maxon? Nu cu mult timp în urmă, prin
ţul îmi făcuse promisiuni în legătură cu viitorul nostru. Nu
227
ar fi avut cum să fie aşa de interesat de ea, dacă îmi spunea
lucruri atât de intime. Probabil că se întâmplase după asta.
Ziua a trecut repede; iar după cină, în timp ce slujnicele
mele mă ajutau să mă pregătesc de culcare, o singură pro
poziţie m-a scos din ale mele.
— Ştiţi pe cine am găsit aici azi-dimineaţă, domni
şoară? a întrebat Anne în timp ce îmi trecea cu blândeţe
peria prin păr.
— Pe cine?
— Pe ofiţerul Leger.
Am îngheţat, dar doar pentru o fracţiune de secundă.
— Ah, da? am întrebat.
Mi-am menţinut privirea fixată asupra reflexiei din
oglindă, în timp ce ele au continuat să povestească.
— Da, a răspuns Lucy.
— A spus că face o inspecţie a camerei dumneavoastră.
Ceva legat de securitate.
Părea puţin nedumerită.
— A fost ciudat, a spus Anne, la fel de mirată ca Lucy.
Era îmbrăcat în hainele lui obişnuite, nu în uniformă. Nu ar
trebui să desfăşoare activităţi de securitate în timpul liber.
— Probabil că este foarte dedicat, am comentat eu pe
un ton detaşat.
— Cred că este, a admis Lucy cu admiraţie. De câte ori
îl văd prin palat, întotdeauna pare atent la ce se întâmplă.
E un soldat foarte bun.
— Aşa este, a întărit Mary cu convingere. Unii dintre
bărbaţii care vin pe aici nu sunt deloc potriviţi pentru
această slujbă.
228
— Şi arată bine în hainele lui de zi cu zi. Majoritatea sol
daţilor arată îngrozitor când îi scoţi din uniformă, a co
mentat Lucy.
Mary a chicotit şi s-a îmbujorat şi chiar şi Anne a schi
ţat un zâmbet. Trecuse multă vreme de când nu mai fuse
seră aşa relaxate. într-o altă zi, într-un alt moment, ar fi fost
amuzant să bârfim despre gardieni. Dar nu în acea zi. Nu
mă puteam gândi decât la faptul că la mine în cameră se
afla o scrisoare de la Aspen. Am vrut să arunc pe furiş o
privire spre borcanul meu, dar n-am îndrăznit.
A trecut o eternitate până m-au lăsat singură. Mi-am
impus să am răbdare şi să aştept câteva momente ca să mă
asigur că nu se întorceau. In cele din urmă, m-am repezit
spre pat şi am apucat borcanul. Aşa cum bănuiam, pe fun
dul acestuia mă aştepta o bucăţică de hârtie.
229
C apitolul 2 2
230
dăduse posibilitatea să aleg între a lua cina în camera mea
sau jos, cu restul fetelor. Slujnicele mele mă pregătiseră
pentru masă, dar în loc să mă duc în sala de mese, traver
sasem holul până la vechea cameră a lui Bariel. Fusese
aproape prea uşor.
El a primit lauda zâmbind şi m-a aşezat în colţul cel mai
îndepărtat al camerei, pe nişte perne pe care le pregătise
dinainte.
— Stai confortabil?
Am încuviinţat şi am aşteptat să se aşeze şi el, însă nu
a făcut-o. în schimb, a mutat o canapea mare, blocând ve
derea dinspre uşă, apoi a tras o masă chiar deasupra ca
petelor noastre. într-un final, a apucat un pacheţel pe care
îl lăsase pe masă — mirosea a mâncare — şi s-a aşezat
lângă mine.
— Aproape ca acasă, nu?
S-a mutat în spatele meu. Poziţia era aşa de familiară şi
spaţiul atât de mic, încât am avut oarecum senzaţia că
eram în căsuţa noastră din copac. Era ca şi cum recuperase
o frântură din ceva ce crezusem că se pierduse pentru tot
deauna şi îl aşezase cu grijă în mâinile mele.
— E chiar mai bine.
Am oftat, sprijinindu-mă de el. După un minut, i-am
simţit degetele mângâindu-mi părul. Mi-a dat fiori.
O vreme am rămas acolo tăcuţi, iar eu am închis ochii
şi m-am concentrat pe zgomotul respiraţiei lui Aspen. Nu
cu mult timp în urmă, făcusem acelaşi lucru cu Maxon.
Dar acum era diferit. Mă gândeam că, dacă ar fi fost ne
voie, aş fi putut să recunosc răsuflarea lui Aspen dintr-o
231
mie. îl cunoşteam atât de bine. Şi era limpede că şi el mă
cunoştea. Această mică oază de pace era tot ce îmi dorisem
cu atâta ardoare, iar Aspen îmi îndeplinise dorinţa.
— La ce te gândeşti, Mer?
— La multe lucruri.
Am suspinat.
— La ai mei, la tine, la Maxon, la Alegere, la tot.
— Şi ce simţi în legătură cu toate astea?
— în mare parte, sunt confuză. Uneori cred că înţeleg ce
se întâmplă cu mine, apoi intervine ceva, iar sentimentele
mele încep să se schimbe.
Aspen a tăcut o vreme şi în vocea lui se simţea durere
când a întrebat:
— Sentimentele tale faţă de mine se schimbă des?
— Nu! am răspuns, lipindu-mă şi mai mult de el. Dacă
mă gândesc bine, eşti singura constantă. Ştiu că, dacă totul
se dă peste cap, tu vei fi aici, în exact acelaşi loc. Când lu
crurile o iau razna, dragostea mea pentru tine e forţată să
se retragă în plan secund, dar ştiu că e mereu acolo. Are
sens ce spun?
— Are. Ştiu că fac toată chestia asta mai complicată
decât este. Mă bucur cu toate astea să aflu că nu am ieşit
complet din cursă.
Aspen şi-a înfăşurat braţele în jurul meu, ca şi când
m-ar fi putut ţine acolo pentru totdeauna.
— Nu am uitat de noi, l-am asigurat eu.
— Uneori simt că eu şi Maxon concurăm într-un fel de
Alegere şi doar unul dintre noi te va câştiga în final; nu mă
pot hotărî pentru cine este mai greu. Maxon nu ştie de fapt
232
că e într-o competiţie, aşa că s-ar putea să nu aibă ocazia să
se străduiască aşa de mult. Pe de altă parte, eu trebuie să
mă ascund, ceea ce nu-mi permite să îţi pot oferi tot ce îţi
oferă el. Nu e o luptă corectă, oricum ai lua-o.
— N-ar trebui să vezi lucrurile aşa.
— Nu ştiu cum altfel să le văd, Mer.
Am oftat.
— Hai să nu vorbim despre asta.
— în regulă. Oricum nu-mi place să vorbesc despre el.
Cum rămâne cu celalalte lucruri în privinţa cărora eşti con
fuză? Ce se întâmplă de fapt?
— îţi place să fii soldat? l-am întrebat eu, întorcându-mă
spre el.
A încuviinţat cu entuziasm, în timp ce se întindea să
desfacă pachetul cu mâncare.
— îmi iubesc meseria, Mer. Credeam că o să urăsc fie
care minut, dar e fantastic.
Şi-a aruncat o bucată de pâine în gură şi a continuat
să vorbească.
— Adică e vorba de chestii evidente, cum. ar fi faptul că
sunt mereu bine hrănit. Ne vor solizi, aşa că ni se dă mân
care din belşug. Şi mai sunt şi injecţiile, a zis, părând să se
răzgândească. Dar nu sunt aşa de rele. Şi primesc o boni
ficaţie. Cu toate că am tot ce-mi trebuie, sunt plătit.
S-a oprit o clipă, jucându-se cu o felie de portocală.
— Şi tu ştii cât de bine te simţi când trimiţi bani acasă.
Mi-am dat seama că se gândea la mama lui şi la cei şase
fraţi şi surori de acasă. El jucase rolul tatălui în familia sa;
233
mă întrebam dacă asta îl făcea să îi fie şi mai dor de casă
decât îmi era mie.
Şi-a dres vocea şi a continuat.
— Dar sunt şi alte lucruri care nu mă aşteptam să-mi
placă. Chiar îmi convin disciplina şi ordinea pe care le im
plică slujba asta. îmi place să ştiu că fac ceva util. Mă simt
aşa de... împlinit. Ani de zile am fost neliniştit, făcând in
ventare sau curăţenie în case. Acum simt că meseria asta
este ceea ce îmi era menit să fac.
— Deci răspunsul tău e un mare da? îţi place?
— Absolut.
— Dar nu-ţi place de Maxon. Şi ştiu că nu eşti de acord
cu modul în care e condusă Iile a. Obişnuiam să vorbim
despre asta acasă. Şi mai e şi toată chestia aia cu oamenii
din sud Care nu mai aparţin niciunei caste... Ştiu că şi asta
te deranjează.
A încuviinţat.
— Mi se pare o dovadă de cruzime.
— Atunci cum poate să ţi se pară în regulă să asiguri
protecţia acestui sistem? Lupţi împotriva rebelilor pentru
ca regele şi Maxon să fie în siguranţă. Ei sunt cei care lasă
toate astea să se întâmple, iar tu nu eşti de acord cu furnic
din ceea ce fac ei. Aşadar, cum de îţi iubeşti meseria?
Mesteca în timp ce se gândea.
— Nu ştiu. Presupun că n-are sens, dar... OK, cum am
mai spus, e vorba de a avea un scop. Mă simt motivat şi
implicat, simt că am ocazia să fac ceva mai mult cu viaţa
mea. Poate că Illea nu este perfectă. De fapt, este departe
234
de a fi. Dar eu... eu îmi păstrez speranţa, s-a confesat el
cu simplitate.
Am tăcut amândoi o clipă, reflectând.
— Am senzaţia că starea lucrurilor s-a îmbunătăţit de-a
lungul timpului, deşi, sincer, nu ştiu suficient de multe
despre istoria noastră ca să dovedesc asta. Şi am această
presimţire că lucrurile vor sta şi mai bine în viitor. Cred că
există perspective. Şi poate că pare prostesc să spun asta,
dar este ţara mea. înţeleg că are problemele ei, dar asta nu
înseamnă că anarhiştii ăştia pot pur şi simplu să vină şi să
mi-o ia. Tot a mea rămâne. Sună nebunesc?
Eu ronţăiam dintr-o felie de pâine şi meditam asupra vor
belor lui Aspen. îmi aminteau de căsuţa noastră din copac şi
de discuţiile despre tot felul de lucruri. Chiar dacă nu eram
de acord, sfârşeam prin a le înţelege mai bine. Dar de data
asta nu puteam să-l contrazic. Ba chiar mă ajuta să văd ceea
ce fusese probabil ascuns în inima mea în tot acest timp.
— Nu sună nebunesc deloc. Sună perfect rezonabil.
— Te ajută să răspunzi la întrebările pe care ţi le puneai?
— Da.
— Ai de gând să-mi explici câtuşi de puţin?
I-am zâmbit.
— Nu încă.
Cu toate astea, Aspen era isteţ şi era posibil să fi ghicit
deja. Privirea meditativă din ochii lui sugera că o făcuse.
S-a uitat o clipă în altă parte, lăsându-şi mâna să alu
nece pe braţul meu, sfârşind prin a se juca un timp cu bră
ţara făcută pentru nasturele primit de la el.
— Suntem vraişte, nu-i aşa?
235
— Puţin spus.
— Câteodată simt că suntem asemeni un nod, prea în
câlcit ca să poată fi descurcat.
Am încuviinţat.
— Aşa e. Atât de mult din sufletul meu este legat de
tine. Mă simt oarecum pierdută când nu eşti aici.
Aspen m-a tras spre el, trecându-şi mâna peste tâmpla
mea şi apoi mângâindu-mi obrazul.
— Atunci nu avem de ales. Va trebui să rămânem aşa,
înnodaţi.
M-a sărutat blând, de parcă, dacă ar fi apăsat mai mult,
momentul s-ar fi spulberat şi am fi pierdut totul. Poate că
avea dreptate. Uşor, m-a întins pe salteaua de perne,
ţinându-mă strâns, sărutându-mă neîntrerupt. Totul era
atât de familiar, atât de sigur.
Mi-am trecut degetele prin părul acum scurt al lui
Aspen, amintindu-mi cum şuviţele obişnuiau să-i cadă şi
să mă gâdile pe faţă când mă săruta. I-am remarcat braţele
în jurul meu, mult mai pline decât obişnuiau să fie, mult
mai robuste. Până şi felul în care mă îmbrăţişa se schim
base. Dobândise o anumită încredere în sine, insuflată pro
babil de avansarea sa în Doi, de statutul său de soldat.
Prea curând a venit timpul să plecăm, iar Aspen m-a
condus până la uşă. M-a sărutat prelung, provocându-mi
o uşoară ameţeală.
— O să încerc să-ţi trimit un alt bileţel curând, mi-a pro
mis el.
— îl voi aştepta.
236
M-am sprijinit de el, reţinându-1 un timp în braţele
mele. Apoi, ca să evităm orice pericol, am plecat.
In vreme ce slujnicele mele mă pregăteau de culcare,
m-am adâncit în gânduri. înainte, Alegerea însemnase
pentru mine o singură decizie: Maxon sau Aspen. Dar, ca
şi cum asta era o hotărâre pe care inima mea o putea lua cu
uşurinţă, se ramificase în multe alte dileme. Eram din Cinci
sau din Trei? După competiţie, aveam să fiu din Doi sau
din Unu? Aveam să-mi trăiesc restul zilelor ca soţia unui
ofiţer sau a unui rege? Aveam să mă strecor neobservată
înapoi în mediul unde îmi găsisem mereu liniştea sau
aveam să pătrund forţat în centrul atenţiei, de care îmi fu
sese dintotdeauna teamă? Aş fi putut fi fericită în ambele
scenarii? Aş fi putut oare să nu o urăsc pe cea cu care s-ar
fi însurat Maxon, dacă îl alegeam pe Aspen? Aş fi putut
oare să nu o urăsc pe aleasa lui Aspen, dacă rămâneam
cu Maxon?
Băgându-mă în pat, am stins lumina şi mi-am reamin
tit că fusese decizia mea să vin la palat. Poate că Aspen
mi-o ceruse, iar mama stăruise pe lângă mine, însă nimeni
nu mă obligase să completez formularul pentru Alegere.
Orice s-ar fi întâmplat, aveam să înfrunt situaţia pur şi
simplu. Nu aveam de ales.
237
C apitolul 23
238
şi prinţ. Dar se pare că Maxon şi regele nu au ajuns încă în
Noua Asie.
— Nu au ajuns?
Kriss a clătinat din cap.
— Ciudat e că, după ce au aterizat, regele a sunat şi
amândoi au vorbit cu regina Amberly. Sunt bine şi i-au
spus că simt în Noua Asie; dar familia lui Elise susţine că
nu au ajuns.
M-am încruntat, încercând să înţeleg.
— Ce înseamnă toate astea?
— Nu ştiu, mi-a mărturisit ea. Ei spun că sunt acolo,
deci cum ar putea să nu fie? Nu are logică.
— Hmm, am spus, neştiind ce altceva aş putea să adaug.
De ce nu ar fi ştiut familia lui Elise că erau acolo? Dacă,
de fapt, nu erau în Noua Asie? Unde altundeva ar fi putut
să fie?
Kriss s-a apropiat de mine.
— Mai e ceva despre care voiam să vorbesc cu tine, mi-a
şoptit. Am putea face o plimbare prin grădină după mi
cul dejun?
— Sigur, i-am răspuns, nerăbdătoare să aflu ce ştia.
Amândouă am mâncat în grabă. Nu eram sigură ce
anume aflase, dar dacă voia să vorbim afară asta însemna
că era vorba de un secret. Regina era atât de distrasă, încât
abia dacă a observat că am plecat.
Era minunat să ieşi afară, în grădina scăldată de razele
soarelui.
— A trecut ceva timp de când n-am mai fost pe aici, am
spus, închizând ochii şi ridicându-mi faţa spre soare.
239
— De obicei vii cu Maxon, nu?
— Îhî.
O clipă mai târziu, m-am întrebat de unde ştia. Era oare
toată lumea la curent cu asta?
Mi-am dres vocea.
— Despre ce voiai să vorbim?
S-a oprit la umbra unui copac şi s-a întors spre mine.
— Cred că noi două ar trebui să vorbim despre Maxon.
— Ce-i cu el?
A început să se foiască.
— Păi, mă pregătisem să pierd. Cred că toate o tăcuse
răm, mai puţin Celeste. Era evident, America. Pe tine te voia.
Dar după ce s-a întâmplat cu Marlee, situaţia s-a schimbat.
Nu eram prea sigură ce să spun.
— încerci să-mi spui că îţi pare rău că ai ajuns în frun
tea clasamentului sau ce?
— Nu! a spus ea apăsat. Văd că încă ţine la tine. Nu simt
oarbă. Doar că, între noi, concurenţa e foarte strânsă acum.
îmi place de tine. Cred că eşti o persoană într-adevăr ex
traordinară şi oricare va fi deznodământul, nu vreau să
iasă urât între noi.
— Deci acum încerci să...?
Şi-a strâns mâinile, încercând să găsească nişte cu
vinte potrivite.
— Acum încerc să fiu cât se poate de sinceră în privinţa
relaţiei mele cu Maxon. Şi sper că şi tu vei face la fel.
Mi-am încrucişat braţele şi am pus întrebarea pe care o
aveam pregătită de mult:
— Când aţi devenit aşa apropiaţi?
240
Privirea ei a devenit uşor visătoare şi a început să se
joace cu o şuviţă de păr.
— Imediat după tot ce s-a întâmplat cu Marlee, bănu
iesc. Probabil că sună stupid, dar i-am trimis o felicitare.
Asta făceam acasă ori de câte ori prietenii mei erau trişti.
Oricum, i-a plăcut foarte mult. A spus că până atunci nu-i
dăduse nimeni un cadou.
Poftim? Oh! Uau! După tot ce făcuse pentru mine, eu
chiar nu îi oferisem nimic în schimb?
— Era atât de fericit, încât m-a rugat să stau cu el o
vreme în camera lui şi...
— Ai fost la el în cameră? am întrebat şocată.
— Da, tu nu?
Tăcerea mea a fost singurul răspuns de care a avut nevoie.
— Oh, a murmurat stânjenită. Păi, n-ai pierdut mare
lucru. E întuneric, are un rastel de arme şi o grămadă de
poze pe perete. Nu e nimic special, m-a asigurat, îndem-
nându-mă să trec peste episod printr-o fluturare a mâinii,
în orice caz, după asta a început să vină să mă vadă cam de
fiecare dată când avea un moment liber.
A clătinat din cap.
— S-a întâmplat destul de repede.
Am oftat.
— Practic, mi-a spus despre tine, i-am mărturisit eu.
A făcut un comentariu, sugerând că ar avea nevoie de
amândouă aici.
— Deci...
Şi-a muşcat buza.
— Eşti destul de sigură că încă te place?
241
Nu bănuise asta? Voia să o audă din gura mea?
— Kriss, chiar vrei să auzi toate astea?
— Da, vreau să ştiu cum stau. Şi o să-ţi spun şi eu orice
vrei să ştii. Nu noi decidem cum se desfăşoară Alegerea,
dar asta nu înseamnă că trebuie să fim în necunoştinţă
de cauză.
Mă învârteam într-un cerc strâns, încercând să-mi pun
ordine în gânduri. Nu eram sigură că aveam destul curaj
să-l întreb pe Maxon despre Kriss. Abia dacă puteam să-i
vorbesc deschis despre mine. Dar aveam senzaţia că nu
ştiam exact unde mă poziţionam. Poate că asta era singura
mea şansă de a şti cu adevărat.
— Sunt destul de sigură că vrea să rămân prin preajmă
o vreme. Dar cred că te vrea şi pe tine aici.
A încuviinţat.
— Aşa mă gândeam şi eu.
' ' —’Te-a sărutat? mi-a scăpat.
A zâmbit ruşinată.
— Nu, dar dacă nu l-aş fi rugat să nu o facă, cred că
m-ar fi sărutat. In familia mea există un fel de tradiţie, con
form căreia, pentru primul sărut aştepţi până la logodnă.
Uneori ţinem o petrecere când cineva îşi anunţă data nun
ţii şi toată lumea are ocazia să fie martoră la primul sărut
al cuplului. Asta vreau şi eu.
— Dar a încercat?
— Nu, i-am explicat cum stăteau lucrurile până să se
ajungă aşa departe. Cu toate astea, îmi sărută mâinile
foarte des, uneori şi obrajii. Mi se pare drăguţ, mi-a măr
turisit ea.
242
Am dat din cap, cu ochii la iarba de la picioarele mele.
— Stai, a spus ea ezitând. Pe tine te-a sărutat?
O parte voiam din mine voia să se laude că fusesem
prima persoană pe care o sărutase vreodată. Că atunci
când ne sărutam, părea că timpul se oprea în loc.
— Oarecum. E cam greu de explicat, m-am eschivat.
S-a strâmbat.
— Nu, nu e. Te-a sărutat sau nu?
— E complicat.
— America, dacă nu ai de gând să fii sinceră, ne irosim
timpul. Am venit aici cu intenţia de a fi deschisă cu tine.
Am crezut că voin avea amândouă de câştigat dacă am da
dovadă de bunăvoinţă.
Stăteam acolo, frângându-mi mâinile, încercând să gă
sesc un mod de a mă explica. Nu însemna că o displac pe
Kriss. Dacă plecam acasă, aş fi vrut ca ea să câştige.
— Chiar vreau să fim prietene, Kriss. Credeam, într-un
fel, că deja suntem.
— Şi eu, a spus ea cu blândeţe.
— Mi-e doar greu să împărtăşesc lucruri personale. Şi
îţi apreciez sinceritatea, dar nu sunt sigură că vreau să ştiu
tot ce se întâmplă între tine şi Maxon. Cu toate că am în
trebat, am zis repede, văzând că se pregăteşte să spună
ceva. Ştiam deja că simte ceva pentru tine. Era evident.
Cred că prefer ca situaţia să fie neclară, pentru moment.
Kriss mi-a zâmbit.
— Pot respecta asta. Ai putea, cu toate astea, să-mi faci
o favoare?
— Dacă pot, sigur.
243
Şi-a muşcat buza şi şi-a întors privirea pentru câteva
momente. Când s-a uitat din nou la mine, i-am putut vedea
ochii înlăcrimaţi.
— Dacă eşti sigură că nu mă vrea, ai putea să mă aver
tizezi? Nu ştiu ce simţi tu, dar eu îl iubesc. Şi aş aprecia
dacă mi-ai spune. Mă rog, dacă ştii ceva sigur.
îl iubea. A spus-o cu voce tare, fără teamă. Kriss îl iubea
pe Maxon.
— Dacă mi-ar vorbi vreodată despre asta, ţi-aş zice.
A încuviinţat.
— Şi poate că ne-am putea face încă o promisiune? Să
nu ne sabotăm? Nu vreau să câştig aşa şi cred că nici tu.
— Nu sunt Celeste, am spus dezgustată, iar ea a râs.
Promit să fiu cinstită.
— Bine atunci.
; Şi-a şters ochii şi şi-a netezit rochia. îmi puteam ima
gina fără probleme cât de elegantă ar fi arătat cu coroana
pe cap.
— Trebuie să plec, am minţit. îţi mulţumesc că ai vorbit
cu mine despre asta.
— Mulţumesc că ai venit. îmi cer scuze dacă am fost
prea insistentă.
— Nicio problemă, i-am spus, îndepărtându-mă. Ne
vedem mai târziu.
— Sigur.
M-am întors cât de repede am putut încât să nu fiu ne
politicoasă şi m-am îndreptat spre palat. Odată ajunsă
înăuntru, am grăbit pasul şi am luat-o la fugă pe scări,
vrând cu disperare să mă ascund.
244
Am urcat la etajul doi şi m-am îndreptat spre camera
mea. Am observat o bucată de hârtie pe jos, ceea ce era ne
obişnuit pentru palatul de regulă imaculat. Era foarte
aproape de camera mea, aşa că m-am gândit că ar putea fi
pentru mine. Ca să fiu sigură, am desfăcut biletul şi l-am citit
245
C apitolul 2 4
TT
I I rmătoarele două zile am mâncat doar m camera
mea, reuşind să o evit pe Kriss până miercuri, la
cină. Am crezut că aveam să scap de stânjeneală până
atunci. Din păcate, mă înşelasem. Ne-am zâmbit, dar nu
am izbutit să-mi adun curajul ca să-i vorbesc. Aproape
că-mi doream să fi fost în cealaltă parte a camerei, între
Celeste şi Elise. Aproape.
Chiar înainte să fie servit desertul, Silvia a intrat în
grabă, alergând cât de repede îi permiteau pantofii cu toc.
După o reverenţă extrem de scurtă, s-a îndreptat spre locul
unde stătea regina şi i-a şoptit ceva la ureche.
Reginei i s-a tăiat respiraţia şi a fugit din încăpere îm
preună cu Silvia, lăsându-ne singure.
Fuseserăm învăţate să nu ridicăm niciodată vocea, dar
în acel moment nu ne-am putut abţine.
— Ştie cineva ce se întâmplă? a întrebat Celeste, neobiş
nuit de îngrijorată.
— Nu credeţi că au fost răniţi, nu-i aşa? a spus Elise.
246
— Oh, nu, a murmurat Kriss, lăsându-şi capul pe masă.
— E în regulă, Kriss. Uite, ia nişte plăcintă, i-a oferit
Natalie.
Rămăsesem fără cuvinte, fiindu-mi teamă chiar şi să mă
gândesc la ce putea însemna asta.
— Dacă au fost capturaţi? s-a alarmat Kriss.
— Nu cred că oamenii din Noua Asie ar face asta, a sus
ţinut Elise, deşi se vedea că era neliniştită.
Nu eram sigură dacă îngrijorarea ei era strict legată de
siguranţa lui Maxon sau de faptul că orice agresiune din
partea oamenilor cu care avea legături i-ar fi distrus şan
sele de a câştiga.
— Dacă s-a prăbuşit avionul? a zis Celeste încet.
Şi-a ridicat privirea şi am fost surprinsă să citesc teamă
sinceră pe chipul ei. Asta a fost de ajuns să ne reducă pe
toate la tăcere.
Dacă Maxon murise?
Regina Amberly s-a întors cu Silvia în urma ei şi toate
am urmărit-o nerăbdătoare. Spre marea noastră uşurare,
regina radia.
— Veşti bune, doamnelor. Regele şi prinţul vor ajunge
acasă în seara asta! a intonat ea veselă.
Natalie a început să bată din palme, pe când eu şi Kriss
ne-am prăbuşit simultan în scaune. Nu-mi dădusem
seama cât de încordată fusesem în acele câteva minute.
— Pentru că au avut parte de nişte zile atât de solici
tante, am hotărât să renunţăm la orice sărbătoare de an
vergură pentru întoarcerea lor, a intervenit Silvia. Nu ştim
247
când vor părăsi Noua Asie, aşa că e posibil să nu-i vedem
înainte de culcare.
— Iţi mulţumesc, Silvia, a spus regina pe un ton răbdător.
Să fim serioşi, cui îi păsa?
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar am ceva treabă. Vă rog,
savuraţi-vă desertul şi să aveţi o seară minunată, ne-a urat,
după care s-a întors şi a ieşit plutind din cameră, de parcă
nici măcar nu ar fi atins podeaua.
Kriss a plecat câteva secunde mai târziu. Poate că pre
gătea o felicitare de „bun venit acasă".
După asta am mâncat repede şi am urcat la etaj. Tra
versând coridorul ce ducea spre camera mea, am văzut o
urmă scânteietoare de păr blond sub o bonetă albă şi fusta
neagră a unei slujnice fluturând spre scările din celălalt
capăt al etajului. Era Lucy şi mi-am dat seama că plângea.
Părea; atât de hotărâtă să se facă nevăzută, încât am hotă
rât să nu o strig. Luând-o după colţ spre camera mea, am
văzut că uşa era larg deschisă. Din această cauză, cearta
dintre Anne şi Mary răsuna pe coridor, de unde, fără să
vreau, am auzit tot.
— ... de ce trebuie să fii mereu aşa de dură cu ea? se
plângea Mary.
— Şi ce ar fi trebuit să-i spun? Că poate să aibă orice îşi
doreşte? s-a răstit Anne.
— Da! Cât de greu era să-i fi spus pur şi simplu că ai
încredere în ea?
Ce se întâmpla? Oare de asta păruseră toate aşa distante
în ultima vreme?
248
— Ţinteşte prea sus! a rostit Anne acuzator. Şi ar fi ne
drept din partea mea să-i dau speranţe deşarte.
Vocea lui Mary era încărcată de sarcasm.
— Ah, şi tot ce i-ai spus tu a fost atât de frumos. Eşti
doar invidioasă! a acuzat-o Mary.
— Poftim? a izbucnit Anne.
— Eşti invidioasă. Nu poţi suporta gândul că ea ar
putea fi mai aproape decât tine de ceea ce îţi doreşti şi tu,
a ţipat Mary. Mereu ai privit-o de sus pentru că nu a cres
cut la palat ca tine, iar pe mine mă invidiezi pentru că
m-am născut aici. De ce nu poţi fi mulţumită de ceea ce
eşti, în loc să o calci în picioare ca să te simţi mai bine?
— Nu asta încercam să fac! s-a apărat Anne, cu o voce
sugrumată.
Valul de suspine a fost de ajuns să o reducă pe Mary la
tăcere. M-ar fi redus şi pe mine. Părea de necrezut ca Anne
să plângă.
— E aşa de rău să vreau mai mult de atât? a întrebat ea
cu glasul înecat de lacrimi. înţeleg că poziţia pe care o am
reprezintă o onoare şi sunt încântată să-mi fac datoria, dar
nu vreau să fac asta pentru tot restul vieţii. Vreau mai mult.
Vreau un soţ. Vreau...
Tristeţea a copleşit-o în cele din urmă.
Mi-a frânt inima în mii de bucăţele. Singurul mod prin
care Arme putea scăpa de slujba asta era să se căsătorească.
Şi nu era ca şi cum o hoardă de bărbaţi din Trei şi din Patru
aveau să defileze pe holurile palatului în căutarea unei
slujnice pe care să o ia de soţie. într-adevăr, nu prea avea
cale de ieşire.
249
Am oftat, m-am calmat şi am intrat în cameră.
— Lady America, m-a salutat Mary făcând o reverenţă.
Anne i-a urmat exemplul.
Cu coada ochiului am văzut-o ştergându-şi cu înfrigu
rare lacrimile.
Având în vedere cât de mândră era, m-am gândit că nu
ar fi fost înţelept să o întreb dacă plânsese, aşa că m-am
dus cu paşi mari spre oglindă, trecând pe lângă ele.
— Cum vă simţiţi? a continuat Mary.
— Foarte obosită. Cred că o să mă culc imediat, am spus,
concentrându-mă asupra agrafelor din păr. Ştiţi ce? De ce
nu mergeţi amândouă să vă odihniţi? Mă descurc singură.
— Sunteţi sigură, domnişoară? a întrebat Anne, încer
când să-şi stăpânească tremurul din voce.
— Foarte. Ne vedem mâine.
Slavă Domnului, nu a fost nevoie de mai multe încura
jări. Nu voiam să aibă grijă de mine în clipa asta, după cum
probabil nici ele nu se simţeau în stare de aşa ceva. După
ce am reuşit să-mi scot rochia, am stat întinsă în pat o bună
bucată de vreme, gândindu-mă la Maxon.
Nici nu eram sigură la ce anume mă gândeam. Lucru
rile erau încă destul de tulburi şi nesigure, dar trăiam iar şi
iar bucuria copleşitoare pe care o simţisem atunci când
aflasem că era în siguranţă şi că se întorcea acasă. Şi îmi
încolţise în minte întrebarea dacă se gândise oare vreun
pic la mine cât timp fusese plecat.
250
team măcar să citesc. Am aprins lampa şi am scos jurnalul
lui Gregory. Am sărit peste însemnările din toamnă şi am
ales una din februarie.
251
să arunci o privire spre laşul de lângă mine şi nu mai există
îndoială că eu arăt mai bine pe un podium sau strângând
mâna unui prim-ministru.
Iar Wallis e atât de disperat să aibă de partea lui pe cineva
iubit de popor, încât sunt aproape sigur că două sau trei în
ţelegeri formulate într-o manieră obscură vorfi suficiente ca
să mă aducă la conducere.
Această ţară îmi aparţine. Mă simt ca un copil cu o tablă
de şah care joacă ştiind că o să câştige. Sunt mai deştept, mai
bogat şi cu mult mai capabil în ochii unei ţări care mă adoră
din motive pe care nimeni nu poate să le numească. Până se
va găsi cineva care să se gândească la asta, nu va mai avea
nicio importanţă. Pot săfac ce vreau şi nu mai e nimeni care
să mă poată opri. Deci, ce urmează?
Simt că a venit momentul răsturnării sistemului. Această
republică demnă de milă este deja în ruine şi abia se mai tâ
răşte. Adevărata întrebare este: Cu cine să mă aliez? Cumfac
, dip-şarada asta ceva după care publicul să tânjească?
Am o idee. Fiicei mele nu-i va plăcea, dar nu prea mă preo
cupă asta. Era timpul să devină şi eafolositoare la ceva.
252
mi-a rătăcind prin grădină, oprindu-se asupra unei licăriri
albe. Maxon se plimba de unul singur prin împrejurimile
palatului. Era în sfârşit acasă. Avea cămaşa scoasă din pan
taloni şi nu purta nici haină, nici cravată. Ce făcea afară aşa
de târziu? Am văzut că ţinea în mână un aparat de foto
grafiat. Probabil că şi el avusese o noapte grea.
Am ezitat un moment, dar cu cine altcineva aş fi putut
să vorbesc despre asta?
— Pssst!
A tresărit, uitându-se în jur ca să vadă de unde venea
sunetul. L-am strigat a doua oară, dând din mâini până
când m-a văzut. Mi-a făcut şi el cu mâna, afişând un zâm
bet surprins. M-am tras de ureche, sperând că va vedea.
S-a tras şi el de ureche. Am arătat spre el şi apoi spre ca
mera mea. A încuviinţat, ridicând în aer un deget ca să-mi
spună că vine într-un minut. Am dat din cap şi m-am
întors înăuntru în timp ce el intra în palat.
Mi-am pus halatul şi mi-am trecut degetele prin păr în
speranţa că o să arăt măcar pe jumătate la fel de aranjată ca
el. Nu eram tocmai sigură cum să deschid discuţia, pentru
că urma să-l întreb pe Maxon dacă ştia că era în fruntea
unui sistem mult mai puţin altruist decât fusese publicul
făcut să creadă. Tocmai când începeam să mă întreb de ce
îi lua atât de mult, a bătut la uşă.
M-am grăbit să-i deschid şi am fost întâmpinată de
obiectivul camerei. Cu un clic, mi-a imortalizat zâmbetul
şocat. Expresia mi s-a schimbat într-una care arăta cât de
puţin mă amuza mica lui ispravă, dar el a fotografiat şi
asta, râzând.
253
— Eşti caraghios. Treci înăuntru, i-am ordonat apu-
cându-1 de braţ.
M-a urmat.
— Scuze, nu m-am putut abţine.
— Ţi-a luat ceva timp, l-am acuzat, stând pe marginea
patului.
A venit să se aşeze lângă mine, suficient de departe
încât să putem sta faţă în faţă.
— A trebuit să trec pe la mine prin cameră.
Şi-a aşezat aparatul de fotografiat în siguranţă pe nop
tiera mea, atingând uşor borcanul în care se găsea moneda.
A scos un sunet asemănător unui hohot de râs şi s-a întors
spre mine, fără să-mi explice de ce se oprise pe drum.
— Ah. Deci cum a fost călătoria?
— Ciudată, mi-a mărturisit. Am ajuns în partea rurală
din Noua Asie. Tata a spus că era vorba despre o dispută
locală, dar până am ajuns noi acolo,, totul se rezolvase.
A clătinat din cap.
— Sincer, nu avea niciun sens. Am petrecut câteva zile
mergând prin oraşe vechi şi încercând să vorbim cu local
nicii. Tata e destul de dezamăgit de măsura în care stăpâ
nesc limba şi insistă să mai învăţ. De parcă nu fac destule
zilele astea, s-a plâns oftând.
— E într-adevăr cam ciudat.
— Cred că a fost un fel de test. în ultima vreme mă tot
supune unor astfel de probe şi uneori nici nu ştiu că o face.
Poate că era legat de luarea de decizii sau de confruntarea
cu necunoscutul. Nu sunt sigur.
A ridicat din umeri.
254
— în orice caz, sunt sigur că am picat.
Timp de un minut, a stat acolo, frământându-şi mâinile.
— A ţinut neapărat să vorbim şi despre Alegere. Cred
că avea impresia că distanţa o să mă ajute să pun lucrurile
în perspectivă sau ceva de genul ăsta. Sincer, m-am săturat
ca toată lumea să-şi dea cu părerea despre o decizie pe care
eu trebuie să o iau.
Eram sigură că, în mintea regelui, imaginea de ansam
blu însemna ca Maxon să nu se mai gândească la mine. Vă
zusem la masă cum le zâmbea celorlalte fete sau cum le
saluta cu un gest al capului pe coridoare. Cu mine nu se
purta niciodată aşa. Deodată, am început să mă simt inco
mod şi nu mai ştiam ce să spun.
Se părea că nici Maxon.
Am hotărât că nu puteam să-l întreb încă despre jurnal.
Părea atât de neîncrezător când venea vorba de chestiile
astea — felul în care guverna, ce fel de rege voia să fie —
încât nu puteam să-i cer nişte răspunsuri pe care nu eram
sigură că le avea. Eram vag îngrijorată, temându-mă că ştia
mai multe decât îmi împărtăşise, dar trebuia să aflu mai
multe înainte de a vorbi.
Maxon şi-a dres vocea şi a scos din buzunar un mic
şirag de mărgele.
— După cum spuneam, am trecut printr-o mulţime de
oraşe şi am văzut astea în magazinul unei bătrâne. Sunt al
bastre, a adăugat, deşi era evident. Pare să-ţi placă albastrul.
— Ador albastrul, am şoptit.
255
Am privit micuţa brăţară. Cu câteva zile în urmă,
Maxon era în celălalt capăt al lumii, iar când o văzuse într-un
magazin... se gândise la mine.
— Nu am adus nimic pentru celelalte, aşa că poate să
rămână între noi?
Am dat din cap, încuviinţând.
— Nu ai fost niciodată genul care să se laude, a mor
măit el.
Nu mă mai săturam să privesc brăţara. Era atât de dis
cretă, cu pietre„şlefuite care nu păreau preţioase. Am întins
mâna şi mi-am trecut un deget peste una din mărgelele de
formă ovală, iar Maxon a început să o mişte dintr-o parte
în alta, făcându-mă să râd.
— Vrei să vezi cum îţi vine? s-a oferit el.
Am întins mâna; pe încheietură nu aveam nasturele lui
Aspen. Maxon mi-a aşezat pietricelele reci pe piele şi a
legat cu fundă şiragul care le ţinea împreună.
— Minunat, a spus.
Şi iat-o, croindu-şi drum printre toate grijile: speranţa.
Mi-a luat greutatea de pe suflet şi m-a făcut să-mi fie
dor de el. Voiam să şterg cu buretele tot ce se întâmplase
începând cu petrecerea de Halloween, să mă întorc la
noaptea aceea şi să am grijă ca acei doi dansatori să rămână
pe ringul de dans. Dar în acelaşi timp, mi-a frânt inima.
Dacă am fi fost din nou la petrecerea de Halloween, nu aş
fi avut de ce să mă îndoiesc de darul lui.
Chiar dacă aş fi reuşit să fiu ceea ce spusese tata că
eram, ceea ce spusese Aspen că nu eram... tot nu aş fi putut
să fiu Kriss. Era mai bună decât mine.
256
Eram atât de obosită, de stresată şi de derutată încât am
început să plâng.
— America? a întrebat Maxon, ezitând. Ce s-a întâmplat?
— Nu înţeleg.
— Ce nu înţelegi? m-a întrebat încet.
Am remarcat în sinea mea că se descurca deja mult mai
bine în preajma fetelor care plângeau.
— Pe tine, am recunoscut. Momentan, sunt pur şi sim
plu extrem de confuză în ceea ce te priveşte.
Mi-am şters o lacrimă de pe unul dintre obraji, iar Maxon
a întins o mână ca să mi-1 şteargă pe celălalt eu blândeţe.
într-un fel, era ciudat să mă atingă din nou aşa. în ace
laşi timp, era atât de familiar, încât ar fi părut nepotrivit
dacă nu ar fi făcut-o. Odată ce mi-a şters lacrimile, nu şi-a
retras mâna, ci mi-a cuprins obrazul.
— America, a spus el cu seriozitate, dacă vreodată vrei
să ştii ceva despre mine — ce cred eu că este important sau
cine simt — tot ce trebuie să faci este să mă întrebi.
Părea atât de sincer, încât am fost la un pas de a-1 în
treba. Aproape că l-am implorat să-mi spună tot: dacă o
avusese mereu în vedere pe Kriss, dacă ştia despre jurnal,
ce anume văzuse la brăţara aceea minunată de îl făcuse să
se gândească la mine.
Dar cum puteam să ştiu că îmi spune adevărul? Şi —
pentru că, încetul cu încetul, îmi dădeam seama că el era
alegerea cea mai înţeleaptă — cum rămânea cu Aspen?
— Nu ştiu dacă sunt încă pregătită pentru asta.
După un moment de gândire, Maxon m-a privit în ochi.
257
— înţeleg. Sau cel puţin cred că înţeleg. însă ar trebui să
vorbim despre nişte lucruri importante în curând. Când
vei fi pregătită, eu voi fi aici.
Nu m-a presat; în schimb s-a ridicat, a făcut o mică ple
căciune înainte să-şi ia aparatul de fotografiat şi să se în
drepte spre uşă. S-a uitat spre mine pentru ultima oară
înainte să dispară pe coridor şi am fost surprinsă de cât de
mult mă îndurera plecarea lui.
258
C apitolul 2 5
259
— Acum?
Era încântată peste măsură.
— Stai să aduc nişte cărţi.
M-am cufundat în studiile ei, atât de recunoscătoare
pentru cuvintele, ideile, faptele şi statisticile cu care îmi
umplea capul. Când nu eram cu Silvia, citeam pentru câte
o temă pe care mi-o dăduse, petrecând ore în şir în Salonul
Doamnelor, aproape ignorându-le pe celelalte fete.
Munceam şi eram entuziasmată pentru următoarea lec
ţie în grup.
Când ne-am reunit toate, Silvia a început prin a ne în
treba ce ne pasiona. Am notat pe hârtie „familia", „muzica",
şi apoi, ca şi cum cuvântul cerea să fie scris, „dreptatea".
— Vă întreb acest lucru deoarece regina se află de re
gulă în fruntea unui soi de comitet, ceva care aduce benefi
cii ţării. Regina Amberly de exemplu, a iniţiat un program
de instruire a familiilor, ca să poată avea grijă de membrii
cu dizabilităţi mentale şi fizice. Foarte mulţi sunt lăsaţi pe
străzi odată ce familiile lor au dificultăţi, iar numărul celor
din Opt ajunge la o cifră imposibil de gestionat. Statisticile
din ultimii zece ani au arătat că programul ei a ajutat la re
ducerea acestei cifre, păstrând astfel întreaga populaţie
în siguranţă.
— Şi noi trebuie să venim cu un astfel de program? a
vrut să ştie Elise, părând uşor speriată.
— Da, va fi noul vostru proiect, a spus Silvia. La Actua
lităţile de peste două săptămâni veţi fi rugate să vă pre
zentaţi ideea şi felul în care aţi începe activitatea.
260
Natalie a chiţăit, iar Celeste şi-a dat ochii peste cap.
Kriss arăta de parcă deja îşi imagina ceva. Entuziasmul ei
mă neliniştea.
Mi-am adus aminte că Maxon vorbise despre o viitoare
eliminare. Simţeam că eu şi Kriss aveam un oarecare avan
taj, dar cu toate astea, sarcina pe care o primiserăm nu
era uşoară.
— Ne ajută cu adevărat la ceva? a întrebat Celeste. Aş
prefera să învăţ ceva care ne va fi de folos.
îmi dădeam seama că, dincolo de tonul îngrijorat, era
fie plictisită de această idee, fie intimidată de ea.
Silvia a părut consternată.
— O să vă fie de folos! Cine va deveni prinţesă se va
ocupa de un proiect caritabil.
Celeste a bombănit ceva în barbă şi a început să se joace
cu un stilou. Detestam faptul că îşi dorea să câştige fără
să-şi asume nicio responsabilitate.
„Aş fi o prinţesă mai bună decât ea", mi-am spus în
sinea mea. Şi atunci mi-am dat seama că era ceva adevăr în
asta. Nu aveam cunoştinţele sau calmul lui Kriss, dar cel
puţin îmi păsa. Nu valora şi asta ceva?
Pentru prima dată în ultimele săptămâni, m-am simţit
străbătută de un val entuziasm. Aveam un proiect care-mi
permitea să etalez singurul lucru care mă diferenţia de ce
lelalte. Eram hotărâtă să mă dedic complet acestui proiect,
sperând să realizez ceva ce putea într-adevăr să schimbe
unele lucruri. Poate că pe termen lung tot aş fi pierdut;
poate că aveam să renunţ la lupta pentru titlul de regină.
261
însă m-aş fi apropiat cât mai mult de ceea ce însemna a fi
prinţesă şi m-aş fi împăcat, în sfârşit, cu ideea Alegerii.
262
Maxon a bătut scurt la uşă şi apoi a intrat în cameră, aşa
cum obişnuia. M-am ridicat în picioare, simţind că trebuia
să fiu puţin mai formală decât de obicei. îmi dădeam
seama că mă comportam ridicol, dar, în acelaşi timp, nu
puteam să mă opresc.
— Ce mai faci? m-a întrebat traversând camera.
— Sincer? Am emoţii.
— Pentru că sunt atât de frumos, nu?
Am râs.
— Ar trebui să-mi feresc privirea, am spus, ţinându-i iso
nul. De fapt, e în mare parte din cauza proiectului caritabil.
— Ah, a făcut el, aşezându-se la masă. Poţi să repeţi cu
mine dacă vrei. Kriss aşa a făcut.
M-am dezumflat. Bineînţeles că ea terminase deja.
— Nici măcar nu am o idee, am mărturisit aşezân-
du-mă alături de el.
— Ah. Da, înţeleg de ce eşti stresată.
M-am uitat la el cu o privire care sugera că habar n-avea.
— Ce e important pentru tine? Trebuie să existe un
lucru care te impresionează şi pe care alţii poate că nu-1 văd.
Maxon s-a lăsat pe spate, ţinând o mână pe masă.
Cum putea să fie aşa detaşat?
— M-am gândit toată săptămâna şi nu mi-a venit
nicio idee.
A râs încet.
— Aş fi zis că ţie îţi va fi cel mai uşor. Te-ai confruntat
cu mai multe greutăţi în viaţă decât toate celelalte patru
fete la un loc.
263
— Exact, dar n-am ştiut niciodată cum să schimb ceva.
Asta e problema.
Mă uitam fix la masă, amintindu-mi de Carolina în cele
mai mici detalii.
— Pot să văd totul... cei din Şapte, epuizaţi din cauza
slujbelor care implică muncă fizică brută, deodată decă
zuţi în Opt pentru că nu mai pot să lucreze. Fetele care se
plimbă pe străzi aproape de ora stingerii, ajungând în pa
turile bărbaţilor singuri pentru mai nimic. Copiii care nu
au niciodată destul — destulă mâncare, destulă căldură,
destulă iubire — pentru că părinţii se omoară lucrând. îmi
amintesc de cele mai negre perioade ca şi cum ar fi fost
nişte nimicuri. Dar să găsesc o metodă prin care să ame
liorez lucrurile?
Am clătinat din cap.
— Ce aş putea oare să spun?
L-am privit, sperând că în ochii lui o să găsesc un răs
puns. Nu l-am găsit.
— Ai perfectă dreptate. .
Şi a tăcut.
M-am gândit la tot ce spusesem, dar şi la răspunsul lui.
însemna oare că ştia mai multe despre planurile lui Gre-
gory decât credeam eu? Sau se simţea vinovat pentru că
avea atât de mult, pe când alţii aşa puţin?
A oftat.
— Nu despre asta speram să vorbim în seara asta.
— La ce te gândeai?
Maxon m-a privit de parcă aş fi fost nebună.
— La tine, fireşte.
264
Mi-am dat părul după ureche.
— La ce, mai exact?
Şi-a schimbat poziţia, mutând scaunul ca să fim puţin
mai aproape şi aplecându-se spre mine ca şi cum avea de
gând să-mi împărtăşească un secret.
— Mă gândeam că, după ce ai văzut că Marlee e bine,
lucrurile se vor schimba. Eram sigur că o să găseşti o me
todă să ţii iar la mine. Dar nu s-a întâmplat aşa. Chiar şi în
seara asta, ai fost de acord să ne vedem, dar eşti distantă.
Deci observase.
Mi-am trecut degetele peste masă fără să îl privesc în ochi.
— Nu cu tine am o problemă. Ci cu poziţia, am ridicat
din. umeri. Credeam că ştii asta.
— Dar după ce s-a întâmplat cu Marlee...
Am ridicat capul.
— După ce s-a întâmplat cu Marlee s-au tot întâmplat
altele. Acum înţeleg ce înseamnă să fii prinţesă şi în se
cunda următoare nu. Nu sunt precum celelalte fete. Sunt
din cea mai joasă castă; poate că şi Elise a fost din Patru,
dar familia ei e foarte diferită de majoritatea celor din Patru.
Au atât de multe, mă mir că încă nu au plătit să avanseze.
Şi tu ai crescut aici. Pentru mine e o schimbare majoră.
A dat din cap, cu aceeaşi răbdare inepuizabilă.
— înţeleg asta, America. în parte, de asta am vrut să-ţi
acord timp. Dar trebuie să mă ai şi pe mihe în vedere.
— Te am.
— Nu, nu aşa. Nu ca parte din ecuaţie. Să ai în vedere
situaţia dificilă în care mă aflu. Nu mai am aşa mult timp
265
la dispoziţie. Proiectul caritabil o să fie punctul de plecare
pentru o altă eliminare. Ai ghicit şi tu asta cu siguranţă.
Mi-am plecat capul. Bineînţeles că ştiam asta.
— Şi ce ar trebui să fac odată ce rămân doar patru?
Să-ţi mai dau timp? Când se ajunge la trei, se presupune că
ar trebui să aleg. Dacă rămân doar trei şi tu încă dezbaţi dacă
vrei sau nu să-ţi asumi responsabilitatea, dacă vrei toată
munca, dacă mă vrei pe mine... ce ar trebui să fac atunci?
Mi-am muşcat buza.
— Nu ştiu.
Maxon a dat din cap.
— Nu se poate. Am nevoie de un răspuns. Pentru că nu
pot să trimit pe cineva acasă, cineva care chiar vrea asta —
care mă vrea pe mine — dacă, la sfârşit, tu o să renunţi.
Am început să respir mai repede.
—. Deci trebuie să-ţi dau un răspuns acum? Nici măcar
nu ştiu la ce anume răspund. Dacă spun că vreau să rămân
înseamnă că vreau să fiu aleasa? Pentru că nu ştiu asta.
Am simţit cum mă încordam, de parcă eram pe punc
tul de a o lua la fugă.
— Nu e nevoie să spui nimic acum; dar până la Actua
lităţi trebuie să ştii dacă. vrei asta sau nu. Nu-mi place
să-ţi dau un ultimatum, dar eşti cam nepăsătoare faţă de
unica mea şansă la fericire.
înainte să continue, a oftat.
— Nu aşa voiam să decurgă conversaţia. Poate că ar tre
bui să plec.
Simţeam în vocea lui că voia să-l rog să rămână, să-i
spun că toate aveau să se rezolve.
266
— Cred că da, i-am şoptit.
Iritat, a clătinat din cap şi s-a ridicat.
— Bine. A traversat camera cu paşi repezi, nervoşi. O
să mă duc să văd ce face Kriss.
267
C apitolul 2 6
268
îmi venea să ţip. Era atât de nedrept ca sâmbăta să fiu
condamnată a sta toată ziua în Salonul Doamnelor. De câte
ori aveam vizitatori, aceştia veneau să o vadă pe regină,
nu pe noi. Când una dintre Alese avea să fie prinţesă, pro
babil că asta urma să se schimbe, dar momentan eram
forţată să o văd pe Kriss revizuindu-şi prezentarea proiec
tului. Şi celelalte citeau însemnări sau rapoarte, iar eu sim
ţeam că mi se face rău. Aveam nevoie rapid de o idee şi
eram sigură că Aspen m-ar fi ajutat să rezolv problema.
Trebuia neapărat să încep proiectul în acea seară, orice
s-ar fi întâmplat.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, Silvia, care o vizitase
pe regină, s-a oprit să mă vadă.
— Ce face eleva mea eminentă? m-a întrebat, vorbind în
şoaptă ca să nu observe celelalte.
— Minunat.
— Cum merge proiectul? Ai nevoie de ajutor la ultimele
detalii? s-a oferit ea.
Ultimele detalii? Cum aş fi putut să finisez nimicul pe
care îl făcusem?
— Merge de minune. O să-ţi placă la nebunie, sunt si
gură, am minţit eu.
A înclinat din cap.
— Suntem puţin secretoase?
— Puţin, i-am zâmbit.
— Nu-i nimic. Te-ai descurcat excelent în ultima vreme.
Sunt sigură că va ieşi extraordinar.
Silvia m-a bătut pe umăr în timp ce se pregătea să iasă
din cameră.
269
Eram într-o mare încurcătură.
Minutele se scurgeau greu, o adevărată tortură. Chiar
înainte de ora două, m-am retras şi am pomit-o pe coridor,
în capătul acestuia, lângă o fereastră uriaşă, se afla o canapea
tapiţată, vişinie. M-am aşezat acolo, în aşteptare. Nu era
niciun ceas în jur, iar trecerea lentă a timpului nu-mi oferea
nicio alinare. în cele din urmă, Aspen şi-a făcut apariţia.
— Era şi timpul, am oftat.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, stând lângă canapea,
cu un aer formal.
„Câte nu s-au întâmplat", mi-a trecut prin minte. „Atâ
tea lucruri pe care nu ţi le pot spune."
— Ni s-a încredinţat o sarcină şi nu ştiu ce să fac. Nu-mi
vine nicio idee, sunt agitată şi nu pot să dorm, i-am
răspuns tulburată.
El a chicotit.
— Care e sarcina? Să concepeţi designul unei diademe?
— Nu, am protestat, aruncându-i o privire exasperată.
Trebuie să elaborăm un proiect, ceva benefic pentru re
gat. Cum ar fi cel al reginei Amberly pentru persoanele
cu handicap.
— Pentru asta te-ai aprins atât? a întrebat el, clătinând
din cap. De ce te stresezi? Pare distractiv.
— Şi eu am crezut la fel. Dar nu-mi vine nicio idee. Tu
ce ai face?
Aspen a reflectat preţ de o clipă.
— Ştiu! Ar trebui să propui un program de schimb de
experienţă între caste, a spus el, cu ochii strălucind, plini
de entuziasm.
270
— Cum adică?
— Un program de schimb de experienţă între caste. Cei
din castele superioare schimbă locul cu oamenii din cas
tele inferioare, astfel încât să poată vedea cum e să trăieşti
ca noi.
— Nu ştiu dacă ar merge, Aspen, cel puţin nu pentru
acest proiect.
— E o idee grozavă, a insistat el. Iţi poţi imagina pe ci
neva cum ar fi Celeste, rupându-şi unghiile în timp ce ar
aşeza marfă pe rafturi? Ar fi o lecţie binemeritată pentru
cei ca ea.
— Ce te-a apucat? Nu sunt soldaţi care erau din Doi de
la bun început? Nu sunt ei prietenii tăi acum?
— Nu m-a apucat nimic, s-a apărat Aspen. Sunt acelaşi
dintotdeauna. Tu eşti cea care a uitat cum e să trăieşti într-o
casă care nu are încălzire.
Mi-am îndreptat spatele.
— Nu am. uitat. încerc să fac un proiect care să rezolve
lucrurile de acest fel. Chiar dacă nu rămân aici, poate că
îmi vor folosi ideea. De aceea, trebuie să fie o idee bună.
Vreau să-i ajut pe oameni.
— Mer, nu uita, a spus Aspen cu o voce rugătoare şi cu
pasiune mocnită în ochi. Guvernul a stat cu mâinile în sân
în timp ce tu răbdai de foame. Nu a mişcat un deget când
fratele meu a luat bătaie în piaţa publică. Vorbăria nu va
schimba ceea ce suntem. Am fost târâţi într-un şanţ din
care nu putem ieşi singuri şi nimeni nu se grăbeşte să ne
scoată de aici. Mer, ei pur şi simplu nu înţeleg.
M-am ridicat, înfuriată.
271
— Unde te duci? m-a întrebat.
— înapoi în Salonul Doamnelor, am răspuns, mergând
mai departe.
Aspen m-a urmat.
— Am ajuns să ne certăm din cauza unui proiect stupid?
Am răbufnit, luându-mă de el.
— Nu. Ne certăm pentru că nici tu nu înţelegi. Sunt din
Trei acum. Iar tu eşti din Doi. în loc să fii nemulţumit de
ceea ce ţi s-a oferit, de ce nu recunoşti că ţi s-a acordat o
şansă? Ai posibilitatea să schimbi traiul familiei tale. Poţi
schimba o mulţime de vieţi. Dar tot ce vrei este să te răz
buni. O astfel de atitudine nu duce pe nimeni nicăieri.
Aspen a tăcut, iar eu am plecat. Am încercat să nu fiu
supărată pentru că era atât de înflăcărat în legătură cu lu
crurile pe care şi le dorea. în fond, nu era asta o calitate
demnă de admiraţie? Dar m-a făcut să mă gândesc atât de
intens la orânduirea de nestrămutat a castelor, încât am în
ceput să mă înfurii.
Nimic nu avea să schimbe starea lucrurilor. Prin ur
mare, de ce mă agitam?
272
încărcate de mânie ale lui Aspen, la lupta lui neîncetată
cu soarta.
Mi-am amintit de Maxon şi de ultimatumul lui, prin
care îmi cerea să-mi iau un angajament. Mi-am spus apoi
că nici asta nu avea importanţă, din moment ce vineri seara
aveam să fiu trimisă acasă cu siguranţă, din moment ce nu
pregătisem niciun proiect.
Am oftat şi am dat pătura la o parte. Evitasem să mai ci
tesc din jurnalul lui Gregory. Mă temeam că s-ar fi ivit mai
multe întrebări decât răspunsuri. Dar poate că jurnalul
m-ar fi putut orienta în direcţia potrivită, oferindu-mi o
idee pentru Actualităţi.
Pe lângă asta, chiar dacă nu aş fi găsit nimic folositor,
trebuia să aflu ce se întâmplase cu fiica lui. Eram destul de
sigură că o chema Katherine, aşa că am răsfoit jurnalul, în
cercând să descopăr orice referire la ea, ignorând restul,
într-un final, am găsit fotografia unei fete stând lângă un
bărbat care părea să fie mult mai în vârstă decât ea. Poate
că era doar în închipuirea mea, dar fata părea să fi plâns.
273
care-l animă pe el. Tineretul ar trebui aplaudat. Generaţia
lui Damon şi Spencer a fost aceea care m-a ajutat să ajung
unde sunt. Au un entuziasm nemărginit şi sunt mult mai
populari din perspectiva mulţimii care îi ascultă, spre deo
sebire de bătrâneii fragili, care o ţin sus şi tare că am luat-o
pe un drum greşit. Nu pot să nu mă întreb dacă nu există
vreo modalitate să le închid gura pentru totdeauna, fără
să-mi pătez reputaţia.
în orice caz, încoronarea este programată să aibă loc
mâine. Acum că Swendway s-a aliat cu puternica Uniune
Nord-Americană, voi putea pune mâna pe ceea ce-mi doresc:
coroana. Cred că este o învoială corectă. De ce să mă mulţu
mesc cu funcţia de preşedinte când pot fi regele Illeei? Iar
prin intermediul fiicei mele, sunt socotit acum ca fiind de
..viţă nobilă.
Totul este aşa cum ar trebui săfie. După ziua de mâine,
nu va mai exista cale de întoarcere.
274
M-am întrebat dacă străbunicii mei pur şi simplu nu
avuseseră nimic de oferit sau se împotriviseră sistemului.
Speram să fie a doua variantă.
Ce nume de familie ar fi trebuit să am? Oare tata ştia?
De când mă născusem, fusesem învăţată că Gregory
Illea era un erou care ne salvase ţara din ghearele uitării.
Evident, nu era altceva decât un monstru însetat de putere.
Ce fel de om îi manipulează pe alţii aşa, fără nicio remuş-
care? Ce fel de om îşi trădează fiica pentru a-şi atinge sco
pul? Deodată, fragmentele citite cândva apăreau într-o
lumină nouă. Nu spusese niciodată că ar fi vrut să fie un
mare familist; ceea ce voia de fapt era să pară imul. Jucase
un timp după regulile lui Wallis. Se folosise de camarazii
fiului său pentru a-şi aduna susţinători. Totul fusese o stra
tegie, încă de la început.
Simţeam că mi se face rău. M-am ridicat şi am început
să mă plimb prin cameră, încercând să-mi limpezesc mintea.
Cum putuse fi ştearsă cu buretele o istorie întreagă?
De ce nimeni nu pomenea de statele de altădată? Unde
dispăruseră toate aceste informaţii? Cum de nimeni nu
ştia nimic?
Am deschis ochii şi am privit spre cer. Părea imposibil.
Fără îndoială, existau câţiva care s-ar fi împotrivit, care
le-ar fi împărtăşit adevărul copiilor lor. Sau cine ştie, poate
că unii o făcuseră deja. Mă întrebasem adesea de ce tata
nu-mi permitea să pomenesc de vechea carte de istorie,
ascunsă în camera lui şi de ce ceea ce ştiam despre trecu
tul Illeei nu apărea scris niciunde. Poate că, dacă s-ar fi
scris că Illea fusese un erou, oamenii s-ar fi revoltat. Aşa
275
însă, chestiunea rămânea la nivel de speculaţie, de discu
ţii contradictorii, fără să aibă cineva acces la adevăr.
Mă întrebam dacă Maxon ştia.
Deodată, mi-am amintit ceva. Cu puţin timp în urmă,
eu şi Maxon ne sărutaserăm pentru prima oară. Gestul fu
sese atât de neaşteptat, încât mă retrăsesem, făcându-1 pe
Maxon să se simtă prost. Apoi îmi dădusem seama că
voiam ca Maxon să mă sărute, aşa că îi sugerasem să şter
gem acea amintire şi să o înlocuim cu una nouă.
„America", spusese el atunci, „nu cred că putem schimba
trecutul". „Sigur că putem", fusese răspunsul meu. „In
plus, cine altcineva ar mai şti în afară de noi doi?"
O spusesem în glumă. Pentru că, fără îndoială, dacă
rămâneam împreună, ne-am fi amintit ce se întâmplase de
fapt, oricât de ridicol era. Nu ne-ar fi lăsat niciodată inima
şă ne şchimbăm povestea cu una mai romantică sau mai
reuşită, doar de dragul aparenţelor.
însă întreaga Alegere se baza pe aparenţe. Dacă mie şi
lui Maxon ni s-ar fi cerut vreodată să povestim cum fusese
primul nostru sărut, am fi dezvăluit adevărul? Sau am fi
păstrat secret acel mic detaliu? La moartea noastră nimeni
nu avea să ştie ce se întâmplase de fapt, iar acel moment
special avea să dispară în neant.
Putea fi oare atât de simplu? O poveste spusă de sufi
cient de multe ori, devenea în ochii unei generaţii un fapt
petrecut aievea? De câte ori îi întrebasem pe cei mai în vâr
stă decât părinţii mei despre istoria noastră sau ce le po
vestiseră părinţii lor? Erau bătrâni. Ce ştiau ei? Dădusem
276
dovadă de atâta aroganţă ignorând cu desăvârşire ce ar fi
avut de spus oamenii aceia. Mă simţeam ca o idioată.
Dar nu avea nicio importanţă cum mă simţeam. Im
portant era ce aveam să fac în legătură cu asta.
Toată viaţa trăisem în întuneric şi, pentru că iubeam
muzica, nu mă plânsesem. Dar îmi dorisem ca eu şi Aspen
să fim împreună şi, din moment ce Aspen era din Şase, lu
crurile fuseseră mai complicate decât în mod normal. Dacă
Gregory Illea, aşezat confortabil la biroul său, nu ar fi con
ceput cu atâta răceală legile care ne guvernau regatul, eu şi
Aspen nu ne-am fi certat şi nu mi-ar fi păsat niciodată de
Maxon. Maxon nici măcar nu ar fi ajuns prinţ. Mâinile lui
Marlee ar fi rămas intacte, iar ea şi Carter nu ar fi trăit într-o
cameră în care abia le încăpea patul. Gerad, frăţiorul meu
drag, ar fi avut posibilitatea să studieze ştiinţa după bunul
lui plac, în loc să se chinuie cu arta, faţă de care nu nutrea
niciun fel de pasiune.
Asigurându-şi un stil de viaţă confortabil, la reşedinţa
lui încântătoare, Gregory Illea le răpise celorlalţi până şi
posibilitatea de a încerca să acceadă vreodată la un astfel
de trai.
Maxon îmi spusese că, dacă voiam să ştiu ceva despre
el, tot ce aveam de făcut era să-l întreb. Chiar dacă mă te
meam ca nu cumva să fie făcut din acelaşi aluat ca Gre
gory, trebuia să aflu. Nu puteam alege între a accepta să
rămân sau a pleca acasă, decât dacă ştiam ce fel de per
soană era Maxon cu adevărat.
s Mi-am pus halatul şi am încălţat papucii. Am ieşit din
cameră, trecând pe lângă unul dintre soldaţi.
277
— S-a întâmplat ceva, domnişoară? a întrebat el.
— Nu, mă întorc imediat.
A părut să mai aibă ceva de adăugat, dar am dispărut
rapid, aşa că nu a mai avut ocazia. Am urcat până la etajul
trei. Spre deosebire de celelalte etaje, aici soldaţii păzeau
palierul, împiedicându-mă să merg la uşa lui Maxon.
— Trebuie să vorbesc cu prinţul, am spus, pe un ton
care se voia ferm.
— Este foarte târziu, domnişoară, a spus soldatul din
stânga.
— Maxon nu va avea nimic împotrivă, i-am asigurat eu.
Soldatul din dreapta a zâmbit afectat.
— Nu cred că prinţul ar aprecia vizita nimănui chiar
acum, domnişoară.
M-am încruntat, repetându-mi în minte acea propoziţie.
Maxon era cu altă fată.
■ Bănuiam că în camera lui se afla Kriss, râzând şi vorbind,
poate chiar încălcându-şi regula care interzicea săruturile.
După colţ a apărut o slujnică tânără cu o tavă în braţe.
M-am dat la o parte ca să-i fac loc să coboare, gândindu-mă
în tot acest timp dacă să-i sâcâi în continuare pe soldaţi ca
să mă lase să intru sau să renunţ. Tocmai când mă pregă
team să zic ceva, unul din ei m-a expediat.
— Mai bine v-aţi duce la culcare, domnişoară.
Voiam să ţip sau să mă manifest cumva pentru că mă
simţeam neajutorată. Dar nu ar fi ajutat în niciun fel, aşa că
am plecat. Pe măsură ce mă îndepărtam, l-am auzit pe sol
datul cu zâmbetul afectat mormăind ceva şi m-am simţit şi
mai rău. Mă lua peste picior? Mă compătimea? Nu aveam
278
nevoie de mila nimănui. Era suficient că mă simţeam ca ul
timul om.
; Spre surprinderea mea, când am ajuns la al doilea etaj,
am. dat peste slujnica pe care o întâlnisem mai devreme.
Stătea aplecată legându-şi şireturile, însă nu era deloc aşa.
Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat capul, şi-a luat tava
şi a venit spre mine.
— Nu este în camera lui, mi-a şoptit.
— Cine? Maxon?
A încuviinţat.
— încercaţi la parter.
Am zâmbit, clătinând surprinsă din cap.
— Mulţumesc.
A ridicat din umeri.
— L-aţi fi găsit şi singură. în plus, a continuat ea, cu
ochii plini de admiraţie, ne sunteţi simpatică.
S-a retras repede, coborând la primul etaj. M-am întrebat
cui îi eram simpatică mai exact, dar, pentru moment, m-am
mulţumit doar cu această dovadă de bunătate. Am aştep
tat un moment să se îndepărteze şi am coborât la parter.
Sala Mare era deschisă, dar nu era nimeni înăuntru. La
fel şi sala de mese. Am intrat şi în Salonul Doamnelor, gân-
dindu-mă că era un loc ciudat pentru o întâlnire roman
tică, dar nici urmă de ei acolo. I-am întrebat pe soldaţii de
la poartă, care m-au asigurat că Maxon nu ieşise în gră
dină. Am verificat şi sălile de lectură, precum şi alte sa
loane, înainte să ajung la concluzia că Maxon şi Kriss fie
se despărţiseră, fie se întorseseră înapoi în camera lui.
279
Resemnată, am cotit luând-o pe coridor, îndreptân-
du-mă spre scara din spate, care era mai la îndemână decât
scara principală. Pe măsură ce înaintam, mi s-a părut că
disting nişte şoapte. Nu reuşisem să identific de unde ve
neau exact, aşa că am încetinit, nevrând să deranjez.
încă o şoaptă.
Un chicotit drăgăstos.
Un suspin călduros.
Sunetele erau din ce în ce mai clare şi mi-am dat seama
de unde veneau.,Am mai făcut un pas în faţă, m-am uitat
în stânga mea şi am văzut un cuplu îmbrăţişându-se
în umbră. După ce ochii mi s-au obişnuit cu întunericul,
am înlemnit.
Chiar şi în întuneric, puteam să recunosc părul blond
ai lui Maxon. De câte ori nu-1 remarcasem în lumina di
fuză,-din grădină? Dar ceea ce nu mai văzusem înainte,
ceea ce nu-mi imaginasem că voi vedea vreodată, erau
degetele lungi ale lui Celeste, cu unghiile vopsite în roşu,
jucându-se cu el.
Celeste îl imobilizase pe Maxon, lipindu-1 de perete. îşi
încolăcise un picior în jurul lui, iar cu mâna liberă îi apăsa
pieptul. Crăpătura rochiei îi dezvăluia piciorul lung, care
căpătase o tentă albăstruie în bezna de pe coridor. Se în
depărta uşor de el, doar ca să se apropie din nou încet, cu
intenţia de a-1 tachina.
Aşteptam ca Maxon să o respingă, să-i spună că ea nu
era ceea ce îşi dorea. Dar nu a făcut-o. în schimb, a săru
tat-o. Ea s-a afundat în sărutul lui şi a chicotit din nou, în
cântată de afecţiunea lui. Maxon i-a şoptit ceva la ureche,
280
iar Celeste s-a apropiat de el, sărutându-1 mai intens şi mai
pasional decât înainte. Breteaua rochiei i-a alunecat de pe
umăr, dezgolind ceea ce părea a fi o porţiune infinită a spa
telui ei. Niciunul din ei nu s-a deranjat să o ridice la loc.
încremenisem. Voiam să urlu sau să plâng, dar îmi pie
rise graiul. De ce trebuia, dintre toate, să fie cu ea?
Buzele lui Celeste au alunecat pe gâtul lui Maxon. După
încă un chicotit odios, Celeste l-a mai sărutat o dată.
Maxon a închis ochii, zâmbind. Acum, că nimic nu-i mai
bloca vederea, mă aflam în câmpul lui vizual.
Am vrut să fug. Am vrut să dispar, să mă evapor. In
schimb, am rămas acolo.
Când a deschis ochii, Maxon m-a văzut.
în timp ce fata continua să-l sărute pe gât, eu şi Maxon
ne holbam unul la altul. Prinţul înlemnise, iar zâmbetul îi
pierise de pe buze. Văzând şocul din privirea lui, am ho
tărât să plec de acolo. Neobservată de Celeste, am bătut în
retragere, într-o linişte desăvârşită.
Odată aflată la adăpost, am rupt-o la fugă, trecând ca o
nălucă pe lângă soldaţii şi majordomii de serviciu. Chiar
înainte să ajung la capătul scării principale, m-au podidit
lacrimile.
Am trecut cu forţa de soldatul care mă urmărea îngrijo
rat, intrând pe uşă şi aşezându-mă în pat, cu faţa spre bal
con. în liniştea mormântală a camerei mele, am simţit cum
mi se frânge inima. „Eşti o fraieră, America, o mare fraieră."
Aveam să mă întorc acasă. Aveam să uit ce se întâm
plase. Şi aveam să mă mărit cu Aspen.
Aspen era singura persoană pe care mă puteam baza.
281
Nu a trecut mult până am auzit un ciocănit în uşă. Fără
să aştepte un răspuns, Maxon a dat buzna înăuntru. A tra
versat cu paşi mari camera, părând aproape la fel de fu
rios ca mine.
înainte să poată rosti ceva, am izbucnit.
— M-ai minţit.
— Poftim? Când te-am minţit?
— Când nu m-ai minţit? Cum poate o persoană care îmi
vorbea de cereri în căsătorie să rişte să fie prins pe un co
ridor cu cineva ca ea?
— Ce fac eu cu ea n-are nicio legătură cu sentimentele
mele faţă de tine.
— Glumeşti, nu-i aşa? Sau poate că, dacă eşti moşteni
torul la tron, îţi poţi permite să te afişezi cu fete pe jumă
tate dezbrăcate oricând ai chef?
Maxon a părut rănit de acuzaţia mea.
— Nu. Nu este deloc aşa.
— De ce ea? am întrebat, ridicând ochii în tavan. De ce,
dintre toate fiinţele de pe planeta asta, o vrei tocmai pe ea?
Când m-am uitat la el aşteptând răspunsul, Maxon clă
tina din cap, uitându-se pe pereţi.
— Maxon, Celeste este o actriţă, o prefăcută. Nu vezi că
în spatele machiajului şi a bureţilor din sutien se află o per
soană care nu vrea decât să te manipuleze?
Pe Maxon l-a bufnit râsul.
— Ba văd.
Calmul lui mă nedumerea.
— Atunci de ce... ?
Dar ştiam deja răspunsul.
282
Vedea. Bineînţeles că vedea. Fusese crescut aici. Proba
bil că jurnalele lui Gregory îi fuseseră citite pe post de
basme. Cum de avusesem alte pretenţii de la el?
Cât de naivă putusem să fiu? Când mă gândeam la ci
neva mai bun decât mine pentru rolul de prinţesă, îmi
venea în minte Kriss. Kriss era fermecătoare, răbdătoare şi
avea o mulţime de alte calităţi pe care eu nu le aveam. Dar
mi-o închipuiam lângă vechiul Maxon. Pentru noul
Maxon, care mergea pe urmele lui Gregory Illea, singura
fată potrivită ar fi fost Celeste. Nicio altă Aleasă nu ar fi
fost atât de fericită să aibă regatul la picioarele ei.
— Gata, am spus cu un gest categoric. Ai vrut să iau o
decizie, iată că am luat-o: nu mai vreau să am de-a face cu
nimic de-aici. Nu mai vreau să am de-a face cu Alegerea,
cu toate minciunile astea şi mai ales cu tine. Dumnezeule,
am fost o idioată!
— Ba o să ai de-a face, America, m-a contrazis el ime
diat, postura lui susţinându-i spusele. Ai terminat când
spun eu că ai terminat. Eşti supărată acum, dar nu te pot
lăsa încă să pleci.
; Mi-am pus mâinile în cap, simţind că eram pe cale să-mi
smulg tot părul din rădăcini.
— Care-i problema ta? Eşti de pe altă planetă? Ce te face
să crezi că aş fi vreodată de acord cu ceea ce tocmai am
văzut? Nu o înghit pe Celeste. Iar tu o sărutai. Nu mai
exişti pentru mine.
5 — Pentru numele lui Dumnezeu, America, nu-mi laşi
loc să spun nimc!
283
— Cum ai putea să explici asta? Trimite-mă acasă.
Vreau să plec de aid.
Replicile noastre se succedaseră până atunci atât de
rapid, încât tăcerea care a urmat m-a speriat.
— Nu.
Eram scoasă din sărite. Nu îmi tot ceruse, până acum,
să iau o decizie?
— Maxon Schreave, eşti doar un copil care a pus mâna
pe o jucărie pe care nu şi-o doreşte, dar pe care nu vrea
s-o împartă cu nimeni altcineva.
Maxon a răspuns calm.
— înţeleg că eşti supărată, dar...
L-am îmbrâncit.
— Supărată e puţin spus!
Maxon şi-a păstrat cumpătul.
—..Nu spune despre mine că sunt un copil. Şi nu mă
împinge.
L-am îmbrâncit din nou.
— Ce-o să-mi faci?
Maxon m-a apucat de încheieturi, răsucindu-mi mâinile
la spate. în ochi i se citea mînia, iar asta mă bucura. Voiam
să mă provoace, să-mi dea un motiv ca să-l rănesc. L-aş fi
putut rupe în bucăţi în acele momente.
Dar pe chipul lui nu se citea furia. în schimb, am văzut
aprinzându-se o scânteie, care lipsise pentru multă vreme
între noi. Faţa lui Maxon se afla la câţiva centimetri de a
mea, ochii lui căutându-i pe ai mei, întrebându-se cum voi
reacţiona sau poate nepăsându-i deloc. Raţiunea îmi
spunea cât de greşit era totul, dar inima nu o asculta.
284
A
285
pentru a fi prinţesă — şi nu se înşela — dar avea încredere
în mine. Ştiam asta. La fel şi tatăl meu. Şi Nicoletta.
Nu mai eram aici pentru a câştiga. Aşadar, cum puteam
să-mi fac o ieşire din scenă memorabilă?
286
C apitolul 2 7
287
— Nu asta am vrut să spun. Ştii foarte bine că mi-au
plăcut toate rochiile pe care le-ai creat pentru mine. Pur şi
simplu aş vrea să am un aer... angelic.
Anne a zâmbit.
— Sunt sigură că vom găsi o soluţie.
Cu certitudine, Anne, Mary şi Lucy şi-au dat toată os
teneala, deoarece nu le-am văzut decât cu o oră înainte de
Actualităţi, când au năvălit înăuntru, cu rochia terminată.
Albă, gingaşă şi vaporoasă, rochia era împodobită cu o
fâşie lungă de tul, în albastru şi verde în partea dreaptă a
fustei. La bază, rochia semăna cu un nor, iar talia înaltă îi
conferea eleganţă şi puritate. îmbrăcată în acea rochie, mă
simţeam fermecătoare. Dintre toate rochiile pe care le con
fecţionaseră până atunci pentru mine, asta era cu siguranţă
preferata mea şi eram foarte mulţumită că se întâmplase
aşa. Probabil că era ultima rochie făcută de ele pe care
aveafn s-o port vreodată.
Mi-a fost greu să-mi ţin planul secret, dar am reuşit.
Atunci când fetele mă întrebau ce fac, le răspundeam că e
o surpriză. Câteva din ele mi-au aruncat priviri sceptice,
dar nu mi-a păsat. Le-am rugat pe slujnice să nu atingă
nimic de pe biroul meu, nici măcar să nu şteargă praful,
iar ele s-au supus, lăsându-mi cartonaşele întoarse cu faţa
în jos.
Nimeni nu ştia nimic.
Voiam să-i împărtăşesc secretul lui Aspen, dar m-am
abţinut. O parte din mine se temea că m-ar fi putut con
vinge să renunţ. Cealaltă parte se temea că s-ar fi entu
ziasmat prea tare.
288
în timp ce slujnicele mă aranjau, mă uitam fix la imagi
nea mea din oglindă, dându-mi seama că eram pe cont pro
priu. Era mai bine aşa. Nu voiam ca slujnicele mele, celelalte
fete şi mai ales Aspen să aibă probleme din cauza mea.
Mai trebuia doar să-mi pun treburile în ordine.
— Arme, Mary, îmi puteţi aduce nişte ceai, vă rog?
Cele două slujnice s-au uitat una la alta.
— Amândouă? s-a asigurat Mary.
— Da, vă rog.
Deşi păreau să fi intrat la bănuieli, au făcut o reverenţă
şi s-au dus după ceai. Imediat după ce au plecat, m-am în
tors spre Lucy.
— Stai jos lângă mine, i-am spus, îndemnând-o să se
aşeze pe băncuţa căptuşită.
S-a supus, iar eu am întrebat-o fără menajamente.
— Eşti fericită?
— Poftim?
— Mi s-a părut că ai fost tristă în ultimul timp. S-a în
tâmplat ceva?
Şi-a plecat capul.
— Este atât de evident?
— Oarecum, am mărturisit, luând-o în braţe şi strân
gând-o călduros.
Lucy a oftat şi şi-a pus capul pe umărul meu. Eram atât
de fericită că, preţ de un moment, uitase de graniţele invi
zibile dintre noi.
— V-aţi dorit vreodată ceva ce nu puteaţi avea? m-a în
trebat.
M-a bufnit râsul.
289
— Luc^ înainte să ajung aici, eram din Cinci. Erau atâ
tea lucruri pe care mi le doream şi nu le puteam avea, încât
nici nu m-am obosit să le număr.
Surprinzător şi complet atipic, o singură lacrimă i s-a
prelins pe obraz.
— Nu ştiu ce să fac. M-am împotmolit.
Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat în ochii ei.
— Lucy, vreau să ştii că sunt convinsă că poţi face ab
solut orice şi că poţi fi ceea ce vrei să fii. Cred că eşti o fată
extraordinară. -
A schiţat un zâmbet.
— Mulţumesc, domnişoară.
Ştiam că nu mai aveam mult timp la dispoziţie.
— Vreau să faci ceva pentru mine. Nu eram sigură că
mă puteam baza pe ceilalţi, dar am încredere în tine.
Deşi avea un aer încurcat, mi-am dat seama că vorbea
serios atunci când a răspuns:
— Orice.
Am scos o scrisoare dintr-un sertar.
— Poţi să-i dai scrisoarea asta ofiţerului Leger?
— Ofiţerului Leger?
— Voiam să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care
mi-a arătat-o şi mi s-ar părea nepotrivit să-i înmânez eu în
sămi scrisoarea. Sper că înţelegi.
Era o scuză jalnică, dar era singurul mod prin care pu
team să-i explic lui Aspen ceea ce eram pe cale să fac şi
să-mi iau la revedere. Bănuiam că nu aveam să mai rămân
mult timp la palat după evenimentele din acea seară.
290
— Pot să-i duc scrisoarea într-o oră, a spus ea cu
nerăbdare.
— Mulţumesc.
Mai că mă podidiseră lacrimile, dar m-am stăpânit.
Eram speriată, dar aveam foarte multe motive care mă în
demnau să procedez astfel.
Cu toţii meritam ceva mai bun. Din cauza planurilor lui
Gregory, familia mea, Marlee, Carter, Aspen şi chiar sluj
nicele mele se aflau într-o situaţie fără ieşire.
Am intrat în studioul Actualităţilor strângând în braţe
un teanc de cărţi cu paginile însemnate şi o mapă pentru
afişul meu. Aranjamentul era acelaşi — locurile rezervate
regelui, reginei şi lui Maxon, în dreapta, lângă uşă, şi Ale
sele, aşezate pe locurile din stânga - , dar în mijloc, unde se
afla de obicei un podium., de unde ţinea discursuri regele,
sau un set de scaune pentru interviuri, acum era amenajat
un spaţiu pentru prezentările noastre. Am identificat bi
roul meu şi suportul pentru afiş, dar şi un ecran despre
care am presupus că avea să fie folosit pentru a arăta ima
gini din prezentarea altcuiva. Era impresionant. Mă între
bam cine reuşise să organizeze atât de bine totul.
M-am aşezat pe singurul scaun liber — chiar lângă Ce
leste, din nefericire — ţinând cărţile în poală şi mapa lângă
mine. Şi Natalie avea câteva cărţi, iar Elise îşi recitea de zor
notiţele. Kriss se uita spre cer, părând să repete prezenta
rea în minte. Celeste îşi verifica machiajul.
291
de situaţie. Munca depusă de noi, cea mai grea de până
atunci, avea să se reflecte şi asupra ei.
Mi s-a tăiat respiraţia. Uitasem de Silvia. Era prea târ
ziu acum.
— Arătaţi fantastic fetelor, a spus ea, apropiindu-se.
Acum, că sunteţi toate aici, aş vrea să vă explic câteva lu
cruri. în primul rând, regele se va ridica pentru a face câ
teva anunţuri. Apoi, Gavril va anunţa tema întâlnirii din
această seară: prezentările programului vostru caritabil.
Silvia era de obicei o persoană echilibrată, pe care viaţa
la Palat o întărise. Acum însă, părea ameţită. Ba chiar ţo-
păia în timp ce ne vorbea.
— Ştiu că aţi repetat. Aveţi la dispoziţie opt minute:
dacă apar întrebări după prezentare, Gavril se va ocupa de
asta. Nu vă lăsaţi distrase şi nu vă pierdeţi cu firea. O ţară
întreagă este cu ochii pe voi. Vă veţi descurca minunat!
Prezentările vor avea loc în ordinea în care sunteţi aşezate.
Natalie, eşti prima. Domnişoară America, sunteţi ultima.
Succes, fetelor!
Silvia s-a dus ca să mai verifice o dată dacă totul era la
locul lui. Am încercat să mă calmez. Eram ultima. Mă gân
deam că fusese o întâmplare. Probabil că lui Natalie h era
cel mai greu, fiind prima. Uitându-mă spre ea, am obser
vat că avea câteva broboane de sudoare pe frunte. Părea că
trece prin nişte chinuri de neînchipuit. Nu m-am putut ab
ţine să nu o studiez pe Celeste. Nu ştia că o văzusem cu
Maxon şi mă întrebam de ce nu vorbise cu nimeni despre
asta. Faptul că nu dezvăluise nimănui ce se petrecuse mă
făcea să cred că nu era prima oară când se întâmpla.
292
Mă simţeam şi mai mizerabil din cauza asta
— Ai emoţii? am întrebat-o, în timp ce o urmăream ve-
rificându-şi una dintre unghii.
— Nu. E o idee stupidă şi nimeni nu dă doi bani pe ea.
Abia aştept să se termine. în plus, sunt model, a declarat
Celeste, aruncându-mi în sfârşit o privire. Am un talent în
născut pentru apariţiile în public.
— Cu siguranţă ştii să te faci remarcată, am mormăit.
Vedeam cum încep să i se învârtă rotiţele, încercând să
descifreze insulta din spatele cuvintelor mele. Până la
urmă, şi-a dat ochii peste cap şi s-a uitat în altă parte.
Chiar atunci şi-au făcut apariţia regele şi regina. Vor
beau în şoaptă şi păreau să-şi spună ceva important. Ime
diat după aceea a intrat Maxon, aranjându-şi butonii de la
mânecă în timp ce se îndrepta spre locul lui. îmbrăcat la
costum, părea atât de inocent, atât de respectabil. A trebuit
să îmi reamintesc că ştiam care era realitatea.
M-a privit. Nu aveam de gând să mă las intimidată şi
să-mi feresc privirea, aşa că m-am uitat ţintă la el. Maxon
şi-a dus nesigur mâna la ureche şi s-a tras uşor de ea. Am
clătinat uşor din cap, cu o expresie care dădea de înţeles
că, în ceea ce mă privea, noi doi nu mai aveam ce discuta.
M-au trecut valuri de transpiraţie rece când s-a dat star
tul. Prezentarea lui Natalie a fost scurtă. Şi oarecum nedo
cumentată. Natalie susţinea că rebelii erau răuvoitori şi că
faptele lor erau nejustificate, spunând că ei ar fi trebuit exi
laţi, pentru ca provinciile Illeei să fie în siguranţă. Când a
încheiat, s-a aşternut liniştea. Cu toţii ne holbam la ea. Cum
293
era posibil să nu ştie că faptele rebelilor fuseseră deja de
clarate ca fiind ilegale?
Natalie s-a întors la locul ei, iar pe chipul reginei s-a citit
o tristeţe profundă.
Elise propunea un program prin intermediul căruia ce
tăţenii din castele superioare să poată comunica prin
corespondenţă cu locuitorii din Noua Asie. Elise considera
că în acest fel relaţiile dintre cele două regate s-ar fi conso
lidat, contribuind astfel la încheierea războiului. Nu eram
convinsă că planul ar fi funcţionat, dar prezentarea ei le
reamintea tuturor, inclusiv lui Maxon, de ce Elise se afla
încă acolo. Regina a întrebat-o dacă ştia cumva pe cineva
din Noua Asie care ar fi dispus să participe la.un astfel de
program. Elise a asigurat-o că da.
Prezentarea lui Kriss a fost fenomenală. Voia să refor
meze sistemul de învăţământ public. Ideea acestui proiect
era foarte îndrăgită atât de regină, cât şi de Maxon. Pentru
că tatăl lui Kriss era profesor, eram convinsă că se gândise
la acest proiect toată viaţa ei. Pe ecran au fost expuse ima
gini cu şcoala din provincia unde se născuse şi învăţase.
Puteai vedea foarte clar expresiile istovite de pe feţele pro
fesorilor. O altă imagine înfăţişa o sală de clasă unde patru
elevi erau aşezaţi pe podea pentru că nu erau destule lo
curi. Regina i-a pus o mulţime de întrebări, iar Kriss i-a răs
puns cu promptitudine. Folosind nişte copii ale unor vechi
rapoarte ce prezentau probleme financiare despre care ci
tisem cândva, Kriss reuşise să găsească o sursă de împru
mut pentru începerea lucrărilor şi avea idei despre cum se
putea continua finanţarea.
294
Pe când se aşeza la locul ei, l-am văzut pe Maxon zâm-
bindu-i aprobator. Kriss i-a răspuns înroşindu-se toată şi
începând să examineze dantela de pe rochie. Maxon dădea
dovadă de foarte multă cruzime pentru că se juca aşa cu ea,
având în vedere apropierea dintre el şi Celeste. Dar nu
voiam să mă mai implic. Era treaba lui ce făcea.
Prezentarea lui Celeste a fost interesantă, chit că se
apropia uşor de manipulare. Ea a sugerat introducerea
unui nivel minim salarial pentru castele inferioare. Era
vorba de un sistem în trepte, bazat pe obţinerea unor cer
tificate. Dar pentru a primi aceste certificate, cei din Cinci,
Şase şi Şapte ar fi trebuit să meargă la şcoală... pentru care
ar fi trebuit să plătească taxe de şcolarizare... din care ar fi
avut mai mult de câştigat cei din Trei, ei fiind profesorii
autorizaţi. Cum Celeste era din Doi, habar n-avea ce în
semna să munceşti din greu, cât e ziua de lungă, pentru a
supravieţui. Nimeni nu ar fi avut timpul necesar să obţină
aceste certificate, ceea ce însemna că până la urmă nimeni
nu ar fi beneficiat de o mărire de salariu. In aparenţă, ideea
lui Celeste era generoasă, dar nu ar fi putut fi pusă în prac
tică niciodată.
Celeste s-a întors la locul ei, iar eu m-am ridicat, tre
murând toată. Pentru o fracţiune de secundă, m-am gândit
să mă prefac că mi-e rău. însă doream să susţin prezenta
rea. Pur şi simplu îmi era frică de ce avea să se întâmple
după aceea.
Am fixat pe suport afişul ce ilustra o diagramă a caste
lor şi am ordonat cărţile pe birou. Am tras adânc aer în
piept şi am pus mâna pe cartonaşe, fiind surprinsă să
295
descopăr că, odată ce mi-am început discursul, nu mai
aveam nevoie de ele.
— Bună seara, Illea. în seara asta mă aflu în faţa voastră
nu în calitate de Aleasă sau de membră a castei Trei sau
A A
296
minţilor luminate dreptul de a străluci este crud şi stă în
calea atingerii potenţialului nostru maxim.
Am menţionat un sondaj dintr-una din revistele pe care
Celeste le lăsase deoparte, după discuţia noastră despre în
rolarea voluntară în armată, în care şaizeci şi cinci la sută
din participanţi se declarau în favoarea acestei idei. Oa
menilor trebuia să li se dea posibilitatea de a urmări o astfel
de carieră. Am citat şi un raport vechi pe care îl studiasem,
despre testele standardizate din şcoli. Conţinutul articolu
lui era părtinitor, susţinând că numai trei la sută dintre cei
din Cinci sau din Şase obţineau rezultate care să indice o
inteligenţă ridicată. Şi din moment ce performanţele lor
erau atât de scăzute, era clar că-şi meritau statutul. Am
combătut acele concluzii, spunând că trebuia să ne fie ruşine
că acceptam o situaţie în care oameni care ar fi putut efec
tua operaţii pe cord deschis erau forţaţi să sape şanţuri.
în sfârşit, sarcina mea dificilă se apropia de final.
— Poate că regatul nostru are neajunsurile lui, însă are
şi o putere nemaipomenită. Mă tem că, dacă nu apare o
schimbare, această forţă se va stinge. Şi îmi iubesc ţara prea
mult ca să permit aşa ceva. Am speranţe prea mari în ceea
ce o priveşte.
Am inspirat adânc, mulţumită că spusesem cel puţin ce
aveam de spus.
— Mulţumesc pentru timpul acordat, am încheiat, în
torcând privirea către familia regală.
Erau consternaţi. Faţa lui Maxon era împietrită, ca
atunci când Marlee fusese biciuită. Regina îşi ferea privirea
şi părea dezamăgită. Regele, însă, se uita ţintă la mine.
297
— Şi cum sugerezi să procedăm pentru a elimina castele?
m-a întrebat el tăios. Să le facem să dispară, aşa, dintr-odată?
— Păi... Nu ştiu.
— Şi nu crezi că s-ar stârni revolte? Haos total? Nu te gân
deşti că rebelii ar profita de starea generală de confuzie?
Nu mă gândisem la asta. Mă concentrasem doar pe cât
de nedrept era totul.
— Cred că şi la început a existat o stare de confuzie şi
am reuşit să-i facem faţă. De fapt, am o descriere chiar aici,
am răspuns, îndreptându-mă către grămada de cărţi.
Am început să caut pagina cu pricina în jurnalul lui
Gregory.
— Am ieşit din emisie? a zbierat regele.
— Da, Maiestate, i-a răspuns cineva.
Am ridicat capul şi am văzut că luminile care indicau
de obicei funcţionarea camerelor se stinseseră. Cu un gest
care îmi scăpase, regele oprise difuzarea Actualităţilor.
Regele era în picioare.
— îndreaptă obiectivele spre podea.
Toate camerele au fost orientate în jos.
Ş-a năpustit asupra mea şi mi-a smuls jurnalul din mâini.
— De unde ai făcut rost de el? a urlat.
— Tată, încetează!
Maxon s-a apropiat în fugă, vizibil agitat.
— De unde îl are? Răspunde-mi!
Maxon a mărturisit.
— De la mine. Voiam să vedem ce însemna Halloweenul.
Gregory scrisese despre asta în jurnal şi m-am gândit că
i-ar plăcea să citească mai multe.
298
— Idiotule! a răcnit regele. Ştiam eu că ar fi trebuit să te
oblig să le citeşti din timp. Eşti căzut din luna. Habar n-ai
care-ţi sunt responsabilităţile!
Oh, nu! Oh, nu, nu, nu!
— Va părăsi palatul diseară, a ordonat regele Clarkson.
M-am săturat de ea.
Am încercat să mă fac mică şi să mă îndepărtez cât mai
mult de rege, fără să atrag atenţia. Am încercat chiar şi să
nu respir prea zgomotos. Am întors capul către fete, arun
când o privire spre Celeste. Mă aşteptam s-o văd zâmbind,
însă era neliniştită. Regele nu se purtase niciodată aşa.
— Nu o poţi trimite acasă. Este alegerea mea, iar eu
decid cine rămâne, a răspuns Maxon calm.
— Maxon Calix Schreave, sunt regele Illeei şi eu decid...
— Ai putea, te rog, să nu mai fii regele Illeei pentru câ
teva minute şi să fii tatăl meu în schimb? a urlat Maxon.
Este alegerea mea. Tu faci alegerile tale, iar eu le fac pe-ale
mele. Nimeni nu pleacă fără aprobarea mea!
Natalie se sprijinea de Elise. Amândouă păreau să
tremure.
— Amberly, du jurnalul la locul lui, a spus regele trân-
tindu-1 în mâinile reginei.
Aceasta rămăsese în picioare, încuviinţând, fără să facă
însă vreo mişcare.
— Maxon, vreau să vorbesc cu tine în biroul meu.
L-am privit pe Maxon; şi poate că a fost doar imagina
ţia mea, dar, pentru o clipă, mi s-a părut că am văzut o scli
pire de panică în ochii lui.
299
— Dacă nu, a continuat regele, arătând spre mine, pot
foarte bine să am o discuţie cu ea.
— Nu, s-a grăbit să răspundă Maxon, ridicând mâna în
semn de protest. Nu este nevoie să faci asta. Domnişoare
lor, a adăugat el, întorcându-se spre noi, mai bine v-aţi în
toarce în camerele voastre. Vă vom servi cina acolo.
A ezitat.
— America, poate că ar trebui să începi să-ţi strângi lu
crurile. Pentru orice eventualitate.
Regele a zâmbit, o reacţie stranie după izbucnirea de
mai devreme.
— O idee excelentă. După tine, fiule.
L-am urmărit pe Maxon, care arăta învins. Mi s-a făcut
ruşine. Prinţul s-a pregătit să spună ceva, dar, în cele din
urmă, a clătinat din cap şi s-a îndepărtat.
Kriss îşi frângea mâinile, uitându-se după Maxon. Nu
o învinuiam. Atmosfera era ameninţătoare.
— Clarkson? a rostit încet regina Amberly Cum rămâne
cu cealaltă problemă?
— Care? a întrebat el enervat.
— Veştile pe care le-am primit? i-a reamintit ea.
— Ah, da.
Regele s-a întors spre noi. Mă aflam suficient de aproape,
aşa că am decis să mă retrag în scaunul meu, de teamă să
nu ajung iar de una singură în faţa regelui. Vocea acestuia
era calmă şi fermă.
— Natalie, nu am vrut să-ţi spunem înaintea Actualită
ţilor, însă am primit nişte veşti proaste.
300
— Veşti proaste? a întrebat ea, jucându-se nervos cu
lănţişorul de la gât, deja cuprinsă de nelinişte.
Regele s-a apropiat.
— Da. îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită,
dar se pare că rebelii i-au luat viaţa surorii tale în această
dimineaţă.
— Poftim? a şoptit ea.
— I-au găsit corpul fără suflare azi după-amiază. Ne
pare foarte rău.
în vocea lui se simţea o doză de compasiune, ceea ce
era de apreciat, cu toate că suna mai degrabă ca o replică
învăţată.
S-a îndreptat imediat către Maxon, conducându-1 cu
forţa spre ieşire, în timp ce Natalie ţipa asurzitor. Regina
s-a grăbit să ajungă lângă ea, mângâindu-i părul şi încer
când să o calmeze. Celeste, care nu prea ştiuse niciodată
ce însemna dragostea dintre surori, a părăsit camera în
tăcere, urmată de Elise, care era total copleşită. Kriss a
rămas, încercând s-o consoleze pe Natalie, dar, odată ce
a devenit evident că era de prisos, s-a retras şi ea. Regina a
luat-o în braţe pe Natalie şi i-a spus că soldaţii îi vor păzi
pe părinţii ei şi că va putea participa la înmormântare dacă
va dori.
Totul se prăbuşise atât de rapid încât încremenisem
în scaun.
Am văzut o mână fluturând prin faţa ochilor şi am
tresărit.
— Nu-ţi fac niciun rău, m-a asigurat Gavril. Voiam doar
să te ajut să te ridici.
301
Insigna îi strălucea în lumină.
I-am dat mâna. Am fost surprinsă să văd cât de tare îmi
tremurau picioarele.
— Probabil că te iubeşte foarte mult, a spus prezenta
torul după ce am reuşit să îmi găsesc echilibrul.
Nu mă puteam uita la el.
— Ce te face să spui asta?
Bărbatul a oftat.
— îl ştiu pe Maxon de când era copil. Nu şi-a înfruntat
niciodată tatăl aşa.
Gavril s-a îndepărtat instruindu-i pe ceilalţi soldaţi să
nu spună nimănui ce auziseră în seara aceea.
M-am apropiat de Natalie. Nu ştiam multe lucruri des
pre ea, dar eram convinsă că îşi iubise sora la fel de mult
cum o iubeam eu pe May. Nu-mi puteam imagina cât de
mult suferea.
— Îmi pare rău, Natalie, am şoptit.
Ea a dat din cap. Era tot ce putea face.
Regina şi-a ridicat spre mine ochii plini de compasiune,
neştiind cum să-şi exprime tristeţea.
— Şi... vă rog să mă iertaţi. Nu am încercat să... Voiam
doar să ...
— Ştiu, draga mea.
Având în vedere cum se simţea Natalie, ar fi fost egoist
să răpesc prea mult din timpul reginei. Aşa că am făcut o
ultimă, adâncă, reverenţă şi am părăsit în tăcere încăperea,
purtând pe umeri povara dezastrului pe care îl creasem.
302
C apitolul 2 8
TT
■ I ltimul lucru la care mă aşteptam, când am intrat
V —</ pe uşă erau aplauzele furtunoase ale slujnice
lor mele.
Am rămas acolo o clipă, sincer mişcată de sprijinul lor
şi alinată de mândria care le lumina chipurile. Odată ce au
încetat să mă complimenteze, făcându-mă să roşesc, Anne
m-a luat de mâini.
— Bine spus, domnişoară.
M-a strâns uşor şi am văzut în ochii ei atât de multă bu
curie încât, pentru o secundă, nu m-am mai simţit atât de
îngrozitor.
— Nu pot să cred că aţi făcut asta! Nimeni nu ne ia
vreodată apărarea! a adăugat Mary.
— Maxon trebuie să vă aleagă pe dumneavoastră! a ex
clamat Lucy. Sunteţi singura care îmi dă speranţă.
Speranţă.
Simţeam nevoia de a-mi pune gândurile în ordine şi
singurul loc în care puteam să fac asta cu adevărat era
303
grădina. Deşi slujnicele mele insistau să rămân, am plecat,
luând-o pe drumul ocolit, ceea ce însemna că trebuia să
cobor scările de la celălalt capăt al culoarului. Cu excepţia
câtorva soldaţi, etajul întâi era gol şi liniştit. Crezusem că
palatul avea să fiarbă, date fiind evenimentele din ultima
jumătate de oră.
Trecând pe lângă aripa spitalului, o uşă s-a dat de pe
rete şi am dat, la propriu, peste Maxon, făcându-1 să scape
pe jos o cutie de metal sigilată. A scos un geamăt după ce
ne-am ciocnit, cu toate că nu îl lovisem atât de tare.
— De ce nu eşti în camera ta? m-a întrebat el, aple-
cându-se încet să ridice cutia.
Am observat că numele lui era scris pe marginea aces
teia. M-am întrebat ce depozita el în aripa spitalului.
— Mă duceam în grădină. încerc să-mi dau seama dacă
am făcut ceva stupid sau nu.
Maxon părea că nu se ţinea prea bine pe picioare.
— Oh, te asigur că a fost stupid.
— Ai nevoie de ajutor?
— Nu, a răspuns repede, evitându-mi privirea. Tocmai
mă îndreptam spre camera mea. Şi îţi sugerez să faci ace
laşi lucru.
— Maxon.
Rugămintea tăcută din vocea mea l-a făcut să mă pri
vească.
— îmi pare aşa de rău. Eram nervoasă şi am vrut să...
Nici nu mai ştiu ce voiam. Şi tu ai fost cel care a spus că
există anumite avantaje când faci parte din Unu, că aş avea
puterea de a schimba lucrurile.
304
Şi-a dat ochii peste cap.
— Tu nu eşti din Unu.
S-a aşternut un moment de linişte între noi.
— Chiar dacă erai, nu ai fost deloc atentă la modul în
care fac eu lucrurile? Discret şi la scară mică. Aşa trebuie să
fie pentru moment. Nu poţi să apari la televizor şi să te
plângi de felul în care e condusă ţara şi să te aştepţi ca tata,
sau oricine altcineva, să te sprijine.
— îmi pare rău! am strigat. îmi pare atât de rău.
A ezitat pentru o clipă.
— Nu sunt sigur că...
Am auzit amândoi urletele în acelaşi timp. Maxon s-a
întors şi a luat-o în direcţia din care veneau, iar eu l-am
urmat, încercând să înţeleg ce însemna zgomotul acela. Se
certa cineva? Apropiindu-ne de locul unde holul principal
se intersecta cu uşile ce dădeau spre grădină, am văzut o
mulţime de soldaţi inundând parterul.
— Daţi alarma! a strigat cineva. Au trecut de porţi!
— Pregătiţi armele! a ţipat un alt soldat peste zbieretele
celorlalţi.
— Alertaţi-1 pe rege!
Şi atunci, precum un roi de albine hotărâte să aterizeze,
nişte chestii mici şi iuţi au pătruns bâzâind în hol. Un sol
dat a fost lovit şi a căzut pe spate, capul izbindu-i-se de
marmură cu o bufnitură sinistră. Am început să ţip, la ve
derea sângelui care îi ţâşnea din piept
Maxon m-a tras înapoi instinctiv, însă nu suficient de
repede. Părea că şi el se afla în stare de şoc.
305
— Maiestate! a strigat un soldat, alergând spre noi. Tre
buie să vă îndreptaţi spre subsol chiar acum!
L-a înşfăcat pe Maxon cu brutalitate şi l-a împins, obli-
gându-1 să plece de acolo. Maxon a scos un ţipăt şi a scăpat
din nou cutia de metal. M-am uitat înapoi, aşteptându-mă
să văd un cuţit în mâna soldatului, pentru că, judecând
după strigătul de durere al lui Maxon, ai fi zis că fusese în
junghiat. Dar tot ce am văzut a fost un inel gros, din cosi
tor, pe degetul său mare. Am apucat cutia de unul dintre
mânere, sperând că nu se spărsese nimic şi am luat-o la
fugă în direcţia pe care ne-o indicase soldatul.
— N-o să reuşesc, a spus Maxon.
M-am întors la el şi am văzut că era acoperit de su
doare. Ceva nu era în regulă.
— Da, domnule, a spus soldatul pe un ton sumbru.
Pe aici.
L-ă tras pe Maxon după colţ, spre ceea ce părea a fi o fun
dătură. Mă întrebam dacă avea să ne lase acolo, când a
apăsat pe o manetă nevăzută din perete şi încă una dintre
uşile misterioase ale palatului s-a deschis. Era atât de întu
neric înăuntru, încât nu puteam să văd unde ducea; dar
Maxon a păşit înăuntru aplecându-se, fără să se gândească
de două ori.
— Spune-i mamei că eu şi America suntem bine. Să fie
primul lucru pe care îl faci, a ordonat el.
— Desigur, domnule. Mă voi întoarce eu însumi să vă
iau când se va fi terminat totul.
S-a auzit sirena. Speram că toată lumea reuşise să se
ascundă.
306
Maxon a încuviinţat şi uşa s-a închis, lăsându-ne în
beznă. Pasajul era atât de bine izolat, încât nu mai auzeam
alarma. Maxon a început să pipăie peretele şi într-un final
a găsit un întrerupător şi curând o lumină slabă a inundat
încăperea. M-am uitat înjur şi am inspectat locul.
Am văzut nişte rafturi pe care se aflau o grămadă de
pachete negre din plastic şi o poliţă pe care erau câteva pă
turi subţiri. In mijlocul cămăruţei se afla o bancă de lemn,
cam de patru persoane, iar în colţul opus era o chiuvetă
mică şi ceea ce părea a fi o toaletă foarte rudimentară. Pe
unul dintre pereţi erau înşirate nişte cârlige goale, iar în
cameră persista un miros metalic care părea să vină de la
materialul din care era făcut refugiul.
— Cel puţin ăsta e unul dintre cele bune, a spus Maxon,
mişcându-se greoi spre bancă.
— Ce e cu tine?
— Nimic, a spus el încet, sprijinindu-şi capul pe braţe.
M-am aşezat lângă el, punând cutia de metal pe bancă
şi uitându-mă din nou prin cameră.
— Presupun că avem de-a face cu rebelii din sud, nu?
Maxon a încuviinţat. Am încercat să îmi controlez res
piraţia şi să-mi şterg din minte ceea ce tocmai văzusem.
Avea să trăiască acel soldat? Oare putea cineva să supra
vieţuiască unei asemenea lovituri?
Mă întrebam cât de departe ajunseseră rebelii de când
reuşiserăm să ne ascundem. Fusese alarma declanşată su
ficient de rapid?
— Suntem în siguranţă aici?
307
— Da. Ăsta este unul dintre refugiile pentru servitori.
Dacă în momentul atacului se întâmplă să fie jos, în bu
cătărie sau în depozit, sunt relativ în siguranţă. însă cei
care aleargă de colo-colo cu treburi s-ar putea să nu poată
ajunge suficient de repede la adăpost. Locul ăsta nu e la
fel de sigur ca sala de refugiu a familiei regale, pentru că
acolo avem şi provizii cu care putem supravieţui ceva
vreme; dar la nevoie, trebuie să ne descurcăm şi aşa.
— Rebelii ştiu de locurile astea?
— S-ar putea, a admis el, făcând o uşoară grimasă în
timp ce-şi îndrepta spatele. Dar nu pot intra odată ce ca
merele au fost ocupate. Există doar trei ieşiri. Uşa trebuie să
fie activată cu ajutorul unei chei, atât din exterior, cât şi din
interior — Maxon şi-a bătut buzunarul, sugerând că putea
să ne scoată de acolo la nevoie — în caz contrar eşti nevoit
să aştepţi două zile. După patruzeci şi opt de ore, uşile de
deschid automat. Gardienii verifică fiecare refugiu odată ce
pericolul a trecut, dar există întotdeauna şansa să rateze
unul; fără mecanismul de deschidere temporizată, cineva
ar putea să rămână blocat aici pentru totdeauna.
I-a luat ceva vreme ca să-mi spună toate astea. Era evi
dent că suferea, dar părea că încearcă să-şi distragă atenţia
vorbind. S-a aplecat în faţă, şuierând apoi printre dinţi
când mişcarea i-a agravat durerea.
— Maxon?
— Nu pot... Nu mai pot să suport. America, mă ajuţi
cu haina?
Şi-a întins braţul, iar eu am sărit să-l ajut, trăgându-i
uşor haina de pe umeri. A lăsat-o să-i cadă de pe spate şi a
308
trecut la nasturii cămăşii. Am început să îl ajut, dar m-a
oprit, luându-mă de mâini.
— După isprava de astăzi, s-ar zice că nu prea ştii să ţii
un secret. Dar pe ăsta îl vei lua cu tine în mormânt. Şi eu la
fel. E clar?
Am încuviinţat, deşi nu eram sigură ce voia să spună.
Maxon mi-a eliberat mâinile şi m-a lăsat să-i deschei că
maşa. Mă întrebam dacă îşi imaginase vreodată că aş fi
ajuns să fac asta. Trebuia să recunosc că eu mă gândisem,
în noaptea de Halloween stătusem întinsă în pat şi visa
sem la această clipă, undeva în viitorul nostru. Mi-o închi
puisem cu totul altfel. Cu toate astea, eram emoţionată.
Primisem o educaţie muzicială, însă fusesem înconju
rată de pictori şi sculptori. Văzusem odată o sculptură
veche de sute de ani care înfăţişa un atlet aruncând un disc.
îmi spusesem la vremea respectivă că numai un artist
putea face asta, redând trupul cuiva cu atâta talent. Piep
tul lui Maxon era la fel de frumos ca oricare dintre piesele
de artă pe care le văzusem până atunci.
Dar totul s-a schimbat când am încercat să-i dau jos că
maşa. Se lipise de spatele lui, desprinzându-se cu zgomot
în timp ce trăgeam de ea.
— Uşor, a spus el.
Am încuviinţat şi am ocolit banca.
Spatele cămăşii lui Maxon era îmbibat de sânge.
Am încremenit un moment, cu respiraţia tăiată. Apoi,
dându-mi seama că holbându-mă nu rezolvam nimic, am
continuat să-mi fac treaba. Odată ce i-am dat jos cămaşa,
309
am atâmat-o de unul dintre cârlige, acordându-mi o clipă
ca să mă adun.
M-am întors şi m-am uitat atent la spatele prinţului. O tă
ietură adâncă se întindea de la umăr până la talie, intersec-
tându-se cu alta care sângera, trecând peste o alta care se
vindecase de ceva vreme, care trecea peste încă una mult mai
veche. Erau poate şase răni proaspete de-a lungul spatelui
lui Maxon, suprapuse peste nenumărate alte cicatrid.
Cum fusese posibil aşa ceva? Maxon era prinţul Illeei.
Era de viţă nobilă, suveran, diferit de toţi ceilalţi. Avea
totul la picioarele lui, uneori chiar şi legea, cum de ajunsese
să fie schingiuit în asemenea hal?
Atunci mi-am amintit cum îl privise regele în acea
seară. Şi efortul lui Maxon de a-şi ascunde frica. Cum
putea un tată să-i facă aşa ceva propriului fiu?
Am plecat de lângă el o clipă, în căutarea unei cârpe.
După ce am găsit una, m-am dus la chiuvetă, fericită să
constat că funcţiona, cu toate că apa era rece ca gheaţa.
Mi-am adunat curajul şi m-am întors, încercând, de dra
gul lui, să rămân calmă.
— S-ar putea să te usture puţin, l-am avertizat eu.
— E în regulă, a şoptit el. Sunt obişnuit.
Am luat cârpa udă şi am început să tamponez tăietura
însângerată de pe umărul lui, hotărându-mă să acţionez
de sus în jos. Muşchii spatelui i-au zvâcnit uşor, dar a su
portat durerea în tăcere. Când am trecut la cea de-a doua
rană, Maxon a început să vorbească.
310
— Ştii, m-am pregătit ani de zile pentru seara asta. Am
tot aşteptat ziua în care aş fi suficient de puternic încât
să-l înfrunt.
Maxon a tăcut o clipă şi nişte lucruri au început să ca
pete sens: de ce o persoană care stătea la birou toată ziua
avea o musculatură aşa dezvoltată, de ce părea întot
deauna pe jumătate îmbrăcat şi gata de plecare, de ce a fi
împins şi acuzat că e copil de către o fată îl înfuria.
Mi-am dres vocea.
— Şi de ce n-ai făcut-o?
A ezitat.
— Mi-a fost teamă că, dacă nu ar putea să ajungă la
mine, s-ar răzbuna pe tine.
A trebuit să mă opresc un moment, prea copleşită ca să
pot spune ceva. Lacrimile stăteau să-mi cadă pe obraji, dar
am încercat să nu mă pierd cu firea. Eram sigură că nu aş
fi făcut decât să agravez lucrurile.
— Mai ştie cineva? l-am întrebat.
— Nu.
— Nici medicul? Nici mama ta?
— Medicul probabil că ştie, dar păstrează tăcerea. Şi nu
i-aş spune niciodată mamei şi nici măcar nu i-aş da vreun
motiv de bănuială. Ştie că tata e aspru cu mine, dar nu
vreau să-şi facă griji. Pot să rezist.
Am continuat să-i tamponez rana.
— Cu ea nu se poartă aşa, m-a asigurat el imediat.
Mama suferă de pe urma altor nedreptăţi, presupun, dar
nimic de genul ăsta.
— Hmm, am mormăit, neştiind ce altceva să spun.
311
Am şters din nou, iar Maxon a icnit.
— La naiba, ce ustură!
M-am retras o clipă ca să-l las să-şi recapete suflul. După
o vreme, a dat uşor din cap, aşa că am reluat îngrijirea.
— îi compătimesc pe Carter şi pe Marlee mai mult decât
crezi, a zis el pe un ton care se dorea detaşat. In cazul unor
răni de felul ăsta durează ceva până dispare durerea, mai
ales dacă te încăpăţânezi să ţi le îngrijeşti pe cont propriu.
M-am oprit o clipă, înmărmurită. Marlee fusese biciuită
de cincisprezece gri la rând. M-am gândit că, dacă ar fi fost
să aleg, aş fi preferat să îndur totul deodată, decât să fiu
luată pe nepregătite.
— Pentru ce au fost celelalte? am întrebat, după care
m-am răzgândit. De fapt, lasă. E nepoliticos să te întreb asta.
A ridicat din umărul rănit.
, — Pentru lucruri pe care le-am spus sau le-am făcut.
Pentru lucruri pe care le ştiu.
— Lucruri pe care le ştiu şi eu, am adăugat. Maxon, îmi
pare atât de...
Am tăcut brusc, fiind pe punctul de a izbucni în plâns.
Era ca şi cum l-aş fi biciuit eu însămi.
N u s-a întors, dar a întins o m ână, atingându-m i
genunchiul.
— Cum o să te poţi ocupa de mine dacă plângi?
Am surâs printre lacrimi şi m i-am şters faţa. A m cură
ţat tot, încercând să fiu cât mai blândă.
— Crezi că sunt bandaje pe aici? am întrebat eu, ui-
tându-m ă prin cam eră.
A
312
în timp ce Maxon stătea pe bancă, calmându-şi respi
raţia, am deschis cutia, examinând pachetele dinăuntru.
— De ce nu ţii bandaje în camera ta?
— Din mândrie. Mi-am spus că nu o să mai am nevoie
de ele niciodată.
Am oftat încet. Am citit etichetele şi am pregătit o solu
ţie dezinfectantă, care părea a ajuta la calmarea durerii,
şi bandaje.
Am trecut în spatele lui, pregătindu-mă să aplic me
dicamentul.
— S-ar putea să te doară.
A încuviinţat. Când soluţia i-a atins pielea, a gemut o dată,
apoi a tăcut. Am încercat să mă mişc repede şi precis, dorin-
du-mi să fac tot ce-mi stătea în putere ca să-i uşurez suferinţa.
Am început să îi aplic unguent pe răni şi s-a văzut clar
că îl ajuta. Tensiunea din umeri a început să cedeze, ceea ce
m-a bucurat; într-un fel, simţeam că mă revanşam pentru
problemele pe care le cauzasem.
L-a bufnit râsul.
— Ştiam că secretul meu avea să iasă la iveală în cele
din urmă. încerc de ani de zile să inventez o poveste care
să justifice toate astea. Speram să găsesc ceva credibil
înainte de nuntă, de vreme ce soţia mea avea să le vadă,
dar încă nu am reuşit. Ceva idei?
M-am gândit o clipă.
— Ai putea spune adevărul.
A clătinat din cap.
— Nu e opţiunea mea preferată. Nu în ceea ce priveşte
situaţia asta, în orice caz.
313
— Cred c-am terminat.
Maxon s-a răsucit şi s-a aplecat puţin, mişcându-se cu
grijă. S-a întors ca să se uite la mine, cu o expresie de re
cunoştinţă pe chip.
— Ai făcut o treabă excelentă, America. Mult mai bună
decât am reuşit eu vreodată.
— Cu plăcere.
M-a privit preţ de o clipă şi s-a aşternut tăcerea. Ce mai
era de zis acum?
Ochii mei tot rătăceau spre pieptul lui, dar era mai bine
să mă abţin.
— O să-ţi spăl cămaşa.
M-am retras în colţul camerei, frecând cămaşa sub jetul
de apă, privind cum aceasta căpăta culoarea ruginei
înainte să se scurgă pe ţeavă. Ştiam că nu avea să iasă tot
sângele din ţesătură, dar, cel puţin, aveam o ocupaţie.
Când am terminat, am stors-o şi am agăţat-o din nou
de cârlig. M-am întors spre Maxon, care se holba la mine.
— De ce nu îmi pui niciodată întrebări la care chiar
vreau să răspund?
Nu credeam că aş fi putut sta pe bancă, lângă el, fără să
fiu tentată să-l ating. în schimb, m-am aşezat pe podea.
— Nu ştiam că fac asta.
— Păi, o faci.
— Ei bine, ce ai vrea să te întreb?
A oftat lung şi s-a aplecat cu blândeţe spre mine, reze-
mându-şi coatele pe genunchi.
— Nu vrei să-ţi explic ce se întâmplă cu Kriss şi Celeste?
Nu crezi că meriţi să ştii?
314
C apitolul 2 9
M _,
— Am auzit versiunea lui Kriss cu privire la ce s-a în
tâmplat şi nu cred că exagerează cu nimic. Cât despre
Celeste, aş prefera să nu mai vorbesc despre ea niciodată.
A râs.
— Eşti aşa încăpăţânată. O să-mi lipsească asta.
Am tăcut o clipă.
— Aşadar, gata? Am ieşit?
Maxon a stat un pic pe gânduri.
— Nu ştiu dacă mai pot da înapoi acum. Nu asta ai vrut?
Am scuturat din cap.
— Eram supărată, am şoptit. Eram furioasă.
M-am uitat în altă parte, nevrând să plâng. Aparent,
Maxon hotărâse că trebuia să ascult ce avea de zis, fie că
voiam sau nu. Mă prinsese în sfârşit la înghesuială, iar eu
aveam să aud tot ce aşteptase să-mi spună.
— Credeam că erai a mea, a spus el.
315
I-am aruncat o privire şi l-am văzut holbându-se la tavan.
— Dacă aş fi putut să te cer în căsătorie la petrecerea de
Halloween, aş fi făcut-o. In mod normal, trebuie să fac asta
în mod oficial, cu părinţi, oaspeţi şi camere de filmat, dar
am primit permisiunea specială de a te cere de soţie în pri
vat, când am fi fost pregătiţi, şi de a organiza o ceremonie
după. Nu ţi-am spus niciodată despre asta, nu-i aşa?
Maxon s-a uitat la mine, iar eu am clătinat uşor din cap.
A zâmbit amar, amintindu-şi.
— Aveam un discurs pregătit, cu toate promisiunile pe
care voiam să ţi le fac. Probabil că l-aş fi uitat şi m-aş fi
făcut de râs. Deşi... acum mi-1 amintesc.
A oftat.
— O să te scutesc de detalii.
 făcut o pauză scurtă.
--- Gând m-ai respins, am intrat în panică. Am crezut că
scăpasem de concursul ăsta stupid şi m-am trezit că tre
buie să o iau de la capăt, doar că, de data asta, opţiunile
mele erau mult mai limitate. Şi doar cu o săptămână în
urmă îmi petrecusem timpul alături de toate acele fete, în
cercând să găsesc pe cineva care să te umbrească, pe care
să o vreau mai mult şi eşuasem. Mă simţeam fără speranţă.
Şi atunci a venit Kriss la mine, cu atâta modestie, dorin-
du-şi doar să mă vadă fericit şi m-am întrebat cum de nu
o observasem. Ştiam că era o fiinţă plăcută şi o găseam
foarte atrăgătoare; însă, în tot acest timp, ascundea ceva
mai mult. Cred că pur şi simplu nu mă uitasem cu atenţie.
Ce motiv aş fi avut, când existai tu?
316
Mi-am cuprins pieptul cu braţele, încercând să mă as
cund de durerea care se abătea asupra mea. Eu nu mai
existam pentru el. Avusesem grijă să-i dau cu piciorul.
— O iubeşti? am întrebat sfioasă.
Nu voiam să-i văd expresia, dar tăcerea lui îndelungată
mi-a dat de înţeles că însemna mai mult pentru el decât
crezusem.
— E diferit de ce am avut noi. E o relaţie mai liniştită,
poate mai prietenească. Dar este stabilă. Mă pot baza pe
Kriss şi ştiu, fără nicio îndoială, că îmi este devotată. După
cum vezi, există foarte puţine certitudini în lumea mea. E
reconfortant din punctul ăsta de vedere.
Am încuviinţat, evitându-i în continuare privirea. Nu
mă puteam gândi decât la cum vorbea despre noi la timpul
trecut şi cum nu avea decât cuvinte de laudă la adresa lui
Kriss. îmi doream să fi avut ceva rău de spus despre ea,
ceva care să o coboare puţin în ochii lui; dar nu aveam.
Kriss era o adevărată lady. De la început, făcuse totul cum
trebuia şi eram oricum surprinsă că mă preferase. Era per
fectă pentru el.
— Atunci de ce Celeste? am întrebat, uitându-mă în
sfârşit la el. Din moment ce Kriss e atât de minunată...
Maxon a clătinat din cap, părând ruşinat de acest su
biect. Cu toate astea, fusese ideea lui să vorbească despre
asta, aşa că trebuia să fi avut ceva de spus. S-a ridicat în pi
cioare, încercând din nou să-şi întindă spatele şi a început
să se plimbe în sus şi-n jos, atât cât îi permitea spaţiul.
— După cum ştii, viaţa mea e plină de probleme despre
care prefer să nu vorbesc. Trăiesc într-o stare continuă de
317
tensiune. Sunt mereu supravegheat, judecat. Părinţii mei,
consilierii mei... există întotdeauna camere de filmat în ju
rul meu şi acum sunteţi toate aici, a spus, îndreptându-se
spre mine. Sunt sigur că te-ai simţit ca într-o cuşcă măcar
o dată, din cauza poziţiei tale sociale, dar imaginează-ţi
cum mă simt eu. Am văzut şi cunosc o mulţime de lucruri,
America; şi nu cred că voi putea vreodată să le schimb. Eşti
conştientă, sunt sigur, de faptul că, practic, tatăl meu va
trebui să se retragă când voi împlini douăzeci de ani, când
va simţi că sunt pregătit să conduc; dar chiar crezi că nu va
continua să tragă sforile? Aşa vor sta lucrurile cât timp
va trăi; şi ştiu că este un om îngrozitor, dar nu vreau să
moară... Este cu toate astea tatăl meu.
Am încuviinţat.
— Apropo de asta, tata s-a amestecat în desfăşurarea
Alegerii de la început. Dacă te uiţi la cine a rămas în com
petiţie;? e destul de evident.
A început să enumere fetele pe degete.
— Natalie este foarte maleabilă, iar asta o face să fie pre
ferata tatei, din moment ce eu sunt prea îndărătnic, după
părerea lui. Faptul că o place aşa de mult mă face să mă
lupt cu impulsul de a o urî. Elise are aliaţi în Noua Asie,
dar nu sunt sigur că asta ne va folosi la ceva. Războiul ăsta...
Maxon a rămas un pic de gânduri, apoi a clătinat din
cap. Existau nişte detalii despre război pe care nu voia să
le discute cu mine.
— Iar Elise e atât de... nici nu găsesc un cuvânt potri
vit. Am ştiut de la început că nu vreau o fată care să aprobe
tot spun sau să mă adore la comandă. Când încerc să o
318
contrazic cu ceva, ea renunţă la părerea ei şi îmi dă drep
tate. De fiecare dată! Mă scoate din minţi. E ca şi cum n-ar
avea coloană vertebrală.
A luat o gură de aer ca să se calmeze. Nu-mi dădusem
seama cât îl enerva. Avusese mereu răbdare cu noi. în cele
din urmă, s-a uitat la mine.
— Tu ai fost alegerea mea. Singura mea alegere. Tata nu
a fost prea entuziasmat, dar atunci încă nu făcuseşi nimic
care să-l supere. Cât timp stăteai la locul tău, nu avea nimic
împotriva faptului că rămâneai. De fapt, chiar nu îl deranja
faptul că te-am ales, dacă te comportai corespunzător. S-a fo
losit de ce-ai făcut în ultima vreme ca să-mi demonstreze că
am judecat greşit şi insistă ca acum să aibă ultimul cuvânt.
A clătinat din cap.
— Dar asta nu contează. Celelalte — Marlee, Kriss şi
Celeste — au fost alese de consilieri. Marlee era favorita, la
fel cum e şi Kriss.
A oftat.
— Kriss ar fi o alegere bună. Mi-aş dori să mă lase să
mă apropii de ea, fie şi numai pentru că nu ştiu dacă
există... chimie între noi. Aş vrea să-mi pot face măcar o
idee. Cât despre Celeste, e o persoană foarte influentă,
o adevărată celebritate. Dă bine la televizor. Ar suna bine
ca pentru decizia finală să aleg pe cineva aproape de nive
lul meu. O plac cel puţin pentru că e tenace. Măcar are co
loană vertebrală. Dar îmi dau seama că e o fire vicleană şi
că încearcă să profite cât mai mult de pe urma circum
stanţelor. Ştiu că, atunci când mă îmbrăţişează, strânge de
fapt la piept coroana.
319
A închis ochii, ca şi cum ce urma să spună era partea
cea mai groaznică.
— Se foloseşte de mine, aşa că nu mă simt vinovat că
mă folosesc de ea. Şi nu aş fi surprins dacă ar fi încurajat-o
cineva să mi se arunce în braţe. Pot să respect limitele im
puse de Kriss. Şi aş fi preferat de o mie de ori să fiu în bra
ţele tale, dar tu abia dacă ai vorbit cu mine... E aşa de
îngrozitor că vreau să nu conteze cincisprezece minute din
viaţa mea? Că vreau să mă simt bine? Să mă prefac o
vreme că sunt iubit de cineva? Poţi să mă judeci dacă vrei,
dar nu o să-mi cer scuze pentru că am nevoie de o doză de
normalitate în viaţa mea.
S-a uitat adânc în ochii mei, aşteptând să-i reproşez
ceva şi sperând, în acelaşi timp, că n-o s-o fac.
— înţeleg asta.
v M-am gândit la Aspen, cum mă ţinea strâns în braţe şi
îmi făcea promisiuni. Nu făcusem şi eu exact acelaşi lucru?
Vedeam cum Maxon se străduia să-şi dea seama dacă vor
beam serios. Era însă un secret pe care nu-1 puteam îm
părtăşi. Chiar dacă ieşisem din joc, nu puteam să-l las pe
prinţ să aibă impresia asta despre mine.
— Ai alege-o vreodată? Pe Celeste, adică?
S-a aşezat lângă mine, mişcându-se cu atenţie. Nu pu
team să-mi imaginez cât de rău trebuia să-l doară spatele.
— Dacă aş fi nevoit, aş alege-o pe ea, şi nu pe Elise sau
Natalie. Dar asta o să se întâmple doar în cazul în care
Kriss se hotărăşte să plece.
Am încuviinţat.
320
— Kriss e o alegere bună. O să fie o prinţesă mult mai
bună decât aş fi putut fi eu vreodată.
L-a bufnit râsul.
— Ea nu instigă lumea la răzvrătire. Dumnezeu ştie
unde ar ajunge ţara asta cu tine la conducere.
Am râs, gândindu-mă că avea dreptate.
— Probabil că aş distruge-o.
Maxon a vorbit, continuând să zâmbească.
— Dar poate că are nevoie să fie distrusă.
O vreme nu am mai spus nimic. Mă întrebam cum ar fi
arătat lumea noastră în ruine. Nu era posibil să scăpăm de
familia regală — n-am avea cum să-i dăm la o parte, nici
măcar treptat — dar unele lucruri puteau fi schimbate.
Funcţiile s-ar fi obţinut prin alegeri, şi nu prin moştenire.
Iar castele... astea chiar că aş fi vrut să dispară de tot.
— Ai vrea să-mi faci o favoare? m-a întrebat Maxon.
— Cum adică?
— In seara asta ţi-am spus atâtea lucruri pe care mi-a
fost foarte greu să le recunosc. Mă întrebam dacă mi-ai
putea răspunde la o întrebare.
Avea o expresie atât de sinceră, încât nu am putut să-l
refuz. Speram să nu regret, dar fusese mai deschis cu mine
decât meritam.
— Da. Orice.
A înghiţit în sec.
— M-ai iubit vreodată?
Maxon m-a privit în ochi şi m-am întrebat dacă putea citi
adevărul în ei. Dacă vedea toate sentimentele cu care mă
luptasem deoarece îl crezusem altfel decât era cu adevărat,
321
toate sentimentele pe care niciodată nu voisem să le nu
mesc. Mi-am ferit privirea.
— Am fost distrusă atunci când am crezut că erai răs
punzător pentru pedepsirea lui Marlee. Nu doar pentru că
s-a întâmplat, ci şi pentru că nu voiam să te consider o ast
fel de persoană. Ştiu că atunci când vorbeşti despre Kriss
sau când îmi amintesc că ai sărutat-o pe Celeste... sunt atât
de geloasă, încât abia mai pot respira. Şi ştiu că atunci când
am vorbit de Halloween, mă gândeam la viitorul nostru. Şi
eram fericită. Ştiu de asemenea că, dacă m-ai fi întrebat, aş
fi spus da.
Ultimele cuvinte fuseseră o şoaptă stinsă, pentru că-mi
era foarte greu să vorbesc despre acest subiect.
— Şi mai ştiu că niciodată n-am ştiut ce să cred despre
faptul că te întâlneşti şi cu altele sau despre statutul tău de
prinţ. După tot ce mi-ai spus în seara asta, cred că sunt
nişte părţi din tine pe care o să mi le ascunzi mereu...
— Dar, cu toate astea...
Am clătinat din cap. Nu puteam s-o spun cu voce tare.
Dacă o făceam, cum aş mai fi putut să plec?
— Iţi mulţumesc, mi-a şoptit. Cel puţin acum ştiu sigur
că, pentru un scurt interval de timp, am simţit amândoi
acelaşi lucru.
Mă usturau ochii din cauza lacrimilor care ameninţau
să-i înece. Nu-mi spusese niciodată că mă iubeşte şi nici
acum nu o spunea. Dar cuvintele erau atât de aproape.
— M-am purtat atât de prostesc, am recunoscut cu res
piraţia tăiată.
Mă împotrivisem mult lacrimilor, dar nu mai rezistam.
322
— Am tot lăsat coroana să mă sperie, să mă ţină departe
de tine. Mi-am spus că nu contai de fapt pentru mine. Te
suspectam că mă minţeai sau că mă păcăleai, că nu aveai
încredere în mine sau că nu-ţi păsa suficient. M-am con
vins că nu eram importantă pentru tine.
M-am uitat la chipul lui fermecător.
— E de ajuns să mă uit o dată la spatele tău şi să ştiu că
ai face orice pentru mine. Iar eu am dat cu piciorul la tot.
Am dat pur şi simplu cu piciorul...
Şi-a deschis braţele şi m-am prăbuşit în strânsoarea lor.
Maxon m-a îmbrăţişat în linişte, trecându-şi mâinile prin
părul meu. Speram să pot să şterg totul cu buretele şi să
rămân pentru totdeauna în acea clipă în care amândoi rea
lizaserăm cât de mult însemnam unul pentru celălalt.
— Te rog, nu plânge, iubito. Dacă aş putea, te-aş cruţa
de lacrimi pentru tot restul vieţii.
Am vorbit, respirând neregulat.
— N-o să te mai văd niciodată. E doar vina mea.
M-a strâns mai tare.
— Nu, eu ar fi trebuit să fiu mai sincer cu tine.
— Eu ar fi trebuit să am mai multă răbdare.
— Eu ar fi trebuit să te cer de soţie în noaptea aia în ca
mera ta.
— Eu ar fi trebuit să te las.
L-a bufnit râsul. M-am uitat la faţa lui, nefiind sigură
de câte ori aveam să-l mai văd surâzând. Maxon mi-a şters
lacrimile de pe obraji şi a rămas aşa, privindu-mă adânc în
ochi. I-am întors gestul, vrând cu disperare să ţin minte
acest moment.
323
— America... nu ştiu cât timp ne-a mai rămas împreună,
dar nu vreau să-l petrec regretând tot ce nu am făcut.
— Nici eu.
Mi-am lipit faţa de palma lui, sărutând-o. Apoi i-am să
rutat vârful degetelor. Şi-a băgat mâna adânc în părul meu
şi şi-a apropiat buzele de ale mele.
îmi fusese dor de săruturile astea, atât de liniştite, atât
de sigure. Ştiam că Aspen sau alt bărbat cu care m-aş fi mă
ritat nu m-ar fi făcut niciodată să mă simt aşa. Nu îi înse
ninam viaţa. Eram viaţa lui. Nu a fost o explozie, nu au fost
artificii. Era o flacără care mocnea din interior.
Am alunecat pe podea, cu Maxon deasupra mea. îmi
dezmierda obrazul, gâtul, umerii, sărutându-mi apoi bu
zele, în timp ce eu îmi treceam degetele prin părul lui. Era
atât de moale, încât aproape că îmi gâdila palmele.
324
Maxon a surâs. Stăteam cu ochii închişi, dar vorbeam
în continuare.
— Dar va trebui să treacă un timp până să mă pot gândi
la asta.
— Mmm.
Ne adânceam în tăcere. Maxon îmi mângâia mâna pe
care mi-o strângea într-a lui.
— Aş putea să-ţi scriu? m-a întrebat.
Am stat un pic pe gânduri.
— Poate că ar trebui să aştepţi câteva luni. S-ar putea
să nu-ţi fie dor de mine.
Maxon a râs cu jumătate de gură.
— Dacă o s-o faci... trebuie să-i spui lui Kriss.
— Ai dreptate.
Nu era clar dacă asta însemna că avea să-i spună sau că
pur şi simplu renunţa să-mi scrie, dar în acel moment nu
voiam să ştiu.
Nu îmi venea să cred că toate astea se întâmplau din
cauza unei nenorocite de cărţi.
Mi s-a tăiat respiraţia şi brusc am deschis ochii. Cartea!
— Maxon, dacă rebelii caută jurnalele?
S-a foit, nelămurit.
— Ce vrei să spui?
— Când m-au urmărit în ziua aceea, în grădină, i-am
văzut trecând pe lângă mine. Era o fată care a scăpat o geantă
plină de cărţi. Bărbatul care era cu ea, de asemenea. Rebelii
vin aici şi fură cărţi. Dacă sunt în căutarea uneia anume?
Maxon a deschis ochii, cu o privire foarte concentrată.
— America... ce anume scria în jurnal?
32-5
— Destul de multe. Cum Gregory a furat practic con
ducerea ţării, cum a impus sistemul castelor. A fost îngro
zitor, Maxon.
— Dar Actualităţile au fost întrerupte, a insistat el. Chiar
dacă asta căutau, nu aveau cum să ştie că jurnalul era car
tea prezentată de tine şi nici ce cuprinde el. Crede-mă, după
acea mică apariţie, tata a avut grijă să fie şi mai protejate.
— Pân-aici mi-a fost, am spus şi mi-am acoperit faţa,
înăbuşindu-mi un căscat. O ştiu foarte bine.
— Nu, m-a liniştit. Nu te agita din cauza asta. Poate că
doar le place foarte mult să citească.
Am gemut ca răspuns la încercarea lui de a face o glumă.
— Chiar nu credeam că pot să înrăutăţesc situaţia.
— Şşşt, mi-a spus apropiindu-se de mine.
Braţele lui puternice m-au ţintuit de podea.
, — N;u-ţi mai face griji acum. Ar trebui să dormi.
— Dar nu vreau, am şoptit, deşi mă cuibăream tot mai
aproape de el.
Maxon a închis iar ochii, ţinându-mă în continuare
în braţe.
— Nici eu nu vreau. Chiar şi în zilele mele bune, sunt
agitat când trebuie să dorm.
M-a durut sufletul. Nu puteam să-mi imaginez cum era
pentru el să trăiască într-o stare permanentă de nelinişte,
mai ales că tatăl lui era cel care îi făcea asta.
Mi-a dat drumul la mână şi a căutat ceva în buzunar.
L-am privit printre gene, dar el făcea toate astea cu ochii
închişi. Somnul era atât de aproape. Mi-a regăsit mâna şi
326
a început să-mi lege ceva la încheietură. Am recunoscut
brăţara pe care mi-o luase din Noua Asie.
— Am tot ţinut-o în buzunar. Sunt un romantic demn
de milă, nu-i aşa? Intenţionam să o păstrez, dar voiam să
ai ceva de la mine.
A pus brăţara peste cea de la Aspen şi am simţit cum,
dedesubt, nasturele mi se adâncea în piele.
— Mulţumesc. Sunt fericită că mi-ai înapoiat-o.
— Atunci şi eu sunt fericit.
Niciunul din noi nu a mai spus altceva.
327
C apitolul 3 0
M
-a trezit scârţâitul uşii, iar lumina care pătrun
dea era atât de puternică, încât am fost nevoită
să-mi acopăr ochii.
— Alteţă? a întrebat cineva. Oh, Doamne! L-am găsit, a
ţipat necunoscutul. Trăieşte!
în jurul nostru s-a stârnit o agitaţie generală, soldaţii şi
majordomii dând năvală peste noi.
— Nu aţi putut să ajungeţi la parter, Alteţa Voastră? a
întrebat unul dintre soldaţi.
I-am căutat din priviri ecusonul. Markson. Nu eram si
gură, dar părea să fie de rang superior.
— Nu. Un ofiţer trebuia să-mi anunţe părinţii. I-am
spus să se ducă mai întâi la ei, a explicat Maxon, încercând
să-şi aranjeze părul.
Când a început să se mişte, o singură dată s-a dat de
gol, printr-o uşoară grimasă de durere.
— Care ofiţer?
Maxon a oftat.
328
— Nu i-am reţinut numele.
S-a uitat la mine, în căutarea unei confirmări.
— Nici eu. Dar ştiu că avea un inel pe degetul mare. Era
cenuşiu, din cositor sau ceva de genul ăsta.
Ofiţerul Markson a clătinat din cap.
— Acela era Tanner: Nu a supravieţuit. Am pierdut
cam douăzeci şi cinci de soldaţi şi doisprezece oameni
din personal.
— Poftim? am icnit, ducându-mi mâna la gură.
Aspen.
M-am rugat să fie în siguranţă. Fusesem atât de epui
zată în ultimele ore, încât nu-mi trecuse prin minte să-mi
fac griji pentru ce se petrecea în palat.
— Şi părinţii mei? Restul fetelor din Elită?
— Toată lumea e bine, domule. însă mama dumnea
voastră a fost cam nervoasă.
— A ieşit din adăpost?
Ne-am urnit din loc, cu Maxon în frunte.
— Au ieşit toţi. Am ratat câteva dintre refugiile mai mici
şi făceam o a doua verificare, sperând să vă găsim pe dum
neavoastră şi pe Lady America.
— Oh, Doamne! a zis Maxon. O să mă duc la ea mai întâi.
Apoi a înţepenit brusc.
I-am urmărit privirea şi am văzut dezastrul pe care îl
lăsaseră în urmă rebelii. Aceeaşi propoziţie, ca şi data tre
cută, era mâzgălită pe pereţi.
VENIM DUPĂ VOI.
Ameninţarea fusese scrisă iar şi iar, în toate locurile şi
prin orice mijloace posibile» In afară de asta, distrugerile
329
erau mai însemnate ca niciodată. Nu văzusem până atunci
de ce erau în stare să facă la primul etaj, ci doar pe cori
doarele din apropierea camerei mele. Petele mari de pe
covor marcau locul unde murise cineva, poate o slujnică
neajutorată sau un soldat neînfricat. Geamurile fuseseră
sparte, lăsând în rame colţi ascuţiţi de sticlă.
Lămpile şi candelabrele fuseseră sfărâmate, deşi unele
se încăpăţânau încă să pâlpâie. Cele mai înspăimântătoare
erau imensele găuri din pereţi; mă făceau să mă întreb
dacă rebelii surprinseseră oameni intrând în adăposturi,
dacă întorseseră palatul cu susul în jos în căutarea ascun
zătorilor. Cât de aproape de moarte fuseserăm oare eu şi
Maxon în acea noapte?
— Domnişoară? mi s-a adresat un soldat, aducându-mă
înapoi la realitate. Ne-am permis să contactăm toate fami
liile. Se pare că atacul asupra familiei lui Lady Natalie a
fost o încercare de a pune capăt Alegerii. Vă ameninţă fa
miliile, pentru a vă determina să părăsiţi palatul.
Am dus mâna la gură.
-N u .
— Am trimis deja soldaţi de la palat ca sa-i protejeze.
Regele a fost foarte ferm în privinţa asta: niciuna dintre
fete nu trebuie să plece.
— Şi dacă vor să plece? a vrut să ştie Maxon. Nu putem
să le ţinem aici împotriva voinţei lor.
— Desigur, domnule. Va trebui să vorbiţi cu regele.
Soldatul a părut pus în încurcătură, neştiind ce să facă
în cazul unei diferenţe de opinii.
330
— Nu va trebui să-mi mai păziţi familia mult timp, am
spus, sperând să mai elimin din tensiune. Transmite-le că
voi fi acasă în curând.
— Sigur, domnişoară, a spus soldatul făcând 0 ple
căciune.
Maxon a intervenit.
— Mama este la ea în cameră?
— Da, domnule.
— Spune-i că vin. Poţi pleca.
Şi am rămas din nou singuri.
Maxon mi-a luat mâna într-a lui.
— Nu te grăbi să pleci. Ia-ţi la revedere de la slujnice şi
de la cine vrei. Şi mănâncă. Ştiu cât de mult îţi place mân
carea de aici.
Am zâmbit.
— Bine, aşa o să fac.
Maxon şi-a umezit buzele, foindu-se încurcat. Aici se
termina. Ne luam la revedere.
— M-ai schimbat pentru totdeauna. Şi nu o să te uit ni
ciodată.
Mi-am trecut mâna liberă peste pieptul lui, netezin-
du-i haina.
— Să nu te tragi de ureche pentru nimeni altcineva.
Asta îmi rămâne mie, i-am spus, surâzând.
— Multe lucruri îţi rămân ţie, America.
Am înghiţit în sec.
— Trebuie să plec.
El a încuviinţat.
331
M-a sărutat o dată pe buze, în fugă, şi s-a grăbit să
plece. L-am urmărit până când a ieşit din raza mea vizuală
şi apoi m-am îndreptat spre camera mea.
Fiecare treaptă pe care o urcam era o tortură, din cauza
lucrurilor pe care le lăsasem în urmă, dar şi pentru că mă
temeam de ce mă aştepta. Dacă sunam din clopoţel şi Lucy
nu avea să vină? Sau Mary? Sau Anne? Dacă mă uitam la
faţa fiecărui soldat pe lângă care treceam şi niciunul dintre
ei nu avea să fie Aspen?
Stricăciunile erau la tot pasul. Dar mă aflam încă în cea
mai frumoasă clădire pe care o văzusem vreodată, chiar şi
aşa în ruină. îmi era imposibil să-mi imaginez cât timp şi
câţi bani trebuiau pentru restaurare. Rebelii fuseseră foarte
riguroşi. Apropiindu-mă de camera mea am auzit pe ci
neva plângând. Lucy.
Am;-răsuflat uşurată, fericită să o ştiu în viaţă, dar în
grozită de motivele pentru care ar fi putut să plângă.
Mi-am adunat tot curajul şi am cotit ca să intru în cameră.
Mary şi Anne munceau cu feţele roşii şi ochii umflaţi,
adunând sticla spartă de la uşile balconului. Am văzut-o
pe Mary cum s-a oprit din măturât ca să răsufle şi să se cal
meze. într-un colţ Lucy plângea la pieptul lui Aspen.
— Şşşt, îi spunea el ca s-o aline. O s-o găsească, sunt sigur.
Am fost atât de uşurată, încât am izbucnit în plâns.
— Eşti bine. Sunteţi toţi bine.
Aspen a dat drumul unui oftat lung, umerii săi împo
văraţi de grijă relaxându-se.
— Domnişoară? m-a strigat Lucy.
332
în clipa următoare alerga spre mine. Nu cu mult în urma
ei au venit şi Mary şi Anne, copleşindu-mă cu îmbrăţişări.
— Oh, nu se cuvine să facem aşa ceva, a spus Anne în
timp ce mă ţinea în braţe.
— Mai lasă asta, pentru numele lui Dumnezeu, i-a răs
puns Mary.
Şi eram atât de fericite că eram tefere şi nevătămate,
încât am început să râdem.
în spatele lor stătea Aspen, privindu-ne cu un zâmbet
tăcut, vădit recunoscător să mă vadă acolo.
— Unde aţi fost? V-au căutat peste tot.
Mary m-a tras pe pat ca să mă aşez, deşi totul era un de
zastru, pătura numai zdrenţe, pernele tăiate şi golite de fulgi.
— într-una din sălile de refugiu pe care le-au ratat. Şi
Maxon e bine, le-am spus.
— Slavă Domnului, a zis Anne.
— Mi-a salvat viaţa. Mă îndreptam spre grădină când
au venit rebelii. Dacă aş fi fost afară...
— Oh, domnişoară, a plâns Mary.
— Nu vă îngrijoraţi, a intervenit Anne. Aranjăm camera
într-o clipită şi avem o rochie nouă extraordinară pentru
când sunteţi gata. Şi putem...
— Nu o să fie cazul. Plec acasă astăzi. O să mă îmbrac
cu ceva simplu şi-o să plec în câteva ore.
— Poftim? a spus Mary pe nerăsuflate. Dar de ce?
Am ridicat din umeri.
— Nu a mers.
M-am uitat la Aspen, dar era imposibil să-i descifrez ex
presia. Pe chip i se putea citi doar uşurarea că eram în viaţă.
333
— Am crezut că dumneavoastră veţi fi aleasa, s-a plâns
Lucy. încă de la început. Şi după tot ce aţi spus aseară... nu
pot să cred că plecaţi acasă.
— E foarte drăguţ din partea ta, dar totul o să fie bine.
De acum încolo, vă rog să faceţi tot ce puteţi pentru a o
ajuta pe Kriss. Pentru mine.
— Desigur, a promis Arme.
— Orice pentru dumneavoastră, a urmat-o Mary.
Aspen şi-a dres glasul.
— Doamnelor, dacă aţi putea să ne lăsaţi un moment.
Dacă Lady America pleacă astăzi trebuie să trecem îm
preună peste nişte măsuri de siguranţă. Nu am ajuns până
aici doar ca să permitem cuiva să o rănească acum.
— Anne, vrei te rog să aduci nişte prosoape curate? Ar
trebui să se întoarcă acasă ca o lady. Mary, nişte mâncare?
Amândouă au dat din cap.
— Şi, Lucy, ai cumva nevoie să te odihneşti?
— Nu! a ţipat ea mândră. Pot să muncesc.
Aspen a zâmbit.
— Foarte bine atunci.
— Lucy, mergi în camera de lucru şi termină rochia. O să
venim şi noi în curând să te ajutăm. Nu-mi pasă de nimeni,
Lady America. Veţi părăsi palatul cu stil, a decis Anne.
— Da, să trăiţi, i-am răspuns.
Au plecat, închizând uşa în urma lor.
Aspen a venit spre mine şi m-am ridicat ca să-l privesc
în ochi.
— Credeam că ai murit. Credeam că te-am pierdut.
— Nu astăzi, am zis, schiţând un zâmbet.
334
în circumstanţe atât de sumbre, puteam să-mi păstrez
calmul doar glumind.
— Am primit scrisoarea de la tine. Nu pot să cred că nu
mi-ai spus despre jurnal.
— Nu am avut cum.
S-a aprbpiat de mine şi mi-a trecut mâna prin păr.
— Mer, dacă nu ai putut să mi-1 arăţi mie, chiar nu ar fi
trebuit să încerci să-l arăţi întregii ţări. Şi chestia cu cas
tele... eşti nebună, ştii asta?
— Oh, ştiu.
Am privit în pământ, gândindu-mă la toată nebunia din
ziua care trecuse.
— Deci Maxon te-a dat afară din cauza asta?
Am oftat.
— Nu chiar. Regele e cel care mă trimite acasă. Dacă
Maxon m-ar cere în căsătorie chiar acum, nu ar conta. Re
gele spune nu, deci trebuie să plec.
— Oh, a spus el simplu. O să fie ciudat fără tine aici.
— Ştiu, am spus oftând.
— O să-ţi scriu, mi-a promis imediat. Şi pot să-ţi trimit
şi bani, dacă vrei. Am destui. Putem să ne căsătorim ime
diat cum mă întorc acasă. Ştiu că mai e ceva timp...
— Aspen, am spus întrerupându-1.
Nu ştiam cum să-i spun că inima tocmai îmi fusese
frântă.
— Vreau puţină linişte după ce plec, bine? Trebuie să-mi
revin după toate astea.
Jignit, a făcut un pas înapoi.
— Deci, nu înţeleg, nu vrei să-ţi scriu sau să te sun?
335
— Poate nu chiar imediat, am spus, încercând să-l cal
mez. Vreau doar să petrec un timp cu familia şi să mă
regăsesc. Având în vedere toată nebunia prin care am trecut
cât am stat aici, nu pot...
— Opreşte-te, a spus ridicând o mână.
A tăcut un moment, încercând să-mi descifreze expresia.
— încă îl vrei, m-a acuzat. După tot ce a făcut — după
tot ce s-a întâmplat cu Marlee — şi chiar şi acum, când nu
a mai rămas nicio urmă de speranţă, tu încă te gândeşti la el.
— Nu a făcut niciun rău nimănui, Aspen. Aş vrea să pot
să-ţi explic ce s-a întâmplat cu Marlee, dar i-am dat cu
vântul că o să păstrez secretul. Nu am resentimente faţă
de Maxon. Ştiu că s-a terminat, dar aşa m-am simţit şi când
tu m-ai părăsit.
A pufnit neîncrezător, aruncându-şi capul pe spate, de
parcă nu-i venea să creadă ce auzea.
— Vorbesc serios. Când ai pus capăt relaţiei noastre,
Alegerea a devenit colacul meu de salvare pentru că ştiam
că în felul ăsta aveam măcar ceva timp ca să trec peste ce
simţeam pentru tine. Apoi ai apărut aici şi totul s-a schim
bat. Tu ai fost cel care a schimbat lucrurile între noi, când
m-ai părăsit în căsuţa din copac; iar acum crezi că, dacă
insişti suficient, poţi face să fie totul ca înainte. Nu merge
aşa. Dă-mi şansa să te aleg.
Pe măsură ce cuvintele îmi ieşeau din gură, realizam
că asta era o mare parte din problemă. îl iubisem pe Aspen
atâta timp, încât pur şi simplu ajunsesem să considerăm
anumite lucruri de la sine înţelese. Dar acum situaţia
era diferită. Nu mai eram aceiaşi sărmani din Carolina. Vă-
336
zusem prea multe ca să ne mai prefacem că am mai putea fi
vreodată fericiţi în pielea aceloraşi oameni de atunci.
— De ce nu m-ai alege pe mine, Mer? Nu sunt eu sin
gura ta opţiune? m-a întrebat cu tristeţe în glas.
— Ba da. Nu te deranjează asta? Nu vreau să fiu fata cu
care ai rămas, doar pentru că cealaltă singură opţiune pe
care o am nu e disponibilă şi pentru că tu nu te-ai uitat la
altcineva. Chiar ţi-ar conveni să fim împreună doar pen
tru că nu ai alte opţiuni?
— Nu mă interesează cum ajung să te am, Mer, mi-a
spus el apăsat.
S-a repezit deodată la mine, luându-mi faţa în mâini.
M-a sărutat sălbatic, încercând să mă forţeze să-mi amin
tesc ce însemna pentru mine.
Nu am putut să-i răspund la sărut.
Când, în cele din urmă, a renunţat, mi-a dat capul pe
spate, analizându-mi chipul.
— Ce se întâmplă aici, America?
— Am inima frântă! Asta se întâmplă! Cum crezi că mă
simt? Sunt atât de dezorientată şi tu eşti tot ce mi-a mai
rămas şi nu mă iubeşti suficient încât să mă laşi să respir.
Am început să plâng, iar el s-a calmat în cele din urmă.
A.
337
noaptea trecută, e singurul lucru de care am nevoie. Te
rog, respiră.
M-am lipit de pieptul lui, lăsându-1 să mă strângă în
braţe, dar nu mai era la fel. întotdeauna crezusem că
Aspen o să facă parte din viaţa mea şi, pentru prima dată,
m-am întrebat dacă într-adevăr aşa avea să fie.
— îţi mulţumsec, i-am şoptit. Vezi ce faci pe aici. Nu în
cerca să fii erou, Aspen. Ai grijă de tine.
A făcut un pas înapoi, încuviinţând încet, dar nespu-
nând nimic. M-a sărutat pe frunte şi s-a îndreptat spre uşă.
Am stat acolo multă vreme, neştiind ce să fac, aştep
tând să vină slujnicele să mă aranjeze, pentru ultima dată.
338
C apitolul 31
339
şi petrecut timpul alături de mine, v-a păsat de mine. Nu
vă voi uita niciodată.
— Nici noi n-o să vă uităm vreodată, domnişoară, mi-a
promis Anne.
Am încuviinţat şi-am început să-mi flutur energic mâi
nile prin faţa ochilor, încercând să nu izbucnesc în lacrimi.
— Gata, gata, am plâns destul pentru o singură zi. Ii pu
teţi spune şoferului că o să cobor imediat, vă rog, am ne
voie de un moment.
— Sigur, domnişoară.
— Tot e nepotrivit să ne îmbrăţişăm? a întrebat Mary,
uitându-se la mine şi apoi la Anne.
— Cui îi pasă? a spus aceasta şi s-au adunat toate în
jurul meu pentru ultima dată.
— Să aveţi grijă de voi.
Şi-dumneavoastră, domnişoară, a zis Mary.
— Mereu aţi fost o lady, a adăugat Anne.
S-au îndepărtat, dar Lucy m-a mai ţinut puţin în braţe.
— Vă mulţumesc, a şoptit şi mi-am dat seama că plân
gea. O să-mi fie dor de dumneavoastră.
— Şi mie.
Mi-a dat drumul şi s-au îndreptat spre uşă, grupân-
du-se. Au făcut o ultimă reverenţă şi mi-au făcut cu mâna,
lăsându-mă singură.
In ultimele săptămâni îmi dorisem de atâtea ori să pot
pleca. Acum că venise momentul, la numai câteva secunde
distanţă, mi-era groază. Am ieşit pe balcon. M-am uitat
spre grădină, privind visător banca unde făcusem cunoştinţă
340
cu Maxon. Nu ştiam de ce, dar mă gândisem că el avea să
fie acolo.
Dar nu era. Avea lucruri mai importante de făcut decât
să piardă vremea gândindu-se la mine. Am atins brăţara
de la încheietură. Ba avea să se gândească la mine, de fapt,
din când în când, iar asta mă liniştea. Indiferent de cir
cumstanţe, brăţara era martora faptului că eu şi Maxon
avuseserăm ceva real.
M-am retras, am închis uşa şi m-am îndreptat spre co
ridor. Mă mişcăm încet, admirând pentru ultima dată fru
museţea palatului, ştirbită acum de oglinzile sparte şi
ramele ciobite.
Mi-am amintit de prima zi, cum coborâsem pe scările
principale, derutată şi recunoscătoare în acelaşi timp. Pe
atunci erau atât de multe fete!
Când am ajuns la intrarea principală, m-am oprit pen
tru un moment. Mă obişnuisem să stau în spatele acelor
uşi imense de lemn, iar acum părea aproape nenatural să
ies dincolo de ele.
Am inspirat adânc şi am întins mâna spre clanţă.
— America?
M-am întors. Maxon era în celălalt capăt al coridorului.
— Hei, am spus încurcată.
Nu credeam că aveam să-l mai văd.
A venit repede spre mine.
— Arăţi absolut uluitor.
— Mulţumesc, am spus, atingând ţesătura fină a ulti
mei mele rochii de la palat.
341
S-a lăsat o clipă de tăcere, timp în care am stat şi ne-am
uitat unul la celălalt. Poate că doar asta era: o ultimă şansă
de a ne privi faţă-n faţă.
Dintr-odată şi-a dres glasul, aducându-şi aminte de
ce venise.
— Am vorbit cu tata.
-A h?
— Da. Era destul de fericit că nu am murit aseară. După
cum probabil că ai ghicit, e foarte important pentru el să
duc mai departe dinastia. I-am explicat cum mai aveam
puţin şi muream din cauza pedepsei lui şi i-am spus că
datorită ţie am găsit refugiul.
— Dar nu am...
— Ştiu. Dar nu trebuie să ştie şi el.
Am zâmbit.
— Apoi i-am spus că te-am instruit în privinţa proble
melor de comportament. Din nou, nu e cazul să ştie că nu
e aşa; dar, dacă ai vrea, ai putea să te comporţi ca şi cum
s-ar fi întâmplat.
Nu înţelegeam de ce ar fi trebuit să mă comport ca şi
cum s-ar fi întâmplat ceva, când urma să fiu în celălalt
capăt al ţării, dar am încuviinţat.
— Şi pentru că, din câte ştie el, mi-ai salvat viaţa, a
fost de acord că dorinţa mea de a nu te trimite acasă e
întrucâtva motivată, atât timp cât te comporţi exemplar şi
stai la locul tău.
M-am holbat la el, nefiind sigură că auzeam bine.
342
— Sincer, corect e să plece Natalie. Nu e făcută pentru
aşa ceva şi, cum familia ei e în doliu, cel mai bine ar fi să
meargă acasă. Am vorbit deja cu ea.
înmărmurisem.
— Să-ţi explic?
— Te rog.
Maxon a întins mâna, căutând-o pe a mea.
— O să faci în continuare parte din competiţie, dar lu
crurile se vor schimba. Probabil că tata o să fie mai strict cu
tine şi o să facă tot ce-i stă în putinţă ca să te prindă pe pi
cior greşit. Cred că există anumite moduri prin care poţi
să te aperi, dar asta cu timpul. Ştii că tatăl meu e necruţă
tor. Trebuie să te pregăteşti.
Am încuviinţat.
— Cred că pot să fac asta.
— Mai e ceva.
Maxon s-a uitat în jos, încercând să-şi pună gândurile
în ordine.
— America, nu am nicio îndoială că mi-ai cucerit inima
de la bun început. Nu se poate să nu ştii asta până acum.
Când a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii mei, puteam
vedea asta în străfundurile lui şi simţi în fiecare fibră a
fiinţei mele.
— Ştiu.
— Dar ce nu ai momentan este încrederea mea.
I-am simţit cuvintele ca pe o înţepătură în inimă.
— Poftim?
— Ţi-am împărtăşit atâtea secrete, te-am apărat în toate
felurile în care am putut. Dar atunci când fac ceva ce te
343
nemulţumeşte, acţionezi necugetat. Mă dai la o parte, mă
condamni sau, ce e cel mai dramatic, încerci să schimbi în
treaga ţară.
Au! Atinsese o coardă sensibilă.
—'Trebuie să ştiu că mă pot baza pe tine. Că pot să îţi în
credinţez secretele mele, că ai încredere în judecata mea şi
că nu-mi ascunzi nimic. Vreau să fii absolut sinceră cu
mine şi să nu te îndoieşti de niciuna dintre deciziile mele.
Vreau să crezi în mine, America.
Mă durea să aud toate astea, dar avea dreptate. Ce
făcusem să îi demonstrez că putea să aibă încredere în
mine? Toţi cei din jurul lui îl manipulau într-un fel sau
altul. Puteam oare să fiu pur şi simplu alături de el?
îmi frângeam mâinile.
— Dar am încredere în tine! Şi sper că îţi dai seama că
vreau să fiu cu tine. Dar şi tu ai fi putut să fii mai sincer
curriihfe.
A încuviinţat.
— Probabil. Sunt şi alte lucruri pe care vreau să ţi le
spun, dar multe dintre ele sunt de aşa natură încât nu pot
fi împărtăşite dacă există fie şi cea mai mică suspiciune că
nu poţi să le ţii pentru tine. Trebuie să ştiu că poţi să o faci.
Şi trebuie să fii complet deschisă faţă de mine.
Am tras aer în piept, pregătindu-mă să răspund, dar nu
am mai făcut-o.
— Maxon, aici erai, a spus Kriss, apărând după colţ. Nu
am apucat să te întreb mai devreme dacă rămâne să luăm
cina împreună diseară.
Maxon mă privea în timp ce vorbea.
344
— Sigur. O să mâncăm la tine în cameră.
— Minunat!
A fost dureros să asist la aşa ceva.
— America? Chiar pleci? m-a întrebat ea, apropiindu-se
de noi.
I se putea citi în ochi o urmă de speranţă. M-am uitat
spre Maxon, a cărui expresie părea să spună: „La asta mă
refer. Trebuie să accepţi consecinţele faptelor tale, să ai
încredere că pot să aleg singur"..
— Nu, Kriss, nu astăzi.
— Bun.
A oftat, venind să mă îmbrăţişeze. M-am întrebat în ce
măsură 0 făcea de dragul lui Maxon; dar, sincer, nu conta.
Kriss era cea mai redutabilă rivală, dar era şi cea mai apro
piată prietenă pe care o aveam la palat.
— Chiar mi-am făcut griji pentru tine aseară. Mă bucur
că eşti bine.
— Mulţumesc, norocul meu că...
Mai aveam puţin şi îi povesteam ce se petrecuse cu o
seară în urmă, dar dacă m-aş fi lăudat, probabil că aş fi dis
trus dramul de încredere pe care îl câştigasem în ultimele
zece minute.
Mi-am dres glasul.
— Norocul meu că soldaţii s-au mişcat aşa repede.
— Slavă Domnului! Bun, ne vedem mai târziu.
S-a întors spre Maxon.
— Iar noi ne vedem diseară.
Kriss a zburdat de-a lungul holului, mai fericită decât
o văzusem vreodată. Probabil că, dacă l-aş fi văzut pe
345
bărbatul pe care-1 iubeam punându-mă înaintea preferatei
lui, şi eu aş fi ţopăit aşa.
— Ştiu că nu-ţi place că mă duc, dar am nevoie de ea.
Dacă tu mă dezamăgeşti, ea e cea mai sigură opţiune.
— Nu contează, am spus ridicând din umeri. Nu o să te
dezamăgesc.
L-am sărutat scurt pe obraz şi am urcat scările, fără să
mă uit înapoi. în urmă cu câteva ore, crezusem că îl pier
dusem definitiv pe Maxon; dar acum, când ştiam ce în
semna pentru mine, aveam să lupt pentru el. Restul fetelor
habar n-aveau ce le aştepta.
Urcând pe scara principală, m-am simţit mai sigură pe
mine. Probabil că ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai mult pro
vocarea care mă aştepta, dar nu puteam să mă gândesc decât
la modul în care aveam, în cele din urmă, şă o depăşesc.
Poate că regele mi-a simţit bucuria, sau poate că doar
aştepta pe cineva; când am ajuns la al doilea etaj, era acolo,
în mijlocul coridorului.
S-a apropiat uşor de mine, arătându-mi clar cine deţinea
controlul. Când s-a oprit în faţa mea, am făcut o reverenţă.
— Maiestatea Voastră, am salutat.
— Lady America. Se pare că eşti încă aici.
— într-adevăr.
Un grup de soldaţi a făcut plecăciuni, trecând pe
lângă noi.
— Hai să vorbim serios, a spus grav. Ce crezi despre
soţia mea?
Am ridicat din sprâncene, surprinsă de direcţia în care
mergea conversaţia. Cu toate astea, i-am răspuns sincer.
346
— Cred că regina e o persoană extraordinară. Nici nu
am cuvinte să vă spun cât de mult o admir.
A încuviinţat.
— E o raritate. Frumoasă, fireşte, dar şi modestă. Timidă,
dar nu într-atât încât să fie laşă. Supusă, cu simţul umorului
şi un partener de conversaţie excelent. Se pare că, în duda
faptului că s-a născut în sărăcie, îi era scris să fie regină.
A făcut o pauză şi s-a uitat la mine, încântat de admi
raţia pe care o afişam.
— Despre tine însă nu se poate spune acelaşi lucru.
Am încercat să îmi păstrez cumpătul cât a continuat.
— Fizic eşti aşa şi aşa. Roşcată, destul de palidă şi cu o
siluetă acceptabilă, să zicem; dar nu te compari cu Celeste.
Cât despre comportament... , a continuat el, inspirând
adânc. Eşti nepoliticoasă, iei totul în glumă; şi singura dată
când faci ceva serios, zgudui ţara din temelii. Un gest com
plet iresponsabil. Ca să nu mai vorbim despre ţinuta şi
mersul tău lipsit de graţie. Kriss e de departe mai ferme
cătoare şi mai potrivită pentru rolul de prinţesă.
Mi-am strâns buzele, hotărâtă să nu plâng. Mi-am rea
mintit că ştiam deja tot ce îmi spusese.
— Şi, fireşte, nu câştigăm niciun avantaj politic pri-
mindu-te în familie. Nu vii dintr-o castă atât de joasă încât
să fii o inspiraţie pentru popor, şi nid nu ai relaţii. Pe de
altă parte, Elise ne-a fost de mare ajutor în călătoria din
Noua Asie.
M-am întrebat cât adevăr era acolo, de vreme ce nici
măcar nu se întâlniseră cu familia ei. Poate era ceva la mijloc
ce eu nu ştiam. Sau poate toate erau exagerări menite să
347
mă facă să mă simt mizerabil. Dacă acolo voia să ajungă,
făcuse o treabă foarte bună.
M-a fixat cu ochii lui reci.
— Ce cauţi aici?
Am înghiţit.
— Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe Maxon.
— Dar te întreb pe tine.
— El vrea să rămân, am spus ferm. Eu de asemenea. De
vreme ce ambele propoziţii sunt adevărate, rămân.
Regele a zâmbit răutăcios.
— Câţi ani spuneai că ai? Şaisprezece? Şaptesprezece?
— Şaptesprezece.
— Nu ştii prea multe despre bărbaţi, bănuiesc, şi de
vreme ce eşti aici, nici nu ar fi cazul. Dă-mi voie să-ţi spun
că pot fi foarte schimbători. Poate că n-ar fi bine să ţii cu
dinţii do dragostea pe care i-o porţi, dacă o singură clipă ar
fi de ajuns ca inima să-i fie furată de altcineva.
Am mijit ochii, nesigură de ce voia să spună.
— Am ochi prin tot palatul. Ştiu că simt fete care h oferă
mai multe decât ţi-ai putea imagina. Chiar crezi că o per
soană atât de ştearsă ca tine are vreo şansă în faţa lor?
Fete? Adică mai multe? Spunea cumva că între Celeste
şi Maxon se întâmplau mai multe decât văzusem eu pe co
ridor? Oare noaptea trecută, orele întregi pe care le petre-
cuserăm sărutându-ne erau banale în comparaţie cu ce
făcea el în restul timpului?
Maxon spusese că vrea să fie sincer cu mine. Oare asta
era ceea ce îmi ascunsese?
348
A trebuit ca, în inima mea, să aleg să am încredere
în Maxon.
— Dacă într-adevăr aşa e, Maxon va renunţa la mine când
va simţi că e cazul, aşa că nu aveţi motive de îngrijorare.
— Ba am! a zbierat, după care a coborât glasul. Dacă,
dintr-o pornire prostească, Maxon chiar ajunge să te aleagă,
micile tale isprăvi ar putea să ne coste tot ce avem. Decenii,
generaţii întregi de muncă s-ar duce pe apa sâmbetei pen
tru că tu ai avut impresia că făceai un act de eroism!
S-a postat în faţa mea, atât de aproape încât a trebuit să
fac un pas înapoi, însă a continuat să înainteze, lăsând un
spaţiu foarte mic între noi. Vorbea pe un ton jos şi aspru,
mult mai înspăimântător decât un ţipăt.
— Va trebui să înveţi să-ţi ţii gura. în caz contrar, o să
fim duşmani. Şi crede-mă când îţi spun, n-ai vrea să ai în
mine un duşman.
Degetul lui se apropiase furios de obrazul meu» Ar fi
putut să mă facă bucăţi pe loc. Şi dacă ar fi fost cineva prin
preajmă, ce ar fi putut să facă? Nimeni nu avea cum să mă
apere de furia regelui.
Am încercat să par calmă.
— înţeleg.
— Minunat, a spus el, devenind brusc vesel. Te las
atunci să te reinstalezi. Bună ziua.
Am rămas acolo, dându-mi seama că tremuram abia
după ce plecase. Când îmi ceruse să-mi ţin gura, bănuisem
că asta însemna nici să nu-mi treacă prin minte să-i poves
tesc lui Maxon ce se întâmplase. Aşa că, deocamdată, nu
349
aveam să-i spun. Mă supunea unui test, ca să vadă dacă
răspundeam provocărilor. M-am hotărât să nu cedez.
în timp ce îmi spuneam asta, ceva în mine s-a schim
bat. Eram agitată, într-adevăr, dar şi foarte furioasă.
Cine se credea să-mi dea mie ordine? Bine, era regele;
dar, de fapt, era doar un tiran. Se convinsese, cumva, că
dacă oprima şi reducea la tăcere pe toată lumea din jurul
lui, ne făcea tuturor un serviciu. Ce fel de binecuvântare
era aceea de a fi nevoit să trăieşti la marginea societăţii? Ce
era bine în faptul că, în Ulea, toţi aveau limite, mai puţin el?
M-am gândit la Maxon, cum o strecurase pe Marlee în
cel mai îndepărtat colţ al bucătăriei. Chiar dacă nu eram la
palat de mult timp, ştiam că s-ar fi descurcat mai bine
decât tatăl lui. Cel puţin prinţul era capabil de compasiune.
Am continuat să îmi controlez respiraţia şi, odată ce
m-am Galmat, am pornit mai departe.
Am intrat în camera mea şi m-am grăbit să apăs buto
nul prin care-mi chemam slujnicele. Mai repede decât
m-aş fi aşteptat, Anne, Mary şi Lucy au intrat în cameră
într-un suflet.
— Domnişoară? a spus Anne. S-a întâmplat ceva?
Am zâmbit.
— Doar dacă pui la socoteală faptul că nu voi pleca
acasă astăzi.
Lucy a chiţăit.
— Serios?
— Foarte.
— Dar cum aşa? a întrebat Anne. Credeam că...
350
— Ştiu, ştiu. E greu de explicat. Tot ce pot să spun este
că am primit o a doua şansă. Maxon e important pentru
mine şi am de gând să lupt pentru el.
— Ce romantic! a ţipat Mary, iar Lucy a început să bată
din palme.
— Şşşt, liniştiţi-vă, le-a mustrat Anne cu severitate.
Mă aşteptam să fie încântată şi nu înţelegeam de ce
devenise brusc serioasă.
— Dacă vrem să câştige, avem nevoie de un plan.
I-am văzut zâmbetul diabolic şi am făcut la fel. Nu cu
noscusem pe nimeni la fel de organizat ca fetele astea. Cu
ele alături, nu aveam cum să pierd.
351
KIERA CASS
ALEASA
Traducere din limba engleză de
ANDRA ELENA AGAFIŢEI
LEDA EDGE
Redactor: Mirella Acsente
Tehnoredactare computerizată: Lorena Ionică, Mihaela Ciufu
3
KIERA CASS a absolvit Universitatea Radford, unde a studiat
muzica, teatrul, comunicarea şi istoria. A început să scrie ca o formă
de terapie în urma unei tragedii petrecute în oraşul ei, dar a avut
surpriza de a descoperi că scrisul este adevărata ei vocaţie. În
prezent locuieşte în Blacksburg, Virginia, împreună cu familia.
În timpul liber îi place să citească, să danseze, să posteze filmuleţe
pe YouTube şi să mănânce cantităţi uriaşe de prăjituri.
Pentru mai multe informaţii despre autoare şi cărţile ei, puteţi
accesa site-ul:
www.kieracass.com
4
Pentru Callaway,
băiatul care s-a căţărat în căsuţa din copac
din inima mea şi m-a lăsat să fiu regina inimii sale.
5
Capitolul 1
6
pe rând, alergau în direcţia opusă. M-am trezit admirându-i,
întrebându-mă cât curaj le trebuia să fugă spre pericol, de dragul
altor oameni.
Paznicii care treceau pe lângă noi semănau foarte mult unul cu
celălalt, ceea ce îi făcea greu de identificat, până când nişte ochi verzi
s-au intersectat cu ai mei. Aspen nu părea speriat, nici măcar
surprins. Exista o problemă, iar el se ducea să o rezolve. Aceasta era
firea lui, pur şi simplu.
Nu ne-am privit insistent, dar a fost de-ajuns. Aşa stăteau
lucrurile cu Aspen. Într-o fracţiune de secundă, fără să-i vorbesc, i-aş
fi putut spune Fii atent şi ai grijă de tine. Şi, fără să rostească vreun
cuvânt, răspunsul lui ar fi fost Ştiu, ai grijă de tine.
Dacă în privinţa lucrurilor pe care nu era nevoie să ni le spunem
puteam să stau liniştită, când venea vorba despre lucrurile rostite cu
voce tare, nu aveam noroc. Ultima noastră conversaţie nu a fost una
tocmai fericită. Fusesem gata să părăsesc palatul şi îl rugasem să-mi
acorde timp să trec peste Alegere. Iar apoi, sfârşisem prin a rămâne,
fără să-i explic de ce.
Poate că începea să nu mai aibă răbdare cu mine, poate că puterea
lui de a-mi vedea doar părţile bune se risipea. Cumva, trebuia să
îndrept situaţia. Nu puteam să-mi imaginez viaţa fără Aspen. Chiar
şi acum, când speram că Maxon avea să mă aleagă, o lume fără
Aspen mi se părea ireală.
— Iată-l! a strigat Silvia, împingând un panou misterios într-un
perete.
Am pornit în jos pe scări, cu Elise şi Silvia în frunte.
— La naiba, Elise, grăbeşte pasul! a strigat Celeste.
Mi-aş fi dorit ca vorbele ei să mă supere, însă ştiam că toate
gândeam la fel.
În timp ce coboram spre încăperea întunecată, am încercat să mă
resemnez în privinţa orelor pe care urma să le irosim,
ascunzându-ne ca nişte şoareci. Ne-am continuat drumul în jos.
Sunetul fugii noastre acoperea strigătele, până când vocea unui
7
bărbat a răsunat chiar deasupra noastră.
— Opriţi-vă! a răcnit el.
Kriss şi cu mine ne-am întors, privind uniforma care începea să se
distingă.
— Aşteptaţi! le-a strigat ea fetelor de mai jos. E un paznic.
Am rămas pe trepte, respirând greu. În cele din urmă, paznicul
ne-a ajuns, gâfâind şi el.
— Îmi pare rău, domnişoarelor. Rebelii au fugit de îndată ce s-au
tras focurile de armă. Presupun că astăzi nu aveau chef de luptă.
Silvia, netezindu-şi hainele, a vorbit în numele nostru:
— Regele a considerat că este sigur? Dacă nu, atunci le pui pe
aceste fete într-o situaţie foarte periculoasă.
— Şeful gărzii a clarificat totul. Sunt sigur că Maiestatea Sa…
— Tu nu vorbeşti în numele regelui! Haideţi, domnişoarelor,
continuaţi să mergeţi.
— Vorbeşti serios? am întrebat eu. Coborâm acolo degeaba.
Silvia m-a fixat cu o privire care ar fi putut să oprească un rebel
din drumul lui, iar eu am tăcut. Cât timp m-a ajutat, fără să ştie, cu
lecţiile ei suplimentare, să nu mă mai gândesc la Maxon şi la Aspen,
Silvia şi cu mine am devenit, într-un fel, prietene. După mica mea
ispravă de acum câteva zile cu Actualităţile, părea că prietenia
noastră se dizolvase. Întorcându-se către paznic, a continuat:
— Obţine un ordin oficial din partea regelui, iar noi ne vom
întoarce. Domnişoarelor, mergeţi mai departe.
Am schimbat cu paznicul o privire exasperată şi ne-am văzut
fiecare de drumul său.
Silvia nu a părut să aibă nicio remuşcare când, douăzeci de
minute mai târziu, un alt paznic a sosit şi ne-a spus că eram libere să
mergem la etaj.
Eram atât de iritată de toată această situaţie, încât nu le-am
aşteptat pe Silvia şi pe celelalte fete. Am urcat scările, ieşind undeva
la primul etaj, şi mi-am continuat drumul spre camera mea, cu
pantofii încă în mână. Servitoarele mele lipseau, dar pe pat mă
8
aştepta o tavă micuţă de argint, pe care se afla un plic.
Am recunoscut imediat scrisul lui May şi am deschis plicul,
nerăbdătoare să-i citesc cuvintele.
Ames,
Suntem mătuşi! Astra este perfectă. Mi-aş dori să fii aici, să o vezi
cu ochii tăi, dar înţelegem cu toţii că acum trebuie să fii la palat. Crezi
că ne vom întâlni de Crăciun? Nu-i prea departe! Trebuie să mă
întorc să-i ajut pe Kenna şi James. Nu-mi vine să cred cât este de
drăguţă! Uite o fotografie pentru tine. Te iubim!
May
12
Capitolul 2
13
tatăl meu. Am trimis mai mulţi paznici să vă protejeze familiile, iar
forţele noastre sunt atât de reduse, încât el e mai nervos decât de
obicei. Şi mă presează să termin Alegerea, dar eu nu cedez. Vreau să
am la dispoziţie ceva timp, ca să mă gândesc bine la asta.
Ne-am aşezat pe marginea patului, iar eu m-am tras mai aproape
de el.
— Bineînţeles. Tu ar trebui să fii cel care decide.
El a încuviinţat din cap.
— Exact. Ştiu că am spus-o de o mie de ori, dar atunci când
oamenii fac presiuni asupra mea, o iau razna.
M-am bosumflat puţin.
— Ştiu.
A tăcut, iar eu nu am putut să-mi dau seama la ce se gândea.
Încercam să găsesc o metodă prin care să fac următorul pas, fără să
fiu insistentă, dar nu prea ştiam cum să creez un moment romantic.
— Ştiu că e o prostie, dar slujnicele mele m-au dat azi cu un nou
parfum. Este prea puternic? am întrebat şi mi-am înclinat gâtul astfel
încât să poată să se aplece şi să miroasă.
S-a apropiat şi nasul lui mi-a atins pielea moale.
— Nu, dragă, este minunat, a spus el în adâncitura gâtului meu.
Apoi m-a sărutat acolo. Am înghiţit în sec, încercând să mă
concentrez. Trebuia să deţin un oarecare control.
— Mă bucur că îţi place. Chiar mi-a fost dor de tine.
Am simţit cum îşi furişează mâna în spatele meu şi mi-am întors
faţa. Era acolo şi mă privea; distanţa dintre buzele noastre era de
doar câţiva milimetri.
— Cât de mult? mi-a şoptit el.
Privirea lui, în combinaţie cu tonul atât de jos al vocii, îmi făcea
inima să bată ciudat.
— Foarte mult, i-am răspuns, tot în şoaptă. Foarte, foarte mult.
M-am aplecat în faţă, tânjind să fiu sărutată. Cu un aer încrezător,
Maxon m-a tras mai aproape cu o mână, iar pe cealaltă şi-a trecut-o
prin părul meu. Trupul meu voia să devină una cu sărutul, dar
14
rochia mă împiedica. Apoi, agitată dintr-odată, mi-am amintit de
planul meu.
Plimbându-mi mâinile în josul braţelor lui Maxon, i-am ghidat
degetele spre fermoarul de la spatele rochiei, cu speranţa că gestul
avea să fie de ajuns.
Pentru o clipă, mâinile i-au zăbovit acolo, iar eu nu mai aveam
mult până să-l rog să-l desfacă, pur şi simplu, când a izbucnit în râs.
Sunetul m-a adus destul de repede cu picioarele pe pământ.
— Ce-i aşa de amuzant? am întrebat îngrozită, încercând să mă
gândesc la o metodă prin care să-mi dau seama dacă aveam o
respiraţie urât mirositoare, fără să observe.
— Dintre toate lucrurile pe care le-ai făcut, ăsta este, de departe,
cel mai distractiv!
Maxon s-a aplecat în faţă, râzând în hohote şi lovindu-şi
genunchiul.
— Poftim?
M-a sărutat apăsat pe frunte.
— Mereu m-am întrebat cum ar fi să te văd încercând. A început
din nou să râdă. Îmi pare rău, trebuie să plec.
Până şi felul în care s-a ridicat avea ceva amuzat în el.
— Ne vedem dimineaţă, a spus.
Şi apoi a plecat. Pur şi simplu a plecat!
Am rămas pe pat, jignită din cale-afară. De ce naiba m-am gândit
că aş putea să reuşesc? Poate că Maxon nu ştia totul despre mine, dar
cel puţin ştia cum eram – iar asta? Nu eram eu.
M-am uitat la rochia ridicolă. Era mult prea mult. Nici măcar
Celeste nu ar fi mers atât de departe. Părul meu era prea perfect, iar
machiajul, prea strident. A ştiut ce încercam să fac din clipa în care a
păşit peste prag. Oftând, m-am învârtit prin cameră, stingând
lumânările şi întrebându-mă cum aveam să dau ochii cu el a doua zi.
15
Capitolul 3
16
continuat să mănânce. Dacă aş fi avut cât de cât succes seara trecută,
atunci aş fi putut să-mi justific acţiunile; dată fiind situaţia, nici
măcar nu puteam să mă prefac a fi mândră.
Am riscat o altă privire spre Maxon şi, cu toate că nu se uita la
mine, încă îşi înăbuşea satisfacţia în timp ce îşi tăia mâncarea. Asta a
fost. Nu aveam de gând să-mi petrec ziua suferind. Mă pregăteam să
leşin sau să mă apuc de burtă cu mâinile sau să fac orice ca să ies din
încăpere, când a intrat un majordom. Ducea un plic pe un platou de
argint, pe care l-a pus în faţa regelui Clarkson, după ce a făcut o
plecăciune. Regele a luat scrisoarea şi a citit-o repede.
— Ai naibii francezi, a mormăit el. Îmi pare rău, Amberly, se pare
că voi pleca într-o oră.
— Altă problemă cu contractul comercial? a întrebat ea discret.
— Da. Credeam că am stabilit totul de luni de zile. Trebuie să fim
fermi în această privinţă.
S-a ridicat, şi-a aruncat şervetul pe farfurie şi s-a îndreptat spre
uşă.
— Tată, a strigat Maxon, care stătea în picioare. Nu vrei să vin şi
eu?
Mi se păruse ciudat că, atunci când a ieşit, regele nu a zbierat nicio
poruncă spre fiul său ca să-l urmeze, având în vedere că asta era
metoda lui obişnuită de a da dispoziţii. În schimb, s-a întors către
Maxon cu o privire rece şi cu o voce tăioasă.
— Când vei fi pregătit să te porţi aşa cum ar trebui să se poarte un
rege, vei ajunge să faci tot ceea ce face un rege.
Şi, fără să mai adauge ceva, a plecat.
Pentru un moment, Maxon a rămas în picioare, şocat şi ruşinat de
alegerea tatălui său de a-l mustra în faţa tuturor. S-a aşezat şi s-a
întors către mama lui.
— Să fiu sincer, nu aşteptam cu nerăbdare acel zbor, a spus el,
aplanând starea de tensiune cu o glumă.
Regina a zâmbit, aşa cum bineînţeles că trebuia să o facă, iar noi,
restul, am ignorat situaţia.
17
Celelalte fete şi-au terminat micul dejun şi au cerut permisiunea
să plece în Salonul Doamnelor. Când în sală am rămas doar eu,
Maxon şi Elise, m-am uitat la el. Amândoi ne-am tras de urechi în
acelaşi timp, apoi am zâmbit. În cele din urmă, Elise a plecat, iar noi
ne-am întâlnit în mijlocul încăperii, fără să ne simţim deranjaţi de
slujnicele şi de majordomii care făceau curăţenie în jurul nostru.
— E vina mea că nu te-a luat, m-am lamentat.
— Probabil, m-a tachinat. Crede-mă, nu e prima dată când îmi
aminteşte care e rangul meu şi, în mintea lui, are un milion de
motive pentru care crede că trebuie să procedeze aşa. N-aş fi
surprins să aflu că, de această dată, singurul lui motiv a fost ciuda.
Nu vrea să piardă controlul şi, cu cât sunt mai aproape să-mi aleg o
soţie, cu atât e mai posibil să se întâmple asta. Cu toate că amândoi
ştim că nu va renunţa niciodată cu adevărat.
— La fel de bine ai putea să mă trimiţi acasă. Nu-ţi va permite
nicicând să mă alegi.
Încă nu-i spusesem lui Maxon cum mă încolţise tatăl său şi mă
ameninţase în mijlocul coridorului, după ce Maxon îl convinsese
să-mi permită să rămân. Regele Clarkson îmi pusese în vedere că
trebuia să-mi ţin gura în legătură cu discuţia noastră, iar eu nu
voiam să-l supăr. În acelaşi timp, nu-mi plăcea că-i ascundeam asta
lui Maxon.
— În plus, am adăugat eu, încrucişându-mi braţele, după seara
trecută, nu pot să-mi imaginez că îţi doreşti atât de mult să mă mai
păstrezi.
El şi-a muşcat buzele.
— Îmi pare rău că am râs, dar, pe bune, ce altceva puteam să fac?
— Aveam multe idei, am murmurat, încă jenată de încercarea
mea de a-l seduce. Mă simt atât de prost.
Mi-am cuprins faţa cu mâinile.
— Încetează, a spus el cu blândeţe şi m-a tras într-o îmbrăţişare.
Crede-mă când îţi spun, a fost foarte ispititor. Dar tu nu eşti genul
acela de fată.
18
— Dar nu ar trebui să fiu? Nu ar trebui să fie o parte din ceea ce
suntem? am scâncit la pieptul lui.
— Nu îţi aduci aminte de noaptea din sala de refugiu? a spus el,
cu o voce joasă.
— Ba da, dar, practic, ne luam rămas-bun.
— Ar fi fost un rămas-bun fantastic.
M-am îndepărtat şi l-am lovit uşor. El a râs, fericit că a îndepărtat
stânjeneala.
— Hai să uităm de asta, i-am propus.
— Foarte bine, a fost de acord. În plus, noi doi avem de lucrat la
un proiect.
— Serios?
— Da, şi, din moment ce tatăl meu este plecat, e momentul
potrivit să începem să ne punem minţile la contribuţie.
— În regulă, am spus eu, încântată să fiu inclusă în ceva din care
făceam parte doar noi doi.
A oftat, făcându-mă să mă simt agitată în privinţa planurilor sale.
— Ai dreptate. Tatăl meu nu este de acord cu tine. Dar ar putea fi
forţat să îşi schimbe părerea, dacă reuşim un singur lucru.
— Care anume?
— Trebuie să te facem preferata oamenilor.
Mi-am dat ochii peste cap.
— La asta lucrăm? Maxon, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
Am văzut un sondaj într-una dintre revistele lui Celeste, după ce am
încercat să o salvez pe Marlee. Lumea abia mă suportă.
— Părerile se schimbă. Nu permite acelui moment să te
descurajeze prea mult.
Încă mă simţeam deznădăjduită, dar ce puteam să spun? Dacă
aceasta era singura mea opţiune, trebuia măcar să încerc.
— Bine, am zis. Dar, îţi spun eu, nu va funcţiona.
Cu un rânjet diabolic, s-a apropiat foarte mult şi m-a sărutat lung
şi încet.
— Iar eu îţi spun că va funcţiona.
19
Capitolul 4
20
amuzant pe cât e de chipeş.
— Şi eu am dansat cu el, s-a lăudat Celeste. În mod sigur e cel mai
frumos paznic din palat.
A trebuit să râd un pic. M-am întrebat cum s-ar fi simţit dacă ar fi
ştiut că, înainte, fusese un Şase.
L-am urmărit cum alerga şi m-am gândit la sutele de ori în care
mă îmbrăţişase. Distanţa tot mai mare dintre mine şi Aspen părea
inevitabilă, dar chiar şi acum trebuia să mă întreb dacă exista vreo
modalitate de a păstra ceva din ceea ce era între noi. Dacă aveam
nevoie de el?
— Dar ţie care îţi place, America? a întrebat Kriss.
Singurul care îmi atrăgea cu adevărat atenţia era Aspen şi, după
ce tânjisem după el, chestia asta mi se părea cam prostească. Am
evitat întrebarea.
— Nu ştiu. Toţi sunt destul de drăguţi.
— Destul de drăguţi? a repetat Chloe. Cred că glumeşti! Tipii ăştia
sunt unii dintre cei mai arătoşi pe care i-am văzut vreodată.
— Sunt doar nişte băieţi fără cămăşi, am contracarat.
— Sigur, mai bine te bucuri un minut de privelişte, înainte să fii
nevoită să te uiţi doar la noi trei, a spus ea tăios.
— Mă rog. Fără cămaşă, Maxon arată la fel de bine ca oricare
dintre tipii ăia.
— Poftim? a ţipat Kriss.
La o secundă după ce mi-au ieşit cuvintele din gură, mi-am dat
seama ce am spus. Trei perechi de ochi s-au aţintit asupra mea.
— Când mai exact aţi fost tu şi Maxon dezbrăcaţi până la brâu? a
vrut să ştie Celeste.
— Eu nu!
— Dar el a fost? a întrebat Kriss.
— Asta ai vrut să obţii ieri, cu rochia aia dezgustătoare?
Celeste a icnit.
— Târâtură ce eşti!
— Poftim? am strigat.
21
— Ei bine, la ce altceva te aşteptai? s-a răstit ea, încrucişându-şi
braţele. Doar dacă nu vrei să ne spui tot ce s-a întâmplat şi de ce
ne-am înşelat atât de mult.
Însă nu aveam cum să le explic acest lucru. Faptul că îl
dezbrăcasem pe Maxon nu fusese chiar un gest romantic, dar nu
puteam să le spun că îi îngrijisem rănile de pe spate, pe care i le
făcuse tatăl său. Era un secret pe care îl păstrase toată viaţa. Dacă l-aş
fi trădat acum, ar fi însemnat sfârşitul nostru.
— Celeste s-a lipit de el pe jumătate goală, într-un coridor! am
acuzat, arătând-o cu degetul.
A căscat gura.
— De unde ştii?
— Toata lumea s-a dezbrăcat cu Maxon? a întrebat Elise,
îngrozită.
— Noi n-am fost goi! am strigat.
— OK, a spus Kriss şi şi-a întins braţele. Trebuie să clarificăm
situaţia. Cine ce a făcut cu Maxon?
Pentru un moment, am tăcut toate, niciuna dintre fete nedorind să
vorbească prima.
— Eu l-am sărutat, a spus Elise. De trei ori şi atât.
— Eu nu l-am sărutat deloc, a mărturisit Kriss. Dar asta pentru că
eu am ales să nu o fac. Dacă l-aş fi lăsat, el m-ar fi sărutat.
— Serios? Nici măcar o dată? a întrebat Celeste, şocată.
— Nici măcar o dată.
— Ei bine, eu l-am sărutat mult. Celeste şi-a dat părul pe spate,
hotărând să fie mândră şi nu jenată. Cel mai grozav sărut a fost cel
de pe coridor, într-o noapte. Celeste m-a privit. Tot şuşoteam despre
cât de incitant era că puteam fi prinşi.
În cele din urmă, toate privirile s-au îndreptat asupra mea. M-am
gândit la vorbele regelui, care sugerau că poate celelalte fete erau
mult mai promiscue decât eram eu pregătită să fiu. Dar acum ştiam
că era doar o altă armă din arsenalul său, o modalitate de a mă face
să mă simt lipsită de importanţă. Am mărturisit.
22
— Eu m-am sărutat prima dată cu Maxon, nu Olivia. Nu am vrut
să ştie nimeni. Şi am avut… mai multe momente intime şi, într-una
dintre acele dăţi, Maxon a rămas fără cămaşă.
— A rămas fără cămaşă? Ca şi când, prin magie, i-a zburat peste
cap? a insistat Celeste.
— Şi-a dat-o jos, am mărturisit.
Nemulţumită, Celeste a stăruit.
— El şi-a dat-o jos sau tu ai făcut-o?
— Cred că amândoi am făcut-o.
După un moment tensionat, Kriss a început din nou.
— Bine, acum ştim toate care e situaţia.
— Şi care e? a întrebat Elise.
Nimeni nu a răspuns.
— Vreau doar să spun…, am început eu. Toate acele momente au
fost foarte importante pentru mine, iar eu ţin la Maxon.
— Vrei să spui că noi nu ţinem la el? s-a răstit Celeste.
— Ştiu că tu nu.
— Cum îndrăzneşti?
— Celeste, toată lumea ştie că îţi doreşti pe cineva care să aibă
putere. Pot să pun pariu că îl placi destul de mult pe Maxon, dar că
nu eşti îndrăgostită de el. Scopul tău e să pui mâna pe coroană.
Fără să nege, ea s-a întors spre Elise.
— Şi ea? Tu nu-ţi arăţi niciodată emoţiile.
— Sunt rezervată. Poate că ar fi bine să-ncerci şi tu asta cândva, a
reacţionat Elise imediat.
Scânteia de furie pe care am văzut-o în Elise m-a făcut să o plac
mai mult.
— În familia mea, a continuat ea, toate căsătoriile sunt aranjate.
Ştiam ce urmează să mi se întâmple, iar asta-i tot. Poate că nu sunt
îndrăgostită până peste urechi de Maxon, dar îl respect. Dragostea
poate să apară mai târziu.
Kriss i-a vorbit cu compătimire:
— Asta a sunat cam trist, Elise.
23
— Nu este. Există lucruri mai importante decât dragostea.
Am privit-o toate lung pe Elise, cuvintele ei răsunând încă în
minţile noastre. Din dragoste am luptat pentru familia mea şi pentru
Aspen. Iar acum, cu toate că gândul mă speria, eram sigură că toate
acţiunile mele care aveau legătură cu Maxon – chiar şi cele
iremediabil de prosteşti – erau determinate de acel sentiment. Cu
toate acestea, dacă exista ceva mai important decât asta?
— Ei bine, eu am s-o spun: îl iubesc, a izbucnit Kriss. Îl iubesc şi
vreau ca el să se însoare cu mine.
Întoarsă brusc în discuţia de faţă, mi-am dorit să mă fac una cu
covorul. Ce declanşasem?
— Bine, America, recunoaşte, mi-a cerut Celeste.
Am îngheţat, abia respirând. Mi-a luat o clipă să găsesc cuvintele
potrivite.
— Maxon ştie ce simt, iar asta e tot ce contează.
Răspunsul meu a făcut-o să-şi dea ochii peste cap, dar nu a mai
insistat. Fără îndoială, se temea că, dacă ar fi continuat, şi eu aş fi
procedat la fel.
Am rămas pe loc, uitându-ne una la alta. Alegerea se desfăşura de
luni de zile, iar acum, în sfârşit, vedeam adevărata competiţie. Toate
aflaserăm câte ceva despre relaţia celorlalte cu Maxon – măcar un
aspect al ei – şi puteam să le comparăm.
Câteva secunde mai târziu, regina a intrat şi ne-a urat o dimineaţă
plăcută. După ce am făcut o reverenţă în faţa ei, ne-am retras toate.
În colţuri, în noi însene. Poate că aşa trebuia să se întâmple. Eram
patru fete şi un prinţ, iar trei dintre noi aveau să plece în curând, cu
doar o poveste interesantă despre modul în care ne-am petrecut
toamna.
24
Capitolul 5
25
— Facem asta. Îţi cer să ai încredere că, dacă îţi spun, situaţia doar
se va înrăutăţi.
Poate că mă înşelam, dar eram destul de sigură că, dacă i-aş fi
mărturisit lui Maxon că ne uitam pe furiş la paznicii transpiraţi şi pe
jumătate dezbrăcaţi, am fi intrat toate în belea.
— Bine, a spus el în cele din urmă. Fetele ştiu că m-ai văzut parţial
dezbrăcat. Mai e şi altceva?
Am ezitat.
— Ştiu că pe mine m-ai sărutat prima. Iar eu ştiu tot ce ai făcut şi
ce n-ai făcut cu ele.
El s-a tras în spate.
— Poftim?
— După ce mi-a scăpat chestia asta cu cămaşa dată jos, ne-am tot
acuzat una pe cealaltă, şi toată lumea a vorbit pe şleau. Ştiu că ţi-ai
petrecut destul timp sărutând-o pe Celeste şi că ai fi sărutat-o
demult şi pe Kriss, dacă ţi-ar fi permis să o faci. Totul a ieşit la iveală.
Şi-a trecut mâna peste faţă şi a făcut câţiva paşi, gândindu-se la ce
auzise.
— Aşadar, nu mai am parte de intimitate? Deloc? Din cauză că voi
patru a trebuit să vă comparaţi?
Frustrarea lui era evidentă.
— Ştii, pentru cineva pe care-l preocupă onestitatea, ar trebui să
fii recunoscător.
El s-a oprit şi m-a ţintuit cu privirea.
— Poftim?
— Acum se ştie totul. Toate ştim cam cum stăm, iar eu, una, sunt
recunoscătoare.
El şi-a dat ochii peste cap.
— Recunoscătoare?
— Dacă mi-ai fi spus că, din punct de vedere fizic, eu şi Celeste
eram cam la fel de apropiate de tine, nu aş fi încercat niciodată să te
ispitesc aşa cum am făcut-o aseară. Ştii cât de umilită m-am simţit?
El a pufnit şi a început din nou să se plimbe prin încăpere.
26
— Te rog, America, ai spus şi ai făcut atât de multe lucruri
nechibzuite, încât sunt surprins că te mai simţi ruşinată.
A fost nevoie de o secundă pentru ca vorbele lui să mă lovească
din plin; poate din cauza faptului că mi se oferise o educaţie mai
puţin raţională. Maxon mă plăcuse dintotdeauna sau cel puţin aşa
spusese. Ştiu că alţi oameni considerau asta un lucru rău. Oare şi el o
făcea, deşi ştia că nu e bine?
— Atunci, voi pleca, am spus liniştită, incapabilă să-l privesc în
ochi. Îmi pare rău că mi-a scăpat toată chestia asta cu cămaşa.
Am început să mă îndepărtez, simţindu-mă atât de neînsemnată,
încât m-am întrebat dacă el a observat măcar.
— Hai, America. Nu am spus-o…
— Nu, e-n regulă, am bolborosit. Voi avea mai multă grijă la ce
spun.
Am urcat la etaj, fără să-mi dau seama dacă voiam ca Maxon să
vină sau nu după mine. Nu a venit.
Când am ajuns în camera mea, Anne, Mary şi Lucy erau acolo; îmi
schimbau cearşafurile şi ştergeau praful de pe rafturi.
— Bună ziua, domniţă, m-a întâmpinat Anne. Doriţi nişte ceai?
— Nu, vreau doar să stau în balcon pentru o clipă. Dacă vin
musafiri, să le spui că mă odihnesc.
Anne s-a încruntat puţin, dar a încuviinţat din cap.
— Desigur.
Am petrecut ceva timp inspirând aerul curat, apoi am răsfoit
lectura pe care ne-o repartizase Silvia. Am dormit un pic şi am cântat
la vioară. Cât timp puteam să le evit pe celelalte fete şi pe Maxon,
chiar nu-mi păsa ce făceam.
Cu regele plecat, ne era permis să mâncăm în camerele noastre,
aşa că am mâncat. Când mâncasem deja jumătate din porţia mea de
pui cu lămâie şi piper, cineva a bătut la uşă. Poate că eram paranoică,
dar eram sigură că era Maxon. În niciun caz nu puteam să-l văd
acum. Le-am înşfăcat pe Mary şi pe Anne şi m-am îndreptat spre
baie.
27
— Lucy, am şoptit. Spune-i că fac baie.
— Lui? O baie?
— Da. Să nu-l laşi să intre, am instruit-o.
— Despre ce e vorba? a întrebat Anne, când am închis uşa şi
mi-am lipit urechea de aceasta.
— Auziţi ceva? am întrebat eu.
Cele două şi-au apropiat urechile de uşă şi au aşteptat să-şi dea
seama dacă se auzea ceva clar.
Am auzit vocea înăbuşită a lui Lucy, dar apoi mi-am lipit urechea
de crăpătura uşii, iar următoarea conversaţie s-a auzit mult mai clar.
— Este în baie, Înălţimea Voastră, a răspuns Lucy calmă.
Era Maxon.
— Oh. Speram că mai mânca. M-am gândit că aş fi putut lua cina
cu ea.
— A hotărât să facă o baie înainte să mănânce.
În vocea ei se simţea o uşoară ezitare; faptul că nu era cinstită o
stânjenea.
Hai, Lucy. Rezistă.
— Am înţeles. Ei bine, poate o trimiţi la mine după ce termină
baia. Aş vrea să-i vorbesc.
— Ăăă… s-ar putea să dureze foarte mult, Înălţimea Voastră.
Maxon a făcut o pauză.
— Oh. Foarte bine. Atunci, te rog să o anunţi că am venit pe-aici şi
spune-i să trimită după mine dacă vrea să stăm de vorbă. Spune-i să
nu îşi facă griji în privinţa orei; voi veni.
— Da, domnule.
A urmat o tăcere atât de lungă, încât am început să cred că
plecase.
— Ăăă, mulţumesc, a zis el în cele din urmă. Noapte bună.
— Noapte bună, Înălţimea Voastră.
M-am mai ascuns câteva secunde, ca să mă asigur că plecase.
Când am ieşit, Lucy încă mai stătea lângă uşă. M-am uitat la toate
slujnicele mele, citindu-le întrebarea în ochi.
28
— În seara asta cred că vreau să fiu singură, am spus nehotărâtă.
De fapt, cred că sunt gata să mă odihnesc. Dacă îmi luaţi voi tava cu
cina, eu mă voi pregăti de culcare.
— Doriţi ca una dintre noi să rămână? a întrebat Mary. În cazul în
care hotărâţi să trimiteţi după prinţ?
Am văzut speranţa în ochii lor, dar a trebuit să le dezamăgesc.
— Nu, am nevoie doar de puţină odihnă. Îl voi vedea pe Maxon
dimineaţă.
Era ciudat să mă cuibăresc în pat conştientă că între mine şi
Maxon rămăsese ceva nerezolvat, dar nu ştiam cum să îi vorbesc
acum. Nu avea sens. Trecuserăm deja prin atâtea împreună,
încercaserăm de atât de multe ori să facem această relaţie să devină
reală; dar era clar că dacă asta urma să se întâmple, nu avea să fie
prea curând.
*
Am fost trezită brutal, înainte de ivirea zorilor. Lumina din hol
mi-a inundat camera, iar eu m-am frecat la ochi în clipa în care a
intrat un paznic.
— Lady America, vă rog, treziţi-vă, a spus el.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, căscând.
— E o urgenţă. Vrem să coborâţi la parter.
Brusc, sângele mi-a îngheţat în vene. Ai mei erau morţi; ştiam.
Trimiseserăm paznici; îi avertizaserăm pe cei de acasă că aşa ceva
era posibil, dar rebelii erau prea de tot. Acelaşi lucru i se întâmplase
şi lui Natalie. După ce rebelii i-au omorât sora mai mică, a părăsit
Alegerea, căci rămăsese unicul copil. Niciuna dintre familiile noastre
nu mai era în siguranţă.
Am aruncat într-o parte aşternuturile şi mi-am pus halatul şi
papucii de casă. Am alergat pe hol şi pe scări cât de repede am putut,
cât pe ce să alunec de două ori pe trepte.
Când am ajuns la parter, Maxon, care era acolo, vorbea aprins cu
un gardian. Am alergat spre el, uitând tot ce se întâmplase în
29
ultimele două zile.
— Sunt bine? am întrebat, încercând să nu plâng. Cât de rău e?
— Poftim? a întrebat el şi m-a îmbrăţişat pe neaşteptate.
— Părinţii mei, fraţii şi surorile mele. Sunt în regulă?
Maxon s-a îndepărtat rapid de mine şi m-a privit în ochi.
— Sunt bine, America. Îmi pare rău; ar fi trebuit să-mi dau seama
că la asta te-ai fi gândit prima dată.
M-am simţit atât de uşurată, încât aproape că am început să
plâng.
Maxon a părut uşor confuz când a continuat:
— Există rebeli în palat.
— Ce? am ţipat. De ce nu ne ascundem?
— Nu au venit să ne atace.
— Atunci, de ce sunt aici?
El a oftat.
— Sunt doar doi rebeli din tabăra de Nord. Nu sunt înarmaţi şi
cer anume să discute cu mine… şi cu tine.
— De ce cu mine?
— Nu ştiu; dar am de gând să le vorbesc, aşa că m-am gândit să-ţi
ofer şi ţie ocazia să o faci.
M-am privit şi mi-am trecut mâna peste păr.
— Sunt în cămaşă de noapte.
El a zâmbit.
— Ştiu, dar e o chestiune foarte neprotocolară. E în regulă.
— Tu vrei să vorbesc cu ei?
— Asta depinde doar de tine, dar sunt curios să aflu de ce vor să
vorbească cu tine în mod deosebit. Nu cred că-mi vor spune dacă nu
vei fi acolo.
Am dat din cap şi m-am gândit la asta. Nu eram sigură că voiam
să vorbesc cu rebelii. Înarmaţi sau nu, probabil că erau mult mai
periculoşi decât aş fi putut fi eu vreodată. Dar, dacă Maxon credea că
eram în stare să o fac, poate că trebuia…
— Bine, am spus eu, adunându-mă. Bine.
30
— America, nu vei păţi nimic. Îţi promit. Încă ţinându-mă de
mână, mi-a strâns uşor degetele. S-a întors către paznic: Ia-o înainte.
Să-ţi ţii arma pregătită, pentru orice eventualitate.
— Desigur, Înălţimea Voastră, a răspuns el şi ne-a escortat după
colţ, în Sala Mare, unde doi oameni stăteau în picioare, înconjuraţi
de mai mulţi paznici.
În doar câteva secunde, l-am zărit pe Aspen în mulţime.
— Ai putea să-ţi potoleşti câinii? a întrebat unul dintre rebeli.
Era înalt, slab şi blond. Ghetele îi erau murdare de noroi, iar
ţinuta lui semăna cu una pe care ar fi purtat-o un Şapte: o pereche de
pantaloni groşi, strâmtaţi ca să-i vină ficşi pe picior, şi o cămaşă
peticită, pe sub o jachetă de piele uzată. La gât îi atârna o busolă
ruginită, pe un lanţ lung, care se mişca odată cu el. Părea dur fără a fi
înspăimântător, lucru la care nu mă aşteptasem.
Şi mai neaşteptat era faptul că însoţitorul lui era o fată. Şi ea purta
ghete; dar, ca şi când încerca să fie, în acelaşi timp, inventivă şi la
modă, purta colanţi şi o fustă din acelaşi material ca al pantalonilor
bărbatului. În ciuda faptului că era înconjurată de paznici, îşi ţinea
şoldul în lateral, încrezătoare. Chiar dacă nu i-aş fi recunoscut
chipul, mi-aş fi amintit de jacheta ei. Tăiată foarte scurt şi din denim,
acoperită de ceea ce păreau zeci de flori brodate.
Asigurându-se că îmi aduceam aminte cine era, a făcut o mică
reverenţă în faţa mea. Am scos un sunet care se situa undeva între
un râset şi un icnet.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Maxon.
— Mai târziu, am şoptit.
Derutat, dar calm, m-a strâns încurajator şi s-a concentrat din nou
asupra oaspeţilor noştri.
— Am venit să-ţi vorbim paşnic, a spus bărbatul. Nu suntem
înarmaţi, iar paznicii tăi ne-au controlat. Ştiu că nu s-ar cădea să
cerem să vorbim între patru ochi, dar nimeni nu ar trebui să audă
lucrurile pe care vrem să le discutăm cu tine.
— Şi America? a întrebat Maxon.
31
— Vrem să vorbim şi cu ea.
— Cu ce scop?
— Repet, a spus tânărul, aproape îngâmfat, oamenii ăştia nu
trebuie să ne audă.
Jucăuş, a arătat cu braţul către cei din încăpere.
— Dacă tu crezi că îi puteţi face rău…
— Ştiu că eşti sceptic în privinţa noastră, şi pe bună dreptate, dar
nu avem niciun motiv să vă facem rău niciunuia dintre voi. Vrem să
vorbim.
Maxon s-a gândit preţ de un minut.
— Tu, a spus el şi s-a uitat la unul dintre paznici, trage o masă şi
patru scaune. Apoi, vă rog pe toţi să le faceţi loc oaspeţilor noştri.
Paznicii s-au supus şi am tăcut cu toţii vreme de câteva minute
stânjenitoare. În clipa în care, în cele din urmă, masa a fost dată jos
din stiva din colţ, împreună cu două scaune de fiecare parte, Maxon
i-a făcut semn perechii să ni se alăture acolo.
În timp ce mergeam spre masă, paznicii s-au retras, formând în
tăcere un perimetru în jurul camerei şi aţintindu-şi privirile asupra
celor doi rebeli, de parcă ar fi fost pregătiţi să tragă în orice secundă.
Când am ajuns în dreptul mesei, bărbatul a întins mâna.
— Nu crezi că ar trebui să ne prezentăm?
Maxon l-a privit precaut, dar apoi a consimţit.
— Maxon Schreave, suveranul tău.
Tânărul a chicotit.
— Sunt onorat, domnule.
— Şi tu eşti?
— Domnul August Illéa, la dispoziţia voastră.
32
Capitolul 6
33
— Vreţi ceai sau cafea?
Georgia s-a înveselit.
— Cafea?
Fără să vrea, Maxon a zâmbit la entuziasmul ei şi s-a întors în
spate, ca să-i atragă atenţia unui paznic.
— Vrei să trimiţi una dintre slujnice să aducă nişte cafea, te rog?
Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să te asiguri că e tare. Apoi şi-a
îndreptat din nou atenţia spre August. Nu pot să-mi imaginez ce
vrei de la mine, i-a spus. Se pare că ţi-ai propus să vii când toţi cei
din palat dorm şi presupun că ai vrea ca vizita asta să rămână pe cât
se poate de secretă. Spune ce ai de zis. Nu pot să-ţi promit că-ţi voi
da ce doreşti, dar te voi asculta.
August a dat aprobator din cap şi s-a aplecat în faţă.
— De zeci de ani căutăm jurnalele lui Gregory. Ştim că au existat
acum mult timp şi, recent, o sursă pe care n-o pot dezvălui ne-a
confirmat acest lucru. August s-a întors către mine: Şi, ca să ştii, nu
prezentarea ta din cadrul Actualităţilor a scos asta la iveală.
Am oftat uşurată. În clipa în care a menţionat jurnalele, am
început să mă blestem în minte şi să mă pregătesc pentru mai târziu,
când Maxon avea să adauge asta pe lista lucrurilor prosteşti pe care
le făcusem.
— Nu ne-am dorit niciodată să înlăturăm monarhia, i-a spus el lui
Maxon. Chiar dacă s-a instalat într-o manieră foarte coruptă, nu ne
deranjează să avem un lider suveran, mai ales dacă acel lider eşti tu.
Maxon era calm, dar îi simţeam mândria.
— Mulţumesc.
— Noi vrem alte lucruri, anumite libertăţi. Ne dorim oficiali
desemnaţi şi ne dorim să nu mai existe caste.
August a spus toate acestea ca şi când ar fi fost uşor de făcut.
Dacă-mi văzuse prezentarea scoasă din Actualităţi, trebuia să ştie
mai bine.
— Te porţi de parcă aş fi deja rege, i-a răspuns Maxon, frustrat.
Chiar dacă ar fi posibil, nu pot să-ţi ofer, pur şi simplu, ceea ce-mi
34
ceri.
— Dar eşti deschis la idee?
Maxon şi-a ridicat mâinile, şi le-a pus pe masă şi s-a aplecat
înainte.
— În acest moment, este irelevant la ce sunt deschis. Nu sunt rege.
August a oftat şi s-a uitat la Georgia. Păreau să comunice fără
cuvinte, iar intimitatea lor mă impresiona. Iată-i aici, într-o situaţie
foarte tensionată – una în care se implicaseră presupunând că nu
aveau cum să o depăşească –, iar sentimentele pe care le aveau unul
faţă de celălalt erau atât de vizibile.
— Că tot veni vorba despre regi, a adăugat Maxon, explică-i tu
Americăi cine eşti. Sunt sigur că te-ai descurca mai bine ca mine.
Ştiam că asta era o metodă prin care Maxon trăgea de timp, ca să
se gândească la o modalitate de a prelua controlul asupra situaţiei,
dar nu mă deranja. Eram foarte nerăbdătoare să înţeleg.
August a zâmbit fără să fie amuzat.
— Asta chiar este o poveste interesantă, ne-a asigurat el,
entuziasmul din vocea lui făcând aluzie la cât de incitantă urma să
fie istorisirea sa. După cum ştiţi, Gregory a avut trei copii: Katherine,
Spencer şi Damon. Katherine s-a căsătorit cu un prinţ, Spencer a
murit, iar Damon a fost cel care a moştenit tronul. Atunci când
Justin, fiul lui Damon, a murit, vărul său Porter Schreave a devenit
prinţ, căsătorindu-se cu tânăra văduvă a lui Justin, care câştigase
Alegerea cu doar trei ani înainte. Acum, Schreave e familia regală.
Nu ar trebui să mai existe membri Illéa. Dar noi existăm.
— Noi? a întrebat Maxon pe un ton calculat, ca şi când s-ar fi
aşteptat să audă nişte cifre.
August nu a făcut decât să încuviinţeze din cap. Zgomotul unor
tocuri a anunţat că slujnica venea. Maxon şi-a pus un deget pe buze,
ca şi cum August ar fi îndrăznit să spună mai multe în prezenţa
acesteia. Slujnica a lăsat tava jos şi ne-a turnat cafea tuturor. Georgia
şi-a luat imediat cana, aşteptând să fie umplută. Mie nu-mi prea
plăcea cafeaua – era prea amară pentru gustul meu –, dar ştiam că
35
avea să mă ajute să mă trezesc, aşa că mi-am făcut curaj să beau.
Înainte să apuc să iau o înghiţitură, Maxon a împins uşor
zaharniţa spre mine. De parcă ar fi ştiut.
— Ce spuneai? i-a dat ghes Maxon, care nu şi-a pus zahăr în cafea.
— Spencer nu a murit, a spus hotărât August. Ştia ce a făcut tatăl
său ca să preia conducerea ţării, ştia că sora lui mai mare fusese
practic vândută pentru a se căsători cu un bărbat pe care îl ura, şi ştia
că asta se aştepta şi din partea lui. Nu a putut să o facă, aşa că a fugit.
— Unde a plecat? am întrebat, vorbind pentru prima dată.
— S-a ascuns la rude şi prieteni şi, până la urmă, a înfiinţat o
tabără în Nord, împreună cu nişte oameni care gândeau la fel ca el.
Acolo e mai frig, atmosfera e mai umedă şi e atât de greu de navigat,
încât nimeni nu încearcă. În cea mai mare parte a timpului, acolo ne
ducem traiul liniştiţi.
Un pic şocată, Georgia l-a înghiontit.
August şi-a venit în fire.
— Presupun că acum ţi-am indicat cum să ne invadezi chiar tu.
Vreau să-ţi reamintesc faptul că noi n-am ucis niciodată niciun ofiţer
sau vreun alt membru din personalul tău şi că evităm, cu orice preţ,
să-i rănim. Tot ce ne-am dorit vreodată a fost să desfiinţăm castele.
Ca să facem asta, aveam nevoie de o dovadă care să confirme că
Gregory a fost bărbatul despre care ni s-a spus întotdeauna. Acum o
avem, iar America a făcut destule aluzii în privinţa acesteia, încât
simţim că, dacă vrem, putem să o exploatăm. Totuşi, nu o facem. Nu
dacă nu suntem nevoiţi.
Maxon a luat o înghiţitură mare de cafea şi şi-a lăsat cana pe
masă.
— Sincer, nu ştiu ce ar trebui să fac cu aceste informaţii. Eşti un
descendent direct de-al lui Gregory Illéa, dar nu vrei coroana. Ai
venit după lucruri pe care doar regele ţi le poate oferi, dar ai cerut să
fii primit în audienţă de mine şi de una dintre fetele din Elită. Tatăl
meu nici măcar nu este aici.
— Ştim, a replicat August. Am ales intenţionat acest moment.
36
Maxon a pufnit.
— Dacă nu vrei coroana, ci doar lucruri pe care eu nu ţi le pot
oferi, de ce ai venit?
August şi Georgia s-au uitat unul la celălalt, probabil
pregătindu-se pentru cea mai importantă cerere.
— Am venit să-ţi cerem toate lucrurile astea pentru că ştim că eşti
un om înţelept. Te-am urmărit toată viaţa, şi o vedem în ochii tăi. O
văd şi acum.
Am studiat reacţia lui Maxon la aceste cuvinte, dar am încercat să
fiu discretă.
— Nici ţie nu îţi plac castele. Nu-ţi place felul în care tatăl tău
conduce ţara asta. Nu vrei să lupţi în războaie despre care ştii că sunt
doar o modalitate de distragere a atenţiei. Mai mult decât orice, cât
trăieşti, îţi doreşti să fie pace. Presupunem că, odată ce vei deveni
rege, situaţia s-ar putea schimba cu adevărat. Şi aşteptăm asta de
mult timp. Suntem pregătiţi să aşteptăm şi mai mult. Rebelii din
Nord sunt dispuşi să îşi dea cuvântul că nu vor mai ataca niciodată
palatul şi că vom face tot posibilul să-i oprim sau să-i încetinim pe
rebelii din Sud. Vedem atât de multe lucruri pe care tu, din spatele
acestor ziduri, nu le poţi vedea. Ţi-am jura credinţă, fără nicio
îndoială, dacă ai vrea să ne dai un semn că eşti dispus să conlucrezi
cu noi pentru un viitor care, în cele din urmă, le-ar oferi oamenilor
din Illéa o şansă de a-şi trăi viaţa.
Maxon nu părea să ştie ce să spună, aşa că am vorbit eu.
— Şi, până la urmă, ce vor rebelii din Sud? Doar să ne omoare pe
toţi?
August şi-a mişcat capul într-un fel care nici nu infirma, nici nu
confirma nimic.
— Asta face parte din planul lor, desigur, dar numai ca să nu mai
existe cine să lupte împotriva lor. Prea multă populaţie este asuprită,
iar celula asta tot mai mare i-a condus la ideea că ei înşişi ar putea să
conducă ţara. America, tu eşti o Cinci; ştiu că ai văzut destui oameni
care urăsc monarhia.
37
Maxon m-a privit discret. Eu am încuviinţat scurt din cap.
— Bineînţeles c-ai văzut. Pentru că, odată ce-ajungi jos, singura ta
opţiune este să-i învinuieşti pe cei din vârf. În cazul ăsta, au un
motiv bun – la urma urmei, un Unu i-a condamnat la viaţa pe care o
duc, fără vreo speranţă reală de a şi-o îmbunătăţi. Cei care îi conduc
pe rebelii din Sud şi-au convins discipolii că singura cale de-a lua
înapoi ceea ce cred că le aparţine este să ia de la monarhie. Dar au
fost oameni care au părăsit tabăra rebelilor sudişti şi care ni s-au
alăturat. Ştiu sigur că, de îndată ce sudiştii vor prelua controlul, nu
vor vrea să împartă bogăţia. Când s-a întâmplat aşa ceva în istorie?
Planul lor este să distrugă tot ce are Illéa, să preia controlul, să facă o
grămadă de promisiuni şi să-i lase pe toţi în aceeaşi situaţie în care se
află acum. Sunt sigur că, pentru majoritatea oamenilor, lucrurile se
vor înrăutăţi. Cei din Şase şi din Şapte nu vor ajunge într-o castă
superioară, cu excepţia câtorva aleşi, pe care rebelii îi vor manipula
de dragul spectacolului. Cei din Doi şi din Trei nu vor mai rămâne
cu nimic. Câţiva oameni se vor simţi răzbunaţi, dar asta nu va
rezolva nimic. Dacă nu există staruri pop care să cânte acele melodii
care-ţi amorţesc mintea, atunci nu vor exista nici muzicieni care să-i
acompanieze din cabinele din spate, nici funcţionari care să alerge
încolo şi-ncoace cu casetele, nici proprietari de magazine care să
vândă muzica. Eliminarea unei persoane din vârf distruge mii din
partea de jos.
Pentru o clipă, s-a lăsat tăcerea, iar August a părut frământat de
griji. Apoi a continuat:
— Istoria cu Gregory se va repeta, doar că mai rău. Sudiştii sunt
pregătiţi să fie mult mai ucigaşi decât ai putea fi tu vreodată, iar
şansele ca ţara să-şi revină sunt slabe. Va fi aceeaşi veche asuprire,
sub un nume nou-nouţ… iar poporul tău va avea de suferit cum nu a
mai suferit niciodată.
S-a uitat în ochii lui Maxon. Părea să existe un soi de înţelegere
între ei doi, probabil pentru că amândoi erau meniţi să conducă.
— Nu avem nevoie decât de un semn, iar noi vom face tot ce vom
38
putea să te ajutăm să schimbi lucrurile, în mod paşnic şi corect.
Poporul tău merită o şansă.
Maxon s-a uitat la masă. Nu puteam să-mi imaginez controversa
din mintea lui.
— Ce fel de semn? a întrebat el şovăitor. Bani?
— Nu, a răspuns August, aproape râzând. Avem mai multe
fonduri decât ţi-ai putea închipui.
— Cum se poate aşa ceva?
— Din donaţii, a replicat el simplu.
Maxon a dat din cap, dar eu am fost surprinsă. Donaţiile
însemnau că erau oameni – cine ştia cât de mulţi – care îi sprijineau.
Cât de mare era forţa rebelă din Nord, când acei simpatizanţi erau
luaţi în considerare? Câţi oameni din ţară cereau aceleaşi lucruri
pentru care veniseră cei doi?
— Atunci, dacă nu este vorba despre bani, a zis Maxon în cele din
urmă, ce vrei?
August şi-a înclinat capul spre mine.
— Să o alegi pe ea.
Deoarece ştiam cum avea să reacţioneze Maxon, mi-am acoperit
faţa cu palmele.
A urmat un lung moment de tăcere, înainte ca Maxon să-şi piardă
cumpătul.
— Nu voi permite nimănui să-mi spună cu cine pot sau nu să mă
căsătoresc! Te joci cu viaţa mea!
Am privit în sus la timp ca să-l văd pe August stând în picioare,
de cealaltă parte a mesei.
— Şi palatul s-a jucat ani de zile cu vieţile oamenilor.
Maturizează-te, Maxon. Tu eşti prinţul. Dacă-ţi doreşti blestemata de
coroană, atunci păstreaz-o. Însă acest privilegiu e însoţit de
responsabilităţi.
Paznicii se îndreptau prudent spre noi, alertaţi de tonul lui Maxon
şi de atitudinea agresivă a lui August. Acum cu siguranţă auzeau
tot.
39
Maxon s-a ridicat să-l contrazică.
— Nu-mi vei alege tu soţia. Punct.
August, foarte hotărât, a făcut un pas înapoi şi şi-a încrucişat
braţele.
— Bine! Noi avem o altă opţiune, dacă aceasta nu funcţionează.
— Cine?
August şi-a dat ochii peste cap.
— De parcă ţi-aş spune, având în vedere cât de calm ai reacţionat
prima dată.
— Spune-mi.
— Chiar nu contează dacă-i asta sau alta. Vrem doar să ştim că vei
avea un partener care va gândi la fel în ceea ce priveşte acest plan.
— Numele meu este America, nu Asta, am spus cu înverşunare,
ridicându-mă şi privindu-l drept în ochi. Nu sunt o jucărie în mica
voastră revoluţie. Tot vorbeşti despre faptul că toată lumea din Illéa
va avea şansa de a-şi trăi viaţa după bunul plac. Şi cu mine cum
rămâne? Cum rămâne cu viitorul meu? În planul acesta, eu nu
contez?
Le-am studiat cu atenţie chipurile, în aşteptarea unui răspuns.
Toţi tăceau. Am observat paznicii care ne înconjurau, pe margine.
Am coborât vocea.
— Susţin desfiinţarea castelor, dar nu poţi să te joci cu mine. Dacă
eşti în căutarea unui pion, la etaj e o fată atât de îndrăgostită de el,
încât ar face orice i-ai cere, dacă asta ar însemna o cerere în căsătorie
până la sfârşitul zilei. Şi celelalte două… între datorie şi prestigiu, ar
intra în joc. Du-te şi alege una dintre ele.
Fără să aştept să mi se dea voie, m-am întors să plec, pe cât de
repede se putea într-un halat şi papuci de casă.
— America! Aşteaptă! a strigat Georgia.
Am ieşit pe uşă înainte să mă prindă din urmă.
— Stai puţin.
— Ce-i?
— Ne pare rău. Am crezut că sunteţi îndrăgostiţi. Nu ne-am dat
40
seama că îi ceream un lucru pe care nu-l dorea. Eram siguri că va fi
de acord.
— Nu înţelegeţi. S-a săturat atât de mult să fie hărţuit şi să
primească ordine. Nu aveţi idee prin ce a trecut.
Am simţit că-mi venea să plâng şi am clipit, concentrându-mă
asupra broderiilor de pe jacheta Georgiei.
— Ştiu mai multe decât crezi, a spus ea. Poate nu totul, dar mult.
Am urmărit foarte atent Alegerea şi se pare că voi doi vă înţelegeţi
foarte bine. El pare atât de fericit în preajma ta. Şi, în plus… ştim
cum ţi-ai salvat slujnicele.
A durat o secundă ca să-mi dau seama ce însemna asta. Cine ne
urmărea, din partea lor?
— Şi am văzut ce-ai făcut pentru Marlee. Te-am văzut luptând. Şi
apoi, prezentarea ta, acum câteva zile. Georgia s-a oprit şi a început
să râdă. Ai avut ceva curaj. Ne-ar prinde bine o fată curajoasă.
Am clătinat din cap.
— Nu încercam să fiu o eroină. De cele mai multe ori, nu mă simt
nici pe departe curajoasă.
— Şi? Nu contează ce crezi tu despre felul tău de-a fi; contează
doar ce faci. Tu, mai mult decât celelalte, iei decizii corecte, fără să te
gândeşti la ce va însemna asta pentru tine. Maxon are nişte
candidate grozave aici, dar ele nu-şi vor murdări mâinile ca să
îndrepte lucrurile. Nu ca tine.
— Multe le-am făcut din egoism. Marlee era importantă pentru
mine, aşa cum sunt şi slujnicele mele.
Ea s-a apropiat mai mult.
— Dar acele acţiuni nu au avut urmări?
— Ba da.
— Şi probabil ştiai că aşa se va întâmpla. Ai intervenit pentru acei
oameni care nu pot vorbi în nume propriu. Asta e ceva special,
America.
Laudele acestea erau diferite faţă de cele pe care eram obişnuită să
le primesc. Mă descurcam când tata îmi spunea că sunt o cântăreaţă
41
frumoasă sau când Aspen îmi zicea că eram cea mai frumoasă fiinţă
pe care o văzuse vreodată… dar aşa ceva? Era aproape copleşitor.
— Sincer, având în vedere unele dintre lucrurile pe care le-ai
făcut, nu-mi vine să cred că regele îţi permite să rămâi. Toată chestia
de la Actualităţi…
Georgia a scos un fluierat.
Am râs.
— Era atât de furios.
— Am fost şocată că ai reuşit să rămâi în viaţă!
— Crede-mă, am scăpat ca prin urechile acului. Şi, în majoritatea
zilelor, simt că nu mai am mult până să fiu dată afară.
— Dar Maxon te place, nu-i aşa? Felul în care te apără…
Am ridicat din umeri.
— Sunt zile în care mă simt atât de încrezătoare şi altele în care nu
ştiu ce să cred. Astăzi nu e o zi bună. Nici ieri nu a fost. Şi nici
alaltăieri, dacă e să fiu cinstită.
A dat aprobator din cap.
— Ei bine, noi te susţinem, chiar şi aşa.
— Pe mine şi pe altcineva, am corectat-o.
— Aşa e.
Din nou, nu mi-a oferit niciun indiciu cu privire la cealaltă
favorită a ei.
— Ce-a fost cu reverenţa din pădure? Ţi-ai bătut joc de mine? am
întrebat.
Ea a zâmbit.
— Ştiu că, judecând după modul în care ne purtăm uneori, s-ar
putea să nu pară aşa, dar nouă chiar ne pasă de familia regală. Dacă
o pierdem, rebelii sudişti vor câştiga. Dacă vor prelua controlul cu
adevărat… ei bine, l-ai auzit pe August. Georgia a clătinat din cap. În
orice caz, eram sigură că mă uitam la viitoarea mea regină, aşa că
m-am gândit că meritai măcar o reverenţă.
Logica ei era atât de stupidă, încât m-a făcut din nou să râd.
— Nu pot să-ţi spun cât de bine e să vorbesc cu o fată care nu-mi e
42
rivală.
— Ai început să oboseşti? m-a întrebat cu o expresie înţelegătoare.
— Odată cu restrângerea grupului de fete, situaţia s-a înrăutăţit.
Adică, ştiam că aşa se va întâmpla… dar se pare că nu mai încerc să
fiu fata pe care ar alege-o Maxon, ci mă asigur că nu va alege alte
fete. Nu ştiu dacă are sens ce spun.
Ea a dat din cap.
— Are. Dar, hei, pentru asta te-ai înscris.
Am chicotit.
— De fapt, nu m-am înscris. Într-un fel, am fost… încurajată să o
fac. Nu voiam să fiu prinţesă.
— Serios?
— Serios.
A zâmbit.
— Faptul că nu-ţi doreşti coroana înseamnă că, probabil, eşti cea
mai în măsură să o ai.
M-am uitat la ea lung, iar ochii ei mari m-au convins că ea chiar
credea asta. Speram să o întreb mai multe, dar Maxon şi August au
ieşit din Sala Mare, părând surprinzător de calmi. De la distanţă, îi
urma un singur paznic.
August o privea pe Georgia de parcă suferise că nu fusese lângă
ea, chiar dacă doar pentru zece minute. Poate că acesta era singurul
motiv pentru care Georgia se afla astăzi aici.
— America, eşti bine? a întrebat Maxon.
— Da.
Puterea mea de a-l privi în ochi dispăruse din nou.
— Ar trebui să te pregăteşti pentru mâine, a comentat el. Paznicii
au jurat să păstreze secretul şi aş aprecia dacă şi tu ai face la fel.
— Desigur.
Răceala mea părea să-l nemulţumească, dar cum altfel se
presupunea că trebuia să mă port acum?
— Domnule Illéa, a fost o plăcere. Vom vorbi în curând.
Maxon i-a întins mâna. August i-a strâns-o cu blândeţe.
43
— Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să ne spui. Suntem cu adevărat
de partea ta, Alteţă.
— Mulţumesc.
— Georgia, să mergem. Unii dintre paznici stau cu degetul pe
trăgaci.
Ea a chicotit.
— Ne mai vedem, America.
Am dat din cap, sigură că nu aveam s-o mai văd vreodată, şi tristă
din cauza asta. A trecut pe lângă Maxon şi l-a luat de mână pe
August. Urmaţi de un paznic, au ieşit pe uşile deschise ale palatului,
lăsându-ne pe mine şi pe Maxon singuri în foaier.
El şi-a ridicat privirea spre mine. Eu am murmurat ceva şi am
arătat spre etaj, din mers.
Obiecţia lui rapidă de a mă alege nu a făcut decât să-mi
amintească de durerea provocată de vorbele lui din bibliotecă, din
ziua precedentă. Credeam că, după tot ce s-a întâmplat în sala de
refugiu, între noi exista un fel de înţelegere. Dar se părea că totul
devenise şi mai confuz decât fusese atunci când încercam să-mi dau
seama cât de mult îl plăceam pe Maxon.
Nu ştiam ce însemna asta pentru noi. Sau dacă mai exista un
„noi” pentru care merita să-mi fac griji.
44
Capitolul 7
45
cu ochiul, ca să ne studieze pe toate patru. După ziua de ieri, evitam
să facem orice ar fi presupus să interacţionăm una cu alta. Celeste
avea un teanc de reviste şi stătea întinsă pe canapea. Cu o mişcare
foarte chibzuită, Kriss îşi luase jurnalul şi începuse să scrie,
aşezându-se, încă o dată, în apropierea reginei. Eu de ce nu mă
gândisem la asta? Elise scosese un set de creioane de desenat, iar
acum lucra la ceva, lângă fereastră. Eu stăteam pe un scaun imens,
lângă uşă, şi citeam o carte.
Aşa, nici măcar nu trebuia să ne privim.
Am încercat să mă concentrez asupra cuvintelor din faţa mea, dar
mă tot întrebam pe cine voiau ca prinţesă rebelii nordici, dacă nu mă
puteau avea pe mine. Celeste era foarte populară, iar oamenii ar fi
urmat-o cu uşurinţă. M-am întrebat dacă erau conştienţi de cât de
manipulatoare putea să fie. Dacă ştiau lucruri despre mine, poate că
ştiau şi despre ea. Oare Celeste ascundea mai multe decât ghicisem?
Kriss era dulce şi, potrivit acelui sondaj de acum ceva timp, era
una dintre favoritele oamenilor. Familia ei nu era foarte importantă,
dar ea era mai prinţesă decât noi. Avea acel aer. Poate că asta era
marea ei calitate; nu era perfectă, dar era atât de simpatică. Erau zile
în care până şi eu voiam să o urmez pe Kriss.
Cea la care mă gândeam cel mai puţin era Elise. Recunoscuse că
nu-l iubea pe Maxon şi că se afla aici din obligaţie. Când a vorbit
despre asta, eu chiar am crezut că se referea la obligaţia faţă de
familia ei sau de rădăcinile ei din Noua Asie, nu faţă de rebelii
nordici. În afară de asta, era atât de stoică şi de calmă. Nu avea nimic
de rebelă.
Şi de aceea am fost brusc sigură că ea era preferata lor. Părea că se
străduieşte cel mai puţin să concureze şi îşi recunoscuse făţiş
indiferenţa faţă de Maxon. Poate că nu trebuia să se străduiască
pentru că, până la urmă, avea o armată de susţinători care să-i ofere,
oricum, coroana.
— Gata, a spus regina pe neaşteptate. Veniţi aici, toate. Şi-a
împins la o parte măsuţa şi s-a ridicat în clipa în care toate ne-am
46
îndreptat agitate spre ea. Ceva nu e în regulă. Ce anume? a vrut să
ştie.
Ne-am uitat una la alta, niciuna din noi nedorindu-şi să-i explice.
În cele din urmă, Kriss cea prea-perfectă a vorbit.
— Înălţimea Voastră, tocmai ce ne-am dat brusc seama de cât de
intensă este competiţia aceasta. Suntem un pic mai mult conştiente
de relaţia fiecăreia cu prinţul şi ne este greu să ne gândim la asta şi să
mai şi vrem să vorbim chiar acum.
Regina a dat din cap cu înţelegere.
— Cât de des vă gândiţi la Natalie? a întrebat.
Natalie plecase abia de-o săptămână. Eu mă gândeam la ea
aproape în fiecare zi. Şi la Marlee mă gândeam tot timpul şi, din
când în când, şi la alte fete.
— Întotdeauna, a spus Elise încet. Era atât de veselă.
Spunând asta, a zâmbit. Crezusem mereu că Natalie o enerva pe
Elise, de vreme ce ea era atât de rezervată, iar Natalie atât de
expansivă. Dar poate că a fost genul acela de prietenie în care
contrariile se atrag.
— Uneori, râdea din mai nimic, a adăugat Kriss. Era contagios.
— Exact, a spus regina. Am fost şi eu în locul vostru şi ştiu cât e de
dificil. Încerci să anticipezi ce trebuie să faci; încerci să anticipezi tot
ce face el. Analizezi fiecare conversaţie, încerci să citeşti printre
rânduri. Este obositor.
Parcă vedeam cum o povară se ridica de pe umerii noştri. Cineva
ne înţelegea.
— Dar să ştiţi un lucru: în ciuda tensiunii pe care o simţiţi între
voi, veţi suferi de fiecare dată când una va pleca. Nimeni nu va
înţelege vreodată această experienţă aşa cum o fac celelalte fete care
au trecut prin asta, mai ales Elita. S-ar putea să vă certaţi, dar asta fac
surorile. Fetele acestea, a spus ea şi ne-a arătat pe fiecare dintre noi,
vor fi cele pe care le veţi suna aproape zilnic în primul an, îngrozite
la gândul de a face o greşeală şi dorindu-vă să vă sprijine. Când veţi
da petreceri, acestea vor fi numele pe care le veţi scrie în capul listei
47
de invitaţi, chiar sub numele membrilor familiei voastre. Pentru că
asta sunteţi acum. Nu veţi pierde niciodată aceste relaţii.
Ne-am uitat una la alta. Dacă aş fi prinţesă şi s-ar întâmpla să am
nevoie de o perspectivă raţională, pe Elise aş suna-o prima dată.
Dacă m-aş certa cu Maxon, Kriss mi-ar aminti de toate părţile lui
bune. Şi Celeste… ei bine, nu eram atât de sigură, dar dacă cineva
avea să-mi spună vreodată să fiu mai fermă în privinţa vreunui
lucru, ea ar fi aceea.
— Aşadar, nu vă grăbiţi, ne-a sfătuit ea. Adaptaţi-vă situaţiei în
care vă aflaţi. Şi lăsaţi totul să curgă de la sine. Nu voi îl alegeţi; el vă
alege pe voi. Nu are sens să le urâţi pe celelalte pentru asta.
— Ştiţi pe care şi-o doreşte cel mai mult? a întrebat Celeste.
Şi, pentru prima dată, am auzit îngrijorarea în vocea ei.
— Nu, a mărturisit regina Amberly. Uneori, mi se pare că aş putea
să ghicesc, dar nu pretind că înţeleg tot ce simte Maxon. Ştiu pe cine
ar alege regele, dar nimic mai mult.
— Dumneavoastră pe cine aţi alege? am întrebat şi apoi m-am
blestemat pentru că am fost atât de directă.
Ea a zâmbit cu bunătate.
— Sinceră să fiu, nu mi-am permis să mă gândesc la asta. Mi s-ar
frânge inima să încep s-o iubesc pe una dintre voi ca pe o fiică,
pentru ca mai apoi s-o pierd. Nu aş putea suporta.
Mi-am coborât privirea, nesigură dacă acele cuvinte au fost sau
nu menite să ne aline.
— Vă spun că aş fi fericită ca oricare dintre voi să facă parte din
familia mea.
Am ridicat ochii şi am urmărit cum s-a uitat la noi, pe rând.
— Deocamdată, avem de lucru, a încheiat ea.
Am rămas acolo în tăcere şi ne-am gândit la vorbele ei înţelepte.
Nu-mi făcusem niciodată timp să mă uit la concurentele ultimei
Alegeri, să le găsesc pozele sau să mă interesez în vreun fel de ele.
Ştiam câteva nume, în mare parte pentru că femeile mai în vârstă le
menţionau în conversaţii, când cântam la petreceri. Pentru mine nu a
48
fost niciodată atât de important; aveam deja o regină şi nici când
eram copilă nu mă gândisem vreodată la posibilitatea de a deveni
prinţesă. Însă acum mă întrebam câte dintre femeile care o vizitau pe
regină sau care veneau de Halloween erau fostele ei rivale, acum
cele mai apropiate prietene ale sale.
Celeste a plecat prima, îndreptându-se către confortul canapelei.
Cuvintele reginei Amberly nu păreau să însemne prea mult pentru
ea. Dintr-un anumit motiv, acela a fost indiciul meu. Toate cele
întâmplate în ultimele zile mi-au îngreunat iar inima, şi simţeam că
nu mai avea mult până să cedeze.
Am făcut o plecăciune.
— Vă rog să mă scuzaţi, am murmurat, înainte să mă îndrept
rapid spre uşă.
Nu aveam un plan. Aş fi putut să mă duc să stau un minut în baie
sau să mă ascund într-unul dintre numeroasele dormitoare de la
parter. Poate că aveam să mă duc în camera mea, unde aş fi plâns
până n-aş mai fi putut.
Din nefericire, părea că universul complota împotriva mea. Afară,
chiar lângă Salonul Doamnelor, Maxon se plimba înainte şi înapoi,
părând că încearcă să afle răspunsul unei ghicitori. M-a văzut înainte
să mă pot ascunde undeva.
Dintre toate lucrurile pe care voiam să le fac acum, acesta era
ultimul de pe listă.
— Mă gândeam dacă să te rog să ieşi, mi-a zis.
— De ce ai nevoie? i-am răspuns scurt.
Maxon a rămas pe loc, încă adunându-şi curajul să spună ceva
care, în mod evident, îl înnebunea.
— Aşadar, e o fată care mă iubeşte mai presus de orice?
Mi-am încrucişat braţele. După ultimele zile, ar fi trebuit să
prevăd această schimbare de atitudine.
— Da.
— Nu două?
M-am uitat la el, aproape iritată că avea nevoie să-i explic. Nu ştii
49
deja ce simt? am vrut să ţip. Nu-ţi aminteşti de sala de refugiu?
Dar, sincer, şi eu aveam acum nevoie de o confirmare. Ce se
întâmplase de am devenit atât de nesigură, atât de repede?
Regele. Insinuările lui în legătură cu ceea ce făcuseră celelalte fete
şi lauda meritelor acestora mă făceau să mă simt neînsemnată. Şi
toate greşelile mele cu Maxon din săptămâna asta agravau situaţia.
Singura cale prin care am fi sfârşit vreodată prin a fi împreună era
Alegerea; dar se părea că, atât timp cât continua, nu aveam cum să
fiu sigură de nimic.
— Mi-ai spus că nu ai încredere în mine, l-am acuzat. Alaltăieri,
ţi-ai propus să mă umileşti, iar ieri, practic, mi-ai spus că sunt o
ruşine. Şi, în urmă cu doar câteva ore, sugestia de a te căsători cu
mine te-a înfuriat. Iartă-mă dacă acum nu mă simt atât de sigură în
relaţia noastră.
— America, uiţi că nu am făcut asta niciodată, a spus cu pasiune,
dar fără niciun fel de mânie. Tu ai cu cine să mă compari. Eu nici
măcar nu ştiu cum să am o relaţie obişnuită, şi primesc o singură
şansă. Tu ai avut cel puţin două. O să greşesc.
— Nu mă deranjează greşelile, i-am replicat. Incertitudinea mă
deranjează. În cea mai mare parte a timpului, nici nu-mi dau seama
ce se întâmplă.
El a tăcut pentru un moment, iar eu mi-am dat seama că
ajunseserăm la o răscruce foarte importantă. Făcuserăm aluzii la atât
de multe lucruri, dar nu mai puteam continua aşa mult timp. Chiar
dacă am fi ajuns împreună, clipele astea de nesiguranţă aveau să ne
chinuie.
— Tot continuăm să facem asta, am şoptit, epuizată de jocul ăsta.
Ne apropiem, dar apoi se întâmplă ceva şi totul se năruie, iar tu nu
pari niciodată în stare să iei o hotărâre. Dacă mă vrei atât de mult pe
cât ai pretins dintotdeauna, de ce nu s-a terminat toată povestea
asta?
Cu toate că îl acuzasem că nu-i păsa deloc de mine, frustrarea lui
s-a transformat în tristeţe.
50
— Pentru că în jumătate din timp eram sigur că iubeai pe
altcineva, iar în cealaltă, mă îndoiam că m-ai putea iubi vreodată, a
răspuns, făcându-mă să mă simt groaznic.
— Ca şi când eu nu am avut motive să mă îndoiesc? Pe Kriss o
tratezi de parcă-i raiul pe pământ, iar apoi te prind cu Celeste…
— Ţi-am explicat asta.
— Da, dar tot m-a durut când v-am văzut.
— Ei bine, şi pe mine mă doare să văd cât de repede te închizi în
tine. De ce faci ăsta?
— Nu ştiu, dar poate că nu ar trebui să te mai gândeşti la mine o
vreme.
Tăcerea s-a lăsat abrupt.
— Ce înseamnă asta?
Am ridicat din umeri.
— Aici mai sunt trei fete. Dacă eşti atât de îngrijorat că ai o
singură şansă, s-ar putea să vrei să te asiguri că nu ţi-o risipeşti cu
mine.
Am plecat, furioasă pe Maxon că m-a făcut să mă simt aşa… şi
furioasă pe mine că am înrăutăţit şi mai mult lucrurile.
51
Capitolul 8
52
apărut de după colţ, urmat de un mic alai.
Apoi, totul a căpătat sens. În absenţa lui, palatul devenise mai
primitor, iar acum, că era acasă, toţi eram supuşi din nou capriciilor
sale. Nu era de mirare că rebelii nordici erau încântaţi de Maxon.
În clipa în care regele a apărut, am făcut o reverenţă. El a ridicat o
mână, iar bărbaţii din spatele lui s-au oprit când s-a apropiat de
mine, lăsându-ne ceva spaţiu ca să vorbim.
— Lady America. Văd că încă mai eşti aici, a spus el, zâmbetul şi
cuvintele sale contrazicându-se.
— Da, Maiestate.
— Şi cum ai fost în absenţa mea?
Am zâmbit.
— Tăcută.
— Ce fată cuminte. A plecat, dar apoi şi-a amintit ceva şi s-a
întors. Mi s-a adus la cunoştinţă că, dintre fetele rămase, tu eşti
singura care mai primeşti bani pentru participare. Elise a renunţat la
banii ei voluntar, aproape imediat după ce plăţile au fost oprite
pentru Doi şi Trei.
Asta nu mă surprindea. Elise era o Patru, dar familia ei deţinea
hoteluri exclusiviste. Nu prea se speteau să facă bani aşa cum o
făceau negustorii din Carolina.
— Cred că asta ar trebui să se termine, a anunţat el, făcându-mă să
revin cu picioarele pe pământ.
Am rămas cu gura căscată.
— Doar dacă, desigur, eşti aici pentru bani şi nu pentru că îl
iubeşti pe fiul meu.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare, provocându-mă să-i contest
decizia.
— Aveţi dreptate, am spus şi-am urât felul în care au sunat
cuvintele. Aşa este corect.
Am văzut că era dezamăgit că nu m-am împotrivit mai mult.
— Mă voi ocupa de asta imediat, a fost replica lui.
A plecat, iar eu am rămas acolo, încercând să nu mă compătimesc.
53
Într-adevăr, era corect. Cum părea că eu eram singura care primea
cecuri? În cele din urmă, oricum avea să se termine. Am oftat şi
m-am îndreptat spre camera mea. Singurul lucru pe care puteam să-l
fac era să le scriu alor mei şi să le spun că nu aveau să mai primească
bani.
Am deschis uşa şi, pentru prima dată, slujnicele mele m-au
ignorat complet. Anne, Mary şi Lucy erau în colţul din spate,
aplecate deasupra unei rochii la care păreau să lucreze, sfădindu-se
în legătură cu progresul lor.
— Lucy, ai spus că ai să termini tivul seara trecută, a zis Anne. Ai
plecat mai devreme ca să-l faci.
— Ştiu, ştiu. Am fost distrasă. Pot să-l fac acum.
Ochii ei erau rugători. Lucy era deja un pic mai sensibilă, iar eu
ştiam că felul mai dur de-a fi al Annei o afecta uneori.
— Ai fost cam distrasă în ultimele zile, a comentat Anne.
Mary a întins mâinile.
— Calmează-te. Dă-mi rochia, înainte să o strici.
— Îmi pare rău, a spus Lucy. Lasă-mă să o iau acum şi voi face
tivul.
— Ce se întâmplă cu tine? a vrut Anne să ştie. Te porţi atât de
ciudat.
Lucy s-a uitat la ea, cu ochii împietriţi. Oricare ar fi fost secretul ei,
părea îngrozită să-l împărtăşească.
Mi-am dres vocea.
Şi-au întors capetele în direcţia mea şi, pe rând, au făcut reverenţe.
— Nu ştiu ce se întâmplă, le-am spus pe când mă îndreptam spre
ele, dar sunt foarte sigură că slujnicele reginei nu se ceartă aşa. În
plus, pierdem timpul, dacă avem de lucru.
Anne, încă furioasă, a arătat-o pe Lucy cu degetul.
— Dar ea…
Am redus-o la tăcere cu un mic gest al mâinii, un pic surprinsă că
a avut imediat efect.
— Fără ceartă. Lucy, de ce nu iei rochia să o termini în camera de
54
lucru, iar noi vom avea timp să ne gândim.
Lucy a luat-o fericită, atât de recunoscătoare pentru ocazia de a
scăpa, încât, practic, a fugit din cameră. Bosumflată, Anne a
urmărit-o cum pleca. Mary părea îngrijorată, dar, supusă, s-a întors
la treabă fără să spună un cuvânt.
Mi-a luat două minute întregi să-mi dau seama că atmosfera din
camera mea era prea mohorâtă ca să mă pot concentra. Am luat nişte
hârtie şi un stilou şi m-am întors la parter. M-am întrebat dacă,
iertând-o pe Lucy, am procedat corect. Poată că ar fi fost bine dacă
le-aş fi lăsat să lămurească situaţia. Poate că intervenţia mea avea să
le slăbească hotărârea de a mă ajuta. Niciodată nu le mai dădusem
ordine ca acum.
M-am oprit în faţa Salonului Doamnelor. Nici acela nu părea locul
potrivit. Am mers de-a lungul holului principal şi am găsit un
colţişor cu o bancă. Părea plăcut acolo. Am intrat grăbită în
bibliotecă, am luat o carte şi m-am întors în colţişor, unde m-am
trezit practic ascunsă de planta uriaşă de lângă bancă. Fereastra
mare dădea în grădină şi, pentru un minut, palatul nu mi-a mai
părut atât de mic. Am urmărit păsările care zburau pe-afară şi am
încercat să găsesc cea mai blândă cale de a le spune părinţilor mei că
nu aveau să mai primească cecuri.
— Maxon, nu putem să mergem la o întâlnire adevărată? Undeva
în afara palatului?
Am recunoscut imediat vocea lui Kriss. Hm. Poate că, până la
urmă, Salonul Doamnelor nu ar fi fost atât de aglomerat.
Când el i-a răspuns, i-am auzit veselia din glas.
— Iubito, aş vrea să putem, dar chiar dacă lucrurile ar fi fost
calme, ar fi dificil.
— Vreau să te văd undeva unde nu eşti prinţ, s-a smiorcăit ea
drăgăstos.
— Ah, dar eu sunt prinţ peste tot.
— Ştii la ce mă refer.
— Ştiu. Sincer, îmi pare rău că nu-ţi pot oferi asta. Cred că ar fi
55
frumos să te văd într-un loc unde nu ai face parte din Elită. Dar asta
e viaţa pe care-o duc.
Vocea lui a devenit puţin tristă.
— Ai regreta? a întrebat-o. Aşa va fi, pentru tot restul vieţii tale.
Pereţi frumoşi, dar tot pereţi. Mama abia dacă părăseşte palatul o
dată sau de două ori pe an.
Printre frunzele dese ale plantei, i-am privit cum trec pe lângă
mine, fără să ştie că sunt acolo.
— Şi dacă tu crezi că publicul este băgăreţ acum, va fi mult mai
rău când vei fi singura fată pe care o vor urmări. Ştiu că sentimentele
tale pentru mine sunt profunde. Simt asta în fiecare zi. Dar cum
rămâne cu viaţa care vine odată cu mine? Îţi doreşti asta?
Păreau să se fi oprit undeva pe hol, deoarece vocea lui Maxon se
auzea la fel de tare.
— Maxon Schreave, a început Kriss, faci să sune ca şi cum pentru
mine e un sacrificiu să mă aflu aici. În fiecare zi, sunt recunoscătoare
că sunt aleasă. Uneori, încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă nu
ne-am fi întâlnit niciodată… Aş prefera să te pierd acum, decât să
duc o viaţă fără asta.
Vocea ei se îngroşa. Nu credeam că plângea, dar era pe-aproape.
— Vreau să ştii că te-aş dori şi fără hainele frumoase şi camerele
superbe. Maxon, te-aş dori şi fără coroană. Te vreau doar pe tine.
Pentru moment, Maxon a rămas fără cuvinte, iar eu mi-am
imaginat cum o ţinea aproape de el sau cum îi ştergea lacrimile care
de-acum probabil că îi alunecau pe obraji.
— Nu pot să-ţi spun ce înseamnă pentru mine să aud aşa ceva.
Mi-am dorit foarte mult să mi se spună că eu sunt cel care contează,
a mărturisit el calm.
— Eşti, Maxon.
A urmat un alt moment de tăcere.
— Maxon?
— Da?
— Eu… nu cred că vreau să mai aştept.
56
Cu toate că ştiam că aveam să regret, la auzul acelor cuvinte am
lăsat în linişte hârtia şi stiloul la o parte, m-am descălţat şi am alergat
spre capătul holului. Am tras cu ochiul în jur şi i-am văzut ceafa lui
Maxon în clipa în care Kriss abia şi-a strecurat mâna în gulerul
costumului său. Când s-au sărutat, părul i-a alunecat într-o parte şi,
pentru primul ei sărut, părea că se descurca foarte bine. Mai bine
decât o făcuse Maxon, asta era sigur.
M-am ascuns după colţ şi, o secundă mai târziu, am auzit-o
chicotind. Maxon a oftat, pe jumătate triumfător, pe jumătate uşurat.
M-am îndreptat repede spre locul meu şi m-am întors spre fereastră,
pentru orice eventualitate.
— Când mai putem să facem asta? a întrebat ea încet.
— Hm. Ce zici peste exact atâta timp cât ne ia să ajungem de aici
în camera ta?
Râsetul lui Kriss s-a stins odată ce au pornit din nou de-a lungul
holului. Am rămas acolo nemişcată preţ de un minut, apoi mi-am
luat stiloul şi hârtia, acum găsindu-mi uşor cuvintele.
Mamă şi tată,
Sunt atât de multe de făcut zilele astea, încât trebuie să fiu concisă.
Într-un efort de a-mi arăta devotamentul faţă de Maxon, şi nu faţă de
luxul de a face parte din Elită, am renunţat să mai fiu plătită pentru
participarea mea. Îmi dau seama că vă anunţ din scurt, dar sunt
sigură că, având în vedere banii care ni s-au dat până acum, nu ne pot
lipsi prea multe.
Sper că vestea asta nu vă va dezamăgi prea mult. Îmi este dor de voi
şi sper că ne vom vedea din nou, în curând.
Vă iubesc pe toţi.
America
57
Capitolul 9
58
Dar se părea că nu trebuia să fie. Regele s-a ridicat, a venit lângă
ea şi a întrerupt-o brusc.
— Doamnelor şi domnilor, îmi cer scuze pentru întrerupere, dar
acest lucru este foarte urgent.
Într-o mână ţinea strâns o bucată de hârtie, iar cu cealaltă îşi
netezea cravata. Vocea lui era liniştită.
— Încă de la naşterea ţării noastre, forţele rebele au fost blestemul
societăţii noastre. De-a lungul anilor, mijloacele lor de a ataca
palatul, ca să nu mai vorbim de omul de rând, au devenit mult mai
agresive. Se pare că apelează la noi metode josnice. După cum
probabil ştiţi bine, cele patru tinere domnişoare rămase în urma
Alegerii reprezintă o gamă diversă de caste. Avem o Doi, o Trei, o
Patru şi o Cinci. Suntem onoraţi să avem un grup atât de variat, dar
acest lucru i-a stimulat pe rebeli în mod ciudat. Regele s-a uitat la
noi, peste umăr, apoi a continuat: Suntem pregătiţi pentru atacurile
asupra palatului, iar când rebelii atacă publicul, intervenim cât
putem. Şi nu v-aş tulbura dacă aş crede că eu, ca rege al vostru, aş
putea să vă apăr, dar… Rebelii atacă în funcţie de castă.
Cuvintele au plutit în aer. Într-un gest aproape prietenos, eu şi
Celeste ne-am privit confuze.
— De multă vreme îşi doresc să pună capăt monarhiei. Atacurile
recente asupra familiilor acestor tinere fete au arătat cât de departe
sunt dispuşi să meargă, iar noi am trimis gărzi de la palat pentru a-i
proteja pe cei dragi Elitei. Dar acum, asta nu mai este de ajuns. Dacă
sunteţi Doi, Trei, Patru sau un Cinci – adică dacă faceţi parte din
aceleaşi caste ca oricare dintre domnişoarele de faţă –, s-ar putea să
fiţi atacaţi de rebeli doar din cauza acestui fapt.
Eu mi-am acoperit gura şi am auzit-o pe Celeste icnind.
— Începând de astăzi, rebelii intenţionează să-i atace pe cei din
Doi şi să-şi croiască drum spre celelalte caste, a adăugat solemn
regele.
Era sinistru. Dacă nu ne puteau obliga să abandonăm Alegerea
pentru familiile noastre, aveau să convingă o foarte mare parte a ţării
59
să-şi dorească să ne elimine. Cu cât rezistam mai mult, cu atât
oamenii aveau să ne urască pe noi pentru că le puneam vieţile în
pericol.
— Acestea sunt, într-adevăr, veşti triste, regele meu, a spus
Gavril, rupând tăcerea.
Regele a încuviinţat din cap.
— Desigur, vom căuta o soluţie. Însă avem informaţii despre opt
atacuri care s-au petrecut astăzi în cinci provincii diferite, toate
asupra cetăţenilor din Doi, toate soldate cu cel puţin un deces.
Mâna care îmi încremenise peste gură mi-a alunecat în dreptul
inimii. Azi, din cauza noastră, muriseră oameni.
— Deocamdată, a continuat regele Clarkson, vă recomandăm să
staţi aproape de casă şi să vă luaţi toate măsurile de siguranţă
posibile.
— Excelent sfat, regele meu, a spus Gavril. S-a întors către noi.
Domnişoarelor, doriţi să adăugaţi ceva?
Elise a clătinat din cap, pur şi simplu.
Kriss a inspirat adânc.
— Ştiu că oamenii din Doi şi din Trei sunt vizaţi, dar căminele
voastre sunt mai în siguranţă decât cele ale castelor inferioare. Cred
că ar fi o idee bună dacă aţi putea să găzduiţi o familie din Patru sau
din Cinci, pe care o cunoaşteţi bine.
Celeste a dat aprobator din cap.
— Rămâneţi în siguranţă. Faceţi ceea ce spune regele.
Apoi s-a întors spre mine, iar eu mi-am dat seama că trebuia să
spun ceva. Când am apărut la Actualităţi şi m-am simţit un pic
pierdută, am avut tendinţa să mă uit la Maxon, de parcă el ar fi putut
să-mi dea sfaturi în tăcere. Conform obiceiului, i-am căutat privirea.
Însă nu i-am văzut decât părul blond în timp ce se uita fix în jos,
încruntătura-i demoralizată fiind singurul lucru evident.
Bineînţeles că îşi făcea griji pentru poporul său. Însă asta nu avea
legătură doar cu protejarea cetăţenilor lui. Ştia că era posibil să
plecăm.
60
Şi nu ar fi trebuit să o facem? Câţi oameni din Cinci puteau să-şi
piardă vieţile pentru că eu stăteam pe scaunul meu, în luminile
strălucitoare ale studioului din palat?
Cum puteam – eu sau oricare dintre fete – să îndurăm acea
povară? Nu noi eram cele care îi omorau. Mi-am amintit tot ce ne-au
spus August şi Georgia şi am ştiut că era un singur lucru pe care-l
puteam face.
— Luptaţi, am spus către nimeni în mod deosebit. Apoi mi-am
adus aminte unde mă aflam şi m-am întors spre cameră. Luptaţi.
Rebelii sunt nişte brute. Încearcă să vă sperie, ca să faceţi ce vor ei. Şi
dacă vă conformaţi? Ce fel de viitor credeţi că vă vor oferi? Aceşti
oameni, aceşti tirani, nu vor înceta, brusc, să mai fie violenţi. Dacă le
daţi putere, vor fi de o mie de ori mai răi. Aşa că luptaţi. Luptaţi,
oricum puteţi.
Am simţit cum sângele şi adrenalina îmi pulsau prin vene, ca şi
când aş fi fost pregătită să atac rebelii chiar eu. Mă săturasem. Ne
terorizaseră, ne persecutaseră familiile. Dacă unul dintre acei rebeli
din Sud s-ar fi aflat chiar acum în faţa mea, nu aş fi fugit.
Gavril a început din nou să vorbească, dar eu eram atât de
furioasă, încât îmi auzeam pulsul în urechi. Înainte să-mi dau seama,
camerele erau închise, iar luminile se stingeau.
Maxon s-a dus la tatăl său şi i-a şoptit ceva, la care regele a clătinat
din cap.
Fetele s-au ridicat şi au dat să plece.
— Duceţi-vă direct în camerele voastre, a spus Maxon cu
blândeţe. Cina vă va fi adusă sus, iar eu vă voi vizita pe toate, în
curând.
Când am trecut pe lângă el, regele mi-a atins braţul cu un singur
deget, iar eu am ştiut că acea mică atingere însemna că voia să mă
opresc.
— N-a fost o mişcare foarte inteligentă, a spus el.
Am ridicat din umeri.
— Ceea ce facem noi nu funcţionează. Continuaţi aşa şi nu veţi
61
mai avea peste cine să domniţi.
Sătul din nou de mine, şi-a fluturat mâna, lăsându-mă să plec.
64
Capitolul 10
65
— Bine, am răspuns, jucându-mă cu rochia.
Tăcerea s-a adâncit.
— Tată, chiar îmi place de el.
— Da?
— Da.
— De ce, mai exact?
M-am gândit puţin.
— Nu sunt foarte sigură. Dar, în parte, cred că îmi place pentru că
mă face să mă simt bine în pielea mea.
— Te-ai simţit vreodată altfel? a glumit tata.
— Nu, e ca şi cum… am fost mereu conştientă de casta din care
fac parte. Chiar şi când am venit la palat, ideea asta m-a obsedat o
vreme. Eram din Cinci sau din Trei? Voiam să fac parte din Unu?
Dar, acum, nu mă mai gândesc deloc la asta. Şi cred că e datorită lui.
Nu mă-nţelege greşit, o dă în bară de multe ori, am zis şi tata a
chicotit. Dar, când sunt cu el, simt că sunt America. Nu reprezint o
castă sau un proiect. Nici măcar nu mă gândesc la el ca fiind
superior, serios. Eu sunt eu, iar el e el însuşi.
Pentru o clipă, tata a tăcut.
— Asta-i foarte bine, pisoiaş.
Era un pic ciudat să discut cu tatăl meu despre băieţi, dar credeam
că el era singurul de acasă care îl vedea pe Maxon mai mult ca pe o
persoană decât ca pe o celebritate; nimeni altcineva nu l-ar fi înţeles
aşa cum o făcea el.
— Da. Deşi nu-i perfect, am adăugat eu în clipa în care Silvia a
băgat capul pe uşă. Mereu simt că e ceva care nu merge cum trebuie.
Ea mi-a aruncat o privire plină de înţeles şi a murmurat Micul
dejun. Am dat din cap.
— Ei bine, şi asta-i în regulă. Greşelile înseamnă că ceea ce
se-ntâmplă e adevărat.
— Voi încerca să nu uit asta. Ascultă, tată, trebuie să plec. Am
întârziat.
— Nu-ţi permiţi aşa ceva. Pisoiaş, ai grijă de tine şi să-i scrii
66
surorii tale cât mai curând.
— Aşa voi face. Te iubesc, tati.
— Şi eu te iubesc.
Când fetele au ieşit după micul dejun, Maxon şi cu mine am
zăbovit în sala de mese. Regina a trecut pe lângă noi, mi-a făcut cu
ochiul, iar eu mi-am simţit obrajii înroşindu-se. Dar regele a venit la
scurt timp după aceea, iar privirea din ochii lui a făcut să dispară
orice urmă de roşeaţă.
De îndată ce am rămas singuri, Maxon a venit la mine şi şi-a
împletit degetele cu ale mele.
— Te-aş întreba ce vrei să faci astăzi, dar opţiunile noastre sunt
destul de limitate. Nu putem să tragem cu arcul, să mergem la
vânătoare, să călărim; nu putem să facem nimic afară.
Am oftat.
— Nici măcar dacă am fi însoţiţi de o mulţime de paznici?
— Îmi pare rău, America. Mi-a zâmbit trist. Dar ce spui de un
film? Putem să ne uităm la ceva cu peisaje spectaculoase.
— Nu e acelaşi lucru. L-am tras de braţ. Haide. Hai să ne distrăm
cum putem mai bine.
— Aşa te vreau, a spus.
Ceva din vorbele lui chiar m-a făcut să mă simt mai bine, de parcă
eram în chestia asta împreună. Trecuse ceva vreme de când nu mai
simţisem asta.
Am intrat în hol şi ne-am îndreptat spre scara care ducea către
teatru, când am auzit clinchetele muzicale pe fereastră. Am întors
capul către sunet şi am căscat ochii de uimire.
— Plouă!
I-am dat drumul braţului lui Maxon şi mi-am lipit mâna de sticlă.
Nu plouase în lunile petrecute la palat, iar eu mă întrebasem dacă
avea să mai plouă vreodată. Acum că vedeam ploaia, îmi dădeam
seama că îmi lipsea. Îmi lipsea schimbarea anotimpurilor, felul în
care se transformau lucrurile.
— Este atât de frumos, am şoptit.
67
În spatele meu, Maxon mi-a cuprins talia cu un braţ.
— Doar tu puteai găsi frumuseţe în ceva despre care oamenii ar
spune că le-ar strica ziua.
— Aş vrea să o pot atinge.
El a oftat.
— Ştiu că vrei, doar că nu…
M-am întors la Maxon, ca să văd de ce s-a oprit. S-a uitat în toate
părţile, iar eu am făcut la fel. În afară de câţiva paznici, eram singuri.
— Haide, a spus el, apucându-mă de mână. Să sperăm că nu ne
vede nimeni.
Am zâmbit, pregătită pentru orice aventură la care se gândea. Îmi
plăcea când Maxon era aşa. Am urcat scările şi ne-am îndreptat spre
al treilea etaj. Pentru o clipă, m-am simţit agitată, îngrijorată că avea
să-mi arate ceva asemănător cu biblioteca ascunsă. Nu fusese o
experienţă atât de plăcută pentru mine.
Am mers până la mijlocul etajului şi am trecut doar pe lângă un
paznic, care era de serviciu. Maxon m-a tras într-un salon mare şi
m-a împins la perete, lângă un şemineu imens, neaprins. A întins
mâna în gura şemineului şi a găsit o încuietoare ascunsă. Apoi a
deschis un panou în perete care conducea către o altă scară secretă.
— Ţine-mă, a spus când mi-a întins mâna.
M-am conformat şi l-am urmat pe scările slab luminate, până
când am ajuns în dreptul unei uşi. Maxon a tras un zăvor, a deschis
uşa… şi am dat peste o perdea de ploaie.
— Acoperişul? am întrebat tare, ca să acopăr zgomotul.
A dat din cap. Zidurile care înconjurau intrarea lăsau un spaţiu
deschis, cam de mărimea dormitorului meu, unde să ieşim. Faptul că
nu vedeam decât ziduri şi cerul nu conta. Măcar eram afară.
Încântată, am făcut un pas înainte şi am simţit apa. Picăturile care
mi se adunau pe braţ şi îmi alunecau pe rochie erau mari şi calde.
Înainte de a mă împinge în ploaia torenţială, l-am auzit pe Maxon
râzând o dată.
Am icnit, udă pe jumătate în doar câteva secunde. M-am întors,
68
l-am apucat de braţ, iar el, prefăcându-se că se împotrivea, mi-a
zâmbit. În timp ce ploaia ne uda leoarcă, părul îi cădea în şuviţe pe
chip, iar el încă rânjea când m-a tras spre marginea zidului.
— Uite, mi-a şoptit la ureche.
M-am întors şi, pentru prima dată, am observat priveliştea. Am
privit uimită oraşul care se întindea în faţa mea. Reţeaua de străzi,
geometria clădirilor, multitudinea de culori – chiar dacă estompate
de cenuşiul ploii –, totul îmi tăia răsuflarea.
M-am trezit simţindu-mă ataşată de toate acestea, ca şi cum mi-ar
fi aparţinut într-un fel.
— America, nu vreau ca rebelii să pună mâna pe oraş, a spus el
peste zgomotul ploii, ca şi când mi-ar fi citit gândurile. Nu ştiu care e
numărul morţilor, dar îmi dau seama că tata nu vrea să îmi zică. Se
teme că voi anula Alegerea.
— Există vreo cale să afli adevărul?
S-a gândit.
— Cred că, dacă aş putea lua legătura cu August, el ar şti cum. Aş
putea să-i trimit o scrisoare, dar mă tem să scriu prea multe. Şi nu
ştiu dacă aş putea să-l aduc la palat.
Am reflectat asupra acestei opţiuni.
— Dar dacă am putea ajunge noi la el?
Maxon a râs.
— Cum sugerezi să facem asta?
Am ridicat jucăuş din umeri.
— Găsesc eu o soluţie.
Tăcut, m-a ţintuit cu privirea vreme de un minut.
— E plăcut să spui lucrurile cu voce tare. Eu am întotdeauna grijă
la ce zic. Simt că aici nu mă poate auzi nimeni. În afară de tine.
— Atunci, hai, spune orice.
A rânjit.
— Doar dacă spui şi tu.
— Bine, am răspuns eu, fericită să intru-n joc.
— Ei bine, ce vrei să ştii?
69
Mi-am dat într-o parte părul ud de pe frunte şi am început cu un
lucru important, dar impersonal.
— Chiar nu ştiai de jurnale?
— Nu. Dar acum sunt informat. Tata m-a obligat să le citesc pe
toate. Dacă August ar fi venit acum două săptămâni, aş fi crezut că
minţea, dar nu şi acum. America, e şocant. Ce-ai citit tu e doar vârful
aisbergului. Vreau să îţi povestesc, dar încă nu pot.
— Înţeleg.
M-a privit hotărât.
— Cum au aflat fetele că mi-ai dat jos cămaşa?
M-am uitat în jos, ezitând.
— Îi urmăream pe paznicii care se antrenau. Am spus că, fără
cămaşă, arăţi la fel de bine ca oricare dintre ei. Mi-a scăpat.
Maxon şi-a dat capul pe spate şi a râs.
— Nu pot să mă supăr din cauza asta.
Am zâmbit.
— Ai mai adus vreodată pe cineva aici?
A părut trist.
— Pe Olivia. O singură dată.
Acum, că tot a venit vorba de asta, mi-am amintit. O sărutase aici,
sus, iar ea ne povestise totul.
— Am sărutat-o pe Kriss, mi-a spus deodată, fără să mă privească.
De curând. Pentru prima dată. Mi se pare corect să ştii.
Şi-a coborât privirea, iar eu am dat uşor din cap. Dacă nu i-aş fi
văzut chiar eu sărutându-se, dacă aş fi aflat asta acum, probabil că aş
fi fost distrusă. Şi, cu toate că ştiam deja, vorbele lui m-au durut.
— Nu-mi place să ne întâlnim aşa.
M-am foit din cauza rochiei îmbibate cu apă.
— Ştiu. Nu avem ce face.
— Asta nu înseamnă că e corect.
A râs.
— Când am avut noi vreodată parte de ceva corect?
I-am dat dreptate.
70
— Nu ar trebui să-ţi spun – şi dacă îi dai de înţeles că ştii, se va
purta şi mai rău, sunt sigură – dar… tatăl tău mi-a spus nişte lucruri.
În plus, a oprit plăţile pentru familia mea. Niciuna dintre familiile
fetelor nu mai primeşte bani, aşa că presupun că a părut aiurea
oricum.
— Îmi pare rău, a spus el.
A privit oraşul. Pentru un timp, felul în care cămaşa i se lipea de
piept mi-a distras atenţia.
— America, nu cred că am cum să îndrept situaţia.
— Nu trebuie să o faci. Am vrut doar să ştii ce se întâmplă. Şi că
mă descurc.
— Eşti prea dură pentru el. Nu te înţelege.
Şi-a întins mâna după a mea, iar eu i-am dat-o nestingherită.
Am încercat să mă gândesc la orice altceva mi-aş fi dorit să ştiu,
dar, în mare parte, avea legătură cu celelalte fete şi nu voiam să-l
necăjesc cu asta. Acum, eram sigură că puteam să ghicesc adevărul
şi, dacă mă înşelam, nu voiam să stric momentul.
Maxon s-a uitat la încheietura mea.
— Vrei să… M-a privit, nesigur de întrebarea pe care voia să mi-o
adreseze. Vrei să dansezi?
Am dat din cap că da.
— Dar nu mă pricep deloc.
— Vom dansa lent.
Maxon m-a tras lângă el, punându-şi o mână pe talia mea. Eu i-am
dat o mână şi, cu cealaltă, mi-am ridicat rochia udă. Ne-am legănat,
abia mişcându-ne. Mi-am lipit obrazul de pieptul lui Maxon, el şi-a
sprijinit bărbia în creştetul meu şi ne-am învârtit pe muzica ploii.
Când m-a strâns un pic mai tare, am simţit că toate lucrurile rele
fuseseră şterse şi că Maxon şi cu mine eram mai apropiaţi ca
niciodată. Eram prieteni care îşi dădeau seama că nu voiau să fie
despărţiţi. În multe privinţe, eram firi opuse, dar în acelaşi timp
semănăm foarte mult unul cu celălalt. Nu puteam să pun relaţia
noastră pe seama destinului, dar părea mai importantă decât orice
71
altceva.
Mi-am înălţat faţa spre Maxon, i-am atins obrazul cu o mână şi
l-am tras spre mine, pentru un sărut. Buzele lui, ude, le-au întâlnit pe
ale mele ca o adiere caldă. Am simţit cum mi-a cuprins spatele cu
ambele mâini şi cum m-a ţinut lângă el ca şi cum, altfel, s-ar fi
prăbuşit. În timp ce ploaia lovea acoperişul, întreaga lume tăcea. Mi
se părea că nu mă săturam de el, că atingerile sau spaţiul sau timpul
nu erau de ajuns.
După toate acele luni în care încercasem să îmi împac dorinţele şi
speranţele, acum mi-am dat seama – în acest moment creat de
Maxon doar pentru noi – că nu avea să aibă sens niciodată. Nu
puteam decât să merg mai departe şi să sper că, de fiecare dată când
ne-am fi îndepărtat, aveam să găsim cumva o cale de a ne regăsi.
Şi trebuia să o facem. Pentru că… pentru că…
Pe cât de mult am aşteptat acest moment, pe atât de repede s-a
scurs.
Îl iubeam pe Maxon. Pentru prima dată, eram sigură de asta. Nu
respingeam sentimentul, nu mă agăţam de Aspen şi de toate
întrebările ipotetice care îl însoţeau. Nu cedam dovezilor de
afecţiune ale lui Maxon, pregătită să-l abandonez în caz că m-ar fi
dezamăgit. Pur şi simplu, acceptam sentimentul.
Îl iubeam.
Nu ştiu ce mă făcea să fiu atât de sigură, dar atunci ştiam, la fel
cum eram sigură de numele meu sau de culoarea cerului sau de
orice lucru scris într-o carte.
Oare simţea şi el asta?
Maxon s-a desprins de mine şi m-a privit.
— Eşti atât de drăguţă când eşti ciufulită şi udă.
Am râs nervos.
— Îţi mulţumesc. Pentru asta şi pentru ploaie şi pentru faptul că
nu renunţi.
Şi-a trecut degetele peste obrazul meu, peste nas şi bărbie.
— Meriţi. Nu cred că înţelegi. Pentru mine, meriţi.
72
Îmi simţeam inima pe cale să explodeze şi-mi doream ca totul să
se termine azi. Lumea mea căpătase un nou sens şi mi se părea că
singura cale prin care puteam să rezist ameţelii pe care mi-o provoca
era ca relaţia noastră să devină, în sfârşit, reală. Acum, eram sigură
că aşa avea să fie. Trebuia să se întâmple. În curând.
Maxon m-a sărutat pe vârful nasului.
— Hai să mergem să ne uscăm şi să vedem un film.
— Sună bine.
Mi-am ascuns cu grijă dragostea pentru Maxon undeva în
adâncul inimii, un pic înfricoşată de acest sentiment. În cele din
urmă, avea să fie împărtăşită, dar, pentru moment, era secretul meu.
Am încercat să-mi storc rochia sub bolta scundă în care se afla
uşa, dar în zadar. În drum spre camera mea, aveam să las o mică
dâră de apă.
— Votez pentru o comedie, am spus când am coborât scările, în
urma lui Maxon.
— Eu votez pentru un film de acţiune.
— Ei bine, tocmai ai spus că merit, deci cred că voi câştiga.
Maxon a râs.
— Ai punctat bine.
A chicotit din nou când a împins panoul care ne conducea înapoi
în salon, doar ca să încremenească în loc o secundă mai târziu.
Am privit pe furiş peste umărul lui şi l-am văzut pe regele
Clarkson, care stătea acolo, părând la fel de nervos ca întotdeauna.
— Presupun că a fost ideea ta, i-a spus lui Maxon.
— Da.
— Ai idee la ce pericol te-ai expus? a vrut el să ştie.
— Tată, nu mă aşteaptă niciun rebel pe acoperiş, a contracarat
Maxon, încercând să pară raţional, dar arătând un pic ridicol în
hainele-i care picurau.
— Maxon, nu-i nevoie decât de un singur glonţ bine ţintit. A lăsat
cuvintele să plutească în aer. Ştii că din cauză că am trimis paznici să
supravegheze casele Elitelor, nu mai suntem apăraţi ca înainte. Şi
73
mulţi dintre cei pe care i-am trimis au dispărut fără urmă. Suntem
vulnerabili. Mi-a aruncat o privire duşmănoasă, peste umărul fiului
său. Şi de ce, când se întâmplă ceva zilele astea, ea e întotdeauna
implicată?
Am rămas pe loc, tăcuţi, ştiind că, oricum, nu aveam ce să
spunem.
— Du-te şi schimbă-ţi hainele, a ordonat regele. Avem de lucru.
— Dar eu…
O singură privire a tatălui său i-a transmis lui Maxon că planurile
pe care le făcuse pentru acea zi nu mai erau valabile.
— Bine, a zis el, dându-se bătut.
Regele Clarkson l-a luat de braţ pe Maxon şi l-a împins,
lăsându-mă în urmă. Peste umăr, Maxon a şoptit îmi pare rău, iar eu
i-am zâmbit uşor.
Nu mă temeam de rege. Nici de rebeli. Ştiam cât de mult însemna
Maxon pentru mine şi eram sigură că, într-un fel sau altul, totul avea
să se rezolve.
74
Capitolul 11
75
la Maxon.
— Şi eu, am promis.
81
Capitolul 12
82
A scos un sunet asemănător unui oftat.
— Tot nu cred că ar trebui să vii şi tu.
— Vin, Maxon. Ai terminat?
— Da. Trebuie să mă încalţ.
Am deschis uşa şi, după ce m-a măsurat rapid din cap până-n
picioare, Maxon a început să râdă.
— Îmi pare rău. Sunt obişnuit să te văd în rochii.
— Şi tu arăţi un pic altfel când nu porţi costum.
Chiar aşa era, dar într-un mod care nu era nici pe departe comic.
Cu toate că hainele lui Aspen erau prea mari, Maxon arăta bine
îmbrăcat în denimul vechi şi simplu. Cămaşa avea mâneci scurte, iar
eu am tras cu ochiul la acele braţe puternice, pe care le văzusem doar
o singură dată, în sala de refugiu.
— Pantalonii ăştia sunt mult prea grei. De ce îţi plac blugii atât de
mult? m-a întrebat el, amintindu-şi de cererea mea din prima zi în
care am ajuns la palat.
Am ridicat din umeri.
— Îmi plac, pur şi simplu.
Mi-a zâmbit şi a clătinat uşor din cap. S-a îndreptat spre şifonierul
meu, fără să mă întrebe dacă era în regulă să-l deschidă.
— Avem nevoie de ceva ca să nu-ţi pice pantalonii, altfel vom
avea parte de o seară foarte scandaloasă. Ei bine, mai scandaloasă
decât este deja.
Maxon a scos o eşarfă de un roşu închis, s-a întors la mine şi a
strecurat-o prin găicile pentru curea.
Nu ştiu de ce, dar gestul mi s-a părut important. Inima îmi bătea
cu putere şi, preţ de un minut, m-am întrebat dacă el o auzea cum
striga cât de mult îl iubeam. Dacă a auzit-o, a ignorat-o în favoarea a
ceea ce făcea.
— Ascultă, a spus el, înnodând uşor eşarfa, e foarte periculos ce
facem noi. Dacă se întâmplă ceva, vreau să fugi. Nici măcar să nu
încerci să te întorci la palat. Găseşte o familie care să te ascundă peste
noapte.
83
Maxon a făcut un pas înapoi şi s-a uitat în ochii mei, îngrijorat.
Mi-am lăsat capul pe o parte.
— Să rog o familie să mă ascundă acum e o chestiune aproape la
fel de periculoasă ca înfruntarea rebelilor. Oamenii ar putea să se
supere din cauză că noi, fetele, nu părăsim competiţia.
— Dacă informaţiile din articolul pe care ţi l-a arătat Celeste sunt
corecte, atunci oamenii ar putea fi mândri de tine.
Voiam să-i spun lui Maxon că nu eram de acord, dar o bătaie la
uşă ne-a întrerupt. S-a dus să o deschidă, iar Aspen şi un al doilea
paznic au intrat rapid în camera mea slab luminată.
— Înălţimea Voastră, a spus Aspen cu o mică plecăciune. Lady
America m-a informat că aveţi nevoie să ieşiţi din palat.
Maxon a oftat adânc.
— Da. Şi am auzit că tu eşti omul care poate să mă ajute. Ofiţer…
– a căutat cu privirea insigna lui Aspen – Leger.
Aspen a dat din cap.
— De fapt, nu e foarte complicat. Păstrarea secretului ar putea fi o
problemă mai mare decât părăsirea palatului.
— Cum aşa?
— Păi, trebuie să presupun că există un motiv pentru care vreţi să
faceţi asta noaptea, fără ştirea regelui. Dacă suntem întrebaţi în mod
expres, a spus Aspen, uitându-se la celălalt paznic, nu cred că îl
putem minţi.
— Iar eu nu v-aş cere să minţiţi. Sper să-i pot dezvălui asta tatălui
meu destul de curând, dar, în seara asta, discreţia este absolut
necesară.
— Nu ar trebui să fie o problemă. Aspen a ezitat. Nu cred că
domnişoara ar trebui să vă însoţească.
Ca şi când ar fi câştigat disputa, Maxon s-a uitat la mine cu o faţă
pe care se citea Ţi-am spus eu!
Mi-am menţinut poziţia cât am putut.
— Nu am de gând să stau aici degeaba. Rebelii m-au mai urmărit
o dată, şi nu am păţit nimic.
84
— Dar nu erau sudişti, a contracarat Maxon.
— Vin cu tine, am spus. Şi pierdem timpul.
— Să ne-nţelegem, nimeni nu e de acord cu tine.
— Să ne-nţelegem, nu-mi pasă.
Oftând, Maxon şi-a tras căciula tricotată.
— Aşadar, ce trebuie să facem?
— Planul este destul de simplu, a spus Aspen hotărât. De două ori
pe săptămână, un camion e trimis după alimente. Uneori, cei care
lucrează în bucătărie rămân fără ceea ce le trebuie pentru săptămâna
în curs, deci camionul pleacă iar, să aducă ce lipseşte. De obicei,
merg cei de la bucătărie, împreună cu câţiva paznici.
— Şi nimeni nu va bănui nimic? am întrebat.
Aspen a scuturat din cap.
— De obicei, aceste drumuri se fac noaptea. Dacă bucătarul spune
că avem nevoie de mai multe ouă pentru micul dejun, ei bine, ar fi
bine să plecăm înainte de răsăritul soarelui.
Maxon s-a repezit la pantalonii de la costum şi a scotocit prin
buzunare.
— Am reuşit să-i trimit un bilet lui August. Mi-a spus că ar trebui
să ne întâlnim cu el la adresa asta.
Maxon i-a dat hârtia lui Aspen, care i-a înmânat-o celuilalt paznic.
— Ştii unde este? a întrebat Aspen.
Paznicul – un tânăr negricios pe care a cărui insignă am reuşit, în
cele din urmă, să citesc AVERY – a dat aprobator din cap.
— Nu e cea mai bună zonă a oraşului, dar e destul de aproape de
zona de depozitare a alimentelor, încât nu ar trebui să trezim nicio
suspiciune.
— În regulă, a spus Aspen. S-a uitat la mine. Strânge-ţi părul sub
căciulă.
Mi-am apucat părul şi l-am răsucit în sus, în speranţa că avea să
încapă sub căciula tricotată de care îmi făcuse rost Aspen. Am
împins în sus ultimele şuviţe şi m-am uitat la Maxon.
— Ei bine?
85
S-a înecat într-un hohot de râs.
— E minunat.
I-am dat un pumn în braţ, în joacă, înainte de a mă conforma
următoarelor instrucţiuni ale lui Aspen.
Am observat că îl durea să mă vadă atât de neprotocolară cu
Maxon. Şi poate că era vorba de mai mult decât atât. Vreme de doi
ani, ne ascunseserăm într-o căsuţă în copac, dar iată-mă acum
rătăcind pe străzi, după ora de stingere, alături de bărbatul pe care
rebelii sudişti voiau, mai mult decât pe oricine altcineva, să-l vadă
mort.
Momentul ăsta era o lovitură dureroasă pentru tot ce fusese între
noi. Şi chiar dacă nu eram îndrăgostită de Aspen, el încă mai era
important pentru mine, iar eu nu voiam să-l fac să sufere.
Dar înainte ca Maxon să observe măcar, Aspen şi-a înălţat
privirea.
— Urmaţi-ne.
Strecurându-se pe hol, Aspen şi ofiţerul Avery ne-au condus în
jos pe scara care conducea spre imensa sală de refugiu, rezervată
pentru familia regală. În loc să ne îndreptăm spre uşile mari de oţel,
am traversat rapid palatul, apoi am urcat pe o altă scară în spirală.
Am presupus că aveam să ajungem la etaj, dar am ieşit în bucătărie.
Valul de căldură şi mirosul dulce al pâinii care creştea m-au lovit
imediat. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit ca acasă. Mă
aşteptam la ceva auster, profesional, ca brutăriile mari din Carolina,
în capătul frumos al oraşului. Dar aici erau mese de lemn uriaşe pe
care erau întinse legumele care urmau să fie pregătite. Prin câteva
locuri erau lăsate nişte bilete, care aminteau ce trebuia făcut oricui
era de serviciu. Una peste alta, bucătăria părea confortabilă, în ciuda
faptului că era atât de mare.
— Nu vă ridicaţi capetele, ne-a şoptit ofiţerul Avery mie şi lui
Maxon.
Studiam podeaua, când Aspen a strigat:
— Delilah?
86
— Stai puţin, scumpule! i-a strigat cineva înapoi.
În vocea-i puternică se distingea uşoara tărăgănare a unui accent
sudist, pe care-l auzeam uneori în Carolina. De după colţ s-au auzit
nişte paşi greoi, dar am evitat să mă uit în sus ca să văd faţa femeii.
— Leger, drăguţule, ce mai faci?
— Bine. Tocmai am auzit că trebuie să ridicăm o livrare şi mă
întrebam dacă ai o listă pentru mine.
— Livrare? Nu din câte ştiu eu.
— Ciudat. Eram sigur de asta.
— Ai putea să te duci, a spus fără vreo urmă de îngrijorare sau de
suspiciune în glas. Nu vreau să ratăm ceva.
— Că bine zici. Nu întârzii prea mult, i-a răspuns Aspen.
L-am auzit cum prinde un set de chei.
— Ne vedem mai târziu, Delilah. Dacă dormi, o să pun cheile pe
cârlig.
— Bine, scumpule. Să vii să mă vezi curând. A trecut prea mult
timp.
— Aşa voi face.
Aspen o pornise deja, iar noi l-am urmat în tăcere. Am zâmbit în
sinea mea. Femeia, Delilah, avea o voce mai gravă, matură. Dar până
şi ei îi plăcea de Aspen.
Am dat colţul şi am urcat pe o rampă lată, către două uşi late.
Aspen a descuiat broasca şi a deschis uşile. Un camion mare şi negru
aştepta în aerul dulce al oraşului Angeles.
— Nu avem de ce să ne ţinem, dar cred că voi doi ar trebui să
intraţi în spate, a spus Avery.
M-am uitat la spaţiul imens în care se transporta marfa. Cel puţin
nu aveam să fim recunoscuţi.
M-am dus în spate, unde Aspen deja deschidea uşile.
— Doamna mea, a spus el şi mi-a oferit mâna, pe care i-am
acceptat-o. Înălţimea Voastră, a adăugat când Maxon a trecut pe
lângă el, refuzând să fie ajutat.
Înăuntru erau câteva lăzi şi nişte rafturi de-a lungul unei laturi,
87
dar, în rest, era o cutie mare şi goală de metal. Maxon a trecut pe
lângă mine, evaluând spaţiul.
— Vino aici, America, a spus el, arătându-mi colţul. Ne vom
sprijini de raft.
— Vom încerca să conducem cu atenţie, a strigat Aspen.
Maxon a încuviinţat din cap. Înainte de a închide uşile, Aspen
ne-a privit solemn.
În beznă, m-am împins în Maxon.
— Ţi-e frică? m-a întrebat.
— Nu.
— Nici mie.
Dar eram destul de sigură că minţeam amândoi.
88
Capitolul 13
89
— Totuşi, promite-mi că vei fugi, a adăugat.
Am hotărât că, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva foarte rău,
oricum nu aveam cum să-l ajut pe Maxon.
— Îţi promit.
Am trecut peste un hârtop şi ne-am zdruncinat destul de tare, iar
el m-a ţinut. Am simţit cum nasurile ni se ating în întuneric şi, pe
neaşteptate, mi-am dorit să-l sărut. Cu toate că trecuseră doar trei
zile de la sărutul nostru de pe acoperiş, mi se părea o eternitate. Mă
ţinea aproape de el, iar eu îi simţeam răsuflarea pe piele. Avea să mă
sărute; eram sigură de asta.
Maxon şi-a împins nasul în obrazul meu şi şi-a apropiat buzele de
ale mele. Aşa cum, în întuneric, simţeam mirosul de cafea şi auzeam
fiecare mic scârţâit, lipsa luminii mă făcea să mă concentrez asupra
mirosului curat care plutea în jurul lui Maxon, să-i simt apăsarea
degetelor pe gâtul meu, în sus, spre şuviţele de păr care-mi ieşeau de
sub căciulă.
Cu o secundă înainte ca buzele noastre să se atingă, camionul s-a
oprit brusc, iar noi am fost aruncaţi în faţă. M-am lovit cu capul de
perete şi eram aproape sigură că Maxon m-a muşcat de ureche.
— Au! a exclamat el, iar eu l-am simţit îndreptându-şi poziţia în
întuneric. Te-ai rănit?
— Nu. Părul şi căciula au amortizat, în mare, şocul.
Dacă nu mi-aş fi dorit atât de mult să-l sărut, aş fi râs.
De îndată ce ne-am oprit, am început să ne mişcăm încet în sens
invers. După câteva secunde, camionul s-a clătinat din nou, iar
motorul a fost oprit. Maxon şi-a schimbat poziţia, iar mie mi s-a
părut că s-ar fi ferit ghemuindu-se, cu faţa spre uşă. Când Maxon a
întins în spate o mână ca să mă protejeze, am adoptat o poziţie
similară, pentru orice eventualitate.
Lumina care intra în cabină, de la felinarul stradal, era şocantă, iar
eu am mijit ochii în clipa în care cineva a urcat în partea din spate a
camionului.
— Am ajuns, a spus ofiţerul Avery. Staţi în spatele meu.
90
Maxon s-a ridicat şi mi-a întins o mână. Mi-a dat drumul ca să
sară din camion, apoi s-a întins ca să mă ajute să cobor şi imediat m-a
luat din nou de mână. Primul lucru pe care l-am observat a fost zidul
mare de cărămidă care ne închidea pe alee şi mirosul înţepător de
ceva în putrefacţie. În faţa noastră, cu o armă în mână, Aspen privea
în jur cu atenţie.
El şi Avery s-au îndreptat spre intrarea din spate a clădirii, iar noi
i-am urmat îndeaproape. Zidurile care ne înconjurau erau înalte şi
îmi aminteau de blocurile de acasă, cu ieşirile lor de incendiu care
şerpuiau pe părţile lor laterale, deşi asta nu părea o zonă locuită.
Aspen a bătut la uşa murdară şi a aşteptat. Uşa s-a crăpat, cu un
lănţişor menit să protejeze pe oricine s-ar fi aflat acolo. Dar, înainte
ca uşa să fie închisă rapid, am văzut ochii lui August. Apoi s-a
deschis larg şi August ne-a invitat înăuntru.
— Grăbiţi-vă, ne-a şoptit el.
Georgia şi un băiat mai mare se aflau în camera întunecată. Mi-am
dat seama că era la fel de neliniştită ca şi noi şi nu m-am putut abţine
să nu traversez grăbită camera ca s-o îmbrăţişez. Nu s-a împotrivit,
iar eu am fost fericită să aflu că-mi făcusem o prietenă neaşteptată.
— Aţi fost urmăriţi? a întrebat ea.
Aspen a scuturat din cap.
— Nu. Dar ar trebui să vă grăbiţi.
Georgia m-a tras lângă o măsuţă, iar Maxon s-a aşezat lângă mine,
cu August şi băiatul mai tânăr lângă el.
— Cât de rău e? a întrebat Maxon. Am senzaţia că tatăl meu îmi
ascunde adevărul.
August a ridicat surprins din umeri.
— Din câte ne dăm seama, cifrele sunt mici. Sudiştii distrug în
modul lor tipic, dar în ceea ce priveşte atacurile asupra celor din Doi,
se pare că e vorba de mai puţin de trei sute de oameni.
Am icnit, surprinsă. Trei sute de oameni? Cum adică era un
număr mic?
— America, având în vedere toate lucrurile, nu-i atât de grav, m-a
91
liniştit Maxon, luându-mă din nou de mână.
— Are dreptate, a spus Georgia, cu un chip prietenos. Ar fi putut
să fie mult mai rău.
— La asta m-aş aştepta din partea lor: să înceapă cu cei bogaţi şi să
continue cu restul. Presupunem că nu va trece prea mult timp până
ce o vor face, a intervenit August. Se pare că atacurile îi vizează încă
doar pe cei din Doi, dar noi suntem atenţi şi vă vom alerta dacă şi
când situaţia se va schimba. Avem aliaţi în fiecare provincie şi toţi
încearcă să supravegheze lucrurile. Dar nu pot face mai multe fără să
se expună, şi toţi ştim ce s-ar întâmpla dacă ar face asta.
Maxon a dat grav din cap. Aveau să moară, desigur.
— Ar trebui să ne dăm bătuţi? a sugerat Maxon.
M-am uitat la el, surprinsă.
— Ai încredere în noi, a spus Georgia. Nu vor fi mai paşnici dacă
cedezi.
— Dar trebuie să mai putem face şi altceva, a insistat Maxon.
— Deja ai făcut ceva destul de important. Mă rog, ea a făcut-o, a
spus August, arătând cu capul în direcţia mea. Din câte ne dăm
seama, dacă pleacă de la câmp, fermierii îşi iau topoarele cu ei,
croitoresele merg pe stradă cu foarfecele în mână, iar pe cei din Doi îi
vezi că umblă cu spray-uri paralizante. Indiferent de castă, toată
lumea pare că a găsit o metodă de a se înarma, pentru orice
eventualitate. Oamenii nu vor să trăiască în frică şi nu o fac.
Ripostează.
Îmi venea să plâng. Poate, pentru prima dată de la începutul
Alegerii, făcusem ceva bine.
Mândru, Maxon mi-a strâns mâna.
— Asta e o consolare, a spus el. Totuşi, nu cred că e suficient.
Am încuviinţat din cap. Eram atât de bucuroasă că oamenii nu se
predau, dar trebuia să existe o modalitate de a pune capăt situaţiei o
dată pentru totdeauna.
August a oftat.
— Ne-am întrebat dacă există vreo modalitate de a-i ataca. Nu au
92
o pregătire de luptă – se reped la oameni, pur şi simplu. Susţinătorii
noştri se tem că vor fi identificaţi, dar ei sunt peste tot. Şi s-ar putea
să fie cea mai bună soluţie pentru un atac-surpriză. Din multe
puncte de vedere, avem deja un fel de armată, dar nu avem arme.
Nu avem cum să-i înfrângem pe sudişti când majoritatea forţelor
noastre luptă cu greble sau cărămizi.
— Vreţi arme?
— N-ar strica.
Maxon s-a gândit la asta.
— Voi puteţi să faceţi nişte lucruri care, pentru noi, de la palat,
sunt pur şi simplu imposibile. Dar nu-mi place ideea de a-mi trimite
oamenii să-i lichideze pe sălbaticii ăştia. În mod sigur, vor muri.
— Este posibil, a recunoscut August.
— În plus, mai există o mică problemă: nu pot să garantez că, în
cele din urmă, nu veţi folosi împotriva mea armele pe care vi le dau.
August a pufnit.
— Nu ştiu cum să te convingem că suntem de partea ta, dar aşa
este. Desfiinţarea castelor a fost tot ce ne-am dorit vreodată şi
suntem pregătiţi să te sprijinim în acest scop. N-am de gând să-ţi fac
rău, Maxon, şi cred că ştii asta.
El şi Maxon s-au privit lung.
— Dacă nu ai fi ştiut, n-ai fi fost aici, acum, a adăugat August.
— Înălţimea Voastră, a spus Aspen. Îmi cer scuze că vă întrerup,
dar unii dintre noi vor să-i vadă plecaţi pe rebelii sudişti la fel de
mult cum vă doriţi dumneavoastră. Mă ofer voluntar să antrenez pe
oricine în ceva mai mult decât lupta corp la corp.
Pieptul mi s-a umflat de mândrie. Acesta era Aspen al meu, care
încerca mereu să rezolve lucrurile.
Maxon a dat din cap spre el, apoi s-a întors din nou către August.
— Va trebui să mă gândesc la asta o vreme. S-ar putea să mă
îngrijesc de antrenamentul vostru, dar nu aş putea să vă ofer arme.
Chiar dacă aş fi sigur de intenţiile tale, nu pot să-mi imaginez ce ar
face tata dacă şi-ar da seama că există o legătură între noi.
93
Fără să se gândească, Maxon şi-a încordat muşchii spatelui. Mi se
părea că poate făcuse asta de multe ori de când îl cunoscusem, doar
că nu înţelesesem de ce. Chiar şi acum, era extrem de conştient de
secretul lui.
— Corect. De fapt, probabil că ar trebui să plecaţi. Îţi voi da de
ştire de îndată ce vom avea mai multe informaţii, dar, pentru
moment, lucrurile par bune. Ei bine, atât de bune pe cât putem
spera. August i-a dat lui Maxon un bilet. Avem o linie telefonică
terestră. Dacă e ceva urgent, poţi să suni la numărul ăsta. Micah se
ocupă de toate astea.
August a făcut un semn către băiatul care nu scosese niciun sunet
în tot acest timp. Şi-a strâns buzele ca şi când le-ar fi muşcat şi a dat
uşor din cap. Ceva din poziţia lui sugera că era timid şi nerăbdător,
în acelaşi timp.
— Foarte bine. Îl voi folosi cu discreţie. Maxon a băgat hârtia în
buzunar. Vom lua legătura în curând.
S-a ridicat, iar eu l-am urmat, privind-o pe Georgia.
Ea a ocolit masa şi a venit lângă mine.
— Ai grijă la întoarcere. Şi să ştii că şi tu poţi să suni la numărul
ăla.
— Mulţumesc.
Am îmbrăţişat-o rapid şi am ieşit împreună cu Maxon, Aspen şi
ofiţerul Avery.
Înainte ca uşa să fie închisă şi zăvorâtă în urma noastră, le-am
aruncat o ultimă privire prietenilor noştri ciudaţi.
— Plecaţi de lângă camion, a spus Aspen.
Deoarece nici măcar nu ajunseserăm lângă el, m-am întors să văd
ce voia să spună.
Apoi, mi-am dat seama că Aspen nu vorbea cu mine. Câţiva
oameni încercuiau vehiculul. Unul ţinea o cheie fixă, ca şi când ar fi
vrut să încerce să fure cauciucurile. Alţi doi erau în spate, încercând
să deschidă uşile metalice.
— Daţi-ne mâncarea şi vom pleca, a spus unul.
94
Părea mai tânăr decât ceilalţi, poate că era de-o seamă cu Aspen.
Glasul îi era rece şi disperat.
La palat, nu observasem că pe partea laterală a camionului în care
săream era o emblemă uriaşă a Illéei. În timp ce stăteam acolo şi mă
uitam la micul grup de oameni traşi la faţă, lucrul ăsta mi s-a părut o
neglijenţă incredibil de prostească. Şi, deşi Maxon şi cu mine nu
purtam propriile noastre haine, asta nu prea avea să ne ajute dacă
vreunul dintre ei s-ar fi apropiat prea mult. Mi-am dorit să fi avut o
armă, chiar dacă nu aş fi ştiut ce să fac cu ea.
— Nu avem mâncare, a spus Aspen calm. Şi chiar dacă am fi avut,
nu aţi fi fost îndreptăţiţi să o luaţi.
— Cât de bine îşi antrenează marionetele, a remarcat un alt
bărbat.
Când ne-a privit amuzat, am văzut că îi lipseau câţiva dinţi.
— Ce-ai fost înainte să te transforme într-un om de paie?
— Îndepărtați-vă de camion, a ordonat Aspen.
— E imposibil să fi fost un Doi sau un Trei; ţi-ai fi cumpărat
scăparea. Aşa că, hai, omuleţule, ce-ai fost? l-a tachinat bărbatul fără
dinţi, apropiindu-se.
— Îndepărtați-vă.
Aspen a întins o mână în faţă, iar pe cealaltă şi-a coborât-o spre
şold.
Bărbatul s-a oprit, clătinând din cap.
— Băiete, nu ştii cu cine te pui.
— Stai! a zis cineva. E ea. Asta-i una dintre fete.
Am întors capul către voce, dându-mă de gol.
— Puneţi mâna pe ea! a spus cel tânăr.
Înainte să pot reacţiona, Maxon m-a tras înapoi. Ca prin ceaţă, am
văzut cum Aspen şi ofiţerul Avery şi-au scos armele, în timp ce forţa
braţelor puternice ale lui Maxon m-a răsucit. Mă mişcăm într-o
parte, poticnindu-mă în încercarea de a ţine pasul, în vreme ce
Aspen şi Avery ţineau oamenii la distanţă. Curând, Maxon şi cu
mine ne sprijineam de zidul de cărămidă, prinşi în capcană.
95
— Nu vreau să vă omor, a spus Aspen. Plecaţi. Acum!
Omul fără dinţi a chicotit cu un aer sumbru, cu mâinile ridicate în
faţa lui, ca şi când nu ar fi vrut să ne facă vreun rău. Cu o mişcare
atât de rapidă încât aproape că nu am văzut-o, s-a aplecat şi şi-a scos
arma. Aspen a tras şi s-au auzit şi alte focuri de armă.
— Vino, America, m-a grăbit Maxon.
Unde să vin? m-am gândit eu, cu inima-mi bătându-mi îngrozită.
M-am uitat la el şi am văzut că-şi împreunase degetele într-un
leagăn pentru piciorul meu. Înţelegând brusc, mi-am pus pantoful în
mâinile lui, iar el m-a împins în sus, în timp ce eu mă ţineam de zid,
ca să am o oarecare stabilitate. Am ajuns sus şi, când m-am târât
peste coama zidului, am simţit ceva ciudat în braţ.
Am ignorat senzaţia când mi-am tras corpul peste margine,
coborându-mă cât de mult posibil, înainte să-mi dau drumul pe
beton. Am căzut pe o parte, sigură că îmi rupsesem şoldul sau
piciorul, dar Maxon mă instruise să fug dacă eram în pericol, aşa că
am fugit.
Nu ştiu de ce am presupus că avea să fie chiar în spatele meu, dar
când am ajuns în capătul străzii şi am văzut că nu e acolo, mi-am dat
seama că nu era nimeni care să-l împingă peste zid. În momentul ăla,
am simţit că braţul începe să-mi ardă. M-am uitat în jos şi, în lumina
slabă a unui felinar, am văzut că dintr-o ruptură din mânecă ieşea
ceva umed.
Fusesem împuşcată.
Fusesem împuşcată?
Erau arme şi eu eram acolo, dar situaţia nu părea reală. Cu toate
acestea, nu puteam să neg durerea arzătoare care, cu fiecare
secundă, se intensifica. Mi-am acoperit rana cu mâna, dar am făcut
mai rău.
M-am uitat în jur. Oraşul era încremenit.
Bineînţeles că era. Trecuse cu mult de ora stingerii. Mă
obişnuisem atât de tare cu palatul, încât uitasem că lumea de afară se
oprea după ora unsprezece.
96
Dacă ar fi apărut vreun ofiţer, aş fi fost aruncată în închisoare.
Cum puteam să-i explic asta regelui? Cum ai să justifici rana făcută de
un glonţ, America?
Am început să mă mişc, rămânând în umbră. Nu ştiam unde să
mă duc. Nu ştiam dacă era o idee bună să încerc să mă întorc la
palat. Chiar dacă ar fi fost, nu ştiam cum să ajung acolo.
Doamne, arsura. Îmi era greu să gândesc. Am trecut pe lângă o
stradă dosnică şi îngustă, dintre două blocuri cu apartamente. Asta
îmi spunea că nu mă aflam în cea mai bună parte a oraşului. În
general, doar cei din Şase şi Şapte trebuiau să se îngrămădească în
apartamente.
Nu aveam unde să mă duc, aşa că am mers pe aleea slab luminată,
ascunzându-mă în spatele unui grup de tomberoane. Noaptea era
rece, dar fusese o zi caniculară tipică pentru Angeles, iar duhoarea se
ridica din coşurile de metal. Între durere şi miros, am simţit că eram
pe cale să vomit.
Mi-am îndepărtat mâneca dreaptă, încercând să nu irit rana mai
mult decât era necesar. De frică sau din cauza adrenalinei, mâinile
îmi tremurau, iar simplul gest de a-mi îndoi braţul mă făcea să vreau
să ţip. Mi-am muşcat buzele ca să nu scot niciun sunet, dar, chiar şi
aşa, scâncetele mele înăbuşite s-au auzit în noapte.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat o voce slabă.
Mi-am ridicat capul, căutând-o pe cea care vorbise. Doi ochi
străluceau în întunericul adânc al aleii.
— Cine e acolo? am întrebat cu o voce tremurată.
— Nu-ţi fac rău, a spus ea, târându-se afară. Şi eu am o noapte
proastă.
Fata, poate de vreo cincisprezece ani, s-a strecurat din umbre şi a
venit să se uite la braţul meu. Când l-a văzut, şi-a ţinut respiraţia.
— Pare foarte dureros, a spus ea compătimitor.
— Am fost împuşcată, am izbucnit, gata să plâng.
Mă ustura atât de rău.
— Împuşcată?
97
Am dat din cap.
M-a privit nehotărâtă, ca şi când poate că ar fi trebuit să fugă.
— Nu ştiu cine eşti sau ce ai făcut, dar cu rebelii nu te pui, ai
înţeles?
— Poftim?
— Nu sunt aici de multă vreme, dar ştiu că singurii oameni care
pot să facă rost de arme sunt rebelii. Orice le-ai făcut, să n-o faci din
nou.
În toate dăţile în care ne atacaseră, nu mă gândisem niciodată la
asta. Nimeni, în afară de ofiţeri, nu trebuia să aibă o armă. Doar un
rebel putea să facă rost de una. Până şi August tocmai spusese că
nordicii erau în general neînarmaţi. Mă întrebam dacă în seara asta
avusese o armă la el.
— Cum te cheamă? m-a întrebat fata. Ştiu că eşti fată.
— Mer, am spus eu.
— Eu sunt Paige. Se pare că nu prea te pricepi să fii o Opt. Hainele
tale sunt destul de curate.
Mi-a întors braţul uşor şi s-a uitat la rana care sângera de parcă ar
fi putut să mă ajute cumva, chiar dacă amândouă ştiam că nu avea
cum.
— Cam aşa ceva, am răspuns nehotărâtă.
— Poţi să mori de foame aici dacă eşti singură. Ai unde să te duci?
M-am cutremurat de durere.
— Nu prea.
Ea a dat din cap.
— Eram doar tatăl meu şi cu mine. Eram o Patru. Aveam un
restaurant, dar bunica mea a făcut un fel de regulă prin care, la
moartea lui, tata trebuia să-i lase restaurantul mătuşii mele, nu mie.
Cred că era îngrijorată că mătuşa mea nu avea să rămână cu nimic
sau aşa ceva. Ei bine, mătuşa mea mă urăşte; mereu m-a urât. A
primit restaurantul, dar s-a ales şi cu mine. Asta nu i-a plăcut. La
două săptămâni de la moartea tatei, a început să mă bată. Trebuia să
iau mâncare pe furiş, fiindcă spunea că mă îngrăşam şi nu voia să-mi
98
dea nimic de mâncare. M-am gândit să mă duc acasă la o prietenă,
dar mătuşa mea putea să vină să mă ia, aşa că am plecat. Am luat
nişte bani, dar nu destui. Chiar dacă mi-ar fi ajuns, în a doua noapte
petrecută aici am fost jefuită.
Cât timp vorbea, am studiat-o pe Paige. Sub stratul din ce în ce
mai gros de murdărie, vedeam că se afla o fată de care, cândva,
cineva avusese foarte multă grijă. Acum, încerca să fie dură. Trebuia
să fie. Ce altă opţiune mai avea?
— Chiar săptămâna asta, am găsit un grup de fete. Lucrăm
împreună şi împărţim tot câştigul. Dacă poţi să uiţi ce faci, nu-i atât
de rău. Pe urmă, trebuie să plâng. De-asta mă ascundeam aici. Dacă
celelalte fete te văd că plângi, fac să pară că mătuşa mea a fost o
sfântă. J.J. spune că ele doar încearcă să mă oţelească şi că aş face
bine să devin mai dură cât mai repede, dar încă doare. Oricum, eşti
drăguţă. Ştiu că s-ar bucura să faci parte din grup.
Gândindu-mă la oferta ei, stomacul mi s-a întors pe dos. În ceea ce
păreau a fi câteva săptămâni, ea îşi pierduse familia, casa şi
identitatea.
Şi totuşi, stătea în faţa mea – o fată care fusese urmărită de o
bandă de rebeli, o fată care nu putea fi decât pericol – şi se purta
frumos cu mine.
— Nu putem să-ţi aducem un doctor, dar ar fi ceva care să aline
durerea. Iar ele ar putea să roage un tip pe care-l cunosc să te coasă.
Totuşi, va trebui să lucrezi.
M-am concentrat asupra respiraţiei mele. Cu toate că îmi
distrăgea atenţia, conversaţia nu putea să-mi oprească durerea.
— Nu vorbeşti prea mult, nu-i aşa? a întrebat Paige.
— Nu şi când am fost împuşcată.
Uşurinţa cu care a râs m-a făcut şi pe mine să râd un pic. Pentru o
vreme, Paige s-a aşezat lângă mine, iar eu m-am bucurat că nu sunt
singură.
— Dacă nu vrei să vii cu mine, înţeleg. E periculos şi, într-un fel,
trist.
99
— Eu… putem să nu vorbim un minut? am întrebat.
— Sigur. Vrei să stau cu tine?
— Te rog.
Şi aşa a făcut. Fără întrebări, a stat lângă mine tăcută ca un
şoarece. Mi se părea că trece o eternitate, cu toate că nu trecuseră nici
măcar douăzeci de minute. Durerea era din ce în ce mai mare, iar eu
eram disperată. Poate că aveam cum să ajung la un doctor. Desigur,
ar fi trebuit să găsesc unul. Palatul urma să-l plătească, dar nu ştiam
cum să dau de Maxon.
Oare Maxon era bine? Dar Aspen?
Erau depăşiţi numeric, dar erau înarmaţi. Dacă rebelii m-au
recunoscut atât de repede, l-au recunoscut şi pe Maxon? Şi, dacă da,
ce aveau să-i facă?
Am rămas nemişcată, încercând să mă conving că nu trebuia să
îmi fac griji. Era tot ce puteam să fac pentru a mă concentra asupra
mea. Dar ce aş fi făcut dacă Aspen ar fi murit? Sau dacă Maxon…
— Sst! am spus, cu toate că Paige nu scosese niciun sunet. Ai auzit
asta?
Ne-am ciulit amândouă urechile spre stradă.
— … Max, a strigat cineva. Ieşi afară, Mer; sunt Max.
Folosirea acestor nume trebuie să fi fost, fără îndoială, ideea lui
Aspen.
Am făcut un efort ca să mă ridic şi m-am îndreptat spre marginea
aleii, urmată îndeaproape de Paige. Am văzut camionul care înainta
pe stradă cu viteza melcului, capete care ieşeau pe geamuri, căutând.
M-am întors.
— Paige, ai vrea să vii cu mine?
— Unde?
— Îţi promit că vei avea un loc de muncă adevărat şi mâncare şi
că nimeni nu te va lovi.
Ochii ei trişti s-au umplut de lacrimi.
— Atunci, nu-mi pasă unde. Merg.
Am apucat-o cu mâna nevătămată, mâneca hainei încă
100
atârnându-mi de braţul rănit. Mergând pe lângă clădiri, am ieşit în
stradă.
— Max! am strigat când ne-am apropiat. Max!
Camionul masiv s-a oprit brusc, iar Maxon, Aspen şi ofiţerul
Avery au venit alergând.
Când l-am văzut pe Maxon cu braţele deschise, i-am dat drumul
mâinii lui Paige. El m-a îmbrăţişat, lovindu-mă peste rană, iar eu am
ţipat.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
— Am fost împuşcată.
Aspen ne-a despărţit şi mi-a apucat braţul, ca să vadă cu ochii lui.
— Ai fi putut să o păţeşti mai rău. Trebuie să te ducem înapoi şi să
găsim o cale să te tratăm. Presupun că nu vrem să-l implicăm pe
doctor, nu-i aşa?
S-a uitat la Maxon.
— Nu vreau ca ea să sufere, a insistat el.
— Înălţimea Voastră, a spus Paige, căzând în genunchi.
Umerii au început să-i tremure, de parcă ar fi plâns.
— Ea e Paige, am spus, fără să-i ofer şi alte informaţii. Hai să
mergem în spate.
Aspen i-a întins o mână lui Paige.
— Eşti în siguranţă, a asigurat-o el.
Cu un braţ, Maxon mi-a cuprins mijlocul şi m-a însoţit până în
partea din spate a camionului.
— Eram sigur că va dura toată noaptea să te găsesc, şi-a făcut el
griji cu voce tare.
— Şi eu. Dar durerea era prea mare ca să ajung prea departe.
Paige m-a ajutat.
— Atunci, vom avea grijă de ea, îţi promit.
Maxon, Paige şi cu mine ne-am târât spre partea din spate a
camionului, iar podeaua de metal era ciudat de liniştitoare în timp ce
ne întorceam cu viteză spre palat.
101
Capitolul 14
Aspen a fost cel care m-a ridicat în braţe din partea din spate a
camionului şi m-a dus în grabă într-o cămăruţă. În spaţiul mai mic
decât baia mea se aflau două paturi înguste şi un scrin. Pe perete
erau bileţele şi fotografii, ceea ce dădea camerei o oarecare
personalitate; dar, altfel, încăperea era goală, ca să nu mai spun că
era incredibil de înghesuită cu Aspen, ofiţerul Avery, Maxon, Paige
şi cu mine, care ocupam fiecare centimetru liber.
Aspen m-a întins pe un pat cu cea mai mare blândeţe, dar braţul
continua să îmi zvâcnească.
— Ar trebui să-l aducem pe doctor, a spus el.
Dar îmi dădeam seama că se îndoia de propriile-i cuvinte. Să-l
aducă pe doctorul Ashlar însemna fie să spună adevărul absolut, fie
o minciună scandaloasă, şi niciuna din variantele astea nu era de
dorit.
— Nu, i-am cerut eu, cu vocea slăbită. N-am să mor din cauza
asta. Va fi doar o cicatrice urâtă. Trebuie să o curăţăm.
M-am strâmbat.
— Vei avea nevoie de ceva pentru durere, a adăugat Maxon.
— S-ar putea să se infecteze. Aleea aia era foarte murdară, iar eu
am atins-o, a spus Paige, cu un sentiment de vinovăţie.
O arsură ascuţită mi-a străbătut rana, iar eu am şuierat de durere.
— Anne. Aduceţi-o pe Anne.
— Pe cine? a întrebat Maxon.
— Pe slujnica ei, i-a explicat Aspen. Avery, ad-o pe Anne şi o
trusă de prim-ajutor. Va trebui să ne descurcăm. Şi trebuie să facem
ceva şi cu ea, a adăugat, dând din cap spre Paige.
102
Am văzut cum, în cele din urmă, Maxon şi-a îndreptat privirea
îngrijorată dinspre braţul meu însângerat spre chipul tulburat al lui
Paige.
— Eşti o infractoare? O fugară? a întrebat-o el.
— Nu genul ăla de infractoare. Şi am fugit, dar nimeni nu mă
caută.
Maxon s-a gândit la cuvintele ei.
— Bun venit la bord. Urmează-l pe Avery până la bucătării, jos, şi
spune-i doamnei Woodard că vei lucra cu ea, la ordinul prinţului.
Spune-i să vină imediat în aripa ofiţerilor.
— Woodard. Da, Înălţimea Voastră.
Paige a făcut o reverenţă adâncă şi l-a urmat pe ofiţerul Avery
afară din cameră, lăsându-mă singură cu Maxon şi Aspen. Fusesem
cu amândoi toată noaptea, dar asta era prima dată când eram doar
noi trei. Simţeam cum greutatea secretelor noastre umplea spaţiul
deja strâmt al camerei.
— Cum aţi scăpat? am întrebat.
— August, Georgia şi Micah au auzit focurile de armă şi au venit
în fugă. August nu glumea când a spus că nu ne vor face rău
niciodată. Maxon a făcut o pauză, cu o privire distantă şi tristă, apoi
a adăugat: Micah nu a supravieţuit.
Mi-am întors capul într-o parte. Nu ştiam nimic despre el, dar, în
seara asta, a murit pentru noi. M-am simţit la fel de vinovată ca şi
când eu i-aş fi luat viaţa.
Am dat să-mi şterg o lacrimă, uitând de braţul meu stâng, şi am
scos un ţipăt de durere.
— Linişteşte-te, America, a spus Aspen, uitând să fie protocolar.
— Totul o să fie bine, a promis Maxon.
Am încuviinţat din cap şi mi-am strâns buzele ca să mă abţin să
mai plâng.
Am tăcut cu toţii pentru ceea ce a părut a fi o lungă perioadă de
timp, dar poate că durerea era cea care prelungea minutele.
— E minunat să ai parte de un asemenea devotament, a spus
103
Maxon pe neaşteptate.
La început, am crezut că vorbea din nou despre Micah. Dar Aspen
şi cu mine ne-am uitat la el şi am văzut cum privea lung un punct de
pe peretele din spatele meu.
Am întors capul, fericită să-mi îndrept atenţia asupra unui lucru
care nu era durerea mistuitoare din braţ. Acolo, lângă o imagine
desenată de unul dintre fraţii lui mai mici şi o fotografie a tatălui său
de pe vremea când era cam de-o seamă cu Aspen, era un bilet.
110
— Suntem pregătite să facem tot ce putem ca să vă ajutăm,
domnişoară. Trebuie doar să ne-o cereţi.
Nu eram complet sigură de ceea ce-mi oferea, dar aveam să accept
orice m-ar fi ajutat să trec peste următoarele câteva zile.
— A, ofiţerul Leger şi prinţul au trecut pe aici. Amândoi sperau că
o să-i anunţaţi cum vă simţiţi, de îndată ce vă simţiţi în stare să o
faceţi.
Am dat din cap.
— Mă voi ocupa de asta, după masa de prânz.
Pe neaşteptate, cineva mi-a luat braţul. Anne se uita cu atenţie la
rană, dând uşor bandajul la o parte, ca să vadă cum se vindeca.
— Nu pare infectată. Câtă vreme o menţinem curată, cred că se va
vindeca frumos. Îmi pare rău că nu am găsit o soluţie mai bună. Ştiu
că rămâne semn, s-a plâns ea.
— Nu-ţi face griji. Şi cei mai buni oameni au cicatrice.
M-am gândit la mâinile lui Marlee şi la spatele lui Maxon.
Amândoi purtau urmele permanente ale curajului lor. Era o onoare
să mă alătur celor doi.
— Lady America, cada dumneavoastră este pregătită, a spus
Mary de după uşa de la baie.
M-am uitat la faţa ei, apoi la cea a lui Lucy şi a lui Anne. Fusesem
mereu apropiată de slujnicele mele, avusesem întotdeauna încredere
în ele. Dar noaptea trecută ceva s-a schimbat. Era prima dată când
acele legături erau testate; şi, în lumina zilei, erau încă acolo,
puternice şi rezistente.
Nu ştiam dacă exista vreo modalitate de a le dovedi că le eram la
fel de loială cum îmi erau ele mie. Dar speram că avea să se ivească o
ocazie.
116
Capitolul 16
Aspen a bătut la uşa mea doar câteva ore mai târziu. Slujnicele
mele au făcut o reverenţă şi au plecat, ştiind că orice am fi avut să ne
spunem, trebuia să o facem între patru ochi. Înţelegerea asta nouă
care se manifesta între noi era ciudată, dar nu eram sigură de ce nu
mă aşteptam la altceva.
— Cum te simţi?
— Nu foarte rău, am spus eu. Braţul îmi zvâcneşte puţin şi mă
doare capul, dar în rest sunt bine.
El a clătinat din cap.
— N-ar fi trebuit să te las să pleci.
Am atins uşor locul de lângă mine de pe pat.
— Stai jos.
A ezitat un pic. Acum, în mintea mea, el nu mai putea fi privit cu
suspiciune. Maxon şi slujnicele mele ştiau că noi vorbeam, iar seara
trecută ne condusese afară din palat. Unde era riscul? Şi el trebuie să
fi gândit la fel, pentru că în cele din urmă s-a aşezat, alegând să
păstreze o distanţă respectabilă, pentru orice eventualitate.
— Aspen, fac parte din asta. N-aş fi putut să rămân în palat. Şi
nu-i nimic în neregulă cu mine. Sincer, ţie îţi sunt datoare pentru
asta. M-ai salvat noaptea trecută.
— Dacă nu aş fi fost destul de rapid sau dacă Maxon nu te-ar fi
ajutat să treci peste zidul ăla, acum ai fi fost prizonieră pe undeva.
Aproape că te-am lăsat să mori. Aproape că l-am lăsat pe Maxon să
moară. A clătinat din cap spre podea. Ştii ce s-ar fi întâmplat cu mine
şi cu Avery dacă voi doi nu aţi fi reuşit să vă întoarceţi? Ştii ce… S-a
oprit, părând să-şi înfrâneze lacrimile. Ştii ce mi s-ar fi întâmplat
117
dacă nu te-am fi găsit?
Aspen s-a uitat la mine, în mine. Durerea din privirea lui era
limpede.
— Dar n-a fost aşa. M-ai găsit, m-ai protejat şi mi-ai adus ajutoare.
Ai fost minunat.
L-am mângâiat pe spate, în încercarea de a-l consola.
— Mer, abia acum îmi dau seama că, indiferent de ce se va
întâmpla… între noi doi va exista mereu o legătură, întotdeauna îmi
voi face griji pentru tine. Întotdeauna îmi va păsa de ce faci. Pentru
mine, vei însemna mereu ceva.
Mi-am petrecut mâna pe după braţul lui, odihnindu-mi capul pe
umărul său.
— Ştiu ce vrei să spui.
Am stat aşa o vreme şi am presupus că poate Aspen făcea acelaşi
lucru ca şi mine: revedea totul cu ochii minţii. Felul în care ne evitam
reciproc atunci când eram copii, felul în care nu ne puteam abţine să
nu ne privim când eram mai mari, o mie de momente furate în
căsuţa din copac – toate lucrurile care ne defineau.
— America, trebuie să-ţi spun ceva.
Mi-am înălţat capul, iar Aspen s-a întors să mă privească,
ţinându-mă cu blândeţe de braţe.
— Am vorbit serios când ţi-am spus că te voi iubi pentru
totdeauna. Şi eu… eu…
Nu reuşea să vorbească şi, să fiu sinceră, eram recunoscătoare. Da,
eram legată de el, dar nu mai eram perechea din căsuţa din copac.
A râs uşor.
— Cred că trebuie să dorm. Nu pot să gândesc limpede.
— Amândoi trebuie să dormim. Şi avem atâtea la care să ne
gândim.
El a dat din cap.
— Ascultă-mă, Mer, nu mai putem să facem asta. Nu-i spune lui
Maxon că-l voi ajuta cu ceva atât de riscant şi nu te aştepta să te mai
strecor nicăieri.
118
— Oricum, nu sunt sigură că a meritat. Nu-mi imaginez că Maxon
va vrea să iasă din nou.
— Bine. Şi-a găsit pălăria, şi-a pus-o pe cap şi s-a ridicat. Mi-a luat
mâna şi mi-a sărutat-o. Doamna mea, a spus el, tachinându-mă.
Am zâmbit şi i-am strâns mâna uşor. Şi el a făcut la fel. În timp ce
ne ţineam de mână, strânsoarea mea era cu fiecare secundă mai
puternică, iar eu mi-am dat seama că, în curând, trebuia să renunţ.
Chiar trebuia să renunţ.
M-am uitat în ochii lui Aspen şi am simţit lacrimile care
ameninţau să curgă. Cum să-mi iau rămas-bun de la tine?
Şi-a trecut degetul mare peste dosul palmei mele şi mi-a lăsat
mâna în poală. S-a aplecat şi m-a sărutat pe păr.
— Ia-o uşurel. Vin mâine să văd ce mai faci.
123
Capitolul 17
124
Îmi plăcea că, în ciuda faptului că prietenia noastră nu dura de
mult timp, Georgia îşi dădea seama că mă prefăceam.
Am râs, iar Nicoletta ni s-a alăturat.
— Are dreptate. Pari un pic cam vioaie.
Am oftat cu un zâmbet.
— Îmi pare rău. Ziua asta are o miză foarte mare.
Când am înaintat şi mai mult în cameră, Georgia şi-a pus un braţ
pe umărul meu.
— După toate prin câte aţi trecut tu şi Maxon, mă îndoiesc de
faptul că te va trimite acasă din cauza unei petreceri.
— Nu asta vreau să spun. Dar va trebui să vorbim mai târziu.
M-am întors cu faţa spre ele: Acum, mi-ar fi de mare folos dacă am
putea să ne amestecăm în mulţime. Odată ce lucrurile se calmează,
trebuie să purtăm o discuţie destul de serioasă.
Nicoletta s-a uitat la Georgia şi, apoi, din nou la mine.
— Cu ce fel de prietenă îmi faci cunoştinţă?
— Cu una valoroasă. Jur. Îţi explic mai târziu.
Dinspre partea lor, Georgia şi Nicoletta m-au făcut să strălucesc.
Ca prinţesă, Nicoletta era, probabil, cel mai bun oaspete din cameră,
iar eu am văzut în ochii lui Kriss că-şi dorea să se fi gândit ea la asta.
Desigur, nu avea o legătură directă cu regalitatea italiană aşa cum
aveam eu. Nicoletta însăşi îmi dăduse un număr de telefon ca să o
contactez, în caz că aş fi avut nevoie vreodată.
Nimeni nu ştia cine era Georgia, dar când mi-au auzit replica –
cea pe care Maxon mi-o oferise în mod special – despre unirea
trecutului meu cu viitorul, s-au gândit că şi asta era o idee
spectaculoasă.
Alegerile lui Elise erau previzibile. Puternice, dar previzibile.
Două verişoare foarte îndepărtate din Noua Asie, care reprezentau
legăturile ei cu liderii naţiunii, au defilat lângă ea, în rochiile lor
tradiţionale. Kriss alesese un profesor de la colegiul la care lucra
tatăl ei şi pe mama sa. Îmi era teamă că familia mea ar fi putut să
audă despre asta. Eram sigură că, atunci când mama sau May urmau
125
să-şi dea seama că avuseseră o şansă de a fi aici, aveam să primesc o
scrisoare plină de dezamăgiri din partea lor.
Celeste, care s-a ţinut de cuvânt, a adus celebrităţi în toată regula.
Tessa Tamble – care se pare că ar fi susţinut un spectacol la ultima
petrecere de aniversare a lui Celeste – era acolo, într-o rochie foarte
scurtă, dar fermecătoare. Cealaltă invitată a lui Celeste era Kirstie
Summer, o altă muziciană care, în mare parte, era cunoscută pentru
concertele ei excentrice, iar ţinuta ei era mai mult un costum de
scenă. După părerea mea, fie erau nişte haine pe care le purta de
obicei în spectacole, sau un experiment cu piele vopsită. În orice caz,
am fost surprinsă că a reuşit să intre, atât din cauza felului în care era
îmbrăcată, cât şi a faptului că, dacă treceai cam la un metru pe lângă
ea, simţeai cum duhnea a alcool.
— Nicoletta, a spus regina Amberly, apropiindu-se de noi. Ce
mult mă bucur să te văd din nou.
S-au sărutat pe ambii obraji, înainte ca Nicoletta să vorbească.
— Bucuria e de partea mea. A în fost deosebit de încântată când
am primit invitaţia Americăi. La ultima noastră vizită, toate ne-am
simţit atât de minunat.
— Mă bucur să aud asta, a comentat regina. Mă tem că astăzi
atmosfera va fi un pic mai liniştită.
— Nu ştiu, a replicat Nicoletta, arătând spre locul în care Kirstie şi
Tessa stăteau într-un colţ şi vorbeau tare. Pun pariu că voi pleca
acasă cu cel puţin o poveste despre cele două.
Am râs toate, deşi în ochii reginei am citit o uşoară îngrijorare.
— Cred că ar trebui să mă duc să mă prezint.
— Întotdeauna imaginea curajului, am glumit eu.
Ea a zâmbit.
— Vă rog, relaxaţi-vă şi simţiţi-vă bine. Sper că vei cunoaşte nişte
oameni noi, America, dar, sincer, petrece şi ceva timp împreună cu
prietenele tale.
Am dat din cap, iar regina Amberly a plecat să le întâmpine pe
invitatele lui Celeste. Tessa arăta bine, dar Kirstie părea că lua şi
126
mirosea fiecare aperitiv de pe o masă din apropiere. Mi-am notat în
minte să nu mănânc nimic de pe mesele din preajma ei.
Am cercetat camera cu privirea. Toată lumea părea ocupată să
mănânce sau să vorbească, aşa că am hotărât că momentul de faţă
era la fel de bun ca oricare altul.
— Urmaţi-mă, am spus eu şi m-am îndreptat spre o măsuţă din
spate.
Ne-am aşezat, iar o slujnică ne-a adus ceai.
De îndată ce am rămas singure, am deschis subiectul direct, în
speranţa că asta avea să decurgă fără probleme.
— Georgia, în primul rând, nu am avut ocazia să-ţi spun cât de
rău îmi pare pentru ce i s-a întâmplat lui Micah.
Când am vorbit, ea a scuturat din cap.
— Mereu a vrut să fie un erou. Toţi acceptăm faptul că lucrurile ar
putea… să se sfârşească aşa. Dar cred că a fost mândru.
— Tot îmi pare rău. Putem să facem ceva?
— Nu. Ne-am ocupat de toate. Crede-mă, nu ar fi ales un alt final,
a insistat ea.
M-am gândit la băiatul din acea seară, tăcut ca un şoricel, din
colţul camerei. De bunăvoie s-a avântat în luptă pentru mine, pentru
noi toţi. Vitejia se ascunde în locuri surprinzătoare.
Am revenit la subiectul discuţiei.
— Ei bine, Georgia, după cum vezi, Nicoletta e prinţesa Italiei.
Ne-a vizitat acum câteva săptămâni. M-am uitat la amândouă.
Atunci, mi-a spus clar că Italia s-ar bucura să fie aliatul Illéei, dacă
anumite lucruri s-ar schimba.
— America! a şuierat Nicoletta.
Am ridicat o mână.
— Ai încredere în mine. Georgia e o prietenă, dar nu am
cunoscut-o în Carolina. Ea e una dintre liderii rebelilor din Nord.
Nicoletta şi-a îndreptat poziţia în scaun. Georgia a dat uşor din
cap spre ea, confirmându-mi cuvintele.
— Ne-a venit recent în ajutor. Şi, în timpul ăsta, a pierdut pe
127
cineva apropiat, i-am explicat eu.
Nicoletta şi-a pus mâna peste cea a Georgiei.
— Îmi pare rău.
Apoi s-a întors spre mine, curioasă să afle ce legătură exista între
toate astea.
— Ceea ce vorbim trebuie să rămână între noi, dar m-am gândit
că am putea să discutăm despre nişte lucruri care ar fi benefice
pentru toţi cei de aici, am explicat eu.
— Încercaţi să-l răsturnaţi pe rege? a întrebat Nicoletta.
— Nu, a asigurat-o Georgia. Sperăm să ne aliniem domniei lui
Maxon şi să ne unim eforturile ca să eliminăm castele. Poate în
timpul vieţii lui. Pare să aibă mai multă compasiune faţă de poporul
său.
— Are, am intervenit eu.
— Atunci, de ce atacaţi palatul? Şi pe toţi oamenii ăia? a acuzat-o
tăios Nicoletta.
Am scuturat din cap.
— Ei nu sunt ca rebelii din sud. Ei nu omoară oameni. Uneori, fac
dreptate aşa cum consideră că e mai bine…
— Am scos mame necăsătorite din închisoare, lucruri de genul
ăsta, a explicat Georgia.
— Au intrat cu forţa în palat, dar niciodată cu intenţia de-a ucide,
am adăugat.
Nicoletta a oftat.
— Asta nu mă deranjează atât de mult, dar nu ştiu de ce vrei ca eu
să-i cunosc.
— Nici eu, a mărturisit Georgia.
Am inspirat adânc.
— Rebelii din sud devin din ce în ce mai agresivi. Doar în ultimele
câteva luni, numărul atacurilor lor a crescut, nu doar cele asupra
palatului, ci în toată ţara. Sunt nemiloşi. Atât eu, cât şi Maxon ne
temem că sunt foarte aproape să facă o mişcare de pe urma căreia nu
ne vom mai reveni. Ideea lor de a nimici castele Elitei e destul de
128
drastică, şi ne e frică de faptul că aceste atacuri vor escalada.
— Deja au făcut-o, a spus Georgia, mai mult mie decât Nicolettei.
Când m-ai invitat aici, m-am bucurat chiar şi numai să pot să-ţi dau
mai multe veşti. Rebelii din sud au început atacurile asupra celor din
Trei.
Mi-am dus o mână la gură, şocată că avansau atât de repede.
— Eşti sigură?
— Absolut, a confirmat Georgia. Numerele s-au schimbat ieri.
După un moment în care şi-a mascat grija, Nicoletta a vorbit.
— De ce fac asta?
Georgia s-a întors spre ea.
— Ca să sperie Elita să plece; în general, ca să sperie familia
regală. Se pare că ei cred că, dacă pun capăt Alegerii şi-l izolează pe
Maxon, nu vor mai trebui decât să scape de el pentru a prelua
controlul.
— Şi asta-i adevărata problemă. Dacă ajung ei la putere, Maxon
nu mai are ce să-ţi ofere ca rege. Rebelii din Sud ar continua doar să-i
asuprească pe oameni.
— Deci, ce propui? a întrebat Nicoletta.
Am încercat să abordez cu precauţie subiectul periculos al
discuţiei noastre.
— Georgia şi ceilalţi nordici au o şansă mai bună de a-i opri pe
rebelii din Sud decât oricare dintre noi, de la palat. Văd mult mai
uşor cum se mişcă şi au avut ocazia să-i înfrunte… dar ei sunt
neinstruiţi şi neînarmaţi.
Au aşteptat amândouă, neştiind unde voiam să ajung.
Am vorbit mai încet.
— Maxon nu poate să aloce din banii palatului ca să-i ajute să
cumpere arme.
— Am înţeles, a spus Nicoletta în cele din urmă.
— Ar fi doar cu condiţia absolută că armele astea vor fi folosite
numai pentru a-i opri pe sudici. Niciodată împotriva vreunui ofiţer
al guvernului, am spus eu, uitându-mă la Georgia.
129
— Asta n-ar fi o problemă.
Am citit în ochii ei cât de serios vorbea, şi eu ştiam asta deja în
sinea mea. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să mă omoare când m-a găsit în
pădure sau când a ales să nu alerge pe alee după noi. Dar ăsta nu a
fost niciodată scopul ei.
Nicoletta îşi bătea uşor buzele cu degetele, gândindu-se. Eram
conştientă că noi îi ceream mult, dar, altfel, nu ştiam cum să mergem
mai departe.
— Dacă află cineva…, a spus ea.
— Ştiu. M-am gândit la asta.
Dacă regele ar fi aflat vreodată, o bătaie cu biciul n-ar fi fost de
ajuns în ceea ce mă privea.
— Dacă ne-am putea asigura că nu lăsăm nicio urmă…
Nicoletta a continuat să-şi mişte degetele pe lângă gură.
— Am avea nevoie de bani gheaţă, cel puţin. Asta îngreunează
lucrurile, a spus Georgia.
Nicoletta a aprobat din cap şi şi-a pus mâna pe masă.
— Am spus că, dacă te-aş putea ajuta cu ceva, aş face-o. Ne-ar
prinde bine un prieten puternic, dar, dacă ţara voastră pierde, mă
tem că ne-am alege doar cu un alt duşman.
I-am zâmbit trist.
Ea s-a întors spre Georgia.
— Eu pot să fac azi rost de bani, dar trebuie schimbaţi.
Georgia a zâmbit.
— Avem mijloace.
Peste umărul ei, am văzut un fotograf care se apropia. Mi-am luat
ceaşca de ceai şi am şoptit „Aparat foto”.
— Şi mereu am considerat-o pe America o lady. Uneori, cred că
nu reuşim să vedem trăsăturile astea pentru că, pentru noi, cele din
Cinci sunt artiste, iar cele din Şase, doar menajere. Dar uitaţi-vă la
regina Amberly. E mai mult decât o Patru, a spus Georgia încântată.
Nicoletta şi cu mine am dat aprobator din cap.
— Este o femeie incredibilă. E un privilegiu să fiu alături de ea,
130
le-am mărturisit eu.
— Poate vei ajunge să rămâi cu ea! a spus Nicoletta şi mi-a făcut
cu ochiul.
— Zâmbiţi, domnişoarelor! ne-a cerut fotograful, iar noi ne-am
arătat cele mai strălucitoare chipuri, în speranţa de a ne acoperi
secretul periculos.
131
Capitolul 18
132
— Desigur, am spus eu, apropiindu-mă. Intră, te rog.
Maxon şi cu mine ne-am aşezat pe marginea patului.
— Am vrut să te văd mai întâi pe tine, spuse el, aşezându-se mai
bine. Voiam să-ţi explic înainte ca celelalte să vină să se laude.
Să-mi explice? Dintr-un motiv oarecare, cuvintele lui m-au
neliniştit. Dacă celelalte se lăudau, eram pe cale să fiu exclusă din
ceva.
— Ce vrei să spui?
Mi-am dat seama că îmi muşcam buzele proaspăt date cu ruj.
Maxon mi-a întins cutia.
— Te voi lămuri, îţi promit. Dar, mai întâi, asta este pentru tine.
Am luat cutia şi am desfăcut un mic nasture din faţă, ca să o pot
deschide. Cred că am inhalat fiecare strop de aer din cameră.
În cutie erau o pereche de cercei superbi şi o brăţară asortată. Se
potriveau de minune, cu pietre preţioase albastre şi verzi, aranjate
într-un model floral subtil.
— Maxon, îmi plac, dar nu le pot accepta. Sunt prea… prea…
— Dimpotrivă, trebuie să le accepţi. Este un dar şi e o tradiţie să le
porţi la Condamnare.
— La ce?
El a clătinat din cap.
— Silvia îţi va explica toate astea; esenţial este că tradiţia spune că
prinţul trebuie să le ofere bijuterii Elitelor, iar ele să le poarte la
ceremonie. Vor fi destui oficiali acolo, iar tu trebuie să arăţi cât mai
bine. Şi, spre deosebire de alte lucruri care ţi-au fost oferite până
acum, astea sunt toate reale şi le poţi păstra.
Am zâmbit. Desigur că nu ne-ar fi dat să purtăm bijuterii
adevărate. M-am întrebat câte fete luaseră lucruri acasă gândindu-se
că, dacă nu se aleseseră cu Maxon, măcar primeau bijuterii în valoare
de câteva mii.
— Sunt minunate, Maxon. Sunt chiar pe gustul meu. Mulţumesc.
Maxon a ridicat un deget.
— Cu plăcere, şi asta este o parte din ce voiam să discut. Am ales
133
personal cadourile pentru fiecare dintre voi şi cu intenţia de a fi toate
egale. Totuşi, tu preferi să porţi colierul de la tatăl tău şi sunt sigur că
te va ajuta să te simţi mai bine în mijlocul unui eveniment important
cum e Condamnarea. Aşadar, în timp ce toate celelalte au primit
coliere, tu ai primit o brăţară. Maxon s-a întins spre mâna mea şi a
ridicat-o. Şi văd că eşti ataşată de micul tău nasture şi mă bucur că
încă îţi place şi brăţara pe care am adus-o din Noua Asie, dar nu se
prea potrivesc. Probează asta, ca să vedem cum îţi stă.
Mi-am scos brăţara lui Maxon şi am pus-o pe marginea noptierei,
dar am luat nasturele lui Aspen şi l-am pus în borcanul meu cu un
singur penny. Părea că, de acum înainte, acolo trebuia să stea.
M-am întors şi l-am surprins pe Maxon holbându-se la borcan, cu
o privire dură, care însă a dispărut repede. A scos brăţara din cutie.
Degetele lui îmi gâdilau pielea, iar când s-au îndepărtat, aproape că
am suspinat din nou la cât de frumos era cadoul său.
— Chiar e perfectă, Maxon.
— Speram să crezi asta. Dar exact din cauza asta trebuia să discut
cu tine. Mi-am propus să cheltuiesc aceeaşi sumă pentru toate. Am
vrut să fiu corect.
Am dat aprobator din cap. Mi se părea un lucru rezonabil.
— Problema e că gusturile tale sunt mult mai simple decât ale
celorlalte. Şi tu ai o brăţară, în loc de un colier. Am sfârşit prin a
cheltui pentru tine doar jumătate din ce am dat pentru restul, şi
voiam să ştii asta înainte să vezi ce le-am oferit lor. Şi voiam să ştii că
am făcut asta din dorinţa de a-ţi dărui ce am crezut că ţi-ar plăcea
mai mult, nu din cauza statutului tău sau aşa ceva.
Privirea lui Maxon era atât de sinceră.
— Mulţumesc, Maxon. Altfel, nici nu aş fi primit-o, am spus eu,
atingându-i braţul cu mâna.
Ca întotdeauna, el părea atât de fericit să fie atins.
— La asta m-am gândit şi eu. Deşi, îţi mulţumesc că ai spus-o.
M-am temut că aş putea să te rănesc.
— Deloc.
134
Maxon a zâmbit mai larg.
— Desigur, vreau totuşi să fiu corect, aşadar m-am gândit la ceva.
A băgat mâna în buzunar şi a scos un plic subţire. Poate că ţi-ar
plăcea să trimiţi diferenţa de bani familiei tale.
Am privit lung plicul.
— Vorbeşti serios?
— Desigur. Vreau să fiu imparţial şi m-am gândit că ăsta ar fi cel
mai bun mod de a rezolva situaţia. Şi am sperat că te va face fericită.
Mi-a pus plicul în mâini, iar eu l-am luat, încă şocată.
— Nu era nevoie să faci asta.
— Ştiu. Dar câteodată este vorba despre ce vrei să faci, nu despre
ce trebuie să faci.
Privirile ni s-au întâlnit, iar eu mi-am dat seama că făcea multe
pentru mine doar pentru că voia asta. Îmi dăduse pantaloni atunci
când nu aveam voie să-i port, îmi adusese o brăţară din cealaltă
parte a lumii…
Cu siguranţă mă iubea. Corect? De ce nu o spunea, pur şi simplu?
Suntem singuri, Maxon. Dacă o spui, îţi spun şi eu.
Nimic.
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru asta, Maxon.
El a zâmbit.
— E frumos că-mi spui asta. Şi-a dres vocea. Întotdeauna mă
interesează să aflu ce simţi.
O, nu. În niciun caz. Nu aveam de gând să o spun eu prima.
— Ei bine, sunt recunoscătoare. Ca întotdeauna.
Maxon a oftat.
— Mă bucur că îţi place. Nemulţumit, a început să se uite la covor.
Trebuie să plec. Mai am de dat cadourile celorlalte fete.
Ne-am ridicat amândoi în picioare şi l-am însoţit până la uşă.
Când a plecat, s-a întors şi mi-a sărutat mâna. Dând prieteneşte din
cap, a dispărut după colţ ca să le viziteze pe celelalte.
M-am întors către pat şi m-am uitat din nou la cadourile mele.
Nu-mi venea să cred că nişte lucruri atât de frumoase erau ale mele,
135
pentru totdeauna. Mi-am jurat că, în cazul în care aş fi mers acasă şi
toţi banii s-ar fi cheltuit, iar familia mea ar fi ajuns în sapă de lemn,
nu voi vinde sau da niciodată aceste daruri, şi nici brăţara pe care
mi-o adusese din Noua Asie. Aveam să le păstrez, indiferent de
situaţie.
139
Capitolul 19
140
— Nu vă faceţi griji, domnişoară; vă veţi descurca perfect. Iar noi
vom privi împreună cu celelalte servitoare.
— Veţi face asta?
Era un lucru încurajator, chiar dacă ele nu aveau să fie la parter.
— Nu am rata ocazia, m-a asigurat Lucy.
O bătaie bruscă în uşă ne-a întrerupt conversaţia. Mary a deschis
uşa, iar eu m-am bucurat să văd că era Aspen.
— Am venit să vă conduc la Condamnare, Lady America, a spus
el.
Lucy a vorbit brusc.
— Ce părere aveţi despre opera noastră, domnule ofiţer Leger?
El a zâmbit şiret.
— V-aţi întrecut pe voi însevă.
Lucy a chicotit, iar Anne i-a spus să tacă în timp ce îmi aranja
coafura, îngrijindu-se de ultimele detalii. Acum, că ştiam despre
sentimentele lui Anne pentru Aspen, era evident cât de perfectă
încerca să fie în faţa lui.
Am respirat adânc, amintindu-mi de mulţimea care mă aştepta la
parter.
— Sunteţi gata? a întrebat el.
Am dat din cap că da, mi-am rearanjat ramura şi m-am îndreptat
spre uşă, aruncând doar o privire înapoi, ca să văd chipurile fericite
ale slujnicelor mele. L-am luat de braţ pe Aspen şi am pornit-o
împreună cu el pe hol.
— Ce-ai mai făcut? am întrebat eu nonşalant.
— Nu-mi vine să cred că faci asta, a răspuns el.
Am înghiţit în sec, devenind din nou agitată.
— N-am de ales.
— Întotdeauna ai de ales, Mer.
— Aspen, ştii că nu îmi place asta. Dar, până la urmă, este vorba
doar de o persoană. Iar el este vinovat.
— Exact ca simpatizanţii rebeli pe care regele i-a retrogradat o
castă. Exact ca Marlee şi Carter.
141
Nu a trebuit să-mi ridic privirea ca să văd cât de dezgustat era.
— Aia a fost altceva, am murmurat eu, fără să par deloc
convingătoare.
Aspen s-a oprit brusc şi m-a obligat să-l privesc.
— Cu el, este mereu la fel.
Tonul lui era atât de serios. Aspen ştia mai multe decât
majoritatea, deoarece fusese de gardă în timpul întrunirilor sau
pentru că el însuşi dăduse ordine. Şi în clipa asta deţinea un secret.
— Chiar sunt hoţi? am întrebat eu încet în timp ce continuam să
mergem.
— Da, dar nu merită anii de închisoare pe care îi vor primi astăzi.
Şi ăsta va fi un mesaj destul de evident pentru prietenii lor.
— Ce vrei să spui?
— Sunt oameni care au stat în calea lui, Mer. Simpatizanţii
rebelilor, bărbaţi care au vorbit un pic cam deschis despre cât de
tiran este. Chestia asta se transmite peste tot. Oamenii pe care ei au
încercat să-i convingă vor vedea asta, îi vor avertiza pe alţii despre ce
se întâmplă cu cei care încearcă să îl înfrunte pe rege. Condamnarea
este un lucru deliberat.
M-am desprins de la braţul lui şi i-am spus şuierând:
— Eşti aici de aproape la fel de mult timp ca mine. În tot timpul
ăsta, s-a întâmplat să nu dai vreo sentinţă care ţi-a fost ordonată?
— Nu, dar…
— Atunci, nu mă judeca. Dacă se coboară la întemniţarea
inamicilor fără o cauză reală, ce crezi că-mi va face mie? Mă urăşte!
Privirea din ochii lui Aspen era rugătoare.
— Mer, ştiu că este înspăimântător, dar tu ai…
Mi-am ridicat mâna.
— Fă-ţi treaba. Condu-mă la parter.
El a înghiţit o dată, s-a întors în faţă şi mi-a oferit braţul. L-am
apucat şi am continuat să mergem în tăcere.
La jumătatea treptelor, când am început să auzim zarva
conversaţiei, mi-a vorbit din nou.
142
— Mereu m-am întrebat dacă aveau să te schimbe.
Nu i-am răspuns. Oricum, ce aş fi putut să-i spun?
În marele foaier, celelalte fete priveau în depărtare, mişcându-şi
încet buzele în timp ce îşi recitau replicile. M-am desprins de Aspen
şi m-am dus să mă alătur lor.
Elise vorbise atât de mult despre rochia ei, încât simţeam că o
văzusem deja. Auriul şi cremul se împleteau într-un model zvelt,
fără mâneci, iar mănuşile ei aurii păreau teatrale. Darurile ei de la
Maxon erau nişte pietre preţioase închise la culoare, care îi scoteau şi
mai mult în evidenţă părul lucios şi ochii negri.
Kriss reuşea, din nou, să fie întruparea tuturor lucrurilor regale, şi
era ca şi când nici măcar nu s-ar fi străduit să o facă. Rochia îi era
strâmtă pe talie şi exploda ca o floare spre pământ. Iar colierul şi
cerceii primiţi de la Maxon erau irizaţi, uşor rotunjiţi şi perfecţi.
Pentru o clipă, m-am întristat că ai mei erau atât de simpli.
Rochia lui Celeste… ei bine, cu siguranţă avea să fie de neuitat.
Decolteul ei adânc părea un pic nepotrivit pentru această ocazie. Ea
m-a surprins cum o fixam cu privirea şi şi-a ţuguiat buzele şi a
scuturat din umeri spre mine.
Am scos un hohot de râs şi mi-am pus mâna pe frunte,
simţindu-mă un pic rău. Am respirat adânc, în încercarea de a mă
calma.
Celeste m-a întâlnit la jumătatea drumului, legănându-şi ramura
cu fiecare pas.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Doar că nu mă simt bine, presupun.
— Să nu vomiţi, mi-a ordonat ea. În special, nu pe mine.
— N-o să vomit, am asigurat-o eu.
— Cine a vomitat? a întrebat Kriss, alăturându-se conversaţiei,
urmată de Elise.
— Nimeni, am spus eu. Sunt doar obosită sau ceva de genul ăsta.
— Nu va dura prea mult, m-a asigurat Kriss.
Va dura o veşnicie, am gândit eu. M-am uitat la chipurile lor.
143
Veniseră lângă mine. Nu aş fi făcut acelaşi lucru pentru ele? Poate…
— Se simte bine vreuna dintre voi în legătură cu asta? am întrebat
eu.
Ele s-au uitat una la cealaltă sau spre podea, dar nu a răspuns
niciuna.
— Atunci, să n-o facem, le-am îndemnat eu.
— Să n-o facem? a întrebat Kriss. America, asta e tradiţia. Trebuie
să o facem.
— Ba nu. Nu şi dacă hotărâm toate să nu o facem.
— Ce vom face? Vom refuza să vorbim acolo? a întrebat Celeste.
— Asta ar fi o opţiune, am sugerat eu.
— Vrei să stăm acolo şi să nu facem nimic?
Elise părea îngrozită.
— Nu m-am gândit bine la asta. Doar că nu cred că este o idee
bună.
Îmi dădeam seama că şi Kriss se gândea cu adevărat la asta.
— Este un truc! a acuzat Elise.
— Ce? Cum de-ai ajuns la concluzia asta?
— Ea este ultima. Dacă noi toate nu facem nimic, iar apoi urmează
ea, va părea supusă, în timp ce noi vom arăta ca nişte idioate.
Cât a vorbit, Elise şi-a scuturat ramura spre mine.
— America?
Kriss s-a uitat la mine, dezamăgirea citindu-i-se în privire.
— Nu, vă jur; nu asta urma să fac!
— Domnişoarelor!
Ne-am întors toate spre tonul mustrător al Silviei.
— Înţeleg că sunteţi agitate, dar acesta nu este un motiv ca să
ţipaţi.
Ne-a privit pe rând, iar noi ne-am uitat una la cealaltă, în vreme ce
ele se gândeau dacă să mi se alăture sau nu.
— În regulă, a început Silvia. Elise, tu vei fi prima, aşa cum am
exersat. Celeste şi Kriss, voi urmaţi; iar tu, America, vei fi ultima. Pe
rând, duceţi ramurile pe covorul roşu şi aşezaţi-le la picioarele
144
regelui. Apoi, vă întoarceţi şi vă ocupaţi locurile. Regele va spune
câteva cuvinte, apoi ceremonia va începe.
Ea s-a apropiat de ceea ce părea o cutie mică pe un suport şi a
întors-o ca să ne arate un monitor de televizor, pe care se vedea tot ce
se întâmpla în Marea Sală. Era minunată. Covorul roşu împărţea
camera în locurile pentru presă şi invitaţi, şi cele patru scaune care
erau pregătite pentru noi. În spatele acestui spaţiu, se aflau tronurile
care aşteptau familia regală.
Cât am privit, uşa laterală a Marii Săli s-a deschis, iar regele,
regina şi Maxon au intrat în aplauze şi în sunet de trâmbiţe. Odată ce
s-au aşezat, o melodie mai lentă şi mai sobră a început să se audă.
— A început. Acum, capetele sus, ne-a instruit Silvia.
Elise mi-a aruncat o privire tăioasă şi a dat colţul.
Muzica era punctată de sunetul sutelor de camere care o
fotografiau. A ajuns la o porţiune în care ritmul era ciudat. Totuşi, ea
s-a descurcat bine, după cum vedeam pe monitorul la care se uita
Silvia. A urmat Celeste, care şi-a aranjat părul înainte de a pleca.
Zâmbetul lui Kriss a părut absolut real şi natural când a defilat pe
interval.
— America, mi-a şoptit Silvia. Este rândul tău.
Am încercat să-mi ascund îngrijorarea de pe chip şi m-am
concentrat asupra lucrurilor pozitive, dar mi-am dat seama că nu
existau. Eram pe cale să ucid o parte din mine pedepsind pe cineva
mult mai mult decât merita şi să-i dau regelui ceva ce-şi dorea cu o
mişcare scurtă şi simplă.
Când m-am îndreptat spre familia regală în tăcere, camerele s-au
declanşat, bliţurile au sclipit, iar oamenii şi-au şoptit laudele unul
altuia. M-am uitat în ochii lui Maxon, care era întruchiparea
calmului. Lucrul ăsta se datora anilor de disciplină sau fericirii
adevărate? Chipul lui mă liniştea, dar eram sigură că-mi citea
neliniştea din privire. Mi-am văzut locul liber pentru ramura de
măslin şi am făcut o plecăciune înainte de a lăsa darul la picioarele
regelui, cu toate că nu am reuşit să mă conving să mă uit la el.
145
De îndată ce mi-am ocupat locul, muzica s-a oprit. Regele
Clarkson a păşit în faţă şi a stat la marginea scenei, cu cercul de
ramuri la picioarele sale.
— Doamnelor şi domnilor din Illéa, astăzi, ultimele patru femei
tinere şi frumoase ale Alegerii vin în faţa noastră, a tuturor, pentru a
se supune legii. Legile noastre vitale sunt cele care menţin poporul
unit, sunt fundamentul păcii de care ne-am bucurat atât de mult
timp.
Pace? m-am gândit eu. Glumeşti?
— În curând, una dintre aceste tinere va sta în faţa voastră nu ca
un om de rând, ci ca prinţesă. Şi, ca membră a familiei regale, va fi
datoria ei să facă ceea ce e corect, nu pentru beneficiul propriu, ci
pentru al vostru.
…şi eu cum fac asta acum?
— Vă rog să le aplaudăm împreună smerenia în supunerea în faţa
legii şi curajul de a o susţine.
Regele a început să bată din palme, iar cei din cameră i s-au
alăturat. Aplauzele au continuat când el s-a îndepărtat, iar eu am
privit spre rândul de fete. Singurul chip pe care îl vedeam bine era al
lui Kriss. Ea a ridicat din umeri şi mi-a zâmbit pe jumătate înainte
să-şi întoarcă privirea în faţă şi să-şi îndrepte spatele.
Un paznic de lângă uşă a sunat din trâmbiţă în încăpere.
— Îl chemăm, în prezenţa Maiestăţii Sale regele Clarkson,
Maiestăţii Sale regina Amberly şi Alteţei Sale prinţul Maxon, pe
infractorul Jacob Digger.
Încet, fără îndoială jenat de spectacol, Jacob a intrat în Marea Sală.
Încheieturile mâinilor îi erau încătuşate, iar el a tresărit la luminile
camerelor de filmat şi s-a dus sperios să se încline în faţa lui Elise.
Nu o vedeam prea bine fără să mă aplec în faţă, aşa că m-am întors
un pic şi am ascultat-o cum a rostit replicile pe care noi toate aveam
să le spunem, pe rând.
— Jacob, ce infracţiune ai comis? l-a întrebat ea.
A rostit cuvintele tare, mai bine decât de obicei.
146
— Furt, doamna mea, a răspuns el cu sfială.
— Şi la câţi ani eşti condamnat?
— Doisprezece ani, doamna mea.
Încet, fără să atragă atenţia asupra ei, Kriss s-a uitat în direcţia
mea. Fără să-şi schimbe prea mult expresia, se îndoia de ceea ce se
întâmpla. Eu am dat aprobator din cap.
Mici furturi, asta ni se spusese. Dacă ar fi fost adevărat, omul ăsta
ar fi fost bătut în piaţa din oraşul lui sau, dacă ar fi fost trimis la
închisoare, nu ar fi fost pentru mai mult de doi sau trei ani. Cu două
cuvinte, Jacob mi-a confirmat toate temerile.
Subtil, m-am întors să îl privesc pe rege. Nu era nicio îndoială că
asta îi făcea plăcere. Oricine ar fi fost omul ăsta, nu era un simplu
hoţ. Regele se bucura de căderea lui.
Elise s-a ridicat, s-a îndreptat spre Jacob şi i-a atins umărul cu
mâna. Până atunci, el nu o privise în ochi.
— Du-te, supus credincios, şi plăteşte-ţi datoria faţă de rege.
Vocea ei a răsunat în liniştea din sală.
Jacob a dat aprobator din cap. S-a uitat la rege, iar eu am văzut că
voia să facă ceva. Voia să lupte sau să acuze, dar nu a făcut-o. Fără
îndoială, cineva avea să plătească pentru orice greşeală ar fi făcut
astăzi. Jacob s-a ridicat şi a ieşit din încăpere, în aplauzele publicului.
Următorul bărbat avea probleme la mers. Când s-a întors să se
îndrepte pe covorul roşu spre Celeste, s-a împiedicat şi a căzut. Un
icnet colectiv s-a auzit din încăpere, dar, înainte să stârnească prea
multă simpatie, doi paznici au venit şi l-au condus la Celeste. Spre
meritul ei, când i-a ordonat bărbatului să-şi plătească datoria, nu i-a
vorbit cu siguranţa cu care ne obişnuise.
Kriss a părut la fel de serioasă ca întotdeauna până când
infractorul care îi fusese desemnat s-a apropiat. Era mai tânăr,
probabil de-o seamă cu noi, iar paşii lui erau calmi, aproape hotărâţi.
În clipa în care a păşit pe covor spre Kriss, am văzut că avea un
tatuaj pe gât. Semăna cu o cruce, deşi părea că, oricine l-ar fi făcut, îl
stricase un pic.
147
Kriss şi-a spus bine replicile. Cine nu o cunoştea, nu avea cum
să-şi dea seama de urma de regret din vocea ei. Cei din încăpere au
aplaudat, iar ea a luat loc din nou, cu un zâmbet mai puţin
strălucitor ca de obicei.
Paznicul l-a strigat pe nume pe Adam Carver, iar eu mi-am dat
seama că era rândul meu. Adam, Adam, Adam. Trebuia să-i ţin
minte numele. Pentru că trebuia să fac asta acum, nu? Celelalte fete o
făcuseră. Dacă aş fi dat greş, Maxon ar fi putut să mă ierte, iar regele
oricum nu m-ar fi plăcut; dar cu siguranţă aveam să o pierd pe
regină, iar asta mă punea la colţ. Dacă voiam, într-adevăr, să am o
şansă, trebuia să-l condamn.
Adam era mai în vârstă, poate de-o seamă cu tata, şi avea o
problemă la picior. Nu a căzut, dar i-a luat atât de mult să ajungă la
mine, încât a înrăutăţit situaţia. Voiam să termin cu asta.
Când Adam a îngenuncheat în faţa mea, m-am concentrat asupra
replicilor pe care trebuia să le spun.
— Adam, ce infracţiune ai comis? l-am întrebat eu.
— Furt, doamna mea.
— Şi cât timp ai de ispăşit?
Adam şi-a dres vocea.
— Sunt condamnat pe viaţă, a răspuns.
Prin cameră, murmurele au început să se audă, de vreme ce
oamenii nu erau siguri că auziseră bine.
Cu toate că nu-mi plăcea să mă abat de la replicile mele, şi eu
aveam nevoie de confirmare.
— Cât ai spus?
— Sunt condamnat pe viaţă, doamna mea.
Din vocea lui, era evident că mai avea un pic şi plângea.
Pe furiş, m-am uitat la Maxon. Părea stânjenit. Fără cuvinte, i-am
cerut ajutorul. Privirea lui mi-a transmis cât de rău îi părea că nu mă
putea îndruma.
Când eram pe cale să mă concentrez din nou asupra lui Adam,
m-am uitat la rege, care se mişcase rapid. L-am privit cum şi-a trecut
148
mâna peste gură, într-un efort de a-şi ascunde zâmbetul.
Îmi jucase o festă.
Poate că suspectase că aveam să urăsc partea asta a Alegerii şi
plănuise să facă tot posibilul ca să par neascultătoare. Dar, chiar dacă
aş fi mers până la capăt, ce fel de om aş fi fost dacă aş fi trimis un om
la închisoare pentru tot restul vieţii lui? Acum, nimeni nu avea să mă
placă.
— Adam, am rostit eu încet.
El m-a privit, lacrimile ameninţând să îi curgă în orice moment.
Am observat imediat că toate şoaptele din încăpere încetaseră.
— Cât de mult ai furat?
Oamenii încercau să audă, dar era imposibil.
El a înghiţit în sec şi i-a aruncat o privire regelui.
— Nişte haine pentru fetele mele.
Am vorbit repede:
— Dar asta nu are legătură cu ce-ai făcut, nu-i aşa?
Cu un gest atât de uşor încât aproape că l-am ratat, Adam a
clătinat o dată din cap.
Aşadar, nu puteam să o fac. Nu puteam să o fac. Dar trebuia să fac
ceva.
Ideea mi-a venit atât de repede, iar eu am fost sigură că era
singura noastră cale de scăpare. Nu eram convinsă că avea să-i
câştige libertatea lui Adam, şi am încercat să nu mă gândesc la cât de
mult avea să mă întristeze. Era corect, pur şi simplu, iar eu trebuia să
o fac.
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre Adam, atingându-l pe umăr.
El s-a strâmbat, aşteptând ca eu să-i spun că urma să meargă la
închisoare.
— Ridică-te, i-am spus.
Adam m-a privit confuz.
— Te rog, am zis şi l-am apucat de una din mâinile încătuşate, ca
să-l trag.
Adam a mers cu mine pe culoare, spre zona înălţată pe care se afla
149
familia regală. Când am ajuns la scări, m-am întors către el şi am
oftat.
Pe rând, am scos cerceii frumoşi pe care mi-i dăruise Maxon. I-am
pus pe amândoi în palmele lui Adam, iar el a rămas cu gura căscată
când i-am dat şi brăţara. Şi apoi – pentru că, dacă într-adevăr urma
să fac asta, voiam să-i dau tot – mi-am întins mâinile în spatele
gâtului şi mi-am desfăcut colierul cu pasărea cântătoare, cel dăruit
de tata. Odată ce l-am lăsat să cadă în palma lui Adam, i-am strâns
degetele în jurul comorilor, după care am păşit într-o parte, ca să stea
chiar în faţa regelui Clarkson.
I-am arătat tronurile.
— Du-te, supus credincios, şi plăteşte-ţi datoria faţă de rege.
În cameră s-au auzit icnete şi bâiguieli, dar eu le-am ignorat. Nu
vedeam decât expresia acră de pe chipul regelui. Dacă voia să se
joace cu personalitatea mea, atunci şi eu eram pregătită să-i răspund
cu aceeaşi monedă.
Adam a urcat încet scările, iar eu i-am citit teama şi bucuria din
privire. Când s-a apropiat de rege, a căzut în genunchi şi şi-a întins
mâinile, pline cu bijuterii.
Regele Clarkson mi-a aruncat o privire, dându-mi de înţeles că
ăsta nu avea să fie sfârşitul, dar apoi s-a întins şi a luat bijuteriile din
mâinile lui Adam.
Mulţimea a izbucnit, dar când m-am uitat în spate, pe chipurile
celorlalte fete se citeau reacţii diferite. Adam s-a îndepărtat repede
de rege, temându-se, probabil, că el avea să se răzgândească. Speram
că, având în vedere că erau atât de multe camere şi atât de mulţi
oameni care scriau articole despre asta, cineva avea să îl însoţească şi
să se asigure că ajungea acasă. Când Adam a revenit lângă mine, a
încercat să mă îmbrăţişeze, chiar dacă avea cătuşe. A plâns, m-a
binecuvântat şi a părăsit încăperea părând cel mai fericit om de pe
pământ.
150
Capitolul 20
151
prinţesa. Şi, chiar dacă ai fi fost, nu ai fi avut voie să iei astfel de
decizii. Eşti aici ca să urmezi hotărârile regelui, şi tu nu ai făcut
niciodată asta! Nici măcar în prima noapte!
— Poate că hotărârile sunt greşite, am ţipat eu, probabil în cel mai
prost moment cu putinţă.
Uşile s-au deschis şi regele Clarkson a intrat ca o vijelie, în timp ce
regina Amberly şi Maxon au rămas pe coridor. M-a apucat de mână,
cu putere – din fericire, nu de cea rănită – şi m-a târât afară din
cameră.
— Unde mă duceţi? l-am întrebat eu cu răsuflarea tăiată.
Nu mi-a răspuns.
M-am uitat peste umăr la fete, în timp ce regele mă trăgea pe
coridor. Celeste şi-a încrucişat braţele, iar Elise a apucat-o pe Kriss
de mână pentru că, oricât era de supărată, Elise nu părea fericită să
mă vadă plecând.
— Clarkson, nu te pripi, l-a implorat încet regina.
Am dat colţul şi am fost forţată să intru într-o încăpere.
Regina şi Maxon au apărut în urma noastră, în timp ce regele m-a
împins spre o canapea micuţă.
— Stai jos, mi-a ordonat el, inutil.
A început să măsoare podeaua cu paşii, ca un leu în cuşcă. Când
s-a oprit, a dat cu ochii de Maxon.
— Ai jurat! a răcnit el. Ai spus că o ţii sub control. Mai întâi,
izbucnirea de la Actualităţi, apoi ai fost cât pe ce să fii omorât pe
acoperiş, iar acum asta? Se termină astăzi, Maxon.
— Tată, ai auzit uralele? Oamenii îi apreciază mila. Ea este cel mai
important bun al tău în momentul de faţă.
— Poftim?
Avea o voce de gheaţă, tărăgănată şi mortală.
Maxon s-a oprit o clipă, simţind răceala, dar a continuat:
— Când a sugerat că oamenii ar trebui să se apere singuri,
publicul a reacţionat pozitiv. Îndrăznesc să spun că faptul că nu au
mai murit şi alţi oameni i se datorează. Şi asta? Tată, eu n-aş putea
152
trimite un om la închisoare pe viaţă pentru ceea ce se presupune a fi
o infracţiune măruntă. Cum poţi aştepta asta din partea cuiva care
şi-a văzut mai mult decât câţiva prieteni bătuţi pentru mai puţin? E
plăcută de oameni. Majoritatea lor fac parte din castele inferioare şi
se identifică cu ea.
Regele a clătinat din cap şi a început din nou să se plimbe.
— O las să stea pentru că ţi-a salvat viaţa. Tu eşti bunul meu cel
mai important, nu ea. Dacă te pierdem pe tine, pierdem totul. Şi nu
mă refer numai la moarte. Dacă nu eşti dedicat acestei vieţi, dacă-ţi
pierzi concentrarea, toate acestea se năruie. Şi-a fluturat braţele spre
camera cea mare, lăsând tăcerea să plutească în aer. Ai fost spălat pe
creier, l-a acuzat regele. Te schimbi de la o zi la alta. Fetele astea, asta
mai mult decât celelalte, sunt inutile, toate.
— Clarkson, poate…
A făcut-o să tacă pe regină cu o privire şi, oricare ar fi fost părerea
ei, s-a risipit.
Regele s-a întors spre Maxon.
— Am o propunere pentru tine.
— Nu mă interesează, a ripostat el.
Regele Clarkson şi-a ridicat braţele, vrând să arate că nu avea
intenţii rele.
— Ascultă-mă.
Maxon a oftat.
— Fetele astea au fost un dezastru. Nici măcar conexiunile asiatice
nu mi-au fost de niciun folos. Cea din Doi este prea preocupată de
faimă, iar cealaltă, mă rog, nu e complet lipsită de speranţă, dar nici
suficient de bună, dacă mă întrebi pe mine. Asta de aici, a spus el,
arătând spre mine, oricâtă valoare ar avea, a fost complet eclipsată
de incapacitatea ei de a se stăpâni. Totul a luat-o complet razna. Şi te
cunosc. Ştiu că te temi să nu pierzi ceva, aşa că iată la ce m-am
gândit.
M-am uitat cum regele se plimba în jurul lui Maxon.
— Haide să anulăm totul. Haide să scăpăm de toate fetele.
153
Maxon a deschis gura ca să protesteze, dar regele a ridicat o mână.
— Nu sugerez să rămâi singur. Spun doar că încă mai avem
datele tuturor fetelor eligibile din ţară pe aici, pe undeva. N-ar fi
bine dacă ai putea să alegi câteva fete să vină la palat? Poate că vei
găsi una care seamănă cu fiica regelui Franţei, ţi-aduci aminte cât de
mult ţineai la ea?
Mi-am coborât privirea. Maxon nu menţionase nicio franţuzoaică.
Mă simţeam de parcă cineva ar fi luat o daltă şi mi-ar fi cioplit
inima.
— Tată, n-aş putea.
— O, ba ai putea. Tu eşti prinţul. Şi cred că am avut suficiente
ieşiri ca să putem declara grupul acesta necorespunzător. De data
asta, ai putea avea, cu adevărat, de ales.
Am ridicat din nou privirea. Ochii lui Maxon erau aţintiţi asupra
podelei. Îmi dădeam seama că se lupta.
— Asta chiar s-ar putea să-i liniştească pe rebeli pentru o vreme.
Mai gândeşte-te, a adăugat regele. Dacă le trimitem acasă pe fetele
astea şi apoi aşteptăm câteva luni, ca şi cum am anula Alegerea, iar
apoi aducem un grup nou de femei minunate, educate şi plăcute…
s-ar putea schimba multe.
Maxon a încercat să spună ceva, dar apoi a închis gura.
— Oricum ar fi, trebuie să-ţi pui întrebarea dacă asta, a spus el,
arătând din nou spre mine, este persoana cu care ţi-ai putea petrece
întreaga viaţă. Dramatică, egoistă, disperată după bani şi, ca să fiu
sincer, destul de banală. Uită-te la ea, fiule.
Ochii lui Maxon au săgetat spre mine şi au rămas aţintiţi asupra
mea o clipă, înainte ca eu să fiu silită să îmi întorc privirea, umilită.
— Te las câteva zile. Deocamdată, trebuie să rezolv cu presa.
Amberly.
Regina s-a grăbit spre rege şi l-a apucat de braţ, lăsându-ne
singuri şi fără replică. După câteva momente, Maxon a venit să mă
ajute să mă ridic.
— Mulţumesc.
154
Maxon s-a mulţumit să dea din cap.
— Cred că ar trebui să merg cu ei. Fără îndoială că au întrebări şi
pentru mine.
— E o ofertă destul de bună, am comentat eu.
— Poate chiar cea mai generoasă pe care a făcut-o vreodată.
Nu voiam să ştiu dacă el chiar credea asta. Nu mai era nimic de
spus, aşa că am trecut pe lângă el, înapoi spre camera mea, în
speranţa de a depăşi tot ceea ce simţeam.
164
Capitolul 21
165
unei slujnice, făcându-i încurajator cu mâna.
— Stai aşa, am spus eu, luând o foaie de hârtie. OK, OK.
„Înălţimea Înălţimilor Voastre, doamnele din Elită solicită, imediat,
cel mai puţin modern dintre aparatele dumneavoastră de fotografiat
pentru…”
Kriss a chicotit, iar Celeste a clătinat din cap.
— Oh! Un studiu în diplomaţia feminină, a adăugat Elise.
— Chiar există aşa ceva? a întrebat-o Kriss.
Celeste şi-a fluturat părul.
— Cui îi pasă?
Peste aproximativ douăzeci de minute, Maxon a bătut la uşă şi a
deschis-o doi centimetri.
— Pot să intru?
Kriss a alergat spre el.
— Nu. Nu vrem decât aparatul.
Şi i l-a smuls din mână şi i-a închis uşa în nas.
Celeste a căzut pe podea, râzând.
— Ce faceţi acolo? a strigat el.
Dar acum eram toate prea ocupate să râdem în hohote ca să-i mai
putem răspunde.
Am făcut o grămadă de poze în spatele plantelor ornamentale şi
ne-am aruncat o mie de pupici, iar Celeste ne-a arătat tuturor cum
„să găsim lumina”.
În timp ce Kriss şi Elise stăteau întinse pe canapea şi Celeste se
urca deasupra lor ca să facă mai multe fotografii, eu am remarcat
zâmbetul satisfăcut de pe chipul reginei. Nu mi se părea în regulă că
nu lua şi ea parte la asta. Am pus mâna pe o perie şi m-am îndreptat
spre ea.
— Bună, domnişoară America, m-a salutat ea.
— Pot să vă perii părul?
Mai multe sentimente i s-au succedat pe chip, dar nu a făcut
altceva decât să dea din cap şi să răspundă încet:
— Bineînţeles.
166
Am trecut în spatele ei şi i-am ridicat o bună parte din părul
absolut splendid, pe care i l-am periat de mai multe ori, uitându-mă
la fete în tot acest timp.
— Îmi face bine să văd că vă înţelegeţi, a comentat ea.
— Şi mie la fel. Îmi place de ele. Am rămas tăcută o vreme, apoi
am spus: Îmi pare rău pentru Condamnare. Ştiu că n-ar fi trebuit să
fac asta. Doar că…
— Ştiu, draga mea. Ai mai explicat asta. E o sarcină dificilă. Şi
chiar aţi avut parte de un grup respingător.
Atunci mi-am dat seama cât de puţin ştia ea despre tot. Sau poate
că, pur şi simplu, alegea să creadă numai lucruri bune despre soţul
ei, cu orice preţ.
Ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile, a spus:
— Ştiu că îl consideri aspru pe Clarkson, dar este un om bun. Nici
nu ai idee cât de dificil este să fii în pielea lui. Ne descurcăm fiecare
cum putem cu asta. El e nervos uneori; eu am nevoie de multă
odihnă; Maxon face glume pe seama situaţiei.
— Chiar face, nu-i aşa? am spus eu, râzând.
— Întrebarea este, tu cum te-ai descurca? A întors capul. Cred că
una dintre principalele tale calităţi este faptul că eşti pasională. Dacă
ai învăţa să te controlezi, ai putea fi o prinţesă minunată.
Am dat aprobator din cap.
— Îmi pare rău că v-am dezamăgit.
— Nu, nu, dragă, a spus ea, privind din nou înainte. Văd că ai
potenţial. Când eram de vârsta ta, lucram într-o fabrică. Eram
murdară şi flămândă şi, uneori, furioasă. Dar am fost mereu
îndrăgostită de prinţul din Illéa, iar când am avut şansa să-l fac să fie
al meu, am învăţat să-mi controlez acele sentimente. Mai sunt multe
de făcut de acum încolo, dar s-ar putea să nu iasă aşa cum îţi doreşti.
Trebuie să înveţi să accepţi asta, da?
— Da, mamă, am glumit eu.
S-a întors din nou spre mine, cu faţa împietrită.
— Vreau să spun, doamnă. Doamnă.
167
Ochii ei au început să strălucească şi a clipit de câteva ori, apoi
şi-a întors din nou faţa înainte.
— Dacă totul se va termina aşa cum cred eu că se va termina,
mamă va fi foarte bine, a spus.
Şi apoi a fost rândul meu să clipesc pentru a-mi stăpâni lacrimile.
Nu era ca şi cum aş fi avut de gând să o înlocuiesc vreodată pe
mama, dar era minunat să fiu acceptată, cu toate defectele mele, de
către mama posibilului meu viitor soţ.
Celeste s-a întors, ne-a văzut şi a alergat spre noi.
— Sunteţi atât de drăguţe! Zâmbiţi!
M-am aplecat, cuprinzând-o pe regina Amberly cu braţele, iar ea
mi-a atins mâinile. După aceea, ne-am înghesuit pe rând în jurul ei,
făcând-o, în cele din urmă, să se strâmbe la aparatul foto. Slujnicele
ne-au ajutat să facem poze ca să putem apărea toate în unele dintre
fotografii; şi, până să se termine totul, am putut spune cu certitudine
că a fost cea mai grozavă zi a mea la palat. Nu ştiam, însă, dacă avea
să rămână aşa. Nu mai era mult până la Crăciun.
176
Capitolul 22
177
degetele. În clipa în care le-a simţit, mi-a luat mâna, privindu-mă în
ochi cu îngrijorare.
— Ce s-a întâmplat? mi-a şoptit ea.
Am ridicat din umeri.
Aşa că s-a mulţumit să mă ţină de mână.
După un minut, şi ea a părut să se întristeze. În timp ce bărbaţii
îmbrăcaţi în costum murmurau înainte, s-a întins să o apuce de
mână pe Kriss. Kriss nu a pus nicio întrebare şi i-a luat numai câteva
secunde să întindă şi ea mâna după Elise.
Şi iată-ne, pe fundalul a tot ceea ce se întâmpla, ţinându-ne una de
alta. Perfecţionista, Adorata, Diva… şi cu mine.
185
Capitolul 23
186
— Am rămas cu patru, tată. Fata asta ar putea fi soţia mea. Şi eu
trebuie să o trimit singură?
— Da! Dacă moare ea, e una. Dacă mori tu, e cu totul altă treabă.
Ai să stai aici!
Am crezut că pumnul care a lovit peretele de data asta a fost al lui
Maxon.
— Eu nu sunt un bun de consum! Şi nici ele nu sunt! Aş vrea ca
măcar o dată să te uiţi la mine şi să vezi o persoană.
Uşa s-a deschis rapid şi Maxon a intrat.
— Îmi pare atât de rău, a spus el, venind şi aşezându-se pe pat.
N-am vrut să te trezesc.
— E adevărat?
— Da, draga mea. S-a dus. Mi-a luat cu blândeţe mâna, părând
îndurerat. A avut probleme cu inima.
M-am ridicat şi m-am aruncat în braţele lui Maxon. M-a ţinut
strâns, lăsându-mă să plâng pe umărul lui.
— Tati, am plâns eu. Tati.
— Gata, draga mea. O să fie bine, m-a alinat Maxon. O să pleci
mâine-dimineaţă cu avionul, să-ţi aduci ultimele omagii.
— N-am apucat să-mi iau rămas-bun. N-am…
— America, ascultă-mă. Tatăl tău te-a iubit. Era mândru că te-ai
descurcat atât de bine. Nu ţi-ar purta pică pentru asta.
Am dat din cap, ştiind că avea dreptate. Practic, tot ce mi-a spus
tăticul meu de când am venit aici îmi arăta cât era de mândru.
— Uite ce ai de făcut, m-a instruit el, ştergându-mi lacrimile de pe
obraji. Trebuie să te odihneşti cât poţi de bine. O să pleci mâine cu
avionul şi o să stai acasă patru zile, cu familia ta. Am vrut să-ţi obţin
mai mult timp, dar tata este destul de insistent.
— E-n regulă.
— Slujnicele tale îţi fac o rochie potrivită pentru înmormântare şi
vor împacheta toate lucrurile de care ai nevoie. Va trebui să o iei cu
tine pe una dintre ele, împreună cu câţiva soldaţi. Că veni vorba, a
spus el, ridicându-se şi îndreptându-se către silueta din cadrul uşii
187
deschise. Ofiţer Leger, îţi mulţumesc că ai venit.
— Pentru nimic, Alteţa Voastră. Vă cer iertare că nu sunt în
uniformă, domnule.
Maxon i-a întins mâna lui Aspen.
— Asta e cea mai mică dintre grijile mele acum. Sunt sigur că ştii
de ce eşti aici.
— Da. Aspen s-a întors spre mine. Îmi pare foarte rău pentru
pierderea suferită, domnişoară.
— Mulţumesc, am murmurat eu.
— Cu activitatea sporită a rebelilor, toţi suntem îngrijoraţi de
siguranţa lui Lady America, a început Maxon. Am trimis deja câţiva
ofiţeri locali la ea acasă şi în locurile în care se va afla în următoarele
câteva zile, şi mai sunt, desigur, şi gărzile antrenate la palat. Dar cu
ea prezentă efectiv în casă, cred că trebuie să mai trimitem câţiva.
— Absolut, Alteţa Voastră.
— Şi cunoşti bine împrejurimile?
— Foarte bine, domnule.
— Bun. Tu vei conduce echipa care o însoţeşte. Alege pe cine
doreşti, între şase şi opt soldaţi.
Aspen a ridicat din sprâncene.
— Ştiu, a recunoscut Maxon. Suntem la ananghie acum, dar cel
puţin trei dintre gărzile palatului pe care le-am trimis la ea acasă
şi-au părăsit deja postul. Şi vreau să fie la fel de păzită ca aici, dacă
nu chiar şi mai bine păzită.
— Voi avea grijă de asta, domnule.
— Excelent. Va fi însoţită şi de o slujnică, ai grijă şi de ea. S-a
întors spre mine. Ştii pe cine vrei să iei?
Am ridicat din umeri, nefiind în stare să gândesc clar.
Aspen a vorbit în numele meu.
— Dacă-mi permiteţi, ştiu că Anne este prima slujnică, dar îmi
aduc aminte că Lucy s-a înţeles bine cu mama şi cu sora
dumneavoastră. Poate că le-ar face bine acum să vadă o figură
prietenoasă.
188
Am dat din cap aprobator.
— Lucy.
— Foarte bine, a spus Maxon. Domnule ofiţer, nu aveţi prea mult
timp. Veţi pleca dimineaţă.
— Trec la treabă, domnule. Ne vedem dimineaţă, domnişoară, a
spus Aspen.
Îmi dădeam seama că îi e greu să păstreze distanţa şi, în clipa aia,
nu mi-am dorit altceva decât ca el să mă aline. Aspen chiar îl
cunoştea pe tatăl meu şi îmi doream ca o persoană care îl înţelegea la
fel de bine ca şi mine să sufere după el alături de mine.
Imediat ce a plecat Aspen, Maxon s-a aşezat din nou lângă mine.
— Încă un lucru, înainte de a pleca. M-a luat de mâini,
ţinându-mă cu blândeţe. Uneori, când eşti supărată, ai tendinţa să fii
impulsivă. S-a uitat la mine şi eu chiar am surâs un pic la privirea
acuzatoare din ochii lui. Încearcă să fii raţională cât eşti plecată.
Vreau să ai grijă de tine.
I-am frecat dosul mâinilor cu degetele mele mari.
— Aşa voi face. Promit.
— Mulţumesc.
Un sentiment de pace ne-a înconjurat, aşa cum se întâmpla
uneori. Chiar dacă lumea mea nu avea să mai fie nicicând la fel de
acum încolo, deocamdată, cu Maxon ţinându-mă în braţe, pierderea
nu durea atât de tare.
Şi-a aplecat capul spre mine până când frunţile noastre s-au atins.
L-am auzit trăgând aer în piept, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva şi
s-ar fi răzgândit. După câteva secunde, a făcut-o din nou. Într-un
târziu, Maxon şi-a îndreptat spatele, a clătinat din cap şi m-a sărutat
pe obraz.
— Ai grijă de tine.
Apoi m-a lăsat singură cu tristeţea mea.
193
Capitolul 24
194
— Sunt toţi din zonă. Le-am verificat actele de identitate. Probabil
că e un număr ceva mai mare pentru că eşti cine eşti, dar cred că tatăl
tău a făcut un tablou pentru familia Hampshire şi l-am văzut de mai
multe ori în zona pieţei stând de vorbă cu domnul Clippings şi cu
Albert Hammers. E greu să ştii totul despre oamenii apropiaţi, chiar
şi despre oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult.
Am simţit că se ascundeau mai multe în acea frază, ceva la care ar
fi trebuit să răspund. Doar că nu am putut s-o fac imediat.
— Trebuie să ne obişnuim cu asta, a spus el.
— Cu ce? Cu faptul că mă simt îngrozitor?
— Nu, a răspuns el, clătinând din cap. Normalul nu mai e normal.
Tot ceea ce avea sens se schimbă.
Am râs cu amărăciune.
— Aşa este, nu?
— Trebuie să încetăm să ne mai temem de schimbare.
S-a uitat la mine, cu ochi rugători. N-am putut să nu mă întreb la
ce schimbare se referea.
— Mă voi confrunta cu schimbarea. Dar nu astăzi.
M-am îndepărtat, îmbrăţişând mai mulţi străini, încercând să
conştientizez că nu mai puteam vorbi cu tatăl meu despre confuzia
pe care o simţeam.
199
Capitolul 25
200
Am întors capul şi am văzut-o că venea spre noi, cu câteva plicuri în
mână.
— Cum te simţi, mamă? am întrebat-o.
— Sunt bine. Doar că nu-mi vine să cred că s-a dus.
A înghiţit în sec, silindu-se să nu înceapă din nou să plângă.
Era ciudat. Fuseseră atâtea momente când pusesem la îndoială
devotamentul mamei faţă de tata. Niciodată nu surprinsesem între ei
scânteile de afecţiune pe care le văzusem la alte cupluri. Chiar şi
Aspen, atunci când totul era pe cale să devină real, dar era încă
foarte secret, îmi arăta că mă iubea mai mult decât o făcea mama cu
tata.
Dar eram sigură că era vorba despre mai mult decât îngrijorarea
că trebuia să-i crească singură pe May şi Gerad, sau de grijile în
privinţa banilor. Soţul ei era mort şi nimic nu putea să repare asta.
— Kota, vrei să închizi televizorul un minut? Şi, Lucy, scumpa
mea, poţi să-i duci pe May şi pe Gerad în camera Americăi? Am ceva
de discutat cu ceilalţi, a spus ea încet.
— Sigur, doamnă, a răspuns Lucy şi s-a întors spre May şi Gerad.
Haideţi să mergem.
May nu a părut prea fericită să fie exclusă din orice se întâmpla,
dar a ales să nu înceapă scandalul. Nu sunt sigură dacă din cauza
expresiei grave a mamei sau din iubire faţă de Lucy, dar m-am
bucurat, oricum.
De îndată ce au plecat, mama s-a întors spre noi, ceilalţi.
— Ştiţi că boala tatălui vostru era genetică. Cred că şi-a dat seama
că nu mai avea mult timp pentru că, acum vreo trei ani, s-a aşezat şi
a început să vă scrie tuturor aceste scrisori. S-a uitat la plicurile din
mâinile ei. M-a făcut să-i promit că, dacă se întâmplă ceva cu el, vi le
voi da. Am unele şi pentru May şi Gerad, dar nu sunt sigură că ei
sunt suficient de mari pentru asta. Nu le-am citit sau ceva. Vă sunt
destinate vouă, aşa că… m-am gândit că ar fi un moment potrivit să
le citiţi. Aceasta este a Kennei, a spus ea, întinzându-i o scrisoare.
Kota.
201
El şi-a îndreptat spatele şi şi-a luat scrisoarea. Mama a păşit spre
mine.
— Şi America.
Mi-am luat plicul, nefiind sigură dacă voiam sau nu să îl desfac.
Acestea erau ultimele cuvinte de la tatăl meu, un adio pe care
credeam că îl pierdusem. Mi-am trecut mâna peste numele meu de
pe plic, gândindu-mă la tata, scriindu-l cu stiloul. Făcuse un fel de
buclă deasupra i-ului din numele meu. Am zâmbit în sinea mea,
încercând să ghicesc ce îl determinase să facă asta şi, în acelaşi timp,
fără să-mi pese. Poate că ştia că am nevoie să zâmbesc.
Dar apoi m-am uitat cu mai multă atenţie. Acel semn micuţ fusese
adăugat mai târziu. Cerneala cu care fusese scris numele meu
aproape că se decolorase, dar bucla era mai întunecată, mai
proaspătă decât restul. Am întors plicul pe partea cealaltă. Sigiliul
fusese rupt şi lipit la loc.
Am aruncat o privire spre Kenna şi Kota, care erau amândoi
cufundaţi în lectură. Păreau absorbiţi, aşadar nici ei nu ştiuseră de
existenţa scrisorilor până în acest moment. Asta însemna fie că
mama minţise şi îmi citise scrisoarea, fie că tata însuşi o deschisese.
A fost de ajuns să hotărăsc că trebuia să ştiu ce-mi lăsase. Am
umblat cu grijă la sigiliul lipit din nou şi am desfăcut plicul.
Am văzut o scrisoare pe hârtie decolorată şi un bilet scurt, pe o
hârtie albă, strălucitoare. Voiam să citesc biletul, dar mă temeam că
nu l-aş fi înţeles fără a citi, mai întâi, scrisoarea cea lungă. Am scos
scrisoarea şi am început să citesc cuvintele tatălui meu la lumina
soarelui, lângă fereastră.
America,
Scumpa mea fetiţă. Mi-e greu până şi să încep scrisoarea asta,
pentru că simt că am atâtea să-ţi spun. Deşi îmi iubesc toţi copiii la fel
de mult, tu ai un loc special în inima mea. Kenna şi May se bazează pe
mama ta, Kota este atât de independent, că Gerad este atras de el, dar
tu ai fost mereu alături de mine. Când îţi juleai genunchii sau când
202
copiii din castele superioare se luau de tine, îţi doreai mereu să fii în
braţele mele. Înseamnă totul pentru mine să ştiu că am fost stânca de
sprijin pentru măcar unul dintre copiii mei.
Dar chiar şi dacă nu m-ai fi iubit atât de mult, fără urmă de regret
sau de reţinere, tot aş fi incredibil de mândru de tine. Creşti şi te
maturizezi ca muziciană, iar sunetele viorii tale sau vocea ta prin casă
sunt cele mai dulci sunete din lume. Mi-aş dori să-ţi pot oferi o scenă
mai bună, America. Meriţi cu mult mai mult decât să stai în umbră la
petreceri sofisticate. Tot sper că te vei număra printre norocoşi,
printre cei care vor evada. Cred că şi Kota are o şansă. E talentat la
ceea ce face. Dar simt că el ar lupta pentru asta, şi nu sunt sigur că tu
ai acest instinct. N-ai fost niciodată genul de fată agresivă, aşa cum
pot fi unele aflate la fel de jos ca şi tine. Şi ăsta e unul dintre motivele
pentru care te iubesc.
Eşti un om bun, America. Ai fi surprinsă să afli cât de rară este
calitatea asta pe lume. Nu spun că ai fi perfectă; având de-a face cu
unele dintre crizele tale de nervi, ştiu că aş fi departe de adevăr. Dar
eşti bună şi îţi doreşti cu ardoare ca lucrurile să fie corecte. Uneori,
încerci să faci asta şi cu fraţii şi surorile tale, nu te mulţumeşti să fii a
doua doar pentru că eşti mai tânără. Şi te lupţi ca May şi Gerad să
primească mai mult, atunci când se poate. Eşti bună, şi am bănuiala
că vezi lucruri pe care nu le mai vede nimeni pe lumea asta, nici măcar
eu.
Şi mi-aş dori să-ţi pot spune cât de multe văd.
Cât am scris aceste scrisori fraţilor şi surorilor tale, am simţit
nevoia să le împărtăşesc din înţelepciunea mea. Văd în ei, chiar şi în
micuţul Gerad, aspecte ale personalităţii care ar putea face fiecare an
din ce în ce mai dificil, dacă nu fac efortul de a se lupta cu greutăţile
vieţii. Cu tine, nu simt nevoia să fac acelaşi lucru.
Simt că nu vei permite lumii să te împingă spre o viaţă pe care nu o
doreşti. Poate că mă înşel, aşa că lasă-mă să-ţi spun măcar atât: luptă,
America. S-ar putea să nu vrei să lupţi pentru lucrurile pentru care
s-ar lupta alţii, ca banii sau faima, dar luptă, oricum. Orice ţi-ai dori,
203
America, încearcă din toate puterile să obţii.
Dacă poţi să faci asta, dacă poţi să împiedici frica să te facă să te
mulţumeşti cu poziţia a doua, atunci, ca părinte, nu-mi pot dori nimic
altceva. Trăieşte-ţi viaţa. Fii cât poţi de fericită, ignoră lucrurile care
nu contează, şi luptă!
Te iubesc, pisicuţa mea. Atât de mult, încât nu-mi găsesc cuvintele
să o spun. Poate că aş putea picta, mai bine, dar nu găsesc o pânză care
să încapă în acest plic. Nici măcar atunci nu ar fi de ajuns pentru tine.
Te iubesc dincolo de pictură, dincolo de cântece, dincolo de cuvinte. Şi
sper că vei simţi asta mereu, chiar şi când nu voi mai fi lângă tine să
ţi-o spun.
Cu dragoste, tata.
America,
Îmi pare rău. Când am venit în vizită, am fost în camera ta şi am
găsit jurnalul Illéei. Nu tu mi-ai spus că e acolo; mi-am dat seama
singur. Dacă apare vreo problemă din cauza asta, eu sunt vinovat. Şi
sunt sigur că vor exista repercusiuni din cauza a ceea ce sunt eu şi din
cauza celor cărora le-am spus. Urăsc să te trădez aşa, dar crede-mă că
am făcut-o sperând că viitorul tău şi al tuturor poate fi mai bun.
Priveşte spre Steaua Nordului,
Eterna-ţi călăuză.
204
Lasă adevărul, onoarea şi binele suprem
Să fie mereu de partea ta.
Te iubesc,
Shalom
208
Capitolul 26
209
Am auzit o bătaie în uşă. Nu ştiam dacă ceea ce urma avea să
îmbunătăţească sau să înrăutăţească lucrurile, dar i-am spus
vizitatorului să intre, oricum.
A intrat Kenna şi, pentru prima dată de când ajunsesem acasă,
Astra nu se vedea nicăieri.
— Eşti bine?
Am clătinat din cap şi am izbucnit în lacrimi. A intrat şi s-a aşezat
lângă mine pe pat, apoi m-a luat în braţe.
— Mi-e dor de tata. Scrisoarea lui a fost atât de…
— Ştiu, a spus ea. Abia dacă scotea o vorbă când era aici. Dar ne-a
lăsat toate cuvintele astea. O parte din mine se bucură. Nu ştiu cum
mi-aş fi amintit totul, dacă nu ar fi scris el.
— Da.
Prin asta am obţinut răspunsul la o întrebare pe care mă temeam
să o pun. Nimeni altcineva nu mai ştia că tata a fost un rebel.
— Deci… tu cu Aspen?
— S-a terminat, îţi jur.
— Te cred. Când apari la televizor, ar trebui să vezi cum te uiţi la
Maxon. Chiar şi cealaltă fată, Celeste?
Şi-a dat ochii peste cap.
Am zâmbit în sinea mea.
— Încearcă să pară că este îndrăgostită de el, dar se vede că nu e
adevărat. Sau, cel puţin, nu atât de adevărat pe cât şi-ar dori ea să fie,
a spus Kenna.
Am pufnit.
— Nici n-ai idee câtă dreptate ai în privinţa asta.
— Mă întrebam cât a durat. Cu Aspen, vreau să zic.
— Doi ani. A început după ce te-ai căsătorit tu şi după plecarea lui
Kota. Ne întâlneam cam o dată pe săptămână, în căsuţa din copac.
Strângeam bani să ne căsătorim.
— Deci erai îndrăgostită?
N-ar fi trebuit să pot răspunde imediat? N-ar fi trebuit să pot să-i
spun că ştiam, dincolo de orice urmă de îndoială, că l-am iubit pe
210
Aspen? Dar acum nu prea mai părea aşa. Poate că aşa a fost, dar
timpul şi distanţa făceau lucrurile să pară altfel.
— Cred că da. Dar nu era…
— Nu era aşa cum e cu Maxon? a ghicit ea.
Am clătinat din cap.
— Mi se pare atât de ciudat acum. Multă vreme, Aspen a fost
singura persoană cu care-mi imaginam că aş putea fi. Eram gata să
devin o Şase. Şi acum?
— Şi acum eşti la cinci minute să devii următoarea prinţesă?
Vocea ei inexpresivă a făcut să pară amuzant totul, şi am început
să râdem de schimbarea dramatică din viaţa mea.
— Îţi mulţumesc pentru asta.
— La asta-s bune surorile.
M-am uitat în ochii ei şi am simţit că era, cumva, rănită.
— Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai demult.
— Îmi spui acum.
— Nu e vorba că nu aveam încredere în tine. Dar şi asta făcea ca
totul să fie special. Secretul.
Spunând-o cu voce tare, mi-am dat seama că era adevărat. Da, am
simţit ceva pentru el, dar erau alte lucruri care ne înconjurau şi care
făceau ca Aspen să pară mai dulce: secretul, nerăbdarea de a fi
atinsă, gândul că aveam ceva pentru care să muncim.
— Înţeleg, America. Chiar înţeleg. Sper doar că nu ai simţit
niciodată că trebuie să păstrezi secretul. Pentru că sunt alături de tine.
Am expirat şi multe din grijile mele au părut să iasă odată cu
aerul. Cel puţin pentru o clipă. Mi-am sprijinit capul de umărul
Kennei şi a fost plăcut să fiu în stare să gândesc.
— Deci nu se mai întâmplă nimic între tine şi Aspen? El ce simte
pentru tine?
Am oftat şi m-am ridicat.
— Tot încearcă să-mi spună ceva, ceva despre cum m-a iubit el
dintotdeauna. Şi ştiu că ar trebui să-i spun că nu contează şi că-l
iubesc pe Maxon, dar…
211
— Dar?
— Dar dacă Maxon alege pe altcineva? Nu pot să nu rămân cu
nimic. Cel puţin, dacă Aspen încă mai crede că mai e vreo şansă, am
putea încerca din nou când se termină totul.
S-a uitat uluită la mine.
— Deci îl foloseşti pe Aspen ca plasă de siguranţă?
Mi-am îngropat capul în mâini.
— Ştiu, ştiu. E îngrozitor, nu-i aşa?
— America, eşti mai bună de-atât. Şi, dacă ai ţinut vreodată cu
adevărat la el, trebuie să-i spui adevărul, la fel cum trebuie să-i spui
şi lui Maxon adevărul.
S-a auzit o bătaie în uşă.
— Intră!
M-am înroşit uşor când Aspen a apărut în pragul uşii, cu Lucy
abătută în spatele lui.
— Trebuie să te îmbraci şi să-ţi faci bagajele, mi-a spus el.
— S-a întâmplat ceva?
M-am ridicat, brusc tensionată.
— Tot ceea ce ştiu este că Maxon vrea să te întorci imediat la palat.
Am oftat, derutată. Trebuia să mai stau o zi. Kenna m-a luat din
nou în braţe şi m-a strâns uşor, înainte de a se îndrepta spre camera
de zi. Aspen a plecat, iar Lucy şi-a luat pur şi simplu uniforma şi s-a
dus la baie să se schimbe, închizând uşa în urma ei.
Rămasă iarăşi singură, am analizat din nou totul. Kenna avea
dreptate. Ştiam deja ce simţeam pentru Maxon şi era timpul să fac
ceea ce mi-a spus tata, ceea ce intenţionasem să fac în tot acest timp:
să lupt.
Şi pentru că mi se părea cea mai importantă sarcină, aveam să
vorbesc mai întâi cu Maxon. Imediat ce puneam lucrurile la punct,
oricare ar fi fost rezultatul, aveam să mă gândesc la ce să-i spun lui
Aspen.
Se întâmplase atât de încet, că mi-a luat o vreme să îmi dau seama
cât de mult ne schimbaserăm. Dar ştiam de câteva săptămâni şi,
212
totuşi, mi-am păstrat sentimentele pentru mine. Trebuia să fac ceea
ce se cuvenea şi să-i spun şi lui. Trebuia să renunţ la Aspen.
Am băgat mâna în valiză, căutând pacheţelul de la fund. Imediat
ce l-am găsit, l-am desfăcut şi am scos borcanul. Bănuţul nu mai era
atât de singur acum, cu brăţara, dar asta nu conta.
Am luat borcanul, l-am aşezat pe pervaz şi l-am lăsat acolo unde
ar fi trebuit să stea de multă vreme.
214
Capitolul 27
215
Celeste s-a repezit la mine şi m-a îmbrăţişat cu putere.
— Ah, afurisito! Ştiam că vei reuşi!
— Ce? am întrebat-o eu.
Nu şi-a găsit cuvintele suficient de repede. O clipă mai târziu,
Kriss mă îmbrăţişa şi aproape că-mi urla în ureche. Respiraţia ei îmi
spunea că băuse destul, iar paharul din mâna ei îmi confirma că nu
avea de gând să se oprească.
— Noi suntem! a ţipat ea. Maxon îşi anunţă mâine logodna! Este
una din noi!
— Eşti sigură?
— Elise şi cu mine am fost date afară aseară, dar a trimis după
toate fetele, să vină să sărbătorească, aşa că am rămas aici, a
confirmat Celeste. Elise nu a primit vestea prea bine: ştii cum e cu
familia ei. Crede că a eşuat.
— Şi tu? am întrebat-o cu îngrijorare.
A ridicat din umeri şi a zâmbit.
— Eh!
Am început să râd şi, în acelaşi timp, m-am trezit cu o băutură în
mână.
— În cinstea lui Kriss şi a Americăi, ultimele două fete rămase! a
strigat cineva.
M-a cuprins ameţeala la aflarea veştilor. Hotărâse să termine cu
tot, să trimită pe toată lumea acasă. Şi a făcut-o cât am fost eu
plecată. Asta însemna că i-a fost dor de mine? Însemna că şi-a dat
seama că îi era bine şi fără mine?
— Bea, a insistat Celeste, împingându-mi paharul.
Am dat şampania peste cap şi am tuşit. Cu schimbarea de fus
orar, stresul emoţional din ultimele zile şi consumul brusc de alcool,
m-am ameţit imediat.
M-am uitat la fetele care dansau pe canapele, sărbătorind, chiar
dacă pierduseră. Celeste era într-un colţ cu Anna; părea că îşi cerea
scuze necontenit pentru faptele ei. Elise s-a strecurat înăuntru în
tăcere şi a venit să mă îmbrăţişeze, înainte de a se retrage din nou.
216
Era un val de entuziasm, şi m-am trezit că eram fericită, chiar dacă
nu eram tocmai sigură de rezultatul care mă aştepta.
M-am întors şi, deodată, Kriss a apărut lângă mine şi m-a
îmbrăţişat.
— Bun, a spus ea. Hai să promitem că mâine, orice s-ar întâmpla,
vom fi fericite una pentru cealaltă.
— Mi se pare o idee bună, am strigat peste toată larma.
Am izbucnit în râs şi mi-am coborât privirea. În clipa aia, am
înţeles deodată. Scânteierea de argint de la gâtul ei însemna cu mult
mai mult decât însemnase cu câteva zile în urmă.
Am icnit, iar ea s-a uitat la mine întrebătoare. Chiar dacă a fost
nepoliticos şi brusc, am scos-o din cameră şi am pornit pe coridor.
— Unde mergem? m-a întrebat ea. America, ce s-a întâmplat?
Am târât-o după colţ, în toaleta doamnelor, verificând de două
ori, ca să mă asigur că nu mai era nimeni acolo, înainte de a începe să
vorbesc.
— Eşti o rebelă, am acuzat-o.
— Poftim? a întrebat ea, un pic prea fals. Eşti nebună!
Dar mâna i s-a dus spre gât, dând-o de gol.
— Ştiu ce reprezintă steaua, Kriss, aşa că nu mă minţi, i-am spus
cu calm.
După o pauză calculată, a oftat.
— Nu am făcut nimic ilegal. Nu organizez nicăieri proteste: nu fac
decât să sprijin cauza.
— Bine, m-am răstit eu. Dar cât din prezenţa ta în Alegere
înseamnă că-l doreşti pe Maxon şi cât e vorba despre faptul că
grupul tău îşi doreşte pe cineva dintre ai lor pe tron?
A rămas tăcută o clipă, alegându-şi cuvintele. Cu maxilarele
încleştate, s-a dus la uşă şi a încuiat-o.
— Dacă vrei într-adevăr să ştii, da, am fost… oferită regelui drept
una dintre opţiuni. Sunt sigură că ţi-ai dat seama până acum că
loteria a fost o glumă.
Am dat din cap.
217
— Regele nu a fost – şi nici acum nu e – conştient de cât de multe
nordice au fost promovate în timpul preselecţiei. Am fost singura
dintre fete care a reuşit să treacă şi, la început, am fost complet
dedicată cauzei. Nu îl înţelegeam pe Maxon, iar el nu părea că m-ar
fi dorit vreun pic. Dar apoi am reuşit să-l cunosc şi m-am întristat cu
adevărat că nu îl interesam deloc. După ce a plecat Marlee şi tu ţi-ai
pierdut puterea asupra lui, l-am văzut într-o lumină cu totul nouă.
Poate consideri că motivele pentru care am venit aici au fost greşite
şi poate că ai dreptate. Dar motivele pentru care sunt aici acum sunt
complet diferite. Îl iubesc pe Maxon şi încă mai lupt pentru el. Şi
putem realiza lucruri extraordinare împreună. Aşa că, dacă te
gândeşti să mă şantajezi sau să mă dai de gol, las-o baltă. N-am să
dau înapoi. Mă înţelegi?
Kriss nu mai vorbise niciodată cu atâta tărie, iar eu nu ştiam dacă
motivul era încrederea absolută în propriile cuvinte sau cantitatea
imensă de şampanie. Părea atât de aprigă în momentul ăsta, că nu
ştiam ce să mai spun.
Voiam să-i spun că şi eu puteam face lucruri extraordinare alături
de Maxon şi că probabil făcuserăm deja mai multe decât îşi putea
imagina ea. Dar nu era momentul să mă laud. În plus, ea şi cu mine
aveam multe în comun. Eu am venit aici pentru familia mea, ea a
venit pentru un fel de familie. Asta ne-a făcut să intrăm pe uşă şi în
inima lui Maxon. La ce-ar fi folosit să ne sfâşiem una pe alta acum?
A considerat tăcerea mea ca pe un consimţământ că nu aveam să o
dau de gol şi s-a mai relaxat.
— Bun. Acum, mă scuzi, dar am să mă întorc la petrecere.
Aruncându-mi o privire rece, a ieşit din încăpere, lăsându-mă
cuprinsă de îndoieli. Trebuia să-mi ţin gura? Trebuia să spun măcar
cuiva? Chiar era asta un lucru rău?
Am oftat şi am ieşit din baie. Nu mai aveam chef să sărbătoresc,
aşa că am urcat scările spre camera mea.
Chiar dacă voiam să le văd pe Anne şi pe Mary, m-am bucurat că
nu era nimeni acolo. M-am trântit pe pat şi am încercat să mă
218
gândesc. Aşadar, Kriss era o rebelă. Nimic periculos, din ceea ce
spunea ea, dar încă mă mai întrebam ce înseamnă asta, mai exact.
Probabil că despre ea vorbea Georgia. Ce mă făcuse oare să mă
gândesc că ar fi fost Elise?
Oare Kriss îi ajutase să pătrundă în palat? Oare ea le indicase
direcţia lucrurilor pe care le căutau? Aveam secretele mele la palat,
dar nu am stat niciodată să mă gândesc la ce ar fi putut ascunde
celelalte fete. Ar fi trebuit, totuşi.
Pentru că ce-aş fi putut spune acum? Dacă între Maxon şi Kriss
era cu adevărat ceva, orice încercare de a o da de gol ar fi părut ca un
ultim efort disperat de a învinge. Şi, chiar dacă ar fi funcţionat, nu
aşa îmi doream să-l obţin pe Maxon.
Voiam ca el să ştie că-l iubeam.
S-a auzit o bătaie în uşă şi m-am gândit să nu răspund. Dacă era
Kriss, cu mai multe explicaţii, sau una dintre fete care încerca să mă
tragă după ea la parter, nu voiam să am de-a face cu nimic din toate
astea. În cele din urmă, m-am ridicat şi m-am dus la uşă.
Era Maxon, cu un plic gros şi cu un pacheţel, ambalat ca un cadou.
În secunda de care am avut nevoie să înţelegem că eram din nou
împreună, am simţit că locul s-a încărcat cu o formă magică de
electricitate, care m-a făcut extrem de conştientă de cât de dor mi-a
fost de el.
— Bună, mi-a spus.
Părea un pic derutat, ca şi cum nu îi venea nimic altceva în minte
să spună.
— Bună.
Ne-am uitat fix unul la altul.
— Vrei să intri? am întrebat eu.
— O! Ăăă, da, vreau.
Se întâmpla ceva ciudat. Era diferit, poate neliniştit.
M-am dat la o parte, făcându-i loc să intre. S-a uitat în jur, de
parcă locul s-ar fi schimbat cumva de ultima oară de când îl văzuse.
Şi-a întors privirea spre mine.
219
— Cum te simţi?
Mi-am dat seama că, probabil, se referea la tatăl meu, iar eu
mi-am amintit că sfârşitul Alegerii nu era singura schimbare din
lumea mea acum.
— Bine. Nu-mi dau seama că nu mai e, mai ales acum, că sunt aici.
Simt că i-aş putea scrie o scrisoare şi că ar primi-o.
Mi-a zâmbit, plin de compasiune.
— Ce mai fac ai tăi?
Am oftat.
— Mama se ţine tare, iar Kenna e ca o stâncă. Îmi fac griji mai ales
pentru May şi Gerad. Kota n-ar fi putut fi mai nesuferit în privinţa
asta. De parcă nu l-ar fi iubit deloc, şi nu înţeleg asta, am mărturisit.
L-ai cunoscut pe tata. Era atât de drăguţ.
— Era, a recunoscut Maxon. Mă bucur că am avut, cel puţin, şansa
să-l cunosc. Văd în tine părţi din el, ştii?
— Serios?
— Absolut! A luat pachetele într-o mână, ca să mă ţină cu cealaltă,
şi m-a condus către pat, apoi s-a aşezat lângă mine. Simţul umorului,
în primul rând. Şi tenacitatea. Când am vorbit cu el, în timpul vizitei
lui, m-a luat la întrebări. A fost un pic enervant, dar şi amuzant, pe
undeva, în acelaşi timp. Nici tu nu mă laşi să scap cu una, cu două.
Bineînţeles că ai şi ochii lui şi cred că şi nasul lui. Şi văd cum, uneori,
străluceşti de optimism. Şi el mi-a lăsat aceeaşi impresie.
I-am sorbit cuvintele, agăţându-mă de toate părţile din mine pe
care le moştenisem de la el. Şi eu, care credeam că Maxon nu l-a
cunoscut.
— Ceea ce vreau să spun este că e în regulă să fii tristă, dar că poţi
să fii sigură că tot ce avea mai bun e încă aici, a conchis el.
Mi-am aruncat braţele în jurul lui, iar el m-a ţinut strâns cu mâna
liberă.
— Mulţumesc.
— Vorbesc serios.
— Ştiu că vorbeşti serios. Mulţumesc! M-am tras din nou lângă el
220
şi am hotărât să schimb subiectul, înainte să devin prea emotivă. Ce-i
cu astea? l-am întrebat eu, arătând spre mâna plină.
— O! Maxon a ezitat pentru o clipă. Astea-s pentru tine. Un cadou
de Crăciun întârziat. A ridicat plicul, plin cu hârtii împăturite.
Nu-mi vine să cred că îţi dau astea şi trebuie să aştepţi să te uiţi la ele
când nu voi fi aici… dar sunt ale tale şi poţi să le păstrezi.
— Bine…, am spus întrebător, în timp ce el punea plicul pe
noptiera mea.
— Asta e ceva mai puţin stânjenitor, a adăugat el cu voioşie,
întinzându-mi cadoul. Îmi pare rău că ambalajul e aşa urât.
— Nu-i nimic, am minţit eu, încercând să nu râd de îmbinările
strâmbe şi rupând hârtia de pe spate.
Înăuntru, cadoul era o ramă în care se afla fotografia unei case.
Nu orice casă, ci una frumoasă. Era de un galben cald, cu iarbă
moale, în care aş fi vrut să-mi afund picioarele doar uitându-mă la
fotografie. Avea ferestre înalte şi mari la ambele etaje, iar copacii
făceau umbră unei porţiuni din gazon. De un copac atârna chiar şi
un leagăn.
Am încercat să nu mă uit atât la casă, cât la fotografie în sine.
Eram sigură că micuţa operă de artă era făcută chiar de Maxon, cu
toate că nu-mi dădeam seama când ieşise din palat ca să-şi aleagă
subiectul.
— E frumoasă, am recunoscut eu. Tu ai făcut-o?
— O, nu. A început să râdă, clătinând din cap. Nu fotografia este
cadoul, ci casa.
Am încercat să înţeleg.
— Poftim?
— M-am gândit că o să vrei să ai familia aproape. E la mică
distanţă de aici şi are o grămadă de camere. Sora ta cu mica ei familie
se vor simţi confortabil, mă gândesc.
— Ce…? Eu…
M-am holbat la el, aşteptând explicaţii.
Răbdător ca întotdeauna, Maxon mi-a oferit clarificarea pe care
221
credea că am înţeles-o deja.
— Mi-ai spus să trimit acasă pe toată lumea. Am făcut asta. A
trebuit să păstrez încă o fată – astea sunt regulile, dar… ai spus că
dacă-ţi pot dovedi că te iubesc…
— Eu sunt…?
— Bineînţeles că tu eşti.
Am amuţit. Am început să râd, şocată, şi să-l sărut şi să chicotesc.
Maxon, satisfăcut de dovezile mele de afecţiune, a acceptat fiecare
sărutare, râzând împreună cu mine.
— Ne căsătorim? am strigat eu, sărutându-l din nou.
— Da, ne căsătorim.
A chicotit şi m-a lăsat să-l strâng în braţe în entuziasmul meu.
Mi-am dat seama de asta abia când eram în poala lui. Nu-mi
amintesc cum am ajuns acolo.
L-am sărutat iar şi iar… şi, undeva în acest răstimp, râsul a
încetat. După o vreme, s-au potolit şi zâmbetele. Sărutările s-au
transformat dintr-o joacă în ceva mult mai profund. Când m-am tras
înapoi şi l-am privit în ochi, privirea lui era intensă, concentrată.
Maxon mă ţinea strâns şi puteam să-i simt inima galopând lângă
pieptul meu. Mânată de o dorinţă adâncă, i-am împins haina pe
spate, iar el m-a ajutat cum a putut, în timp ce continua să mă ţină în
braţe. Mi-am lăsat pantofii să cadă pe podea, cu un bufnet uşor. Am
simţit cum Maxon şi-a schimbat poziţia picioarelor sub mine, în timp
ce şi i-a scos şi el pe ai lui.
Fără a ne întrerupe sărutul, m-a ridicat, avansând încet pe pat şi
aşezându-mă uşor, aproape de mijloc. Buzele lui au coborât spre
gâtul meu, în vreme ce eu îi desfăceam cravata, aruncând-o undeva,
lângă pantofii noştri.
— Încalci o grămadă de reguli, domnişoară Singer.
— Tu eşti prinţul. Poţi să mă ierţi şi gata.
A chicotit, cu buzele pe gâtul meu, pe urechea mea, pe obrazul
meu. I-am desfăcut cămaşa, chinuindu-mă cu nasturii. M-a ajutat cu
ultimii, ridicându-se să o scoată. Ultima oară când îl mai văzusem pe
222
Maxon fără cămaşă, nu am apucat să-l apreciez, din cauza
circumstanţelor. Dar acum…
Mi-am trecut uşor degetele peste stomacul lui, admirându-i forţa.
Când mâna mea a ajuns la curea, am apucat-o şi l-am tras în jos. A
venit de bunăvoie, trecându-şi o mână peste piciorul meu, apoi şi-a
odihnit-o pe coapsele mele, ascunse de faldurile rochiei.
Înnebuneam, îl doream atât de mult, ardeam de nerăbdare să ştiu
dacă era dispus să mi se ofere. Fără să mă gândesc măcar, am întins
mâna şi mi-am îngropat degetele în spatele lui.
Imediat, s-a oprit din sărutat şi s-a tras înapoi ca să se uite la mine.
— Ce e? am şoptit eu, îngrozită să nu stric momentul.
— Îţi e… îţi e silă? m-a întrebat el, agitat.
— Ce vrei să spui?
— Spatele meu.
Mi-am trecut o mână peste obrajii lui şi l-am privit adânc în ochi,
dorind să nu-l las cu vreo urmă de îndoială în legătură cu
sentimentele mele.
— Maxon, unele din urmele astea sunt pe spatele tău ca să nu fie
pe al meu, şi te iubesc pentru ele.
I s-a tăiat respiraţia pentru o clipă.
— Ce-ai spus?
Am zâmbit.
— Te iubesc.
— Încă o dată, te rog. Nu am…
I-am cuprins faţa cu ambele mâini.
— Maxon Schreave, te iubesc. Te iubesc.
— Şi eu te iubesc pe tine, America Singer. Te iubesc cu toată fiinţa
mea.
M-a sărutat din nou, iar eu mi-am lăsat mâinile pe spatele lui, iar
de data asta nu s-a mai oprit. Şi-a trecut mâinile pe sub mine şi i-am
simţit degetele jucându-se cu spatele rochiei mele.
— Câţi nasturi nenorociţi are chestia asta? s-a plâns el.
— Mie-mi spui? Este…
223
Maxon s-a ridicat, punându-şi mâinile pe linia bustului. Cu o
smucitură fermă, mi-a rupt rochia în faţă, expunând furoul de
dedesubt.
A urmat o tăcere încărcată, cât timp Maxon s-a uitat lung la el.
Încet, s-a întors şi m-a privit în ochi. Fără a întrerupe contactul
vizual, m-am ridicat, lăsând să alunece pe spate mânecile rochiei.
Mi-a luat ceva să scap de ele şi, când am terminat, Maxon şi cu mine
am îngenuncheat pe pat, cu pieptul meu abia acoperit lipit de al lui,
sărutându-ne încet.
Voiam să stau trează toată noaptea cu el, să explorăm aceste noi
sentimente pe care le descopeream. Părea că orice altceva de pe lume
dispăruse… până când am auzit o bufnitură pe hol. Maxon s-a uitat
fix la uşă, părând că se aştepta ca aceasta să se deschidă în orice
moment. Era tensionat, mai înfricoşat decât îl văzusem vreodată.
— Nu e el, am şoptit. Probabil că una dintre fete se împleticeşte
spre camera ei, sau vreo servitoare curăţă ceva. E în regulă.
Într-un târziu, a expirat, cu toate că nu observasem că îşi ţinea
respiraţia, şi s-a aruncat din nou pe pat. Şi-a acoperit ochii cu mâna,
frustrat, epuizat, sau poate şi una şi alta.
— Nu pot, America. Nu aşa.
— Dar e în regulă, Maxon. Suntem în siguranţă aici.
M-am întins lângă el, ghemuindu-mă în umărul lui.
A clătinat din cap că nu.
— Vreau să las să cadă toate zidurile cu tine. Meriţi asta. Şi nu pot
acum. S-a uitat la mine. Îmi pare rău.
— Nu-i nimic.
Dar nu mi-am putut ascunde dezamăgirea.
— Nu fi tristă. Vreau să te duc într-o lună de miere aşa cum se
cuvine. Într-un loc călduros şi discret. Fără obligaţii, fără camere
video, fără gărzi. M-a luat în braţe. Va fi mult mai bine aşa. Şi te voi
putea răsfăţa cu adevărat.
Nu suna chiar rău când punea problema astfel, dar, ca
întotdeauna, am dat înapoi.
224
— Nu poţi să mă răsfeţi, Maxon. Eu nu vreau nimic.
Eram deja nas în nas.
— O, ştiu. Nu am de gând să-ţi dăruiesc lucruri. Mă rog, s-a
corectat el, am de gând să-ţi dăruiesc lucruri, dar nu la asta mă refer.
Te voi iubi mai mult decât a iubit vreodată un bărbat o femeie, mai
mult decât ai visat vreodată că ai putea fi iubită. Îţi promit.
Sărutările care au urmat au fost dulci şi pline de speranţă, ca
primul sărut. Am simţit promisiunea pe care tocmai mi-o făcuse
începând chiar din acest moment. Şi, în acelaşi timp, mă temeam şi
eram entuziasmată de posibilitatea de a fi iubită atât de mult.
— Maxon?
— Da?
— Vrei să rămâi cu mine în noaptea asta? am întrebat eu.
Maxon a ridicat din sprâncene, iar eu am chicotit.
— Mă voi purta cum trebuie, promit. Doar… să dormi aici?
S-a uitat spre tavan, gândindu-se. Într-un târziu, a cedat.
— Bine. Dar va trebui să plec devreme.
— OK.
— OK.
Maxon şi-a scos pantalonii şi ciorapii, aranjându-şi frumos
hainele, ca să nu fie prea şifonate dimineaţă. S-a strecurat înapoi în
pat, lipindu-se cu stomacul de spatele meu. Şi-a vârât o mână pe sub
gâtul meu şi cu cealaltă m-a luat în braţe.
Îmi adoram patul de la palat. Pernele erau ca nişte norişori, iar
salteaua mă cuprindea ca într-un leagăn. Nu mi-a fost nicicând prea
cald sau prea frig sub pături, iar cămaşa de noapte pe care o purtam
era atât de uşoară, încât aveam senzaţia că eram îmbrăcată cu aer.
Dar nu mă simţisem niciodată atât de la locul meu aşa cum mă
simţeam în braţele lui Maxon.
M-a sărutat uşor pe lobul urechii.
— Somn uşor, America mea.
— Te iubesc, am spus eu încet.
M-a strâns mai tare.
225
— Şi eu te iubesc.
Am stat întinsă acolo, lăsându-mă cuprinsă de fericirea
momentului. Mi s-a părut că doar după câteva secunde respiraţia lui
Maxon a devenit lentă şi regulată. Adormise deja.
Maxon nu dormea niciodată.
Probabil că îl făcusem să se simtă mai în siguranţă decât mi-aş fi
imaginat. Şi, după toate grijile mele în privinţa felului în care se
purta tatăl lui cu mine, şi el m-a făcut să mă simt în siguranţă.
Am oftat, promiţându-mi că vom vorbi despre Aspen a doua zi.
Trebuia să se întâmple înainte de ceremonie, dar eram sigură că
aveam să ştiu să-i explic totul cât mai bine. Deocamdată, mă
bucuram de această mică bulă de pace şi mă odihneam în siguranţă
în braţele bărbatului pe care îl iubeam.
226
Capitolul 28
M-am trezit simţind cum Maxon îşi strecura braţul în jurul meu.
Undeva, în timpul nopţii, ajunsesem cu capul pe pieptul lui, iar
sunetul lent al bătăilor inimii lui îmi stăruia în urechi. Fără o vorbă,
m-a sărutat pe păr şi m-a îmbrăţişat mai strâns. Nu-mi venea să cred
ce se întâmpla. Eram aici, cu Maxon, împreună, trezindu-ne în patul
meu. În dimineaţa asta avea să-mi dea un inel…
— Ne-am putea trezi aşa în fiecare zi, a murmurat el.
Am chicotit.
— Îmi citeşti gândurile.
A oftat mulţumit.
— Cum te simţi, draga mea?
— Simt că îmi vine să te pocnesc că-mi spui draga mea, în primul
rând.
L-am împuns în stomacul gol.
Zâmbind, s-a aşezat deasupra mea.
— Bine, atunci. Scumpa mea? Puiuţul meu? Iubirea mea?
— Toate astea îmi convin, atât timp cât le păstrezi numai pentru
mine, am spus, în timp ce mâinile îmi umblau nebuneşte peste
pieptul lui, peste braţele lui. Eu cum trebuie să-ţi spun?
— Soţimea Ta Regală. Mă tem că aşa cere legea.
Mâinile lui alunecau peste pielea mea, găsind un punct delicat pe
gâtul meu.
— Nu! am spus eu, ferindu-mă.
Ca răspuns, a zâmbit triumfător.
— Te gâdili!
În ciuda protestelor mele, a început să-şi plimbe degetele pe mine,
227
făcându-mă să ţip la atingerea lui jucăuşă.
M-am oprit aproape imediat după ce am început să ţip. O
santinelă s-a năpustit pe uşă, cu arma în mână.
De data asta am ţipat de-adevăratelea, trăgând cearşaful să mă
acopăr. Eram atât de îngrozită, că mi-a luat o clipă să-mi dau seama
că ochii hotărâţi ai soldatului erau ai lui Aspen. Mă simţeam de
parcă faţa mi-ar fi luat foc, atât eram de umilită.
Aspen părea şocat. N-a putut nici să rostească o propoziţie de la
cap la coadă, iar ochii lui se uitau când la Maxon, în lenjerie intimă,
când la mine, înfăşurată într-un cearşaf ca să o ascund pe a mea.
Şocul meu a fost, în sfârşit, spulberat de un hohot de râs. Pentru
că pe cât eram eu de îngrozită, Maxon era imaginea dezinvolturii. De
fapt, părea chiar mulţumit că a fost prins. A părut un pic arogant
când a rostit:
— Te asigur, Leger, că este în perfectă siguranţă.
Aspen şi-a dres vocea, incapabil să ne privească în ochi pe
niciunul din noi.
— Desigur, Alteţa Voastră.
A făcut o plecăciune şi a ieşit, închizând uşa după el.
M-am prăbuşit, gemând, în pernă. Nu aveam să uit asta niciodată.
Ar fi trebuit să-i spun lui Aspen ce simţeam în avion, când am avut
ocazia.
Maxon a venit să mă îmbrăţişeze.
— Nu fi aşa jenată. Doar nu eram dezbrăcaţi. Şi se va mai
întâmpla, pe viitor.
— E atât de umilitor, m-am văitat eu.
— Să fii prinsă în pat cu mine?
În vocea lui se simţea durerea. M-am ridicat în capul oaselor şi
l-am privit în faţă.
— Nu! Nu e vorba de tine. Doar că… nu ştiu, asta trebuia să fie o
chestiune privată.
Mi-am aplecat capul şi m-am jucat cu marginea păturii.
Maxon m-a mângâiat drăgăstos pe obraz.
228
— Îmi pare rău.
M-am uitat la el, avea o voce prea sinceră ca să o pot ignora.
— Ştiu că îţi va fi greu, dar oamenii ne vor urmări permanent
vieţile acum. În primii câţiva ani, vor fi, probabil, o mulţime de
interferenţe. Toţi regii şi reginele au avut câte un singur copil. Unii
au ales aşa, sunt sigur, dar după dificultăţile pe care le-a înfruntat
mama mea, ei vor dori să se asigure că putem măcar să avem o
familie.
A tăcut, mutându-şi privirea de la mine spre un punct fix de pe
pat.
— Hei, am spus eu, cuprinzându-i obrajii cu palmele. Noi suntem
cinci fraţi, nu uita. Am gene foarte bune în privinţa asta. Va fi bine.
El a schiţat un zâmbet uşor.
— Sper din toată inima. În parte pentru că da, avem datoria de a
aduce pe lume moştenitori. Dar şi pentru că… vreau totul alături de
tine, America. Vreau vacanţele şi aniversările, sezoanele aglomerate
şi weekendurile leneşe. Vreau urme de degete murdare de unt de
arahide pe biroul meu. Vreau glume private şi certuri şi tot. Vreau o
viaţă împreună cu tine.
Deodată, ultimele câteva minute s-au şters din mintea mea.
Căldura crescândă din pieptul meu împingea orice altceva la o parte.
— Şi eu vreau la fel, l-am asigurat eu.
A zâmbit.
— Ce-ar fi să anunţăm oficial peste câteva ore?
Am ridicat din umeri.
— Presupun că nu am alte planuri pentru astăzi.
Maxon m-a trântit pe pat, acoperindu-mă cu sărutări.
L-aş fi lăsat să mă sărute aşa ore în şir, dar era de ajuns că Aspen
ne-a văzut împreună. Nu aş fi avut nicio şansă să le opresc pe
slujnicele mele să izbucnească dacă ar fi văzut asta.
S-a îmbrăcat, iar eu mi-am tras rochia pe mine. Ar fi trebuit, poate,
să mi se pară ciudat acest mic moment de după. Totuşi, singurul
lucru la care mă puteam gândi în timp ce mă uitam la Maxon cum îşi
229
acoperea cicatricele cu cămaşa era acela că, pur şi simplu, era
incredibil. Lucrul ăsta, pe care nu mi-l dorisem niciodată, mă făcea
atât de fericită.
Maxon m-a mai sărutat o dată înainte de a deschide uşa şi de a
porni pe drumul lui. Era mai greu să mă despart de el decât mi-aş fi
închipuit. Mi-am spus că nu era vorba decât de câteva ore şi că
aşteptarea avea să merite.
Înainte de a închide uşa, l-am auzit pe Maxon şoptind:
— Domnule ofiţer, domnişoara ar aprecia discreţia dumitale.
Nu am auzit niciun răspuns, dar mi-l imaginam pe Aspen
încuviinţând solemn din cap. Am rămas în picioare lângă uşa
închisă, gândindu-mă la ce să spun, întrebându-mă dacă ar fi trebuit,
măcar, să spun ceva. Minutele treceau, iar eu ştiam că trebuia să dau
ochii cu Aspen. Nu puteam merge mai departe cu tot ceea ce avea să
se întâmple astăzi fără a vorbi mai întâi cu el. Am tras aer în piept şi
am deschis neliniştită uşa. Aspen şi-a aplecat capul spre coridor,
încercând să audă voci. Într-un târziu, şi-a întors spre mine ochii
acuzatori, iar greutatea privirii lui m-a zdrobit.
— Îmi pare rău, am şoptit eu.
A clătinat din cap.
— Nu e ca şi cum nu m-aş fi aşteptat. Doar că a fost un şoc.
— Ar fi trebuit să-ţi spun, am continuat eu, ieşind pe hol.
— N-are importanţă. Doar că nu-mi vine să cred că te-ai culcat cu
el.
Mi-am pus mâinile pe pieptul lui.
— Nu m-am culcat cu el, Aspen. Îţi jur.
Şi, atunci, în cel din urmă ceas, totul s-a prăbuşit.
Maxon a păşit de după colţ, ţinând-o pe Kriss de mână. Ochii lui
s-au fixat asupra mea, asupra corpului meu lipit de al lui Aspen cu
intensitatea apărării. M-am dat înapoi, dar nu suficient de repede.
Aspen s-a întors cu faţa spre Maxon, pregătit să-i ofere o scuză, dar
încă prea uluit ca să vorbească.
Kriss a rămas cu gura căscată şi şi-a acoperit-o repede cu o mână.
230
Uitându-mă în ochii şocaţi ai lui Maxon, am clătinat din cap,
încercând să-i explic, fără cuvinte, că era vorba de o neînţelegere.
Nu a durat decât câteva clipe până când Maxon şi-a recăpătat
atitudinea glacială.
— M-am întâlnit cu Kriss pe coridor şi veneam să vă explic
amândurora alegerea mea înainte de a apărea camerele de filmat,
dar se pare că avem alte chestiuni de discutat.
M-am uitat la Kriss şi m-am consolat cu ideea că triumful nu se
ghicea în ochii ei. Dimpotrivă, părea tristă pentru mine.
— Kriss, vrei, te rog, să te întorci în camera ta? În linişte? a
instruit-o Maxon.
A făcut o reverenţă şi a dispărut pe coridor, dornică să scape de
această situaţie. Maxon a tras adânc aer în piept înainte de a se uita
din nou la noi.
— Ştiam eu, a spus. Mi-am zis că sunt nebun, pentru că mi-ai fi
spus, cu siguranţă, dacă era adevărat. Se presupune că trebuia să fii
sinceră cu mine. Şi-a dat ochii peste cap. Nu-mi vine să cred că nu
am avut încredere în mine însumi. Am ştiut de la prima întâlnire.
Felul în care te uitai la el, cât de distrasă păreai. Brăţara aia
nenorocită pe care o purtai, biletul de pe perete, toate acele momente
în care am crezut că te am şi apoi, brusc, te-am pierdut din nou…
erai tu, a spus el, întorcându-se spre Aspen.
— Înălţimea Voastră, este vina mea, a minţit Aspen. Eu m-am
ţinut după ea. Ea mi-a dat foarte clar de înţeles că nu are nicio
intenţie de a începe o relaţie cu nimeni altcineva, în afară de
dumneavoastră, dar m-am ţinut după ea oricum.
Fără a răspunde scuzelor lui Aspen, a venit lângă el şi l-a privit în
ochi.
— Cum te cheamă? Prenumele.
El a înghiţit în sec.
— Aspen.
— Aspen Leger, a spus el, parcă încercând cuvintele. Dispari din
ochii mei, până nu te trimit în Noua Asie, să mori.
231
Aspen a rămas fără suflare.
— Înălţimea Voastră, eu…
— DISPARI!
Aspen s-a uitat o dată la mine, apoi s-a întors şi a plecat.
Am rămas acolo, tăcută şi nemişcată, temându-mă să mă uit în
ochii lui Maxon. Când l-am privit, în sfârşit, a făcut un semn din
bărbie spre camera mea şi am intrat, urmată de el. M-am întors şi
l-am văzut închizând uşa şi trecându-şi o dată mâna prin păr. S-a
mutat ca să fim faţă în faţă şi am văzut că a remarcat patul nefăcut. A
râs cu amărăciune, ca pentru sine.
— De când? a întrebat încet, încă în control.
— Îţi aminteşti de cearta aia…, am început eu.
Maxon a explodat.
— Ne-am certat din ziua în care ne-am cunoscut, America! Va
trebui să fii mai exactă!
M-am cutremurat în locul în care stăteam.
— După petrecerea lui Kriss.
A făcut ochii mari.
— Deci, practic, de când a ajuns el aici, a spus cu un fel de sarcasm
în glas.
— Maxon, îmi pare atât de rău. La început l-am protejat pe el,
apoi m-am protejat pe mine. Şi, după ce Marlee a fost bătută, mi-a
fost teamă să-ţi spun adevărul. Nu puteam să te pierd, am
argumentat eu.
— Să mă pierzi? Tu să mă pierzi pe mine? a întrebat el uluit. Pleci
acasă cu o mică avere, cu o nouă castă şi cu un bărbat care încă te
curtează. Eu sunt cel care pierde astăzi, America!
Cuvintele lui mi-au tăiat răsuflarea.
— Plec acasă?
S-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost o idioată pentru că am pus
întrebarea.
— De câte ori ar trebui să te las să-mi frângi inima, America?
Chiar crezi că m-aş căsători cu tine, că te-aş face prinţesa mea, când
232
tu m-ai minţit în cea mai mare parte a relaţiei noastre? Refuz să mă
torturez pentru tot restul vieţii. Poate că ai observat, dar sunt deja
destul de torturat.
Am izbucnit în suspine.
— Maxon, te rog. Îmi pare rău. Nu e aşa cum a părut. Jur… jur. Te
iubesc!
A venit lângă mine, cu ochii goi.
— Dintre toate minciunile pe care mi le-ai spus, asta mă supără
cel mai mult.
— Nu e o…
Privirea din ochii lui m-a amuţit.
— Pune-ţi slujnicele să se întreacă pe ele însele. Trebuie să ieşi cu
stil.
A trecut pe lângă mine, a ieşit pe uşă şi din viitorul pe care îl
aveam în mâini cu numai câteva minute mai devreme. M-am întors
în cameră, ţinându-mă de stomac, ca şi cum miezul trupului meu ar
fi fost gata să plesnească de durere. M-am îndreptat spre pat şi m-am
trântit pe o parte, deoarece nu mai eram în stare să mă ţin pe
picioare.
Am plâns, sperând să elimin durerea din corp înainte de
ceremonie. Cum aveam să suport asta? M-am uitat la ceas să văd cât
timp mai aveam… şi am văzut plicul gros pe care mi-l dăduse
Maxon aseară.
Am hotărât că era ultima părticică din el pe care aveam să o mai
am vreodată, aşa că am desfăcut cu disperare sigiliul.
233
Capitolul 29
Dragă America,
Au trecut şapte ore de când ai plecat. M-am îndreptat deja de două
ori spre camera ta, ca să te întreb dacă ţi-au plăcut cadourile şi apoi
mi-am amintit că nu eşti aici. M-am obişnuit atât de mult să te văd, e
ciudat că nu eşti prin preajmă, mergând pe coridoare. Aproape că
te-am căutat de câteva ori, dar nu vreau să par posesiv. Nu vreau să
simţi că sunt o colivie pentru tine. Îmi aduc aminte că, în prima
noapte când ai venit aici, ai spus că asta era palatul. Cred că te-ai
simţit mai liberă cu timpul, iar eu n-aş suporta să distrug această
libertate. Va trebui să-mi distrag cumva atenţia, până te întorci.
Am hotărât să mă aşez şi să-ţi scriu, în speranţa că poate mă voi
simţi ca şi cum aş vorbi cu tine. Pe undeva, chiar mă simt. Pot să mi te
închipui stând aici, zâmbind la ideea mea, poate clătinând din cap ca
pentru a-mi spune că sunt prostuţ. Faci asta câteodată, ştiai? Îmi
place când faci asta. Eşti singura persoană care poate să o facă într-un
mod care nu pare să spună că ai senzaţia că sunt fără speranţă.
Zâmbeşti la idiosincrasiile mele, accepţi că le am, şi continui să fii
prietena mea. Şi, în doar şapte ore, a început să-mi fie dor de asta. Mă
întreb ce ai făcut tu în timpul ăsta. Pariez că ai traversat deja ţara, că
ai ajuns la tine acasă şi că eşti în siguranţă. Sper că eşti în siguranţă.
Nici nu-mi pot imagina ce alinare trebuie să fii pentru familia ta
acum. Fiica adorabilă s-a întors, în sfârşit!
Tot încerc să-mi imaginez casa ta. Îmi amintesc că mi-ai spus că e
micuţă, că ai o căsuţă în copac şi că tatăl şi sora ta lucrează în garaj.
Dincolo de asta, trebuie să recurg la imaginaţie. Mi te închipui
234
îmbrăţişându-te cu sora ta sau bătând mingea cu fratele tău. Îmi
amintesc asta, ştii? Că ai spus că îi place să bată mingea.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să intru în casa ta împreună
cu tine. Mi-ar fi plăcut să văd unde ai crescut. Mi-ar plăcea să-l văd
pe fratele tău cum aleargă de colo-colo sau cum îl îmbrăţişează mama
ta. Cred că ar fi mângâietor să simt prezenţa celor apropiaţi ţie,
podelele care scârţâie şi uşile care se trântesc. Mi-ar fi plăcut să fiu
într-o parte a casei şi încă să simt mirosul de la bucătărie. Mereu
mi-am imaginat că adevăratele cămine sunt pline de aromele
bucatelor care se gătesc. N-aş face nimic. Nimic care să aibă de-a face
cu armatele sau cu bugetele sau cu negocierile. Aş sta cu tine, poate că
aş încerca să fac fotografii, în timp ce tu ai cânta la pian. Am fi
amândoi Cinci, aşa cum ai spus tu. Aş putea să mă alătur familiei tale
la cină, vorbind unii peste alţii, într-un amalgam de conversaţii, în loc
să şoptim şi să ne aşteptăm rândul. Şi poate că aş dormi într-un pat
liber sau pe o canapea. Aş dormi pe podea lângă tine, dacă m-ai lăsa.
Mă gândesc uneori la asta. Să adorm lângă tine, adică aşa cum am
făcut în sala de refugiu. A fost plăcut să-ţi aud răsuflarea, uneori
tăcută şi apropiată, care m-a făcut să nu mă mai simt atât de singur.
Scrisoarea asta a devenit prostească şi cred că ştii cât de mult detest
să par prost. Dar tot o fac. Pentru tine.
Maxon
Dragă America,
E aproape vremea de culcare şi încerc să mă relaxez, dar nu pot. Nu
pot decât să mă gândesc la tine. Sunt îngrozit de faptul că vei suferi.
Ştiu că mi s-ar spune dacă n-ai fi bine şi că asta a dus la un fel de
paranoia în sine. Dacă vine cineva să-mi transmită un mesaj, inima
mi se opreşte pentru o clipă şi mă tem de ce-i mai rău: Ai plecat. Nu te
mai întorci.
Mi-aş dori să fii aici. Mi-aş dori să te pot vedea.
235
N-ai să primeşti niciodată scrisorile astea. E prea umilitor.
Vreau să vii acasă. Mă tot gândesc la zâmbetul tău şi mă îngrijorez
că n-am să-l mai văd niciodată.
America, sper că te vei întoarce la mine.
Crăciun fericit.
Maxon
26 decembrie, 10 a.m.
Dragă America,
Minunea minunilor. Am reuşit să trec de noapte. Când m-am
trezit în sfârşit, m-am convins că îmi făceam griji degeaba. Mi-am
jurat că astăzi mă voi concentra asupra lucrurilor pe care le am de
făcut şi că nu mă voi mai agita atât de mult în privinţa ta.
Am trecut peste micul dejun şi peste o şedinţă înainte ca gândul la
tine să mă consume cu totul. Le-am spus tuturor că sunt bolnav, şi
acum mă ascund în camera ta şi îţi scriu, în speranţa că asta mă va
face să mă simt ca şi cum ai fi din nou acasă.
Sunt atât de egoist. Astăzi, îţi vei înmormânta tatăl, iar eu nu pot
să mă gândesc decât să te aduc aici. Când scriu asta, când văd
cuvintele scrise cu cerneală, mă simt ca un nenorocit absolut. Eşti
exact acolo unde trebuie să fii. Cred că am spus asta deja, dar sunt
sigur că eşti aşa o alinare pentru familia ta.
Ştii, nu ţi-am spus asta şi ar fi trebuit să-ţi spun, dar m-ai făcut
mult mai puternic de când te-am cunoscut. Nu sunt suficient de
arogant încât să cred că are de-a face cu mine în vreun fel, dar cred că
experienţa asta te-a schimbat. Ştiu sigur că pe mine m-a schimbat.
Încă de la început, ai fost lipsită de frică într-un fel propriu, iar asta a
evoluat în ceva puternic.
În timp ce mi te imaginam ca pe o fată cu o sacoşă plină cu pietre,
gata să le arunce spre orice duşman care îi iese în cale, tu ai devenit
piatra însăşi. Eşti fermă şi capabilă. Şi pariez că familia ta vede asta în
tine. Ar fi trebuit să-ţi spun asta. Sper că vei veni acasă curând, ca să
236
ţi-o pot spune.
Maxon
Dragă America,
M-am tot gândit la primul nostru sărut. Cred că ar trebui să spun
primele săruturi, dar mă refer la al doilea, cel pe care am fost invitat să
ţi-l dau. Ţi-am spus vreodată cum m-am simţit în noaptea aia? Nu e
vorba că mi-am primit primul sărut; ci că a fost prima dată când
m-am sărutat cu tine. Am văzut atât de multe, America, am avut
acces în toate colţurile lumii. Dar niciodată nu am întâlnit ceva la fel
de dureros de frumos ca acel sărut. Mi-aş dori să fi fost ceva pe care
să-l pot prinde într-o plasă sau să-l ascund într-o carte. Mi-aş dori să
fi fost ceva pe care să-l pot păstra şi împărtăşi cu lumea, ca să pot
spune universului: aşa este, aşa te simţi când te prăbuşeşti.
Scrisorile acestea sunt atât de stânjenitoare. Va trebui să le dau foc
înainte să ajungi acasă.
Maxon
26 decembrie, la amiază
America,
Pot să-ţi spun asta, de vreme ce oricum îţi va spune slujnica ta.
M-am gândit la lucrurile mărunte pe care le faci. Uneori fredonezi sau
cânţi când mergi prin palat. Uneori, când vin la tine în cameră, aud
melodiile pe care le-ai păstrat în inimă revărsându-se dincolo de prag.
Palatul pare gol fără ele.
Mi-e dor şi de mirosul tău. Mi-e dor de parfumul care ţi se
răspândeşte din păr când te întorci ca să râzi de mine, sau de
mireasma care-ţi radiază pe piele când ne plimbăm prin grădină. E
îmbătătoare.
Aşa că am fost în camera ta ca să-mi parfumez batista cu parfumul
tău, un alt truc prostesc care să mă facă să simt că eşti aici. Şi, tocmai
237
când plecam, m-a prins Mary. Nu sunt sigur ce căuta acolo, din
moment ce tu nu eşti aici, dar m-a văzut, a scos un ţipăt şi a intrat în
fugă o santinelă ca să vadă ce s-a întâmplat. Era cu mâna pe baston şi
ochii îi fulgerau ameninţător. Era să mă atace. Totul din cauză că
mi-era dor de mirosul tău.
27 decembrie, 11 p.m.
238
început să-mi imaginez viaţa fără tine. Acum ştiu, cu toată
certitudinea, că nu-mi doresc asta sub nicio formă. Mi-aş dori să fiu
un artist adevărat, ca tine, ca să pot găsi o cale să-ţi spun ce ai devenit
pentru mine. America, dragostea mea, tu eşti raza de soare care cade
printre copaci. Tu eşti râsul care străbate dincolo de amărăciune. Eşti
adierea dintr-o zi prea călduroasă. Eşti claritatea din mijlocul
confuziei.
Nu eşti lumea, dar eşti tot ce face lumea să fie bună. Aş exista fără
tine, dar nu aş trăi.
Ai spus că pentru a pune lucrurile la punct, unul din noi trebuie să
facă un act de credinţă. Cred că am descoperit canionul peste care
trebuie să sar şi sper că mă vei aştepta pe partea cealaltă. Te iubesc,
America.
Al tău pe vecie,
Maxon
239
Capitolul 30
Marea Sală era plină. Pentru prima dată, nu regele şi regina erau
punctul de interes maxim din încăpere, ci Maxon. Pe o platformă
uşor înălţată, Maxon, Kriss şi cu mine stăteam la o masă împodobită.
Simţeam că poziţionarea noastră era înşelătoare. Eu eram în dreapta
lui Maxon. Întotdeauna m-am gândit că era bine să fii la dreapta
cuiva, că era o poziţie onorantă. Dar, până acum, îşi petrecuse tot
timpul stând de vorbă cu Kriss. De parcă n-aş fi ştiut deja ce urma.
Am încercat să par fericită în timp ce mă uitam prin sală. Era
plină. Gavril, fireşte, era într-un colţ şi vorbea în faţa camerei,
narând evenimentele pe măsură ce acestea se petreceau.
Ashley m-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna, iar Anna, lângă
ea, mi-a făcut cu ochiul. Am dat din cap spre ele, încă prea stresată să
pot vorbi. Spre celălalt capăt al încăperii, în straie înşelător de curate,
stăteau la o masă August, Georgia şi alţi câţiva rebeli nordici.
Bineînţeles că Maxon îi voia aici ca să o cunoască pe noua lui soţie.
Habar nu avea el că ea era una dintre ei.
Supravegheau încăperea cu încordare, de parcă se temeau că, în
orice clipă, o santinelă avea să-i recunoască şi să-i atace. Totuşi,
santinelele nu păreau să le dea atenţie. De fapt, era pentru prima
oară când îi vedeam atât de neatenţi, cu ochii rătăcind fără ţintă prin
sală, unii chiar cu nervii întinşi la maximum. Am remarcat chiar că
unul sau doi nu se bărbieriseră şi că înfăţişarea lor era uşor
neglijentă. Era, totuşi, un eveniment major. Poate că se grăbiseră.
Privirea mi-a zburat spre regina Amberly, care discuta cu sora ei,
Adele, şi cu cârdul ei de copii. Părea radioasă. Aşteptase atât de mult
ziua asta. Avea să o iubească pe Kriss ca pe propriul ei copil. Pentru
240
o clipă, am fost atât de geloasă.
M-am întors şi am cercetat din nou figurile Aleselor, iar de data
asta m-am uitat la Celeste. În ochii ei citeam clar întrebarea: „De ce
eşti atât de îngrijorată?” I-am făcut un semn subtil din cap, dându-i
de înţeles că am pierdut. Ea mi-a zâmbit uşor şi a şoptit: „Va fi bine.”
Am dat din cap că da, încercând să o cred. S-a întors şi a râs la
spusele cuiva; şi, în sfârşit, m-am uitat în dreapta şi am observat
figura paznicului care stătea cel mai aproape de masa noastră.
Aspen era distras, totuşi. Se uita de jur împrejur, ca atâţia alţii
dintre oamenii în uniformă, dar părea că încerca să se gândească la
ceva. Părea că rezolva un puzzle în minte. Mi-aş fi dorit să se uite
spre mine, poate chiar să încerce să-mi explice fără cuvinte motivul
îngrijorării sale, dar nu a făcut-o.
— Încercaţi să aranjaţi o întâlnire pentru mai târziu? m-a întrebat
Maxon, iar eu am privit brusc în altă parte.
— Nu, sigur că nu.
— Nu că ar conta. Familia lui Kriss va ajunge aici în după-amiaza
asta, pentru o mică festivitate, iar a ta va veni să te ia acasă. Nu le
place ca ultima care pierde să rămână singură. Are tendinţa să
devină dramatică.
Era atât de rece, de distant. Ca şi cum nici nu ar fi fost Maxon.
— Poţi să păstrezi casa, dacă doreşti. E plătită. Dar aş vrea
scrisorile înapoi.
— Le-am citit, i-am şoptit. Mi-au plăcut enorm.
A pufnit ca şi când ar fi auzit o glumă bună.
— Nu ştiu ce-a fost în capul meu.
— Te rog, nu face asta. Te rog. Te iubesc.
Faţa mi se strâmba a plâns.
— Să – Nu – îndrăzneşti, mi-a ordonat Maxon printre dinţi.
Zâmbeşte şi rămâi zâmbitoare până în ultima secundă!
Am clipit ca să alung lacrimile şi am zâmbit slab.
— E bine aşa. Să nu cumva să încetezi să zâmbeşti până nu
părăseşti încăperea, ai înţeles?
241
Am dat din cap că da. S-a uitat în ochii mei.
— Mă voi bucura când vei pleca.
După ce a aruncat aceste ultime cuvinte, a început din nou să
zâmbească şi s-a întors iar spre Kriss. M-am uitat în jos preţ de un
minut, potolindu-mi respiraţia şi încercând să par curajoasă.
Când mi-am ridicat din nou privirea, nu am îndrăznit să mă uit
direct la nimeni. Nu credeam că i-aş fi putut onora ultima dorinţă a
lui Maxon, dacă aş fi făcut asta. Am preferat să mă concentrez
asupra pereţilor sălii. Din acest motiv, am observat că majoritatea
paznicilor se îndepărtaseră de ei la un semnal pe care nu-l văzusem.
Scoteau din buzunare bucăţi de material roşu, pe care şi le legau în
jurul capului.
Am privit confuză cum un paznic cu basma roşie s-a dus în
spatele lui Celeste şi i-a tras un glonţ direct în ceafă.
Ţipetele şi focurile de armă au explodat în acelaşi timp. Camera
s-a umplut de urlete guturale de durere, care s-au adăugat
zgomotului discordant de scaune care scârţâiau, trupurilor izbite de
pereţi şi debandadei oamenilor care încercau să scape cât de repede
puteau în hainele lor de gală şi pantofii cu toc. Bărbaţii ţipau în timp
ce trăgeau cu arma, făcând totul şi mai înspăimântător. M-am uitat,
încremenită, văzând moartea de mai multe ori decât ar fi posibil în
doar câteva secunde. M-am uitat după rege şi regină, dar
dispăruseră. M-a cuprins frica, neştiind sigur dacă scăpaseră sau
dacă fuseseră luaţi prizonieri. M-am uitat după Adele, după copiii
ei. Nu i-am văzut nicăieri, iar asta era chiar mai rău decât faptul că
nu-i mai vedeam pe rege şi pe regină. Lângă mine, Maxon încerca să
o liniştească pe Kriss.
— La podea! i-a spus el. Vom fi bine.
M-am uitat în dreapta după Aspen şi, preţ de o clipă, am rămas
uluită. Era într-un genunchi, ţintea şi trăgea intenţionat spre
mulţime. Trebuie să fi fost foarte sigur de ţinta lui ca să facă aşa ceva.
Am văzut cu coada ochiului o sclipire roşie. Deodată, un paznic
rebel a apărut în faţa noastră. În clipa în care cuvintele paznic rebel
242
mi-au trecut prin minte, am înţeles totul. Anne îmi spusese că asta se
mai întâmplase o dată, când rebelii puseseră mâna pe uniformele
santinelelor şi se strecuraseră în palat. Dar cum?
Când Kriss a scos un nou ţipăt, mi-am dat seama că paznicii
trimişi la casele noastre nu-şi abandonaseră, de fapt, posturile. Erau
cu toţii morţi şi îngropaţi, li se furaseră hainele, care erau acum în
faţa noastră.
Nu că informaţia asta mă ajuta în vreun fel acum.
Ştiam că trebuie să fug, că Maxon şi Kriss trebuiau să fugă dacă
voiau să scape. Dar eram îngheţată, iar silueta ameninţătoare a
ridicat arma şi a îndreptat-o spre Maxon. M-am uitat la Maxon, iar el
s-a uitat la mine. Mi-aş fi dorit să am timp să vorbesc. M-am întors şi
m-am uitat din nou la bărbatul ăla.
Avea o privire amuzată. De parcă ar fi bănuit că avea să fie mult
mai distractiv pentru el şi mult mai dureros pentru Maxon, a mişcat
un pic arma spre stânga şi a îndreptat-o spre mine.
Nici nu m-am gândit să ţip. Nu puteam nici să mă mişc, dar am
văzut ca prin ceaţă haina lui Maxon când s-a aruncat spre mine.
Am căzut la pământ, dar nu în direcţia pe care o bănuiam. Maxon
m-a ratat, zburând prin faţa mea. Când am atins podeaua, am ridicat
privirea şi l-am văzut pe Aspen. Alergase spre masă şi îmi împinsese
scaunul, care a căzut peste mine.
— L-am nimerit! a strigat cineva. Găsiţi-l pe rege!
Am auzit câteva strigăte de încântare, mulţumite de această
declaraţie. Şi urlete. Atât de multe urlete. Când mi-am revenit din
stupoare, sunetele au început din nou să îmi izbească urechile. Alte
scaune şi trupuri se trânteau de podele. Paznicii urlau ordine. Se
trăgea, iar pocniturile înnebunitoare îmi străpungeau auzul. Era
iadul pe pământ.
— Eşti rănită? m-a întrebat Aspen în toată nebunia aia.
Cred că am clătinat din cap.
— Nu te mişca.
L-am privit cum s-a ridicat, şi-a luat poziţia de tragere şi a ţintit. A
243
tras de câteva ori, de fiecare dată concentrat şi cu trupul relaxat.
După unghiul împuşcăturilor, părea că mai mulţi rebeli încercau să
se apropie de noi. Datorită lui Aspen, nu au reuşit.
După o cercetare rapidă, s-a aplecat din nou.
— Am s-o scot de aici, până n-o ia razna de tot.
S-a târât peste mine şi a apucat-o pe Kriss, care îşi acoperea
urechile şi plângea cu disperare. Aspen i-a ridicat faţa şi a plesnit-o.
A rămas încremenită suficient de mult cât să-i asculte ordinele şi să-l
urmeze afară din sală, ferindu-şi capul în timp ce mergea.
Se făcea linişte. Probabil că oamenii plecau. Sau mureau.
Şi atunci am remarcat un picior nemişcat care ieşea de sub faţa de
masă. Doamne, Dumnezeule! Maxon!
M-am grăbit să mă bag sub masă şi l-am găsit pe Maxon respirând
cu dificultate, cu o pată mare şi roşie care se tot mărea pe cămaşa lui.
Rana de sub umărul stâng părea foarte gravă.
— Vai, Maxon! am ţipat eu.
Neştiind ce altceva să fac, am adunat în mână tivul rochiei şi l-am
apăsat pe rana făcută de glonţ. A tresărit un pic.
— Îmi pare atât de rău!
A întins mâna şi mi-a acoperit-o pe a mea.
— Nu, mie îmi pare rău, a spus el. Eram aproape să distrug vieţile
amândurora.
— Nu vorbi acum. Doar concentrează-te, da?
— Uite-te la mine, America.
Am clipit de câteva ori şi l-am fixat cu privirea. Mi-a zâmbit, cu
toată durerea.
— Frânge-mi inima. Frânge-o de o mie de ori, dacă doreşti.
Oricum e a ta şi poţi s-o frângi când vrei!
— Sst! l-am implorat eu.
— Te voi iubi până la ultima suflare. Fiecare bătaie a inimii mele
îţi aparţine. Nu vreau să mor fără ca tu să ştii asta.
— Te rog, nu! m-am înecat eu.
Şi-a luat mâna de pe mâna mea şi mi-a trecut-o prin păr. Apăsarea
244
era uşoară, dar suficient cât să-mi dau seama ce dorea. M-am aplecat
să-l sărut. Era fiecare sărut pe care ni-l dăduserăm vreodată, toată
nesiguranţa, toată speranţa.
— Nu ceda, Maxon. Te iubesc, te rog, nu ceda!
A respirat tremurat.
Apoi, Aspen s-a aplecat sub masă, iar eu am ţipat îngrozită,
înainte să-mi dau seama cine era.
— Kriss este într-o sală de refugiu, Alteţa Voastră, a spus Aspen,
foarte profesional. E rândul dumneavoastră. Puteţi să vă ridicaţi?
A clătinat din cap că nu.
— Pierdere de vreme. Ia-o pe ea.
— Dar, Alteţa Voastră…
— E un ordin, a spus el cât a putut de ferm.
Maxon şi Aspen s-au privit fix, preţ de o secundă îndelungată.
— Da, domnule!
— Nu! Nu plec! am insistat eu.
— Ai să pleci, a spus Maxon, cu o voce sfârşită.
— Haide, Mer. Trebuie să ne grăbim!
— Nu plec!
Rapid, ca şi cum şi-ar fi revenit deodată, Maxon l-a apucat pe
Aspen de uniformă şi l-a ţinut strâns.
— Va trăi! Mă înţelegi? Orice ar fi, ea va trăi!
Aspen a încuviinţat din cap şi m-a apucat de braţ mai tare decât aş
fi crezut că era posibil.
— Nu! am ţipat eu. Maxon, te rog!
— Să fii fericită! a şoptit el, strângându-mă de mână pentru ultima
oară, în timp ce Aspen mă târa, iar eu urlam.
Când am ajuns la uşă, Aspen m-a împins în perete.
— Taci din gură! Te vor auzi! Cu cât te duc mai repede într-o sală
de refugiu, cu atât mai repede pot să mă întorc după el. Trebuie să
faci tot ce-ţi spun eu, ai înţeles?
Am dat din cap.
— În regulă, stai liniştită şi taci, mi-a spus el, scoţându-şi din nou
245
arma şi trăgându-mă după el pe coridor.
Ne-am uitat în jur şi am văzut pe cineva care fugea de noi în
capătul cel mai îndepărtat al coridorului. Imediat ce a dispărut,
ne-am mişcat şi noi. După colţ, ne-am împiedicat de un paznic
prăbuşit la pământ. Aspen i-a verificat pulsul şi a clătinat din cap. A
întins mâna, i-a luat arma şi mi-a întins-o.
— Ce-ar trebui să fac eu cu asta? am şoptit, îngrozită.
— Să tragi. Doar să te asiguri înainte dacă e un prieten sau un
duşman. E un măcel aici!
Au urmat câteva minute tensionate, în care ne-am ascuns pe la
colţuri şi am verificat sălile de refugiu care erau deja ocupate şi
încuiate. Părea că marea parte a acţiunii se mutase fie sus, fie afară,
din moment ce pocnetul armelor şi ţipetele erau înăbuşite de ziduri.
Totuşi, de fiecare dată când auzeam şi cel mai mic sunet, ne opream
înainte de a merge mai departe.
Aspen s-a uitat cu coada ochiului după colţ.
— Am ajuns la o fundătură, deci fii atentă.
Am încuviinţat din cap. Ne-am mişcat rapid spre capătul holului
cel scurt, iar primul lucru pe care l-am observat a fost soarele
strălucitor care pătrundea prin fereastră. Cerul nu ştia că lumea se
termina? Cum putea soarele să strălucească astăzi?
— Te rog, te rog, te rog, a şoptit Aspen, întinzând mâna spre
încuietoare.
Din fericire, uşa s-a deschis.
— Da!
A oftat, a împins uşa şi a blocat vederea spre jumătate de hol.
— Aspen, nu vreau să fac asta.
— Trebuie. Trebuie să fii în siguranţă, pentru atâţia oameni. Şi…
am nevoie să faci ceva pentru mine.
— Ce?
A ezitat.
— Dacă se întâmplă ceva cu mine… vreau să-i spui… Peste
umărul lui, o pată roşie a apărut de după colţ în capătul holului. Am
246
ridicat arma, am ţintit în spatele lui Aspen şi am tras în siluetă. În
mai puţin de o secundă, Aspen m-a împins în sala de refugiu, a
trântit uşa şi m-a lăsat singură în beznă.
247
Capitolul 31
248
parte, greşelile noastre, lumea din jurul nostru –, eram meniţi să fim
împreună.
Trebuia să fiu lângă el. Mai ales acum, când era pe moarte. Nu
trebuia să mă ascund.
M-am ridicat şi am început să pipăi pereţii, în căutarea
întrerupătorului. Am lovit oţelul, până când l-am găsit. Am cercetat
spaţiul. Era mai mic decât cealaltă cameră în care fusesem. Avea o
chiuvetă, dar nu şi o toaletă, ci doar o găleată într-un colţ. De
peretele de lângă uşă era lipită o bancă, iar în spate era un raft cu
câteva pachete de mâncare şi pături. Şi, în sfârşit, pe podea, pistolul
aştepta, rece.
Nu ştiam dacă avea să meargă, dar trebuia să încerc. Am tras
banca până în mijlocul camerei şi am întors-o pe o parte, cu latul
spre uşă. M-am ghemuit dedesubt, am verificat înălţimea şi mi-am
dat seama că nu avea să fie cine ştie ce adăpost. Totuşi, trebuia să mă
mulţumesc cu asta.
Când m-am ridicat, m-am împiedicat de rochia mea tâmpită.
Pufnind, am început să scotocesc pe rafturi. Cuţitaşul subţire era
probabil pentru deschis şi împărţit mâncarea, dar mergea foarte bine
şi pe ţesături. Odată ce mi-am tăiat inegal tivul în dreptul
genunchilor, am luat câteva bucăţi de material şi am improvizat o
curea, în care am ascuns cuţitul, ca să fie acolo.
Am tras păturile peste mine, aşteptându-mă să găsesc vreun fel de
şrapnel. M-am uitat din nou de jur împrejur prin cameră, în
încercarea de a vedea dacă mai era ceva ce puteam lua, ce puteam
refolosi. Nu. Asta era tot.
Ghemuită în spatele băncuţei, am ţintit spre încuietoare, am
inspirat adânc şi am tras. Sunetul a reverberat în spaţiul micuţ,
speriindu-mă, chiar dacă mă aşteptam la asta. Imediat ce m-am
asigurat că glonţul nu ricoşa prin cameră, m-am dus să verific uşa.
Deasupra încuietorii era un crater micuţ, cu straturi brute de metal
expuse. Eram supărată că ratasem, dar măcar ştiam că ar fi putut să
funcţioneze. Dacă loveam încuietoarea de suficiente ori, poate
249
aveam să reuşesc să scap de aici.
M-am ascuns în spatele băncii şi am încercat din nou. O
împuşcătură, apoi încă una, au nimerit uşa, dar niciodată în acelaşi
loc. După un timp, m-am simţit frustrată şi m-am ridicat, sperând că
îmi va fi mai uşor. Tot ce am reuşit a fost să mă tai în braţe de la
aşchiile de metal din uşă care zburau spre mine.
Abia când am auzit un sunet surd, mi-am dat seama că folosisem
toate gloanţele şi că eram blocată acolo. Am aruncat pistolul şi am
alergat la uşă. Am izbit-o cu toată forţa trupului meu.
— Mişcă-te! M-am împins din nou în ea. MIŞCA-TE! Am lovit uşa
cu pumnii, fără succes. Nu! Nu! Nu! Nu! Trebuie să ies de aici!
Uşa rămânea acolo, tăcută şi severă, bătându-şi joc de disperarea
mea cu nemişcarea ei.
M-am lăsat pe podea plângând, acum că ştiam că nu aveam ce să
fac. Aspen ar fi putut să fie un trup fără viaţă la doar câţiva metri de
mine, iar Maxon… cu siguranţă că a murit deja.
Mi-am strâns picioarele la piept şi mi-am sprijinit capul de uşă.
— Dacă scapi, am şoptit, am să te las să-mi spui draga ta. N-am să
mă plâng. Promit.
Apoi, nu mi-a rămas decât să aştept.
256
Capitolul 32
257
— Mulţumesc, am spus eu, înclinând uşor din cap.
O slujnică a trecut în grabă pe lângă mine când am intrat. Maxon
era în pat, cu partea stângă a pieptului acoperită cu bandaje sub
cămaşa simplă din bumbac. Avea braţul stâng într-o eşarfă, şi ţinea
în mâna dreaptă nişte documente pe care i le explica un consilier.
Părea atât de normal acolo, cu hainele modeste şi cu părul ciufulit.
Dar, în acelaşi timp, arăta mult diferit faţă de cum fusese înainte.
Stătea puţin mai drept? Avea, oare, o figură mai serioasă?
Era atât de evident că era regele.
— Maiestatea Voastră, am şoptit eu, făcând o reverenţă adâncă.
Când m-am ridicat, i-am zărit surâsul potolit din priviri.
— Lasă hârtiile aici, Stavros. Rog pe toată lumea să părăsească
încăperea. Trebuie să vorbesc cu Lady America.
Toată lumea din jurul lui a făcut o plecăciune şi s-a îndreptat spre
coridor. Stavros a aşezat încet documentele pe noptiera de lângă
patul lui Maxon şi, când a trecut, mi-a făcut cu ochiul. Am aşteptat
să se închidă uşa până să mă mişc.
Îmi doream să alerg spre el, să-i cad în braţe şi să rămân acolo
pentru totdeauna. Dar m-am mişcat încet, îngrijorată că s-ar putea să
regrete ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat.
— Îmi pare atât de rău pentru părinţii tăi.
— Încă nu mi se pare real, mi-a spus el, făcându-mi semn să mă
aşez pe pat. Mă tot gândesc că tata este în biroul lui şi că mama e jos
şi că, în orice clipă, oricare din ei va intra aici ca să-mi dea ceva de
făcut.
— Ştiu exact ce vrei să spui.
Mi-a zâmbit cu compasiune.
— Ştiu că ştii.
Şi-a pus o mână peste mâna mea.
Am luat asta ca pe un semn bun şi l-am apucat şi eu de mână.
— Ea a încercat să-l salveze. Un paznic mi-a povestit că un rebel a
ţintit asupra tatei, dar că ea a alergat în urma lui. A căzut prima, dar
l-au doborât şi pe tata imediat după aceea. Maxon a clătinat din cap.
258
A fost mereu lipsită de egoism. Până la ultima suflare.
— N-ar trebui să fii aşa surprins. Îi semeni foarte mult.
S-a strâmbat.
— Nu voi fi niciodată la fel de bun ca ea. Îmi va fi atât de dor de
ea.
I-am mângâiat mâna. Nu a fost mama mea, dar şi mie avea să-mi
fie dor de ea.
— Cel puţin, tu eşti bine, mi-a spus el, fără să se uite în ochii mei.
Măcar atât.
A urmat o tăcere prelungită, iar eu nu ştiam ce să spun. Trebuia să
aduc vorba despre ceea ce a zis? Să-l întreb de Kriss? Oare voia
măcar să se gândească la toate astea acum?
— Vreau să-ţi arăt ceva, m-a anunţat deodată. Mă rog, e un pic
neprelucrat, dar cred că o să-ţi placă oricum. Deschide sertarul ăsta,
mi-a indicat el. Trebuie să fie deasupra.
Am tras sertarul de la noptieră şi am remarcat imediat un vraf de
hârtii dactilografiate. M-am uitat întrebător la Maxon, dar el mi-a
făcut semn să mă uit la ce scria.
Am început să citesc documentul, încercând să înţeleg ceea ce
spune. Am ajuns la capătul primului paragraf, apoi am recitit,
convinsă că mă înşelam.
— Ai de gând… ai de gând să desfiinţezi castele? am întrebat eu,
uitându-mă la Maxon.
— Aşa m-am gândit, mi-a răspuns el zâmbind. Nu vreau să te
entuziasmezi prea tare. Va dura multă vreme, dar cred că va
funcţiona. Vezi tu, a spus el, întorcând filele dosarului imens şi
arătându-mi un paragraf. Vreau să încep de jos. Am de gând să
elimin categoria Opt mai întâi. Avem mult de construit şi simt că,
dacă depunem un pic de efort, cei din Opt pot fi integraţi în Şapte.
După aceea, se complică. Trebuie să existe o cale de a scăpa de
stigmatul care vine odată cu cifrele, dar ăsta e ţelul meu.
Eram uluită. Nu cunoscusem decât o lume în care îmi purtam
casta ca pe o piesă de îmbrăcăminte. Şi acum iată-mă ţinând în mână
259
ceva care spunea că liniile alea invizibile pe care le trasasem între
oameni ar fi putut, în sfârşit, să fie şterse.
Mâna lui Maxon a atins-o pe a mea.
— Vreau să ştii că este meritul tău. Din ziua în care m-ai chemat
pe hol şi mi-ai povestit despre foamete, am lucrat la asta. A fost unul
dintre motivele pentru care m-am supărat atât de tare pe tine după
prezentare: eu aveam o metodă mai puţin zgomotoasă de a atinge
exact acelaşi ţel. Dar, dintre toate lucrurile pe care voiam să le fac
pentru ţara mea, asta nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte dacă
n-ai fi fost tu.
Am tras aer în piept şi m-am uitat din nou la pagini. M-am gândit
la anii vieţii mele, atât de puţini şi de intenşi. Nu m-aş fi aşteptat
niciodată să fac altceva decât să cânt pe fundalul petrecerilor din
casele oamenilor şi, poate, să mă căsătoresc într-o zi. M-am gândit la
ce ar fi însemnat asta pentru poporul din Illéa şi m-a cuprins emoţia.
Mă simţeam umilă şi totodată mândră.
— Mai e ceva, a spus Maxon şovăitor, în timp ce eu continuam să
mă uit la cuvintele din faţa mea. Apoi, deodată, Maxon a strecurat
deasupra foilor o cutie deschisă cu un inel în ea, care strălucea în
lumina ce intra în cascadă pe ferestre. Am dormit cu drăcia asta sub
pernă, mi-a spus el, părând iritat, dar într-un mod glumeţ.
M-am uitat la el fără să spun nimic, pentru că eram încă prea
uluită ca să pot vorbi. Sunt sigură că îmi citea întrebările din ochi,
dar avea şi el una de pus.
— Îţi place?
O reţea de vrejuri subţiri din aur se înălţau şi alcătuiau cercul
inelului, care avea două pietre – una verde, una mov – ce se
împreunau în vârf. Ştiam că cea mov era piatra zodiei mele, aşa că
probabil că cea verde era a lui. Iată-ne, două picături de lumină
unite, inseparabile.
Am vrut să vorbesc şi am deschis gura de câteva ori, încercând.
Tot ceea ce am reuşit să fac a fost să zâmbesc, clipind ca să-mi opresc
lacrimile, şi să dau aprobator din cap.
260
Maxon şi-a dres vocea.
— Am încercat de două ori până acum să fac asta în stil mare şi
am eşuat spectaculos. În momentul de faţă, nu pot nici măcar să mă
aşez într-un genunchi. Sper că nu te deranjează dacă o să-ţi vorbesc
pur şi simplu.
Am încuviinţat din cap. Încă nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele.
A înghiţit în sec şi a ridicat din umărul nerănit.
— Te iubesc, mi-a spus simplu. Ar fi trebuit să ţi-o fi spus cu mult
timp în urmă. Poate că, dacă aş fi făcut asta, am fi putut evita atâtea
greşeli prosteşti. Totuşi, a adăugat el şi a început să surâdă, uneori
cred că toate obstacolele m-au făcut să te iubesc atât de profund.
Lacrimile mi s-au adunat în colţul ochilor, umezindu-mi genele.
— Este adevărat ce am spus. Inima mea îţi aparţine şi poţi să o
frângi. După cum ştii deja, aş prefera să mor decât să te văd suferind.
În momentul în care am fost împuşcat, când am căzut la podea, sigur
că aveam să mor, nu am putut să mă gândesc decât la tine.
Maxon a trebuit să se oprească. A înghiţit, iar eu mi-am dat seama
că mai avea un pic şi plângea, la fel ca şi mine. După o clipă, a
continuat.
— În clipele alea, plângeam după tot ce am pierdut. Că nu am să
mai apuc să te văd păşind spre mine în biserică şi că nu aveam să-ţi
văd niciodată chipul în copiii noştri şi că nu am să apuc să văd şuviţe
argintii în părul tău. Dar, în acelaşi timp, eram împăcat. Dacă
moartea mea însemna că tu o să trăieşti – a ridicat din nou dintr-un
singur umăr – cum putea fi altfel decât bine?
În momentul ăla, mi-am pierdut controlul şi am izbucnit în
lacrimi. Cum am putut să cred până acum că ştiam ce însemna să fii
iubită? Nimic nu se compara nici pe departe cu acest sentiment
care-mi radia în inimă şi care îmi umplea cu o căldură absolută
fiecare părticică din trup.
— America, mi-a spus Maxon dulce, silindu-mă să-mi şterg
lacrimile şi să mă uit la el. Ştiu că vezi un rege aici, dar lasă-mă să mă
fac bine înţeles: nu este un ordin. Este o cerere, o rugăminte: te
261
implor, fă-mă cel mai fericit dintre muritori. Te rog, fă-mi onoarea de
a deveni soţia mea.
Nu puteam să exprim în cuvinte cât de mult îmi doream asta. Dar
acolo unde vocea mea a dat greş, trupul meu a reuşit. M-am
strecurat în braţele lui Maxon, lipindu-mă strâns de el, sigură că
nimic nu avea să ne poată despărţi vreodată. Când m-a sărutat, am
simţit că viaţa mea a căpătat un sens. Găsisem tot ceea ce-mi dorisem
vreodată – lucruri pe care nici nu ştiam că le căutam – aici, în braţele
lui Maxon. Şi, dacă îl aveam pe el să mă îndrume, să mă ţină în braţe,
atunci puteam cuceri lumea.
După un timp care mi s-a părut prea scurt, sărutul s-a stins şi
Maxon s-a retras ca să mă privească în ochi. Am văzut-o în privirea
lui. Eram acasă. Şi, în sfârşit, mi-am regăsit vocea.
— Da.
262
Epilog
263
Mary este singura dintre slujnicele mele care a rămas alături de
mine. Când s-au liniştit lucrurile, am descoperit că se pierduseră
mult mai multe vieţi decât estimasem iniţial. Dacă Lucy a
supravieţuit atacului şi a hotărât să se retragă, Anne s-a dus, pur şi
simplu.
Un alt loc gol astăzi, care ar trebui umplut.
— Doamne, Ames, tremuri.
May mă apucă de mâini şi încearcă să le ţină nemişcate, râzând de
emoţia mea.
— Ştiu. Nu pot să mă abţin.
— Marlee, strigă May. Vino şi ajută-mă să o liniştesc pe America.
Singura mea domnişoară de onoare păşeşte înspre noi cu ochii
mai strălucitori ca niciodată. Cu ele două lângă mine, încep să mă
simt mai puţin tensionată.
— Nu-ţi face griji, America, sunt sigură că vine el, mă necăjeşte ea.
May începe să râdă, iar eu vreau să le bat.
— Nu-mi fac griji că se va răzgândi! Mă tem că o să mă împiedic
sau că o să-i pronunţ numele greşit sau ceva. Am talentul de a strica
lucrurile, mă vait eu.
Marlee îşi lipeşte fruntea de a mea.
— Nimic nu ar putea strica ziua de azi.
— May, o cheamă mama printre dinţi.
— OK, mama o ia razna. Ne vedem acolo.
Mă sărută pe lângă obraz, ca nu cumva să-mi lase vreo urmă de
ruj, şi pleacă în treaba ei. Muzica începe să se audă, iar ele dau colţul
şi pornesc pe intervalul dintre bănci, care mă aşteaptă.
Marlee face un pas în spate.
— Eu urmez?
— Da. Apropo, îmi place la nebunie cum îţi stă cu culoarea asta.
Îşi împinge un şold în faţă, pozând în rochia de gală.
— Aveţi gusturi excelente, Maiestatea Voastră.
O clipă, rămân fără suflare.
— Nimeni nu mi-a mai spus aşa până acum. O, Doamne, acesta va
264
fi numele meu aproape pentru toată lumea.
Încerc să mă obişnuiesc rapid cu cuvintele. Încoronarea face parte
din nuntă. Mai întâi jurămintele faţă de Maxon, apoi cele faţă de
Illéa. Mai întâi inele, apoi coroane.
— Nu te emoţiona din nou, insistă ea.
— Încerc! Adică, ştiam că asta urmează, doar că e foarte mult
pentru o singură zi.
— Ha! exclamă ea, în timp ce se schimbă muzica. Aşteaptă până
diseară!
— Marlee!
Înainte de a apuca să o cert, fuge cât o ţin picioarele, făcându-mi
cu ochiul, şi mă sileşte să chicotesc. Sunt atât de bucuroasă că e din
nou în viaţa mea. Am făcut-o în mod oficial una dintre doamnele
mele de onoare, iar Maxon l-a luat alături de el pe Carter. A fost un
semn clar pentru public cu privire la ceea ce se puteau aştepta de la
domnia lui Maxon, iar eu m-am bucurat să văd cât de mulţi oameni
au primit încântaţi schimbarea.
Ascult, aşteptând. Ştiu că melodia se va schimba în curând, aşa că
profit de ultima ocazie de a-mi aranja rochia.
Chiar este magnifică. Rochia albă mi se mulează pe coapse, apoi
cade în valuri până la podea. Mânecile de dantelă sunt scurte, iar
gulerul înalt mă face să arăt cu adevărat ca o prinţesă. Pe deasupra, o
haină fără mâneci, ca o capă, îmi flutură în spate, formând o trenă. O
voi da jos la recepţie, unde am de gând să dansez cu soţul meu până
când nu mă voi mai putea ţine pe picioare.
— Gata, Mer?
Mă întorc spre Aspen.
— Da, sunt pregătită.
Îmi întinde un braţ, iar eu îl iau.
— Arăţi senzaţional.
— Şi tu te-ai aranjat destul de frumuşel, comentez eu.
Şi, deşi zâmbesc, ştiu că vede că sunt emoţionată.
— N-ai de ce să-ţi faci griji, mă asigură el, cu un surâs plin de
265
încredere, care mă face să cred că tot ceea ce spune e adevărat, ca
întotdeauna.
Trag adânc aer în piept şi dau din cap.
— Bine. Numai să nu mă laşi să cad, da?
— Nu-ţi face probleme. Dacă pari nesigură, o să-ţi dau ăsta.
Ridică bastonul albastru-închis, făcut special să se asorteze cu
uniforma lui de gală, iar ideea mă face să râd.
— Aşa, spune el, bucuros să mă vadă zâmbind cu adevărat.
— Maiestatea Voastră? îmi spune Silvia. E timpul.
Are un ton respectuos.
Încuviinţez din cap şi, împreună cu Aspen, mă îndrept spre uşi.
— Fă-i praf, îmi spune el chiar înainte ca muzica să se audă mai
tare şi să apărem în faţa oaspeţilor.
Frica mă cuprinde iar. Cu toate că am încercat să facem o listă de
invitaţi mică, sute de oameni mărginesc intervalul care mă duce spre
Maxon. Şi când toţi se ridică să mă întâmpine, nu-l văd pe el.
Vreau doar să-i văd faţa. Dacă o să mă uit în ochii aceia hotărâţi,
am să ştiu că pot să fac asta.
Zâmbesc, încercând să rămân calmă, înclinând cu graţie capul
spre invitaţii noştri şi mulţumindu-le pentru prezenţă. Dar Aspen
ştie.
— E în regulă, Mer.
Mă uit la el şi expresia lui încurajatoare mă ajută.
Merg mai departe.
Nu este cea mai graţioasă defilare spre altar. Nici cea mai rapidă.
Cu piciorul lui Aspen atât de rănit, trebuie să mergem şontâc-şontâc.
Dar ce mi-aş fi putut dori mai mult? Pe cine altcineva aş fi putut să
rog? Aspen a ajuns să ocupe un loc extraordinar în viaţa mea. Nu ca
iubit al meu, nu ca prieten, ci ca membru al familiei.
M-aş fi aşteptat să refuze, mă temeam că e, pe undeva, o insultă.
Dar mi-a răspuns că ar fi onorat şi m-a îmbrăţişat când l-am rugat.
Devotat şi credincios până la sfârşit. Aşa e Aspen al meu.
În sfârşit, văd o figură cunoscută în mulţime. Lucy este acolo,
266
lângă tatăl ei. Străluceşte de mândrie pentru mine, chiar dacă abia
de-şi dezlipeşte ochii de la Aspen. El îşi îndreaptă puţin spatele când
trecem pe lângă ea. Ştiu că va fi şi rândul ei în curând, şi abia aştept.
Aspen n-ar fi putut să facă o alegere mai bună.
Lângă ea, ocupând rândurile din faţă, sunt celelalte fete din
Alegere. A fost curajos din partea lor să se întoarcă pentru mine,
având în vedere că nu toată lumea care ar trebui să fie prezentă e
aici. Şi toate zâmbesc, până şi Kriss, deşi îi citesc tristeţea în ochi.
Sunt şocată de cât de mult mi-aş fi dorit să fie şi Celeste aici. Mi-o
imaginez dându-şi ochii peste cap şi apoi făcându-mi cu ochiul, sau
ceva asemănător. Făcând vreo glumă aproape impertinentă, dar nu
chiar. Mi-e tare, tare dor de ea.
Mi-e dor şi de regina Amberly. Pot doar să-mi închipui ce fericită
ar fi fost astăzi, când, în cele din urmă, s-ar fi ales cu o fiică. Mă simt
de parcă faptul că mă căsătoresc cu Maxon îmi dă dreptul să o iubesc
astfel, ca pe o mamă. Sunt sigură că o voi iubi mereu.
Apoi, urmează mama mea şi May, care se ţin una de alta atât de
strâns, de parcă s-ar sprijini una pe cealaltă. Sunt înconjurate de
atâtea zâmbete. Aproape că sunt copleşită de cât de iubită mă simt.
Feţele lor mă distrag atât de tare, că uit cât sunt de aproape de
altar. Fac un pas în faţă şi… iată-l.
Şi apoi, pare că nu mai e nimeni altcineva acolo.
Nici camere video, nici bliţurile aparatelor de fotografiat. Suntem
doar noi. Doar Maxon şi cu mine.
Poartă coroana şi costumul cu eşarfă albastră şi medaliile. Ce am
spus prima oară când l-a purtat? Ceva despre faptul că s-a agăţat de
candelabru cu el, mi se pare. Zâmbesc, amintindu-mi de lunga
călătorie care ne-a adus aici, în faţa altarului.
Ultimii câţiva paşi ai lui Aspen sunt înceţi, dar fermi. Când
ajungem la destinaţie, mă întorc spre el. Aspen îmi zâmbeşte pentru
ultima oară, iar eu mă întind să-l sărut pe obraz, spunând adio atâtor
lucruri. Schimbăm o privire preţ de o clipă, apoi el îmi ia mâna şi i-o
dă lui Maxon, încredinţându-mă lui.
267
Înclină capetele unul spre altul, iar pe chipurile lor nu se citeşte
decât respect. Nu cred că am să înţeleg vreodată tot ce s-a petrecut
între ei, dar totul pare calm în acest moment. Aspen face un pas
înapoi, iar eu unul în faţă, ajungând în singurul loc în care n-aş fi
crezut vreodată că voi fi.
Maxon şi cu mine ne apropiem mai mult unul de altul, şi începe
ceremonia.
— Bună, draga mea, îmi şopteşte el.
— Nu începe, îl avertizez eu, şi zâmbim amândoi.
Mă ţine de mâini de parcă ar fi singurele lucruri care îl ţintuiesc la
pământ, iar eu mă concentrez asupra gestului, în timp ce mă
pregătesc pentru cuvintele care urmează, pentru jurăminte. Puterea
zilei de azi e chiar magică.
Dar chiar şi acum ştiu că nu suntem într-un basm. Ştiu că trăim
vremuri grele, confuze. Ştiu că lucrurile nu se vor petrece mereu aşa
cum ne dorim noi şi că va trebui să muncim ca să nu uităm că noi am
ales asta. Nu va fi perfect, nu tot timpul.
Asta nu e şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
E mult mai mult decât atât.
268
Mulţumiri
269
pentru că m-ai acceptat. Sunt nebună după tine, după pixurile tale
mov şi după feţele zâmbitoare! Îmi pare rău pentru autorii care nu
lucrează cu tine. Eşti cea mai bună!
Tuturor celor de la HarperTeen, pentru că au fost atât de geniali şi
pentru că au muncit atât de mult. Sunteţi locul pe care mi-am dorit
să-l numesc „acasă” şi nu-mi vine să cred cât de buni sunteţi cu
mine! Vă mulţumesc mult!
Lui Kathleen, care se ocupă de toate drepturile de autor din
străinătate. Mulţumesc pentru că ne-ai dus pe mine şi pe cărţile mele
în toată lumea! Încă îmi vine greu să cred aşa ceva.
Samanthei Clark, pentru că administrează pagina fanilor Kiera
Cass pe Facebook fără să i se ceară asta sau să se plângă de tot ce mai
are de făcut. E foarte, foarte frumos din partea ta! Îţi mulţumesc!
Tuturor celor care se ocupă de conturile Selecţiei de pe Twitter,
Tumblr sau Facebook. De cele mai multe ori, nu pot să citesc în
limba în care postaţi şi asta mi se pare absurd! Vă mulţumesc pentru
că sunteţi atât de harnici şi de creativi şi pentru că vorbiţi cu mine.
Serios, sunteţi cei mai buni!
Georgiei Whitaker, pentru că a făcut un videoclip atât de
impresionant şi pentru că şi-a câştigat un loc în carte. Îţi mulţumesc
pentru că m-ai lăsat să-ţi folosesc numele!
Pe cine uit? Sunt sigură că pe foarte mulţi…
Bisericii Northstar (la care jur că am început să merg de ani de
zile, după apariţia Selecţiei) îi mulţumesc pentru că a fost o casă
familiei Cass şi pentru încurajările constante.
Celor de la FTW… Nici măcar nu ştiu ce să spun. Sunteţi
incredibili şi vă iubesc.
Celor de la The Fray, One Direction, Jack’s Mannequin, Paramore,
Elbow şi multor altor muzicieni le mulţumesc pentru că m-au
inspirat de-a lungul anilor. M-aţi ajutat să scriu aceste poveşti.
Slavă cerului că există Coke Zero şi Wheat Thins, cu conţinut
redus de grăsimi. Şi Milk Duds, uneori. Au fost foarte importante
pentru supravieţuirea mea de-a lungul anilor, aşadar vă mulţumesc.
270
În sfârşit şi, cel mai important, îi mulţumesc lui Dumnezeu. În
urmă cu câţiva ani, scrisul m-a salvat de o perioadă foarte întunecată
din viaţa mea. Nu mă gândeam deloc la asta, dar a devenit sprijinul
meu. Cred că harul a adus scrisul în viaţa mea şi, chiar şi în cele mai
stresante zile, munca mea mă face fericită. Mă simt binecuvântată de
o mie de ori şi, chiar dacă trăiesc din scris, încă nu pot să-mi exprim
recunoştinţa în cuvinte. Mulţumesc.
271